N-ai cu cine!
Tocmai îmi căzuse o juma’ de copac peste mașina mea cea nouă ca urmare a unei furtuni de vară și trebuiau înlocuite capota și parbrizul. Mers la asigurare, mers la service, așteptat înlocuirea pieselor (la reprezentață, păi cum altfel?) și venit din nou să-mi iau în primire #Opel -ul proaspăt reparat.
„Vă rog să așteptați, imediat vă aducem mașina — e la spălat” îmi zice un gagiu la cravată și-mi arată o canapea cu niște reviste auto lângă. Zâmbesc și cuget „uite, dom’ne, serviciu de calitate — mi-o și spală!”. Trec minutele cu zecile, se termină revistele de citit, încep să mă uit tot mai des la ceas și încep să mă simt „de-al casei”, la câte bârfe aud involuntar din gura angajaților service-ului. Mai „fac o întrebare” dacă mai durează mult spălatul. Sunt asigurat, cu un zâmbet larg, că acuși-acuși mi se predă mașina și-o să mă pot bucura din nou de ea.
O eternitate și jumătate mai târziu, îmi sunt întinse cheile și sunt poftit să semnez „de primire”. Mașina mea, care-o fost spălată timp de două ore, arată ca și cum cineva a aruncat o găleată de apă pe ea să fie udă, cu jegul întins peste toate geamurile. Mă apucă dracii ăia negrii și-i spun „gagiului” de la recepție că și-au bătut joc rău de mine și că vreau să vorbesc cu șeful lui. Ăsta-mi arată unde-l găsesc, în timp ce stă-ntr-o rână și rânjește disprețuitor gândind probabil „oricum n-o să pățesc nimic, băiețică…”.
Get Alexandru Zaharia’s stories in your inbox
Join Medium for free to get updates from this writer.
Managerul mă primește în biroul lui, îmi oferă o cafea, vorbește frumos și pare un individ decent. Eu sunt roșu la față, scuip când vorbesc, îmi vine să iau un baros de cuvinte și să le dau jos coșmelia. Și încep să-i torn cum și-au bătut joc de mine, clientul lor (stăpânul lor), cum am așteptat ca prostul două ore și mi s-a râs în nas… Interlocutorul meu se uită-n jos, dă din cap ca și cum ar înțelege chinul meu existențial și, când rămân fără invective, îmi zice-așa:
„Îmi pare rău, aveți dreptate. Dar n-am ce să le fac. Găsim foarte greu oameni să-i angajăm și nu-mi permit să-i dau afara. Mi-e imposibil să scot oameni din ei”.
Ne-a cuprins pe-amândoi o tristețe maximă, am lăsat bărbiile-n piept și am realizat că am ajuns într-o fundătură de unde nu mai putem ieși decât cu niște pastile de nervi sau cu bilete (doar dus) de avion.
CSF, NCSF!
