<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?><rss xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/" xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/" xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom" version="2.0" xmlns:cc="http://cyber.law.harvard.edu/rss/creativeCommonsRssModule.html">
    <channel>
        <title><![CDATA[Stories by Ana Pentilescu on Medium]]></title>
        <description><![CDATA[Stories by Ana Pentilescu on Medium]]></description>
        <link>https://medium.com/@anapentilescu?source=rss-312cc1811ebc------2</link>
        <image>
            <url>https://cdn-images-1.medium.com/fit/c/150/150/0*yAt790HJ-rzn5Ig3</url>
            <title>Stories by Ana Pentilescu on Medium</title>
            <link>https://medium.com/@anapentilescu?source=rss-312cc1811ebc------2</link>
        </image>
        <generator>Medium</generator>
        <lastBuildDate>Wed, 18 Nov 2026 05:15:42 GMT</lastBuildDate>
        <atom:link href="https://medium.com/@anapentilescu/feed" rel="self" type="application/rss+xml"/>
        <webMaster><![CDATA[yourfriends@medium.com]]></webMaster>
        <atom:link href="http://medium.superfeedr.com/" rel="hub"/>
        <item>
            <title><![CDATA[Florin Iaru: „Scriu greu, pentru că deasupra mea stau tonele de poezii scrise de alții”]]></title>
            <link>https://medium.com/ce-ai-cultural/florin-iaru-scriu-greu-pentru-c%C4%83-deasupra-mea-stau-tonele-de-poezii-scrise-de-al%C8%9Bii-c543d5994dcf?source=rss-312cc1811ebc------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/c543d5994dcf</guid>
            <category><![CDATA[life]]></category>
            <category><![CDATA[writer]]></category>
            <category><![CDATA[interview]]></category>
            <dc:creator><![CDATA[Ana Pentilescu]]></dc:creator>
            <pubDate>Mon, 21 Feb 2022 00:06:21 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2022-02-25T18:48:47.289Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/700/1*bP5JFkcEw0FKm02oZjSL-g.png" /><figcaption>Fotografie de Cosmin Bumbuț</figcaption></figure><p><strong>Născut la București, la data de 24 mai 1954, Florin Iaru este un poet și prozator român. Acesta este cunoscut în mod principal pentru rolul său în Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu. După ce, în 1981, volumul său, Cântece de trecut strada, s-a bucurat de succes editorial, poetul a participat la scrierea celebrului volumul colectiv Aer cu diamante. În anul 1990, a fost redactor al editurii Cartea Românească și, în perioada 1991–1992, redactor la publicația Cotidianul.</strong></p><p><strong><em>Ați afirmat cu privire la copilărie faptul că: „O sfoară, un băț, asta era lumea noastră”. Ați fost fericit în acea perioadă?</em></strong></p><p>Da, într-un fel am avut o copilărie fericită. Într-un fel nu, pentru că părinții mei au fost în perioada aceea în divorț. Cum puțină lume știe, pe vremea aceea copilul era un soi de armă a unui părinte împotriva celuilalt părinte. Tatăl meu era de la Podu Iloaiei, foarte aproape de Iași. Și s-a mutat înapoi din București în Iași. Noi am fost separați toată copilăria mea, de la 8 ani până pe la 14. În 1968 ne-am reîntâlnit, am restabilit legăturile. Cu o minte care a început să se reorganizeze, într-un fel sau altul, mi-am dat seama că tatăl meu este un om extraordinar, un om foarte bun la suflet și extrem de generos. Făceam drumuri în fiecare an la el. Ei, asta a fost partea mai nefericită.</p><p><strong><em>Ce impact credeți că au avut toți acei ani în care ați stat departe de tata?</em></strong></p><p>E complicat să vă spun și nu foarte vesel. Orice copil care este subiectul unei separări între părinți are tendința naturală de a se învinovăți pe el însuși. Din clipa în care au început certurile în familie, am început să refuz mâncarea. Eu cred că m-am hrănit până la 18, 19 ani cu aer și cu apă. Pe vremea aia, când vedeam ciorba în farfurie, începeam să dau la o parte tot ce era în ea. La șnițele, băgam cuțitul sub coajă și căutam zgârciurile din friptură. Era ceva îngrozitor. Eram cel mai scarandiv om cu putință pe pământ. Maică-mea era disperată. Mi-a trecut asta în clipa în care am ajuns în armată și a trebuit să mănânc de foame. După aceea nu m-am mai oprit.</p><p>Asta e una, a doua poveste este că un copil se formează după principiul „monkey see-monkey do”, adică ce fac părinții, fac, de regulă, 99,9% dintre copii. Ei preiau gusturile, obiceiurile, vestimentația, muzica părinților. Mie mi-a lipsit foarte mult tatăl meu pentru un tip de siguranță. Am fost toată viața un om extrem de nesigur pe el însuși.</p><p>Ajunsesem atât de timid încât nu mă puteam uita în ochii fetei pe care o iubeam. E drept că din cauza asta am pățit una din cele mai ciudate întâmplări din viața mea. Iubeam o fată în clasa a 7-a, pe care o chema Virginia Veloiu. Și evident nu puteam să îi spun, mai degrabă aș fi intrat în pământ. Dar, pentru că dragostea îți dă aripi, am cucerit-o, fără voia mea, pe cea mai bună prietenă a ei, Liliana Tomescu. Firește, pe Liliana Tomescu nu o iubeam, dar ea s-a îndrăgostit de mine.</p><iframe src="https://cdn.embedly.com/widgets/media.html?src=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fembed%2F2wVx_Dn-NLE%3Ffeature%3Doembed&amp;display_name=YouTube&amp;url=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fwatch%3Fv%3D2wVx_Dn-NLE&amp;image=https%3A%2F%2Fi.ytimg.com%2Fvi%2F2wVx_Dn-NLE%2Fhqdefault.jpg&amp;key=a19fcc184b9711e1b4764040d3dc5c07&amp;type=text%2Fhtml&amp;schema=youtube" width="854" height="480" frameborder="0" scrolling="no"><a href="https://medium.com/media/85728ce2b42badaac88ba1d03485cdb8/href">https://medium.com/media/85728ce2b42badaac88ba1d03485cdb8/href</a></iframe><p><strong><em>Ați trăit în cartierul Floreasca, în chirie, la familia Polihron. Una din camerele închiriate de această familie era ocupată de un general bătrân, iar sub supravegherea acestuia ați scris prima dumneavoastră poezie. Cum s-a ajuns acolo?</em></strong></p><p>E partea cea mai hazlie și mai îngrozitoare a debutului meu literar. Am scris o poezie, dar nu știu de ce am scris-o. M-am apucat și am scris-o. Eu învățasem să scriu înainte de a merge la școală și am scris o poezie pe care o țin minte și acum. Și o să vă explic și de ce o țin minte. Am scris-o, generalul s-a uitat și nu i-a venit să creadă. Au venit părinții mei acasă. „Li-Ilie care era taică-miu- Luci-Lucia care era maică-mea-băiatul vostru a scris o poezie. Ei, nu-i adevărat. L-ai ajutat dumneata. Nu, domnule. El a scris-o și eu am citit-o”. Și le-a dat-o și lor. Au citit și părinții. Li s-au luminat ochii în cap. Gata, au un copil genial!</p><p>Poezia se numea Luceafărul: „Pe bolta cerului senin/ A apărut o stea micuță, apoi mai mare/ Este Luceafărul, ce în poezie apare/ Mii de steluțe argintii pe bolta înseninată/ În orice se destramă/ E calea laptelui ce drumul îți arată”. Asta a fost realizarea mea. După care, a urmat partea de groază. Nu exista reuniune de familie sau prieteni, unde mergeam cu părinții fără ca toți să facă liniște: „Acum să vă zică Florin o poezie”, spre uimirea și încântarea sau plictiseala gazdelor.</p><p><strong><em>De ce ați ales să publicați sub pseudonimul Florin Iaru?</em></strong></p><p>E foarte simplu. Numele meu e Florin Râpă, după numele tatălui. Numele mamei era Iaru și a revenit la el după divorț. În perioada aceea, am rămas cu mama și eram convins de vinovăția tatălui. Atunci mi-am luat numele mamei. E o întâmplare din copilărie și dacă a pornit așa, așa am și rămas.</p><p><strong><em>Ați spus că ați citit mult până la vârsta de 18 ani, când au apărut traduceri și în limba română. Ce autori v-au marcat în acea perioadă?</em></strong></p><p>Am citit cam de toate, SF în primul rând. Prima carte serioasă pe care țin minte că am ținut-o în mână și pe care am citit-o cu lanterna sub pătură a fost Muntele vrăjit de Thomas Mann. E prima mea dragoste pentru un personaj literar, pentru Claudia. După care am început să descopăr poezia modernă. Primul poet modern pe care l-am citit a fost Jacques Prévert și am rămas uimit. După aceea, întâmplător, am dat peste Marin Sorescu. Mi-a plăcut foarte mult, am încercat să-l imit. Apoi, l-am descoperit pe Blaga. Nu-mi mai place, dar atunci m-a dat pe spate.</p><h3>Literatură și jurnalism, un dans în sincron</h3><p><strong><em>Într-un interviu ați precizat că „Scriitorii de acum, faţă de scriitorii de acum 30 de ani, nu mai reprezintă aproape nimic în spaţiul public, decât în momentul în care apare un scandal”. Cum explicați această degradare?</em></strong></p><p>Nu e o degradare, probabil că nu am explicat suficient de clar. După părerea mea, un scriitor se poate baza doar pe lucrurile pe care le scrie. Cititorii de cărți în România sunt puțini, deci faptul că un scriitor nu mai este la fel de influent ca acum 30 de ani nu reprezintă decât o întoarcere la normalitate. Pentru că pe vremea aceea, întrucât la televiziune, la spectacole sau la radio nu exista niciun soi de informare, de critică a sistemului, scriitorii erau singurii și poate puținii oameni de teatru care mai lansau în spațiul public cărți cu probleme. Lumea râdea ca la bancuri, dar celebritatea scriitorilor era dată, în primul rând, de Radio Europa Liberă și apoi de cărțile care scăpau de cenzură. Atunci, noi, scriitorii, credeam că suntem deasupra populației deoarece popularitatea ne era oferită de închiderea politică în care vocea unui om obișnuit nu putea fi auzită.</p><p><strong><em>Lucrați la ziarul Cațavencii din anul 2011, la săptămânalul de satiră. Cum gestionați presiunea și obligația de a găsi despre ce să scrieți?</em></strong></p><p>Dumneavoastră nu râdeți în fiecare zi de ce vedeți în jur? Poate vă enervați, dar sigur, în fiecare zi râdeți de ceva. E simplu, realitatea înconjurătoare ne oferă toate exemplele. Gândiți-vă că am trăi într-o lume perfectă. Ar trebui să închidem ziarul a doua zi. Noi râdem în primul rând de prostie, de abuz, de ticăloșie, de minciună, de falsitate, de ipocrizie. Cel mai mult în momentul de față mă deranjează ipocrizia. Una spui și alta faci. Propovăduiești cinstea și ești un hoț notoriu. În urmă cu zece ani, era un tip care lupta pe baricade pentru salvarea câinilor, pentru morală. Ca să se descopere că, de fapt, omul era un pedofil notoriu. A și fost condamnat pe viață. Sigur că, într-un fel, râsul vindecă, dar în același timp râsul este lucrul cel mai rău care i se poate întâmpla unui ticălos. Pentru că el acceptă să fie învinuit, ținut, dar nu acceptă să râzi de el. Din clipa în care ai râs de el, toată aura lui se preface în mici fărâme.</p><p><strong><em>Există rețete pentru a scrie sub presiunea timpului ?</em></strong></p><p>Sigur că da. Dacă știi să scrii, deadline-ul te face să gândești mai repede. Totul pleacă de la o povestire de-a lui Borges. E vorba de un tânăr scriitor evreu care este prins în Cehia și este dus la execuție. El compunea o dramă istorică în versuri și spunea: „Doamne, n-am s-o termin niciodată. Deci n-o să rămână nimic în urma mea”. Îl duc în fața plutonului de execuție, îl leagă, și la ochi, și aude comanda „foc!”. În clipa aia, timpul se oprește și începe să construiască rimele, personajele și aranjează totul minuțios. După un an de zile, scrie sfârșit. Iar în clipa aceea gloanțele trec prin el.</p><p>Deadline-ul obligă mintea la un efort de a găsi soluții rapide și neconvenționale. Eu când lucrez sub deadline, lucrez foarte bine. Adică sunt obligat să găsesc rapid niște soluții pe care, în lenea mea, nu le-aș găsi niciodată. Dar există și o parte negativă. Uneori dai rateuri. Și atunci, cel mai cinstit, este să nu dai un subprodus pe piață pentru că, de fapt, el va rămâne pentru totdeauna. Cum zicea Bulgakov în Maestrul și Margareta: „Manuscrisele nu ard niciodată”.</p><p><strong><em>V-a fost vreodată rușine de ceea ce ați scris?</em></strong></p><p>Mi-ar putea fi rușine de cuvintele care nu exprimă ceea ce aș fi vrut să spun, care au dat greș. O singură dată mi-a fost rușine în calitate de ziarist, când am scris o minciună despre un adversar de-al meu. Eram în criză de subiecte și am primit o informație despre acel personaj, pe care am transcris-o fără să o verific din lipsă de timp și am luat-o ca fiind bună. S-a dovedit a fi falsă. Mi-am cerut scuze și o regret și acum. În rest, în domeniul literaturii, mi-e rușine de lucrurile pe care le-am scris în copilărie. Le-am ars. Încerc să le fac să dispară.</p><p><strong><em>Ce părere aveți despre scrierile prelucrate foarte mult? În cazul acesta, mai putem vorbi despre talent scriitoricesc pur?</em></strong></p><p>Nu există un singur tip de scriitor. De exemplu, dacă cineva va lua manuscrisele lui Ștefan Agopian va vedea că el nu revine decât o dată sau de două ori pe o pagină scrisă mărunt de mână. În rest, frazele lui sunt cele care apar în carte. În schimb, la alți autori există tăieturi și reveniri. Principalul lucru care ne interesează pe noi, scriitorii, e produsul final. Lydia Davis, o mare scriitoare, are un mic eseu despre felul în care a schimbat de 20 de ori un cuvânt într-o frază. Dacă produsul final nu arată chinuit, contorsionat, poate să fie și o frază lungă cât un roman.</p><p>Ca să devii un bun magician, trebuie să repeți trucurile de mii de ori. Importantă este naturalețea mișcărilor, felul în care dispar și apar de sub ochii tăi obiecte, păsări, șoricei. Dacă cineva vede cum apar, atunci e greșit. La fel este și în scris. Scrisul trebuie să aibă acea structură naturală, uneori paradoxal de simplă, alteori cumplit de complicată, dar care să servească scopului final al scriitorului. Deci, nu pun niciodată problema îndemânării, ci pe cea a autenticității.</p><p><strong><em>În acest context, ce sfat ați oferi tinerilor care au o afinitate pentru scris, dar care nu se consideră suficient de buni?</em></strong></p><p>Sunt câteva sfaturi foarte simple. În primul rând, spune povestea ca și cum ai fi martorul ei. Doi, trebuie să ai, într-un fel sau altul, finalul în cap de la bun sfârșit. Trei, orice povestire trebuie să aibă un conflict. O luptă între două elemente: bine-rău, noapte-zi, întuneric-lumină, viață-moarte, dragoste-ură ș.a. Și rezultatul trebuie să fie întotdeauna o transformare a începutului în altceva. În rest, scriitorul nu este chemat să rezolve problemele umanității, nu este chemat să rezolve situația economică, să rezolve morala. Dacă un scriitor are ceva moral în el, acel ceva moral va ieși la suprafață. Cu o singură condiție: să nu-l spună. Și mai ales, cel mai important lucru dintr-o poveste este o idee: trădare, dragoste, nemernicie, nefericire, singurătate. Astea sunt cuvintele care nu trebuie spuse. Pentru a le sugera, ai nevoie de personaje și de un conflict. Și cu asta ai terminat.</p><p><strong><em>Menționați des că scrieți poezie, dar cu mare chin. De ce?</em></strong></p><p>Dintr-un sentiment de revoltă. Foarte mulți poeți scriu și nu se mai opresc. Azi a scris o poezie, mâine, poimâine și așa trei sute de poezii pe an. Doamne, dar ce-i acolo? Fabrică de poezii? O mașină de tocat sentimente poetice? Totuși, poezia e un lucru rar. O dată îți trece prin cap. E o idee, o senzație, ceva ce nu ai mai trăit vreodată și pe care poți să-l transmiți. Un alt lucru care mă enervează sunt ciclurile de poezii. Pornești cu o idee, după ajungi în altă poezie. Scriu greu, pentru că deasupra mea stau tonele de poezii scrise de alții. Sper să nu ajung și eu la fel.</p><p><strong><em>Spuneați într-un interviu că elevii din România învață în școală să urască literatura. Ce sfaturi le-ați da profesorilor ca să reușească să inspire această dragoste pentru literatură și pentru frumos?</em></strong></p><p>Sfatul pentru profesori e să lase analiza complexă și să încerce să obțină de la elevi, mai ales, povestirea lucrurilor pe care ei le-au citit. Literatura nu este predată ca literatură, ci ca o necunoscută. Dacă un profesor întreabă un elev ce a înțeles el dintr-o poveste, nu neapărat dintr-o poezie, omul ăla ar trebui să fie capabil să-i povestească ce se întâmplă în carte. Primii pași ar trebui să fie numai pentru citit și povestit, atât. Pe urmă să se creeze obișnuința lecturii. După ce înveți să citești, poți să spui și de ce a făcut cineva o crimă, de ce a aruncat cu vaza, de ce a sărit pe fereastră și așa mai departe.</p><iframe src="https://cdn.embedly.com/widgets/media.html?src=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fembed%2FmkRs4rMcg-Y%3Ffeature%3Doembed&amp;display_name=YouTube&amp;url=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fwatch%3Fv%3DmkRs4rMcg-Y&amp;image=https%3A%2F%2Fi.ytimg.com%2Fvi%2FmkRs4rMcg-Y%2Fhqdefault.jpg&amp;key=a19fcc184b9711e1b4764040d3dc5c07&amp;type=text%2Fhtml&amp;schema=youtube" width="854" height="480" frameborder="0" scrolling="no"><a href="https://medium.com/media/5ec5717bdc250d16280e827952868302/href">https://medium.com/media/5ec5717bdc250d16280e827952868302/href</a></iframe><p><strong><em>Ați fost implicat într-un conflict după ce ați fost prezent la o dezbatere de la Clubul Logos. În urma acesteia, mulți spectatori au fost intrigați de ceea ce ați afirmat în legătură cu romanul Lolita. Ei au fost deranjați de faptul că ați spus că relațiile cu fete de 12 ani nu sunt acte de pedofilie, interpretând astfel că, pentru dumneavoastră, relațiile de acest gen sunt normale și acceptabile. Ce ați vrut, de fapt, să transmiteți?</em></strong></p><p>Nu mulți au înțeles lucrul ăsta. Eu am spus doar că în cadrul lucrului pe care noi îl definim pedofilie, în România, se înțelege relații de tip sexual cu copii mici, adică cu copii între trei și cinci ani. Mesajul meu nu a fost că nu este pedofilie, ci că este o categorie specială de pedofilie în care agresorul își caută niște scuze și, de fapt, acuză victima. Victima este cea care l-a provocat. Ce mă miră este că omul care a scris postarea respectivă nu s-a manifestat să spună „Minți! Ce porcărie spui?” și după care a inventat. Eu am intrat în discuție și am încercat, în fața acuzelor, să spun „Vă rog să vă uitați pe înregistrarea de pe net”. Cei mai mulți au răspuns: „Nu ne interesează să vedem. Eu am încredere în omul ăsta”. Ce aș putea să spun mai mult de atât? De altfel, în ultimele două cărți de proză publicate, „Povestiri cu final schimbat” și „Sânii verzi” există trei povestiri, care atacă exact tematica pedofiliei. Una e cu un criminal, una e cu un bunic și una este cu un bărbat rafinat. În ultima dintre ele, bărbatul rafinat negociază prețul fetiței cu părinții. Dacă nici asta nu va convinge, în definitiv, cum să spun? Un adevăr care nu ne place, nu există.</p><p><strong><em>Dumneavoastră nu sunteți singurul în această situație. Au mai existat scriitori ale căror vorbe au fost interpretate. Care considerați că este problema?</em></strong></p><p>După părerea mea, nu există subiect care să nu poată fi atins. Tocmai pentru asta am ieșit eu în stradă. Pentru libertatea cuvântului, pentru libertatea de a vorbi despre orice. Probabil că aici îmi este foarte greu să gândesc ce e în capul altora, dar vreau să spun un lucru. Eu cred că, dacă într-o astfel de reuniune cineva emite o idee care este neclară, scandaloasă sau ciudată, publicul are și el minima datorie de a cere lămuriri. Eu cred că dacă cineva are ceva împotrivă, și într-adevăr reprezintă o comunitate care se simte jignită, trebuie să intervină. Eu mă bazez, în general, pe ce am văzut și ce am auzit. Publicul nu a fost foarte uimit sau indignat de ceea ce am zis. E suficient ca cineva să se uite la înregistrare. E vorba de patru minute. Eu nu găseam termenul medical, de aceea am zis <em>lolitomania</em> sau cam așa ceva. Am inventat un termen care definește o categorie. Și cu asta cred că am explicat tot.</p><h3><strong>Amprentele comunismului și împăcarea cu destinul</strong></h3><p><strong><em>Care e diferența dintre poetul Florin Iaru din perioada comunismului și poetul Florin Iaru din prezent?</em></strong></p><p>Există două diferențe. În perioada aceea mă consideram exclusiv poet și consideram că ăsta era destinul meu. Am încercat să scriu proză, dar am scris prost. Foarte prost. În 1984, după al doilea volum de poezii, am fost interzis, așa că am abandonat poezia timp de aproape zece ani. Am scris foarte rar. Consideram că am intrat într-o lume nouă și că lumea asta, în sfârșit, poate fi a mea. Că România pe care aș putea să o fac va fi mai bună, mai frumoasă și mai suportabilă. După 10 ani, mi-am dat seama că am pierdut partida. N-a devenit nici mai bună, nici mai frumoasă, nici mai suportabilă. Am fost doar eu ușor mai liber, atât. Asta e diferența de persoană. Dar diferența ca poet este alta.</p><p><strong><em>Care a fost cel mai mare risc asumat la Revoluția din 1989?</em></strong></p><p>Când am ieșit în decembrie 1989 eram scindat de frică. Frica de pedeapsă, de moarte, de schingiuire, de bătaie, de închisoare și disperarea că toată viața am s-o trăiesc așa cum o trăisem până atunci. Deci, ce am pus la bătaie? Mi-am pus viața la bătaie, pentru că în clipa în care am fost în stradă am fost convins că ori câștig, ori mor. Și de altfel, după arestare, pentru că nu ne spunea nimeni nimic, am fost convins că am să mor.</p><p><strong><em>Cum vă raportați la ideea de moarte după acele momente?</em></strong></p><p>Sunt unul din puținii oameni care privesc moartea cu seninătate pentru că eu nu știam că ne duc la închisoare, doar îmi închipuiam că am să mor. Dar, jumătate de an mai târziu, din anumite probleme medicale, am avut o comă de zece ore. Și am văzut un perete alb în care erau niște adâncituri întunecoase. Pentru mine aceea a fost moartea și am zis: „Bă, nu e chiar așa de urâtă”. Din clipa aia mi-am zis, în definitiv, viața merită trăită, dar nu e musai să fie trăită oricum. Sincer, mi-e frică de altceva, de suferință, ca oricărui om, dar moartea nu îmi mai spune nimic.</p><p>În definitiv, noi stăm pe un munte de oameni care au fost înaintea noastră. Dacă înțelegi lucrul ăsta, singurul lucru pe care ți-l poți pune ca un scop în cap, e să îți trăiești viața atât cât poate fi trăită astfel încât să-ți placă.</p><iframe src="https://cdn.embedly.com/widgets/media.html?src=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fembed%2FmkRs4rMcg-Y%3Ffeature%3Doembed&amp;display_name=YouTube&amp;url=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fwatch%3Fv%3DmkRs4rMcg-Y&amp;image=https%3A%2F%2Fi.ytimg.com%2Fvi%2FmkRs4rMcg-Y%2Fhqdefault.jpg&amp;key=a19fcc184b9711e1b4764040d3dc5c07&amp;type=text%2Fhtml&amp;schema=youtube" width="854" height="480" frameborder="0" scrolling="no"><a href="https://medium.com/media/5ec5717bdc250d16280e827952868302/href">https://medium.com/media/5ec5717bdc250d16280e827952868302/href</a></iframe><p>Editori: <a href="https://medium.com/u/6eec2edc831f">Ioana Păduraru</a>, <a href="https://medium.com/u/50d6c894d0d7">Felicia Ganev</a>, <a href="https://medium.com/u/2337f21206e9">Ana Mărgineanu</a>, <a href="https://medium.com/u/6e75bbcf0c2">Smaranda-Elena Nicolau</a>, <a href="https://medium.com/u/24b7a58785d8">Baciu Roxana</a>, <a href="https://medium.com/u/217864b82e6e">Ioana Sava</a>, <a href="https://medium.com/u/522475e6c0e5">Diana Sechelariu</a></p><p>Întrebări adresate de: <a href="https://medium.com/u/462f6a7c3ca7">Alexandru Breșug</a>, <a href="https://medium.com/u/60a34571e002">Cristina Pâșnei</a>, <a href="https://medium.com/u/2337f21206e9">Ana Mărgineanu</a>, <a href="https://medium.com/u/8593a5e290b">Mihaela Solomon</a>, <a href="https://medium.com/u/79f674389936">Iuga Elena</a>, <a href="https://medium.com/u/6eec2edc831f">Ioana Păduraru</a>, <a href="https://medium.com/u/c07ce6ac6202">Rebeca Bodale</a>, <a href="https://medium.com/u/24b7a58785d8">Baciu Roxana</a>, <a href="https://medium.com/u/31081fffd5d0">Antonina Garaba</a>, Andreea Petrișor</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=c543d5994dcf" width="1" height="1" alt=""><hr><p><a href="https://medium.com/ce-ai-cultural/florin-iaru-scriu-greu-pentru-c%C4%83-deasupra-mea-stau-tonele-de-poezii-scrise-de-al%C8%9Bii-c543d5994dcf">Florin Iaru: „Scriu greu, pentru că deasupra mea stau tonele de poezii scrise de alții”</a> was originally published in <a href="https://medium.com/ce-ai-cultural">CE AI Cultural?</a> on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.</p>]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[Viața e pe zile împrumutate]]></title>
            <link>https://medium.com/ce-ai-cultural/via%C8%9Ba-e-pe-zile-%C3%AEmprumutate-ca6a5d507996?source=rss-312cc1811ebc------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/ca6a5d507996</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Ana Pentilescu]]></dc:creator>
            <pubDate>Thu, 06 Jan 2022 01:44:52 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2022-02-17T08:39:37.455Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p>Cel mai citit roman a lui Eric-Emmanuel Schmitt, „Oscar și Tanti Roz” a fost adaptat de autor atât pentru scenă, cât și pentru marele ecran, în urma impactului puternic pe care l-a avut asupra cititorilor. Povestea unui puști de 10 ani care suferă de cancer, pusă în scenă de către regizoarea Chris Simion, se joacă de mai bine de unsprezece ani la Teatrul Bulandra. Este o lecție de viață ce îți încarcă sufletul pentru mult timp. Împreună cu Tanti Roz (Oana Pellea), prietena lui Dumnezeu și a lui Oscar (Marius Manole), afli răspunsul la întrebarea „De ce a lăsat Dumnezeu suferința pe pământ?”.</p><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/1024/1*B2Goqdf8_hHrrJpGOUXtOw.jpeg" /><figcaption>Sursa foto: Arhiva Teatrul Bulandra</figcaption></figure><p>În goana noastră continuă ne lăsăm distrași de lucruri nesemnificative. Uităm să ținem cont de noțiunea timpului, de faptul că el este limitat și pierdem capacitatea de a observa adevărata esență. Afli că tu sau cineva apropiat are cancer și totul se dărâmă, brusc ne amintim că viața nu ne aparține.</p><p>Oscar se află într-un spital de boli incurabile, are leucemie și foarte puțin timp de trăit. Ascultând discuția dintre doctor și părinții săi descoperă că mai are de trăit doar câteva zile. Atunci îi vine în ajutor Tanti Roz, o infirmieră bătână, poreclită astfel de micul Oscar. Aceasta îi dezvăluie cel mai mare secret pe care îl știa de la mama sa: „ Dacă vrei și dacă crezi până la capăt, viața e pe zile. Poți să trăiești într-o zi cât în zece ani.”</p><p><strong><em>12 zile = 120 ani</em></strong></p><p>Scena găzduiește un salon simplu, cu câteva desene pe înalții pereți, un pat — sub care Oscar ascunde ciocolata sau jeleurile care îi sunt interzise, două baloane, un televizor, pe ecranul căruia rulează uneori desene animate. Și alte compartimente, redate pe rând spectatorului, precum: holul spitalului sau salonul lui Peggy. Scenografia semnată de Adina Mastalier reușește să evidențieze foarte bine, într-un spațiu relativ mic, atmosfera apăsătoare de spital.</p><p>Cu puterea imaginației, asiști alături de Oscar la joaca de-a viața. Fiecare zi obișnuită devine o etapă majoră. Într-o zi își trăiește întreaga adolescență alături de prietenii săi: Tanti Roz, Bacon, un copil care suferă de un diagnostic diferit și Peggy Blue, prima lui iubire. În altă zi e un tânăr îndrăgostit, când ajunge la maturitate, se căsătorește cu Peggy și tot așa. Toate acestea îl formează pe micuțul Oscar. Sub chipul său de copil se află un adult, care din suferința peste măsură, devine preocupat să descopere viața, în toate aspectele ei, și să înțeleagă motivul șirului de suferințe prin care trece. Se construiește o realitate miraculoasă, îți crește gradul de conștientizare asupra felului în care îți percepi existența.</p><p><strong><em>Dumnezeu este, de fapt, personajul principal al piesei</em></strong></p><p>Oscar îl descoperă pe Dumnezeu cu ajutorul blândei asistente. Copilul mărturisește că părinții lui nu i-au vorbit despre el din cauză că ei „cred mai mult în Moș Crăciun pentru că e mai darnic.” Conversațiile lui Oscar cu Dumnezeu încep atunci când este îndemnat de Tanti Roz să-i scrie epistole pentru a nu se mai simți singur. Durează până ce învață să comunice cu el, la început se întreba: „Cum să nu mă simt singur cu cineva care nici măcar nu există?”, dar ăsta era secretul, după cum îi spunea Tanti Roz: „ <strong>Fă-l tu să existe!</strong>”.</p><p>I-a scris, a început să vorbească cu el și a înțeles care e diferența dintre Dumnezeu și oameni : „În timp ce tot spitalul dormea, tu te munceai să aduci zorii. Tu muncești mult și nu te plângi niciodată.” Oscar a scris pe o pancartă „Numai Dumnezeu are voie să mă trezească” pe care a pus-o deasupra patului. Și-a dat seama că El este singurul care poate decide timpul nostru pe care îl petrecem aici.</p><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/proxy/0*bdBKF4sWWQ7JJdUw.jpg" /><figcaption>Sursa foto: Arhiva Teatrul Bulandra</figcaption></figure><p><strong><em>Despre eroi</em></strong></p><p>Toate personajele sunt bine construite, cu o încărcătură emoțională puternică ce nu poate lăsa pe nimeni indiferent.</p><p>Tanti Roz e o combinație între forță și fragil. În lumea rece din spital, micuțul găsește un suflet mare și generos, o prietenă de care are atât de mare nevoie. Tanti Roz e un erou cu puteri primite de la Oscar. Reușește să-i fie alături până la capăt, găsește puterea de a accepta planul lui Dumnezeu și se asigură că Oscar are parte de toate experiențele pe care le acoperă o viață. Este și o nemaipomenită inventatoare de povești: ba că vârsta ei ar fi un număr de treisprezece cifre, ba că a fost luptătoare profesionistă de Ulla-Ulla, cu numele de ring „Bătăușa din Languedoc”. Toate aceste născociri stârnesc râsul, reprezentând mici tertipuri pentru a distrage atenția copilului de la suferință. Și, totodată, e un mijloc de a-și ține în frâu emoțiile. Pentru el s-a interesat ce înseamnă wrestling-ul, a învățat să-și șteargă cu repeziciune lacrimile pe holul spitalului și să râdă cu poftă imediat ce pășește în salon. După despărțirea de Oscar, Tanti Roz mărturisește: „Băiatul ăsta mi-a dăruit atâta iubire că am pentru mai multe vieți.”. Maturitatea lui Oscar, felul în care s-a preocupat să-i pregătească pe ceilalți de plecarea lui, a lăsat în urma sa o dragoste nețărmuită. În ciuda faptului că Tanti Roz i-a făcut cunoștiință cu Dumnezu, Oscar a fost cel care a învățat-o să aibă încredere în el.</p><p>Actrița Oana Pellea împreună cu regizoarea Chris Simion au ales să presare cu umor această poveste tulburătoare, astfel lacrima se împletește cu râsul. Atât Tanti Roz, cât și Oscar sunt roluri grele, jucate cu mare măiestrie. Oana Pellea cu Marius Manole au pe scenă o chimie aparte, o sinceritate care lucrează organic asupra spectatorului, iar celelalte două actrițe care fac parte din distribuție Cristina Casian (Bacon) şi Antoaneta Cojocaru (Peggy Blue), „sunt două prezenţe care în ecuaţia spectacolului spun povestea speranţei.”, după cum a declarat Ioana Moldovan, în Revista 22.</p><p>Suferința altora reușește „să ne tragă de mânecă”, în ciuda dorinței noastre de a guverna lumea, în fața durerii ne dăm seama ce ființe mici și neînsemnate suntem. Neputința te copleșește, furia pune stăpânire pe tine și în sinea ta îl condamni pe Dumnezeu.</p><p>Dacă vei pune în balanță povestea lui Oscar, în locul căruia s-ar putea afla oricare dintre noi, cu problemele tale care par a fi „un capăt de lume”, vei vedea că nu sunt altceva decât niște meschinării. Spectacolul te învață, după cum spune Oscar, să „<strong>privești lumea în fiecare zi ca și cum ai vedea-o pentru prima dată</strong>”, te readuce la esență și afli de ce Dumnezeu, care e cel mai bun, îngăduie atâta suferință. Pentru că <strong>viața e un împrumut</strong>!</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=ca6a5d507996" width="1" height="1" alt=""><hr><p><a href="https://medium.com/ce-ai-cultural/via%C8%9Ba-e-pe-zile-%C3%AEmprumutate-ca6a5d507996">Viața e pe zile împrumutate</a> was originally published in <a href="https://medium.com/ce-ai-cultural">CE AI Cultural?</a> on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.</p>]]></content:encoded>
        </item>
    </channel>
</rss>