<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?><rss xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/" xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/" xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom" version="2.0" xmlns:cc="http://cyber.law.harvard.edu/rss/creativeCommonsRssModule.html">
    <channel>
        <title><![CDATA[Stories by Anca Romocea on Medium]]></title>
        <description><![CDATA[Stories by Anca Romocea on Medium]]></description>
        <link>https://medium.com/@ancaromocea?source=rss-6503fcff7b90------2</link>
        <image>
            <url>https://cdn-images-1.medium.com/fit/c/150/150/0*Y05Surluss5gkVPN.</url>
            <title>Stories by Anca Romocea on Medium</title>
            <link>https://medium.com/@ancaromocea?source=rss-6503fcff7b90------2</link>
        </image>
        <generator>Medium</generator>
        <lastBuildDate>Sat, 21 Nov 2026 15:16:17 GMT</lastBuildDate>
        <atom:link href="https://medium.com/@ancaromocea/feed" rel="self" type="application/rss+xml"/>
        <webMaster><![CDATA[yourfriends@medium.com]]></webMaster>
        <atom:link href="http://medium.superfeedr.com/" rel="hub"/>
        <item>
            <title><![CDATA[Negocierile sufletului I]]></title>
            <link>https://medium.com/@ancaromocea/negocierile-sufletului-i-fb8b12bb05ce?source=rss-6503fcff7b90------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/fb8b12bb05ce</guid>
            <category><![CDATA[poetry]]></category>
            <category><![CDATA[romanian]]></category>
            <category><![CDATA[soul]]></category>
            <dc:creator><![CDATA[Anca Romocea]]></dc:creator>
            <pubDate>Mon, 19 Feb 2018 18:57:15 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2018-02-19T18:57:15.515Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p>Negocierile sufletului I</p><p>Moartea nu e singurul mod in care poti sa dispari, stiai asta?<br>Desigur ca nu stiai, dar lasa-ma sa iti zic eu cum se face<br>Stii cum? <br>Mai intai nu vorbesti, taci. Taci! Taci odata! <br>Te dispersezi in aer<br>Daca taci restul uita de tine si te poti strecura in abis fara ca ei sa observe<br>Apoi esti una cu aerul, esti aruncat de vant si cuvinte<br>Unele le stii, altele nu. Ei ti le striga si ele te ranesc. Devii mai mic<br>Plutesti si crezi ca ai scapat<br>Dar sufletul tau inca se vede<br>Asa ca l-au smuls <br>L-au indesat in bila neagra neincapatoare, <br>atat de violent si de grabit incat s-a micsorat. <br>Era atat de tanar si fragil. Abia l-am observant. Nici nu l-am vazut fata in fata.<br>Sufletul are si el nevoie de loc, sau avea…acum se face din ce in ce mai mic.<br>Atat de mic incat nici durerea nu o simti.<br>Simti speranta si simti ca sufletul tau nu mai e ca toate celelalte, e hidos si sfirijit. <br>Muribund zace pe fundul bilei in care tu l-ai indesat. <br>Dar te iert, iti multumesc. „De ce“ te intrebi? <br>Te iert pentru ca altfel nu as fi stiut niciodata cat de mare era de fapt.</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=fb8b12bb05ce" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[Atestat de existenta]]></title>
            <link>https://medium.com/@ancaromocea/atestat-de-existenta-6e5716d1bba0?source=rss-6503fcff7b90------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/6e5716d1bba0</guid>
            <category><![CDATA[short-story]]></category>
            <category><![CDATA[homeless]]></category>
            <category><![CDATA[romanian]]></category>
            <category><![CDATA[art]]></category>
            <dc:creator><![CDATA[Anca Romocea]]></dc:creator>
            <pubDate>Mon, 19 Feb 2018 18:54:38 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2018-02-19T18:54:38.615Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p>Atestat de existenta</p><p>Lumea e văzută altfel de jos. Prespun. Adevărul e ca nu mai ştiu de mult timp cum era lumea de sus. Trecuse prea mult timp. Mi-e dor să le văd ochii. Cand stai jos vezi doar sandale, tenisi, iar mai apoi ghete. Care anotimp e mai greu? Toate şi niciunul.</p><p>E un fel de fascinantă desprindere când lumii nu îi mai pasă de tine. Te-ai detaşat, nici tie nu iti mai pasa. Problemele mici, cum ar fi doamna de ieri careia i se rupse un toc, nu mai semnifica nimic pentru mine. Nu sunt dator sa anunt cand plec, sa spun unde si cu cine plec, cat castig, cati copii am si unde studiaza sau lucreaza. Nu mai particip in discutiile in care toti se mandresc cu casele pe care planuiesc sa si le construiasca sau in cele despre oamenii carora le merge mai bine decat imi merge mie.</p><p>Stiti ce iubesc cu adevarat? Sa nu mai vad expresia aceea… nu stiu cum sa o numesc..o combinatie de mila, dezgust, invinovatire…ma rog, expresia aceea pe care o aveau toti cand le spuneam ca sunt somer. Acum nimeni nu ma mai intreaba nimic. E o libertate stranie pe care ti-o asumi fiind un om al strazii, nu mai esti tu dator, dar nici lumea nu iti e tie.</p><p>Stau la acest colt de prea mult timp. Inainte se numea bd Stalin, acum e Horea. Am vazut cum intr-o dimineata la ora 6, era martie cred…am vazut cum au schimbat placa. Placa asta care atarna deasupra mea,chiar aici, aici langa mine. A trecut mult timp de atunci</p><p>Stiti ce e cel mai dureros? Ca nu recunosc picioarele, nu vad aceiasi oameni doua zile la rand. Mereu sunt altii, student, profesori. Acum e septembrie, sunt doar elevi.</p><p>E o facultate aici, facultatea de Litere. Niciodata nu am vazut o cladire atat de mare si totusi atat de bine pitita. Trec pe langa ea in drum spre gara, trec mereu pe langa ea …Emana un lucru straniu, un fel de pace tipica unei biserici, arata ca un taram ferit. Printre gratii vedeam cum copacii umbresc statuile, iar statuile umbresc oamenii.</p><p>E un loc misterios, magic aproape. Dincolo de imensa forfota care va incepe curand e mult mai mult decat mi-as putea imagina.</p><p>Se intuneca, se intuneca mai repede ca de obicei. Pornesc spre gara, trec pe langa fosta sinagoga si apoi pe langa ea, pe langa facultatea de Litere.</p><p>Fiica mea a fost la facultate, a fost la Bucuresti. Am tinut-o in gazda, apoi i-am platit chirie, avea note bune. Studia chimie. Apoi n-a mai avut nevoie de noi, s-a indepartat, are o familie..e o alta familie, una din care eu nu mai fac parte. Am o poza cu ea, avea sase ani sip e atunci ne jucam in fiecare zi, vorbeam in fiecare zi.<br>E ciudat cand tu ii cumperi copilului tau toate lucrurile, hainele, cartile, pantofii, iar apoi te trezesti ca ei stau in fata ta inalti, increzuti, reci si cu alte haine…haine pe care nu tu le-ai cumparat sau calcat. Haine pe care nu le-ai spalat seara la chiuveta din baie…haine noi. Independenta lor financiara e reprezentarea grafica a inutilitatii tale in viata lor si a ta. Muncesti, dar nu mai ai pentru cine sau pentru ce.</p><p>Eu n-am facut facultatea, am luat insa nota mare la bac. Inca am cu mine diploma, e singura mea realizare, cea mai fidela realizare. Oamenii urla ca diplomele nu mai au valoare. Pentru un om al carui unic succes e aceasta diploma, credeti-ma ca are. Nu e doar o foaie , nu e amintirea examenelor, e amintirea copilariei si adolescentei, e dovada ca am avut o data o viata frumoasa, dovada ca am existat si am iubit, am zambit. E stupid, stiu ca e. Probabil va intrebati de ce nu e certificatul meu de nastere mai simbolic pentru existenta mea? Ei bine, cand m-am nascut nu existam. Existam desigur, fizic eram acolo, dar nu aveam istorie si daca aveam era foarte scurta. Pe cand am dat bacul aveam 18 ani, si ultimul an fara grija vietii.</p><p>Ultima data cand am vorbit cu un om, era un copil. Era un tiganel fugit de acasa, taica-sau il batea mereu. Am avut incredere in el, ce era sa imi faca. Aveam 100.000 de lei stransi, sau 10 lei cum le zice acum. I-am dat lui banii sa isi ia ceva de mancare. Si-a luat un sandwich din ala turcesc. Erau cei mai multi bani pe care am reusit sa ii strang de ceva timp, dar nu mi-a pasat caci primeam in schimb fericirea lui, iar fericirea valoreaza mai mult de 10 lei.</p><p>Nu vorbisem de un an pana sa vina el. Va imaginati cum e sa nu iti auzi vocea un an? Ma auzeam cum tusesc iarna, cum oftez vara, atat. Cand in sfarsit am vorbit m-am speriat de ea, de vocea mea, nu era asa cum mi-o aminteam…nu era portativul pe care mi-erau asezate gandurile.</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=6e5716d1bba0" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[Alb]]></title>
            <link>https://medium.com/@ancaromocea/alb-d6b6f1640cd8?source=rss-6503fcff7b90------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/d6b6f1640cd8</guid>
            <category><![CDATA[hospital]]></category>
            <category><![CDATA[death-and-dying]]></category>
            <category><![CDATA[romania]]></category>
            <category><![CDATA[romanian]]></category>
            <category><![CDATA[very-short-story]]></category>
            <dc:creator><![CDATA[Anca Romocea]]></dc:creator>
            <pubDate>Mon, 19 Feb 2018 18:52:08 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2018-02-19T18:52:08.195Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/640/1*eAWXRGyM_E8ZaJDanutT4A.jpeg" /></figure><p>Eram la cimitir pe o alee paralelă cu capela. Stăteam furioasă pe locul din dreapta. De ce oamenii caută scuze în loc să-și ceară scuze?Trei oameni vin spre mașină, două femei și un bărbat. Femeia mai în vârstă se plimbă legănat, ca și cum ar avea două plase grele in mâini. Câteodata mi se pare ca toate femeile de pe la 60 de ani din România au un fel de înțelegere neștiută de nimeni ca mereu să fie văzute cu o sacoșă în mână. Mereu cu treabă, chiar și la pensie, ca și cum lenea ar fi un păcat atroce, pedeapsa fiind bârfa din fața blocului. Mă uitam la ea, avea același mers ca toate celelalte, privirea în față, gândurile aievea, încruntate de parcă toate relele lumii au căzut pe umerii lor. Câteodata e și adevărat, câteodata cad. Bunica mea avea acel mers, și mama îl are.</p><p>Bărbatul mergea drept și fără griji. Mersul legănat al mamei sale era suma grijilor pe care el nu le avusese vreodată, și nici nu o să le aibă. Cealaltă era mai tânără, avea începutul mersului femeilor legănate de greutăți, mergea semeață. El părea un inutil, îmi amintea de toți bărbații din familia mea și de rolurile lor infime.</p><p>Hainele negre se încinseră pe mine, soarele arde și când oamenii mor.</p><p>Era 14.30, o zi de mai. Mergeam la locul nostru obișnuit de întâlnire. În timp ce traversam strada, mă uitam după Dacia veche și albă.Nicăieri. Sandalele noi ma jenau deja. Sentimentul de abandon pe care îl simțeam în orice făcea el și în orice împrejurare unde era el prezent se strecura repede în gândurile mele. Eram agitată și nervoasă pe ei. De ce nu veniseră? Au uitat de mine. Le-am zis ca azi vin, ieri nu am mers, m-am dus la strand.</p><p>Am luat taxiul, m-a dus pe drumul care era deja o rutină. Aceeași intrare, același lift nefunctional, aceleași fețe triste și obosite.</p><p>Pe culoar era un polițist și un domn mai în vârstă. Polițistul îi spunea domnului că arestul unui al treilea este posibil doar după ieșirea din spital, “doar n-o sa-i pun catusele la mort”. Umor românesc, umor negru românesc.</p><p>Sala de așteptare, fețe plânse, oameni izbiți de moarte.</p><p>Ușa nu s-a deschis încă, se deschidea doar la orele 15 fix. Un asistent cu început de chelie și o coadă rară, care atârna împletită în spate deschidea încet ușa.</p><p>În timp ce asteptam, suspiciunile pe care le îngropasem atât de adânc năvăleau sălbatic în mintea mea. Știi de ce nu erau acolo, nu te mai uita la ușa de la lift, știi de ce nu mai vin. Citeam iar placatele din sala de așteptare, sau mai bine zis coridorul de așteptare. Cu trei zile înainte o femeie de 20 și ceva de ani se agăța urlând de ușa albă de termopan, durerea cea mai grea e a unei răni pe care ceilalți nu o văd, regretul. Cine spune că sufletul nu face parte din corp greșește, cum ar putea ceva imaterial să doară atât de tare?</p><p>Recapitulam pașii în mintea mea, îmi legam halatul în jurul corpului, cipicii peste sandale, îmi tremură mâna așa ca desfac plasticul cu greu,fug spre salonul ei. Era în capăt. Mă repezesc printre oameni atât de repede încât toti se trag din drumul meu. Coridor lung, alb, pat gol de spital.</p><p>Am fost la strand, soarele arde si cand oamenii mor.</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=d6b6f1640cd8" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
    </channel>
</rss>