<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?><rss xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/" xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/" xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom" version="2.0" xmlns:cc="http://cyber.law.harvard.edu/rss/creativeCommonsRssModule.html">
    <channel>
        <title><![CDATA[Stories by Andrei on Medium]]></title>
        <description><![CDATA[Stories by Andrei on Medium]]></description>
        <link>https://medium.com/@aog?source=rss-53239b2f8987------2</link>
        <image>
            <url>https://cdn-images-1.medium.com/fit/c/150/150/0*65Dc3gARNaxPmfTt.jpg</url>
            <title>Stories by Andrei on Medium</title>
            <link>https://medium.com/@aog?source=rss-53239b2f8987------2</link>
        </image>
        <generator>Medium</generator>
        <lastBuildDate>Fri, 20 Nov 2026 21:49:43 GMT</lastBuildDate>
        <atom:link href="https://medium.com/@aog/feed" rel="self" type="application/rss+xml"/>
        <webMaster><![CDATA[yourfriends@medium.com]]></webMaster>
        <atom:link href="http://medium.superfeedr.com/" rel="hub"/>
        <item>
            <title><![CDATA[Socialism ruined my country, don’t let it ruin yours too]]></title>
            <link>https://aog.medium.com/socialism-ruined-my-country-dont-let-it-ruin-yours-too-9f7891352dcd?source=rss-53239b2f8987------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/9f7891352dcd</guid>
            <category><![CDATA[capitalism]]></category>
            <category><![CDATA[freedom]]></category>
            <category><![CDATA[socialism]]></category>
            <category><![CDATA[romania]]></category>
            <dc:creator><![CDATA[Andrei]]></dc:creator>
            <pubDate>Fri, 02 Apr 2021 12:21:04 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2021-04-02T12:21:04.188Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p>Socialism still appeals to many today, despite the dozens of countries it has ruined over the past century. The promise of a better world, with less suffering and more fairness, is attractive to any decent, kind human being. Mesmerized by wonderful visions of prosperity and equality, it’s easy to overlook the hidden implications of socialist policies and disregard the warnings of those whose countries went through the same deception before.</p><p>Left-wing politicians continue to attract many followers with their classic Marxist strategy of dividing free people into groups (based on income, ethnicity, gender, and other features), convincing some groups they are the victims of others, and setting “the oppressed” against “the oppressors.” Under the pretext of promoting social justice, they centralize power and implement misguided policies which erode fundamental natural rights, such as private ownership, and bring moral, economic and general societal decline.</p><p>The “class struggle” discourse has been used for more than 100 years as a recipe to gain power, but many haven’t heard this talk before or don’t realize where it leads. Young people have a healthy reflex against authority, which makes them particularly vulnerable to this victimhood and revolutionary narrative. But if they would follow the chain of effects, they would realize socialist policies lead to the very destruction of their beloved freedom.</p><p>Before World War II, Romania, my native country, had a growing economy, competent politicians, and one of the most advanced, democratic constitutions in the world. Then the Communist Party ascended to power, using brute force combined with propaganda eerily similar to that used by Western left-wing politicians today. Their socialist measures not only led to economic collapse, but had such lasting effects that today, 30 years after the fall of communism, despite significant advances, Romania is still one of the poorest, most dysfunctional countries in Europe. And that’s just one in the long list of countries ruined by socialism.</p><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/711/1*MbwmPXaILH6A5B9zqLpYWw.jpeg" /></figure><p>In this article, I try to explain why socialism can never achieve its stated goals, why it is deceptive and immoral, and how, despite its wonderful promises, it always ends up bringing poverty, depriving people of freedom, and hurting the individuals it claims to help. It is my attempt to counter the pervasive left-wing ideas that persist to this day and are inculcated in young minds by academia, culture, and media in the Western world.</p><h3>What is socialism?</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/1024/1*HVWQQhuNgTeITxlcMfJwAQ.jpeg" /></figure><p>Socialism, framed as the “collective ownership of the means of production,” takes property and freedom away from individuals by force in the name of “the people.” This can be done to various degrees: either in entirety, with brutal, full-scale confiscations, as happened in many countries, including mine, or through a softer, more “humane” way, using redistributive taxation, mass state employment, excessive regulations, price, wage, and rent controls, and other such measures. In either form, socialism consists of direct or indirect stealing, limiting people’s freedom and making them dependent on the state.</p><p>There’s an abundance of socialist measures, but they all share the same pattern: politicians promise larger groups that they will legalize stealing from smaller groups (though taxation, nationalization, rent limits, or other ways) and share the loot with them in the form of “free” services, state handouts, subsidies, or by financing certain projects. In exchange, they ask for power. This is in essence the “social contract” of the Left. The problem with this deal is not only that it’s immoral, but that also, in the long run, it ends up hurting the overall economy and making most people poorer and more oppressed — including the ones who, at first, appear to benefit.</p><p>A small degree of wealth redistribution can help those who cannot provide for themselves (due to mistakes or misfortunes) avoid the misery of extreme poverty. But as the exceptional character of such emergency help decreases, the incentives for hard or innovative work diminish and the majority becomes accustomed to subsidised services and benefits. Instead of being grateful, some think they are entitled to other people’s money. They start claiming that they actually deserve even more of it. The moment when targeted charity turns into large-scale stealing has long passed in many Western countries.</p><p>Socialists promise free things. How they finance those things is simply with other people’s earnings. They frame their policies as promoting “equality,” “solidarity,” or “social justice” to legitimize their votes-for-stolen-money proposition, and many fall for this deception. Once understood, it’s easy to see how their “solutions” pave the way to poverty and totalitarianism.</p><h3>Socialism’s track record</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/957/1*UL_dpisl_bnlJzQlgXF27g.jpeg" /></figure><p>Wherever it was tried on a full scale, socialism led to poverty, oppression, and genocide. Unfortunately, these horrors are not well known in the West. Few know about the Gulag, the Pitești experiment, the Cambodian Killing Fields, or the Great Leap Forward. Few grasp the scale of these atrocities that forever stain the history of mankind. The killings, the famines, the torture, the persecutions — they all happened during attempts to build a fairer society, by forcefully subordinating personal interests to the “common good.”</p><p>The death toll of communist regimes, which implemented socialism, is estimated at more than a staggering 100 million victims. That’s about 20 times the number of Jews killed in the Holocaust. Large parts of the world lived in dystopian prison states for generations (some still do), while being subjected to shortages, persecution, and indoctrination. The Soviet Union and the countries from the Eastern Bloc, Cambodia, China, and many others became totalitarian states, where people lived like slaves and could never challenge their ruthless rulers. North Korea and Venezuela are present-day reminders of such horrendous worlds.</p><p>The centrally planned economies of socialists states always end up generating extreme poverty, shortages and famines. In countries where socialists didn’t take full control of the economy, there is generally much more freedom and prosperity. However, in these countries, too, socialist measures inhibit economic growth and cause victims, albeit in less visible ways.</p><h3>How socialism leads to totalitarianism</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/595/1*wB-4tTq7HANrsV3Y-W-f3g.jpeg" /></figure><p>Since socialism implies economic control, it requires the centralization of power and restricting people’s freedom to offer services and to produce, buy, and sell products freely at the price they agree on. By limiting people’s rights to run businesses, trade, own property and accumulate capital, socialists transfer power from private individuals operating in a free market to the state and so to the politicians and bureaucrats who run it. Once this power transfer surpasses a certain level, instituting a dictatorship becomes a mere formality.</p><p>As the state control over the economy increases, regime critics lose their voice. It becomes harder to accumulate the resources needed for an effective opposition: organizations, academia, the media, they all become complicit, and the ability to meaningfully challenge those who run the state is lost. Freedom is restricted, and citizens have to bend their heads and accept whatever is imposed on them by those who claim to represent the majority — rules, taxes, “socialized” healthcare, school programs designed to make children think in a certain way, limitations on free speech, on freedom of assembly. There’s simply no one left who can effectively stand up and say no, as consequences can be brutal: being incarcerated for “hate speech” or “right-wing deviations” or worse.</p><p>In socialism, individual freedom dies, and liberal democracy can never exist except for a brief time in the beginning. At best, the tyranny of the majority prevails. More often, the arbitrary will of the one-party leaders becomes the law of the land.</p><h3>Socialism and Nazism</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/630/1*kFl54kfmH8MQyn9O__QEzA.jpeg" /></figure><p>While Nazism is the classic example of a dangerous ideology, socialism is presented in popular culture as the kind and compassionate alternative. The strong ties between Nazism and socialism are shamelessly covered up.</p><p>Nazism stands for national-socialism. Hitler’s party was called the National Socialist German Workers’ Party, and it shared many values and policies with the socialist platforms that continue to be so innocently promoted today: greater state control of the economy, prices and wages, anti-capitalism, attacks on Christianity (there were dedicated clergy barracks at the Dachau concentration camp) and the sacrifice of individual freedom in the name of the “collective interest.”</p><p>“We are a workers’ party because we see in the coming battle between finance and labor the beginning and the end of the structure of the twentieth century. We are on the side of labor and against finance.” If that sounds familiar, it’s because these ideas continue to be reiterated by socialists today. But those are the words of Joseph Goebbels, the head of the Ministry of Public Enlightenment and Propaganda of Nazi Germany and one of Hitler’s closest associates.</p><p>Fewer still know that the Nazis’ antisemitism was also rooted in anti-capitalism. Again, Goebbels made this very clear: “As socialists we are opponents of the Jews because we see in the Hebrews the incarnation of capitalism, of the misuse of the nation’s goods.” For those who are aware of these things, the similarities with the discourse of some present day politicians are striking. Antisemitism based on anti-capitalism is still thriving.</p><p>It is this hatred of economic freedom (capitalism), individual liberty, and envy of success that fueled the growth of both Nazism and communism — two sides of the same collectivist mentality. It is this hatred and envy that is responsible for the horrors that followed. It is this hatred and envy that boost the support for the same old deceiving socialist discourse today.</p><h3>Socialism vs. communism</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/827/1*5WGcc5Uh7UVyxL_7LfMJcg.jpeg" /></figure><p>When reminded of the past horrors of socialism, many of its modern supporters assert that they were perpetrated by communist regimes, as if that makes it different. It’s ironic, sad, and scary to see how people who have never lived in a socialist state preach so fervently about the fundamental differences between socialism and communism. In reality, such differences simply don’t exist.</p><p>Socialism, communism, and Marxism share the same worldview and advocate the same policies: naturally occurring social hierarchies are in fact a result of oppression and need to be destroyed; private property needs to be confiscated and redistributed, so power has to be centralized. People shouldn’t be allowed to produce, buy, sell, and accumulate capital freely. Forcing “equality” is the ultimate goal, and fundamental individual rights and prosperity have to be sacrificed to attain it.</p><p>Communist countries implemented socialist policies, but never reached the utopian end state of communism, which is the absence of social classes and money. Instead, obedient (and often incompetent) party members became the upper class, while everyone who dared to challenge them lived in fear and persecution. Communism is the utopian goal of socialism, but that’s hardly an essential difference. It’s just a matter of the degree to which socialist policies are implemented.</p><h3>Socialism and atheism</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/817/1*GisYHHO5R2YRePGuhK5azQ.jpeg" /></figure><p>It is no coincidence that most socialists are fanatical atheists. Wherever they got to power, socialists marginalized, persecuted, and often tortured and killed clergymen. “Enlightened” socialist intellectuals reject God so they can place themselves in His position. They envision what the world should look like and proceed to impose their view of “paradise on Earth.” It is no coincidence that socialist leaders foster a personality cult and that their portraits often end up on the walls of buildings and classrooms.</p><p>Time-proven values and individual freedom are just annoying roadblocks for those convinced the blueprint for “social progress” is in their pocket. Without a fixed moral system to discourage them, abuse, persecution, stealing, and even murder become not only permissible but necessary tools for a noble cause. Their supreme authority, which is the Party and the State (they become one in communist countries) provides the power to enforce their profound social changes. The end result is invariably a living hell. But they keep trying, again and again, insisting that the next time it will end differently.</p><p>Most socialists claim to have no religion, but they are more dogmatic than religious people. Equality of outcomes, ethnic and cultural (but not ideological) diversity, internationalism — these are unquestionable ideals. Capital, private property, patriotism, faith in God, social and cultural hierarchies, gender differences, and objective truth are evil and need to be attacked. Question their tenets and you will be treated like a true apostate.</p><h3>How socialism leads to poverty</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/1024/1*i0R3-Vli4FDZdc8SI9elJA.jpeg" /></figure><p>When someone proposes simple solutions to persistent problems, remember there is no such thing as a free lunch. When judging a policy, all consequences have to be considered, not just the first, most obvious one.</p><p>“Free” education and “free” healthcare sound great. But who pays, and how much do they cost? How is a state-run system held accountable? How are costs kept in check? How can quality increase if competition is suppressed? How do we avoid indoctrination in a state-run education system?</p><p>Consider a couple of popular measures: confiscating profits and dictating a minimum wage.</p><p>The first-order effect of confiscating profits though taxation is apparently positive: the people receiving the confiscated money do better for a while. But companies have less money left for growth, research, and to reward investors for their risk-taking. Resources and incentives to finance new ideas decrease. This gives an advantage to competitors from other countries, allowing them to build better products and win market share. To “fix” this, governments increase tariffs, give subsidies or nationalize (confiscate) entire companies. Such measures protect local producers from competition, but they also take away their incentives to improve. Costs increase, quality decreases, and consumers pay the price. This sequence of events is typical for countries taking socialist measures, and it invariably results in poor products and services, shortages, waiting times, and generalized economic decline.</p><p>Imposing a minimum wage is another “magical” solution, simple and effective at first glance. In any country, there already is a natural minimum wage. Basic economics explains how wages are simply prices for types of work, determined by the supply and demand for that work and the capital available in that country. Imposing an artificial, higher minimum wage produces a very different result than what is expected. Companies forced to pay more tend to either avoid hiring or go bankrupt. It pushes them to use automation or outsource work. It leads to price increases for the final products, making them less competitive and forcing every customer to subsidize the artificially high wages. But the worst effect is that it makes it hard for young, inexperienced workers to find jobs where they can learn skills and grow in their careers.</p><p>Most socialist policies are like this. They seem great at first glance, but as you analyze carefully all their implications, you realize that their results are very different from what is advertised. Forced redistributions, imposed wages, rent controls, and state interventionism in general are based on major economic fallacies that have been exposed repeatedly by brilliant economists during the past century, such as Frédéric Bastiat, F.A. Hayek, and Milton Friedman.</p><p>One of the biggest fallacies of such policies is that the wealth of a nation has a fixed size: you can take from the rich, give to the poor, and the total stays constant. In reality, the total wealth is constantly changing. It increases when taxes are low, entrepreneurs thrive, and the state protects individual property and fosters a pro-business environment. And it decreases when businesses are impoverished by excessive taxes and regulations. The less private capital is left to invest and create new wealth, the more barriers businesses face, and the less the country will have in total. Stealing from the rich often makes the poor even poorer in the long run.</p><h3>Democratic socialism: why it’s a delusion</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/1024/1*VFvqLgKOz0I-ESqF67lYEg.jpeg" /></figure><p>Some have an idea about the disasters socialism brought in the past, but say they support “democratic socialism,” which they claim is different. It is not. All socialist regimes have claimed to be democratic, to have the support of “the people.” In a ridiculous attempt to seem more convincing, many added it to their country’s names: the communist North Vietnam used to be called the Democratic Republic of Vietnam, East Germany was called the German Democratic Republic (GDR), Pol Pot had his Democratic Kampuchea, and even North Korea brands itself the Democratic People’s Republic of Korea. Obviously, in reality there was nothing democratic about these countries.</p><p>People are lured with the promise of a better life and deceived that they are entitled to others’ property. Once the supporters of such ideas reach critical mass, state-backed stealing is normalized, and socialists can claim to have democratic support. A massive plundering ensues, which requires the centralization of power in the hands of the bureaucrats who control the stealing process, restricting economic freedom and paving the way to totalitarianism. Stealing private capital dries out initiative and innovation and invariably makes the economy weaker and the people poorer and more dependent on the state. By the time they realize they need to change the ones in power, they often no longer have the means to do so.</p><h3>Socialism, an ideology of envy and hate</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/1024/1*8ha407Hamo-UFkmqrxPG7g.jpeg" /></figure><p>Some claim that socialism is the moral course of action and that socialist policies help people in need. “From each according to his ability, to each according to his needs” is a nice-sounding slogan. But socialism is based on coercion and stealing, which are not moral actions in any altruistic belief system. And in practice, its long-term results never correspond with its stated goals. Average citizens in socialist countries always end up being poorer than average citizens in free, capitalist countries. The road to hell is paved with good intentions.</p><p>The first step of socialism is to confiscate earnings and property from those perceived to have “too much,” based on arbitrary rules. This is claimed to benefit the poor, but that effect is short-lived. Less private capital leads to less wealth creation through investments and innovation. A weaker economy hurts the most vulnerable the most, and it makes more people dependent, directly or indirectly, on state-controlled spending. On top of it, what is confiscated often doesn’t even reach the poor, because of expensive bureaucracy, waste, and corruption, which often thrive in socialist regimes.</p><p>The moral course of action is true compassion and charity. Genuine altruism manifests as voluntary help provided to the ones in need: sacrificing our own time and resources for others. Being generous with other people’s money is not generosity; it’s hypocrisy. Voting for socialists who say “the rich have to pay their fair share” (meaning always more, although they already fund the large majority of state expenses) is a proof of bitterness and envy, not altruism. If you want to help others, volunteer or donate your own time and money. You don’t need legislation to do that.</p><h3>Societal degradation under socialism</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/683/1*ZGE3qWWJrcfINleju0k-Aw.jpeg" /></figure><p>Besides paving the path to economic collapse, socialism does something much more destructive to society: it inverts its values, by punishing integrity and success and rewarding incompetence and failure. When they gain power, socialists first target the most successful people. They have often murdered them or sent them to work camps. But even when the persecution is not physically violent, socialists always tend to replace competent, high-performing individuals who are not willing to take part in their great stealing scheme with unskilled, obedient activists.</p><p>The most prestigious positions, where competence is essential for the well-being of society, end up being occupied by the most immoral and incompetent of its members. Meritocracy is inverted and this counter-selection process hurts the performance of institutions, damages the social fabric and distorts its values in profound ways. This damage may take years to become evident, but once settled in, it can last for generations. When integrity is systematically punished while (direct or masked) stealing and blind obedience are rewarded, societal decay and generalized suffering are inevitable.</p><p>Socialism also fosters the deceptive, yet convenient mindset that the state is responsible for our destiny, prosperity and well-being. And so a nation of doers with initiative can transform into a nation of passive complainers and blamers who expect the state to provide them with education, jobs, a “living wage,” housing, goods, services, even entertainment, going well beyond the original purpose of the state — which is to provide security and enforce the rule of law so free people can have a safe environment to live and prosper in.</p><h3>Why so many people still support the Left</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/830/1*q2pj_iM9jIt6LC_Amc0csA.jpeg" /></figure><p>Many advocate socialist policies simply due to ignorance. They want to do good and are tricked into believing that the simple, beneficent-sounding solution proposed by the Left would achieve their purpose, increase people’s living standards, and reduce suffering. They don’t consider all the long-term consequences of the measures they support. They’re either unaware of the colossal past failures of those solutions or are deceived that what they support is somehow different, when in reality it is not.</p><p>A vocal minority of those who promote socialism do so fully aware of its overall negative effects; they are motivated by hate, envy, or petty political aspirations. They hate successful people so much that they don’t care if everyone will be poorer or more oppressed, as long as the rich suffer in some way. It is this envy and craving for undeserved power that ultimately fueled the rise of socialist regimes and their genocides.</p><h3>The Nordics</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/788/1*ASV33LlWH9pUGxT7JEMKyA.jpeg" /></figure><p>The Scandinavian countries are routinely given as counterexamples for all the horrendous past failures of socialism, despite the fact that none of them is actually socialist. In fact, the Scandinavian countries consistently rank as some of the most business-friendly countries in the world. At the time of this writing, their corporate income tax rates are more competitive than in the United States, while Denmark and Sweden don’t even have a state-imposed minimum wage.</p><p>It’s true that these countries can afford generous welfare programs, but there are factors that have nothing to do with socialist policies that contribute to that: they have small populations, rich natural resources (mostly gas), small defense expenditures, a pro-business environment, and functioning rule of law. The truth about the Nordic model is distorted to advance the socialist cause. These countries are indeed rich, but that’s not because of socialist measures but in spite of them. Nordic countries are not perfect, either, as they deal with problems that few foreigners know about.</p><h3>Socialists in disguise</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/826/1*oAc_PifGSz73cNspACchrQ.jpeg" /></figure><p>After all the tragedies of the past century, there is still some hard-learned stigma surrounding socialism. For a time at least, it was hard to promote an ideology that led to such horrors of monumental scale. For that reason, its proponents sometimes rebrand themselves as progressives, democratic socialists (or social-democrats, or simply “Democrats”), greens, even liberals (although what they stand for is the opposite of classical liberalism). Scratching the surface of any of these political ideologies often reveals just another flavor or softer version of socialism.</p><p>It always boils down to taking people’s freedom and earnings to finance a grand vision of what society should really look like. This vision may vary: some favor a rapid industrialization, as was the case in Romania. Some force a return to an agrarian past, like the Cambodian Khmer Rouge. Nowadays, new goals are pushed forward: silencing “hate speech”, enforcing “diversity”, promoting a relativistic worldview to children in schools. While goals differ, the means are the same: control is taken away from the individual to impose, through force and social engineering, what these groups like to call “progress” — changes in the direction favored by them.</p><h3>Real progress and how to reduce poverty</h3><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/813/1*D6NF6_jIot-myWNazSxnKQ.jpeg" /></figure><p>Those who truly care about the poor and the oppressed should support the three pillars of Western civilization: individual freedom (including economic freedom, so capitalism), the rule of law, and Christianity; and remember that all that is needed for the triumph of evil is that good people do nothing. Dramatic as it may sound, by not opposing those who viciously attack these pillars, we become accomplices to our civilization’s collapse.</p><p>Economic liberalization policies in China, India, the Eastern Bloc and other places are responsible for the spectacular 80% decrease in extreme poverty around the world in the past few decades. It is the biggest gain in living standards in history, and it was achieved by simply lessening the state grip on the economy, leaving entrepreneurs motivated by success to flourish and generate wealth. That’s the real progress.</p><p>Who knows how many lives could have been saved, how much suffering could have been prevented if all those countries hadn’t implemented socialism in the first place?</p><p>The rule of law, which provides predictability and balance (as opposed to ruling based solely on the whim of those in power), together with economic freedom, do wonders for reducing poverty. Other individual rights give us the dignity to make choices and express ideas without fear of persecution. But freedom and the naturally unequal prosperity it generates make it essential to adhere to a moral system that promotes personal responsibility, love and kindness while condemning violence, theft, abuse, and waste.</p><p>We all have a belief system, a set of moral postulates that shape our view of the world and our behavior. The Western civilization is rooted in Christianity, which has been instrumental in its development towards the state we find ourselves in today. Other parts of the world are based on other belief systems, which reflect in the way they evolved. Judeo-Christian values are embedded in our way of life, in our legal system, our freedoms, our moral code.</p><p>Few realize the separation of church and state, an essential ingredient of our civilization’s success, is also a consequence of Christian thought, as Jesus said “Render unto Caesar the things that are Caesar’s, and unto God the things that are God’s”. In other systems, either religion fully controls politics, or politics is dogmatic and political leaders become false gods.</p><p>We owe our civilization to Christian educators who introduced literacy to the masses, Christian legislators who enshrined the protection of human life and individual liberty in fundamental laws, Christian scientists whose discoveries shaped modern life, like Wilhelm Röntgen, Michael Faraday, Werner Heisenberg, or sister Mary Keller. The conflict between Christian faith and science is just another false narrative.</p><p>“But Jesus was a socialist!” is what some still say, after all the persecutions of Christians under socialist regimes. No, that’s simply false. Jesus emphasized the futility of material possessions and advocated generosity, humility, and sacrifice. In no way did He instigate stealing or preach envy or hate. Instead, He encouraged us to help others. Christians advocate voluntary generosity, while socialists advocate “forced generosity” — being generous with other people’s money, which is not generosity at all.</p><figure><img alt="" src="https://cdn-images-1.medium.com/max/1024/1*GrEwBYRLeZX4hK2GK32IfQ.png" /></figure><p>As we stray from Christianity, we seek meaning in other belief systems. We embrace short-sighted hedonism and worship false gods, such various leaders (false prophets), money, our bodies, or nature, while disregarding the wisdom inherited from our ancestors. Purpose becomes elusive, and the value of human life is no longer sacred. Forgiving, not envying, not hurting others, are no longer cardinal rules. Of course, Christians don’t always uphold these rules, either, and people can adhere to them without being Christian. But a flexible belief system is the perfect breeding ground for destructive ideologies. It makes people justify and embrace theft, murder, even genocide when times get rough. It is this void that Nazism and communism filled in the past, with terrifying consequences. It is this same void that nihilism, hedonism and, once again, socialism, fill today, paving the way to the next apocalypse.</p><h3>Why am I writing this</h3><p>In my first six years of life, I lived in a communist country. I witnessed first-hand the result of full-scale socialist policies. Being a young child, most of my memories from that time are naturally not related to the political system, but I do recall the food shortages, the generalized poverty, and the political indoctrination that started in kindergarten. You might think this can never happen in your country, but it is already happening in the West, albeit in more subtle ways. Romanians also never imagined how distorted reality would become when socialism was first imposed in the late 1940s.</p><p>I’m not poor but not rich, either, and there were times in my life when my family could barely afford basic goods. I’m not resentful but grateful that there are much richer people than me out there. Among them are the capitalists who can afford to risk a lot of money financing new, innovative ventures, like the companies that employ us and whose products make our life easier every day. I praise those who work harder or smarter than I do; I recognize their efforts and don’t have any claim towards their well-deserved earnings, from which eventually we all benefit. Envy is evil.</p><p>Most of the time, we fail to learn from other people’s experiences. I’m writing this article with the faint hope that maybe, after so much suffering, one day people will understand the fallacies and deceptions of socialism and will reject politicians who perpetuate them to get into power.</p><p>Freedom is like good health — you don’t realise how important it is until you lose it, and once lost, it can be impossible to get back. And freedom is too often taken for granted in the West.</p><p><em>Originally posted here: </em><a href="https://andrei.oghina.com/2018/10/23/socialism-ruined-my-country/"><em>https://andrei.oghina.com/2018/10/23/socialism-ruined-my-country/</em></a></p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=9f7891352dcd" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[Medicamentele nu sunt nici bomboane, nici detergenți]]></title>
            <link>https://aog.medium.com/medicamentele-nu-sunt-nici-bomboane-nici-detergen%C8%9Bi-2f6eeeda349b?source=rss-53239b2f8987------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/2f6eeeda349b</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Andrei]]></dc:creator>
            <pubDate>Mon, 06 Apr 2015 16:45:56 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2015-04-06T16:45:56.030Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p><strong>Medicamentele nu sunt nici bomboane, nici detergenți</strong></p><p>De fiecare dată când vin acasă, nici nu intru bine în București și sunt bombardat din toate parțile: la radio, reclame la pastile pentru răceală; pe clădiri, reclame la clinici specializate în boala Lyme sau hemoroizi; peste tot, Stela și Arșinel te îndeamnă să cumperi medicamete de la o anumită farmacie. La televizor, din nou reclame la medicamente, pentru mesele grele, pentru prostată, pentru orice. La farmacie, ești îndemnat să iei 5 pliculețe pentru răceală, în loc de 3, “că sunt la ofertă”. Pastile, creme, picături, suplimente, vitamine, și, nu mai țin minte unde, dar am văzut și reclamă la operații pe creier, cu super-prețul afișat.</p><p>Ce se întâmplă? De unde această abundență a reclamelor la medicamente, clinici, farmacii, și de ce acest contrast cu alte țări, în care nu vezi aproape niciodată o astfel de reclamă.</p><p>“Medicamentele nu sunt bomboane” — așa pare că s-a numit o campanie din 2013, finanțată de producătorii de medicamente și Ministerul Sănătăţii, care avertiza că “60% dintre părinţi dau medicamente copiilor fără consult medical, riscând agravarea bolii “[1]. O campanie binevenită, dar despre care eu am aflat deabia acum, căutând informații pentru acest articol.</p><p>În schimb, se pare că, în România, domeniul farmaceutic este cel mai promovat la televizor, cu peste un milion de reclame pe an [2]. Se cheltuiesc sume uriașe cu toate aceste afișe și reclame la televizor, la radio, pe internet, sume care vin din vânzările acestor companii și, în final, din buzunarul “clienților”. Însăși abundența reclamelor este dovada că acestea funcționează: oamenii cumpără mai multe medicamente din cauza promovării lor, atfel nu ar mai fi promovate.</p><p>Se poate întreba, care e problema? Într-o economie de piață, cererea și oferta dictează, iar reclamele sunt un mecanism normal de promovare. Există însă motive bine întemeiate pentru care piața medicamentelor și a serviciilor medicale este strict reglementată în majoritatea țărilor. Fără control, din dorința (firească) de a maximiza profitul, se poate ajunge la efecte profund dăunătoare asupra populației.</p><p>La detergenți, e simplu: știm cât avem nevoie, e ușor să vedem dacă funcționează, nu există riscul de a cumpăra inutil. Medicamentele însă pot face rău, sau pot să nu aibă niciun efect benefic. Cu toții ne prețuim sănătatea, însă este mult mai greu să știm când se justifică cu adevărat un tratament sau altul. Ca atare, putem fi mult mai ușor păcăliți, prin incurajarea de a cumpăra medicamente, suplimente și alte produse, de care fie nu avem nevoie (sau poate chiar ne fac rău), fie sunt mai scumpe decât altele, la fel de eficiente.</p><p>Un alt gen de abuz este promovarea produselor și serviciilor medicale care nu au niciun beneficiu fundamentat științific. Fără să mă preocupe subiectul, am auzit de tot felul de tratamente pentru slăbit, “detoxifiere”, memorie, lăsat de fumat. De curând, m-a întristat să citesc despre escrocheria medicală cu saltele magnetice [3], care este cu atât mai sinistră cu cât se profită de fragilitatea pensionarilor, și așa amărâți, vânzându-li-se, în rate dacă nu își permit altfel, produse foarte scumpe, dar fără nicio validitate științifică.</p><p>Unele clinici private folosesc alte metode de a profita de bolnavi. Am auzit de cazuri în care, pentru o problemă dermatologică, se prescriu creme scumpe produse și vândute doar de clinica respectivă. O altă metodă este recomandarea, motivată financiar, a unor intervenții care se pot executa doar în mediul privat, poate chiar doar la clinica respectivă, fără a informa pacientul în mod echidistant cu privire la alternative.</p><p>Cei în măsură să cunoască cel mai bine tratamentul potrivit sunt medicii. Din păcate însă, din dorința (cât se poate de justificată) de a-și suplimenta veniturile, mulți sunt angrenați în mașinăria de bani a companiilor ce oferă produse și servicii medicale. Conflictul de interese este cum nu se poate mai evident, căci pacientul devine client iar medicul, vânzător.</p><p>Nu sunt de vină medicii, dar nici companiile, căci dacă concurentul tău își face reclamă, pentru a supraviețui pe piață, trebuie să îți faci și tu. Iar pentru a o plăti, ajungi să crești prețul produselor oferite. Datorită promovării, oamenii cumpără mai multe medicamente, profitul crește și poți face și mai multă reclamă, și așa se formează un cerc vicios.</p><p>Presupunând că legislația este armonizată cu cea de la nivel european, nu știu de ce la noi sunt împânzite străzile, posturile TV și radio de reclame la medicamente și farmacii, în timp ce în alte țări nu vezi nicio astfel de reclamă. Bănuiesc că este vorba de reglementare și fiscalitate, mecanisme prin care statul poate controla acest fenomen. Sunt convins că exită oameni care știu cauzele exacte, care mie îmi scapă, și pot găsi soluții detaliate. Eu am doar câteva idei simple:</p><p>1. Restricționarea reclamelor la medicamente și farmacii, pentru că stimulează automedicația (ideal ar fi ca banii economisiți să ducă și la scăderea prețurilor medicamentelor, dacă se veghează atent la practicile anticoncurențiale…)<br>2. Controlul strict al serviciilor si produselor cu efect declarat asupra sănătății de pe piață; ce nu este omologat, ar trebui fie interzis, fie marcat ca atare<br>3. Eliminarea conflictului de interese, fie prin interzicerea oricărei forme de sponsorizări a medicilor de către companiile producătoare de medicamente, fie măcar prin obligativitatea declarării acestor sponsorizări</p><p>Desigur, schimbări nu o să se întâmple prea curând, deoarece sunt mulți bani, și deci interese puternice, în joc. Între timp, ar fi bine măcar ca noi, “consumatorii”, să conștientizăm aceste lucruri, pentru a evita pe cât posibil să ne lăsăm influențați de publicitate. Până la urmă, dacă oamenii nu ar reacționa la reclame, acestea ar deveni ineficiente financiar și ar dispărea de la sine.</p><p>Sănătate!</p><p>[1] <a href="http://www.realitatea.net/medicamentele-nu-sunt-bomboane-ce-risti-daca-ii-dai-copilului-tau-pastile-fara-sa-mergi-la-medic_929864.html">http://www.realitatea.net/medicamentele-nu-sunt-bomboane-ce-risti-daca-ii-dai-copilului-tau-pastile-fara-sa-mergi-la-medic_929864.html</a></p><p>[2] <a href="http://www.paginademedia.ro/2014/02/publicitatea-tv-1-peste-un-milion-de-reclame-la-mancare-si-la-medicamente-intr-un-an-orange-vodafone-cosmote-si-romtelecom-cele-mai-promovate-marci-pe-tv-anul-trecut/">http://www.paginademedia.ro/2014/02/publicitatea-tv-1-peste-un-milion-de-reclame-la-mancare-si-la-medicamente-intr-un-an-orange-vodafone-cosmote-si-romtelecom-cele-mai-promovate-marci-pe-tv-anul-trecut/</a></p><p>[3] <a href="http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18751822-escrocherii-medicale-saltele-magnetice.htm">http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18751822-escrocherii-medicale-saltele-magnetice.htm</a></p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=2f6eeeda349b" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[Învațământul.ro]]></title>
            <link>https://aog.medium.com/invatamantul-ro-e13e11368212?source=rss-53239b2f8987------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/e13e11368212</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Andrei]]></dc:creator>
            <pubDate>Mon, 26 Jan 2015 17:11:42 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2015-01-26T17:18:12.200Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<h2>Învățământul.ro</h2><p><em>Am scris acest articol în 2008, dupa absolvirea facultății. Acum, peste niște ani, poate ca aș reformula unele idei, însă susțin în continuare fondul celor exprimate mai jos. Din ce aud, din păcate lucrurile nu s-au îmbunătățit, ba dimpotrivă.</em></p><p><em>Articolul a fost publicat inițial la adresa </em><a href="http://www.invatamantul.ro/"><em>invatamantul.ro</em></a><em>.</em></p><h3>1. Despre acest articol</h3><p>Acest articol reprezintă o promisiune pe care mi-am făcut-o în perioada în care eram student, perioadă ce s-a încheiat de puţin timp. Toate nedreptăţile, abuzurile, erorile şi aberaţiile sistemului de învăţământ ne afectează direct în intervalul în care facem parte din acest sistem, în calitate de elevi sau studenţi. Odată încheiată această perioadă, rămânem cu diplomele, iar toate neregulile constatate, trăite şi resimţite organic nu mai reprezintă interes pentru noi şi ca atare le dăm uitarii. Ne vedem de vieţile noastre în continuare, pentu că nu vedem niciun motiv de a lupta pentru o cauză ce nu ne mai afectează. Acest sindrom se manifestă de la o generaţie la alta şi poate, peste un număr de ani, unii dintre noi ajungem să facem iarăşi parte din acest sistem, de partea cealaltă a baricadei. O baricadă ce nici nu ar trebui să existe, însă din păcate, odată ajunşi “oameni mari”, devenim orbi şi surzi la problemele cu care se confruntă copiii. Începem să ne credem maturi şi suntem convinşi ca lucrurile stau aşa cum le vedem noi.</p><p>Elementul central al întregului sistem educaţional, cel pentru care există toate şcolile, liceele, facultăţile, bibliotecile, profesorii, personalul auxiliar, materialele didactice şi Ministerul Educaţiei, şi anume elevul/studentul, nu are nimic de spus în ceea ce priveşte organizarea lui. Cei ce iau decizii cu privire la modul în care are loc procesul de învăţământ nu urmăresc interesele copiilor. Pe de o parte, faptul că ei au trecut prin acest sistem le oferă informaţii ce ar putea contribui la îmbunătăţirea lui, însă în acelaşi timp, însuşi faptul că aceste informaţii se regăsesc undeva în trecutul lor le face să fie şterse sau distorsionate.</p><h3>2. Despre mine</h3><p>Am 24 de ani şi am absolvit Facultatea de Automatică şi Calculatoare, secţia Calculatoare, specializarea Inteligenţă Artificială, din cadrul Universităţii Politehnice Bucureşti, în vara anului 2007. Am avut media de absolvire 8.69 şi am obţinut burse de studiu în 6 din cele 9 semestre (anul V a avut un singur semestru). Am obţinut media 10 la proiectul de diplomă. În anul 2000 (clasa a X-a) am luat premiul al III-lea la Olimpiada Naţională de Informatică, faza pe ţară.</p><p>Aceste detalii prezintă relevanţă pentru ceea ce urmeză să spun. Dacă nu le-aş fi menţionat, ar fi putut exista tentaţia de a pune criticile pe care urmează să le aduc sistemului de învăţământ din România pe seama unor neîmpliniri personale sau nereuşite academice.</p><h3>3. Problemele</h3><p>Problemele de fond se pot împărţi simplu în trei categorii: CÂT se predă, CE se predă şi CUM se predă.</p><h4>3.1. CÂT se predă</h4><h4>3.1.1. Paradoxul</h4><p>Cu toţii am avut un zâmbet ironic în colţul gurii când am aflat că în alte ţări împărţirea se învaţă în clasa a VII-a sau radicalul în clasa a IX-a. Întotdeauna ne-am simţit cumva superiori pentru că la noi se învaţă mai mult, se vehiculează o cantitate mai mare de informaţie. Dar omitem sau evităm să ne punem întrebarea cu ce rămânem din toate aceste informaţii. Este un subiect tabu, un subiect despre care nu prea ne place sa discutăm, însă cu toţii suntem conştienţi că un om de un intelect mediu aflat, să zicem, la vârsta de 30 de ani, nu mai stăpâneşte nici 5% din noţiunile prezentate în liceu. Desigur, el “rămâne cu ceva”, se mai întâmplă să “îi sune cunoscute” anumite noţiuni sau poate stăpâneşte ceva mai bine câteva materii cu care a mai avut de-a face ulterior în viaţă. Uitarea este un proces firesc, însă trebuie să ne dăm seama de următorul aspect: procentul de informaţie care se uită este direct proporţional cu cantitatea de informaţie prezentată şi invers proporţional cu calitatea prezentării, el nu are o valoare fixă.</p><p>Concluzia poate părea paradoxală: mai puţină informaţie reţinută în cazul prezentării unui volum mai mare de informaţie (şi cu atât mai puţină în cazul unei prezentări deficitare).</p><h4>3.1.2. Experiment</h4><p>Să presupunem că unei persoane i se dă să reţină în 5 minute 20 de cuvinte. Cel mai probabil ea va reuşi să le reţină cu uşurinţă sau va uita cel mult un cuvânt-două. Am obţine astfel un procent mediu de uitare de 15%. În acelaşi timp, dacă aceleiaşi persoane i s-ar da să reţină, în acelaşi interval de timp, 200 de cuvinte, ea va depune un efort mult mai mare şi cel mai probabil nu va reuşi să reţină mai mult de 10–15, neapucând nici să parcurgă întreaga listă. Avem deci de-a face cu un efort mai mare pentru un procent de uitare de peste 90% şi mai puţine cuvinte reţinute. Probabil că un experiment ar infirma valorile exacte specificate de mine, însă modelul este corect. Acest raţionament simplu este ignorat în alcătuirea programelor şcolare.</p><h4>3.1.3. Exemple</h4><p>În clasa a VIII-a, la geografie, se predau aproape toţi munţii din România şi zeci de vârfuri muntoase. Copiii sunt “ascultaţi”, ei trebuind să recite aceste denumiri şi valori numerice, iar aceasta este modalitatea în care are loc evaluarea performanţelor lor.</p><p>Am deschis la întâmplare un caiet de biologie de clasa a X-a al unui elev care urmează un liceu cu profil de matematică-informatică. Citez: “Porţiunea dintre două membrane Z succesive se numeşte sarcomer şi este unitatea morfofuncţională a miofibrilelor” sau “Cordonul lemnos este format din vase metaxilem de calibru mare dispuse spre cambiu intrafascicular şi din vase protoxilem de calibru mic dispuse spre periferie”. O lecţie este alcătuită din zeci de astfel de afirmaţii pe care elevii sunt nevoiţi să le înveţe pe de rost (este de bun-simţ că o asimilare în sensul unei înţelegeri în profunzime şi reţineri de lungă durată nu are loc) pentru ora următoare la care este posibil să fie “ascultaţi”. Acestea sunt doar două exemple, probabil nu cele mai relevante, alese din mediul preuniversitar.</p><p>Curricula universitare sunt la rândul lor îmbâcsite de informaţii pe care nici specialiştii în domeniu nu le stăpânesc, ele fiind, în caz de nevoie, uşor accesibile în literatura de specialitate.</p><h4>3.1.4. Explicaţii</h4><p>În alcătuirea programelor şcolare se pleacă de la premisa greşită că acel conţinut va fi asimilat cu uşurinţă de către elevi. Dacă această premisă ar fi corectă, sistemul educaţional românesc ar fi printre cele mai performante din lume şi ar produce enciclopedii ambulante pe bandă rulantă. Însă lucrurile nu stau aşa, iar supraîncărcarea programelor are un efect invers uşor de constatat la nivel empiric. Plecarea de la această premisă greşită este alimentată de faptul că cei ce alcătuiesc programe sunt specialişti în domeniile respective (deşi, de multe ori, chiar şi aceasta este discutabil), oameni care au petrecut o viaţă studiind şi predând acele noţiuni şi care în consecinţă le stăpânesc foarte bine. Ei nu mai reuşesc să se detaşeze, să se pună în pielea unui elev care se află la primul său contact cu noţiunile în cauză, care este în acelaşi timp supus altor contacte similare la celelalte materii şi care poate îşi doreşte să mai aibă şi activitaţi extraşcolare. Căci dacă facem un calcul simplu, însumând cele şapte ore petrecute la şcoală cu timpul necesar efectuării temelor şi pregătirii de acasă, mă întreb cum de nu i se pare nimănui curios faptul că unui elev i se cere să dedice şcolii, teoretic, mult peste cele 8 ore ale zilei de muncă.</p><h4>3.1.5. Întrebare</h4><p>Începând din şcoala primară şi până la ultimul an de facultate cantitatea de informaţie prezentată depăşeşte cu mult optimul în ceea ce priveşte randamentul procesului de învăţare pentru o persoană cu o memorie şi o inteligenţă medie. Aş fi curios ce rezultate s-ar obţine dacă personalul Ministerului Educaţiei ar trebui să redea tezele şi lucrările tuturor materiilor din clasa, să zicem, a X-a. Câţi ar lua, oare, notă de trecere la toate, sau măcar la majoritatea? Sunt convins că nici unul.</p><h4>3.2. CE se predă</h4><p>Pe lângă faptul că se predă excesiv de mult, nu se predă întotdeauna ceea ce trebuie.</p><p>Este greu să afirmăm despre o materie sau porţiune de materie că este total inutilă sau irelevantă. Desigur, orice informaţie se poate dovedi la un moment dat utilă, direct sau indirect. Însă aceasta nu este o scuză pentru a se preda noţiuni cu un grad de utilitate foarte scăzut. A nu se înţelege că nu consider importantă şi construirea unei culturi generale, constituită din noţiuni al căror grad de utilitate este greu de apreciat. Însă există o unitate de măsură şi pentru acestea, şi anume relevanţa.</p><p>Relevanţa şi utilitatea ar trebui să fie luate în calcul cu o mult mai mare atenţie în alcătuirea programelor şcolare.</p><p>Este trist că sistemul se împotriveşte îmbunătăţirii calităţii informaţiilor predate. În mediul preuniversitar profesorii au un control extrem de limitat asupra programei, iar vina se află în cea mai mare parte la nivel central, însă în cadrul universitar sunt convins că profesorii au un grad mare de control asupra conţinutului propriilor cursuri. Obişnuiţi să predea de zeci de ani aceleaşi materii, în aceeaşi formă, pretind studenţilor o stăpânire integrală a noţiunilor prezentate, stăpânire pe care ei au dobândit-o în urma multor ani de repetiţie. Mai mult, se împotrivesc efortului minim de a adapta şi îmbunătăţi propriile cursuri de la an la an. Puţini profesori universitari se obosesc să obţină ceea ce se numeşte “feedback”, o reacţie din partea studenţilor, atât de necesară, să încerce să analizeze ce porţiuni ale materiei sunt prea dificil de înţeles, prea greoaie sau insuficient detaliate, cu un grad mic de utilitate sau irelevante, să le adapteze, modifice sau elimine şi să încerce să îşi facă materia cât mai “digerabilă”, coerentă, cât mai placută şi mai interesantă pentru studenţi.</p><p>Mediul privat poate fi oricând consultat pentru a obţine un “reality-check”, pentru a confirma că aşteptările sale nu sunt nici pe departe satisfăcute de pregătirea academică. După 4 sau 5 ani de facultate un proaspăt angajat trebuie de obicei instruit aproape de la zero la locul de muncă, şi nu puţine sunt cazurile de absolvenţi de A.S.E. care nu ştiu să ţină un bilanţ contabil sau absolvenţi de Politehnică ce nu ştiu ce este un tranzistor. Iar culmea absurdului este că acest absolvent de Politehnică care nu ştie ce este un tranzistor a făcut 3 semestre de electronică, i s-au predat sute de pagini de scheme şi formule, a pierdut săptămâni pregatindu-se pentru unele dintre cele mai grele examene din această facultate, memorând mecanic aceste noţiuni, însă nimeni nu i-a explicat că tot ce face tranzistorul este să amplifice curent. Este un teatru al absurdului jucat pe seama nervilor încă rezistenţi ai tinerilor care au avut visul de a face o facultate, crezând, în naivitatea lor, că vor învăţa lucruri interesante.</p><h4>3.3. CUM se predă</h4><p>Modul în care informaţia este transmisă elevilor şi studenţilor este poate cea mai importantă componentă a procesului de învăţare. Din păcate, acesta este poate şi cel mai deficitar proces al sistemului.</p><p>Mecanismele prin care creierul uman învaţă au fost studiate şi se cunosc o serie de aspecte ale acestui proces ce stă la baza existenţei noastre. Din păcate, mult prea puţine cunoştinţe din acest domeniu sunt aplicate în procesul educaţional.</p><h4>3.3.1. Plăcerea</h4><p>În primul rând cel mai important aspect legat de învăţare este că aceasta are loc într-un mod mult mai eficient şi natural când constituie o plăcere. Desigur, este imposibil ca unui elev să îi facă plăcere să înveţe la toate materiile, indiferent de cum ar fi construite programele sau de cum ar prezenta profesorii conţinutul acestora, însă se pot face paşi importanţi în această direcţie şi este esenţial să se întâmple acest lucru. Materia trebuie să fie în sine organizată astfel încât să fie cât mai captivantă, iar profesorii trebuie, cu ajutorul talentului pedagogic, să depună eforturi pentru a o prezenta într-un mod cât mai atrăgător. Mulţi profesori nu fac altceva decât să înşire table întregi de materie seacă sau să dicteze copiilor lecţia, plecând apoi mulţumiţi şi cu conştiinţa împăcată acasă. Însă acest lucru poate să îl facă oricine, nu trebuie să fii profesor ca să ştii să scrii la tablă sau să dictezi.</p><p>Să luăm spre exemplu fizica, aşa-numita regină a ştiinţelor, cea a căror legi guvernează aproape tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Fizica deschide ochii către o lume fascinantă, o lume în care există explicaţii pentru fenomenele pe care le observăm zilnic, şi totuşi, majoritatea elevilor, la auzul termenului “Fizică”, se gândesc la multe formule ticsite de litere ciudate din alfabetul grecesc, care trebuie reţinute pe de rost. Este trist că se întâmplă asta, iar fizica este doar un exemplu: majoritatea materiilor au ceva frumos în ele, ceva interesant, care trebuie adus la suprafaţă. Acest lucru de cele mai multe ori nu se întâmplă, pe de o parte din cauza modului în care sunt alcătuite programele şcolare, iar pe de altă parte din cauza lipsei talentului pedagogic sau dezinteresului multor profesori, şi asta în condiţiile în care milioane de cariere şi destine sunt în joc.</p><p>Atâţia copii cu potenţial trec pe lângă materii pe care ar putea să le înţeleagă, pentru care ar putea să dezvolte o pasiune, să le ofere împlinire profesională şi financiară, până la urmă un sens în viaţă, fără ca aceasta să se întâmple.</p><h4>3.3.2. Prima oră, Captivarea atenţiei, curiozitatea. Jocul</h4><p>Este relevant să menţionez în acest context cum a decurs prima mea oră de informatică din clasa a IX-a. Aceasta a fost ţinută de un profesor tânăr, student la Calculatoare la momentul respectiv, care ulterior s-a transferat la Massachusetts Institute of Technology şi a fost angajat de Google, un om modest, cu simţul umorului, fost olimpic internaţional şi faţă de care am un deosebit respect şi recunoştinţă.</p><p>Deşi programa analitică prevedea ca în primele ore de informatică să se predea nişte concepte abstracte, generalităţi, scheme logice şi alte noţiuni similare, el a preferat să ne înveţe în prima oră cum să afişăm un text pe ecran într-un limbaj de programare. Un lucru banal, dar interesant, care ne-a atras atenţia: ştiam să facem un program. Apoi ne-a învăţat cum să citim două numere de la tastatură şi să afişăm suma lor pe ecran. Iarăşi, un lucru pe cât de simplu, pe atât de ghiduş: deja ne captivase şi încercam singuri să citim mai multe valori, să afişăm produsul şi aşa mai departe. După ce ne-a prezentat la fel de intuitiv elementele de bază ale programării, variabilele, instrucţiunile repetitive şi condiţionale, după ce ne-am “jucat” cu aceste noţiuni în faţa calculatorului, am învăţat şi acele scheme logice şi convenţii, pe care le-am înţeles acum foarte uşor: erau un mod de abstractizare a jocului nostru.</p><p>Pentru ca aceste prime ore să decurgă în acest mod, pentru ca noi, elevii, să fim captivaţi şi să învăţăm din plăcere, a trebuit ca programa analitică să fie încălcată, răsucită într-un fel, de către un om cu un profund simţ pedagogic nativ. Este un lucru care se întâmplă foarte rar, un caz particular, care dacă nu ar fi avut loc nu ştiu dacă aş mai fi avut acum aceleaşi satisfacţii profesionale. Căci pentru mulţi dintre elevii acelei clase, jocul de atunci continuă şi acum, doar că la alt nivel, de data aceasta primindu-se şi bani în schimb.</p><h4>3.3.3. Intuitivitate vs. rigurozitate</h4><p>Odată ce stăpâneşti un set de concepte, cel mai firesc ţi se pare să le prezinţi într-un mod exhaustiv, cât mai riguros şi structurat. Însă procesele de învăţare ale creierului uman nu sunt întotdeauna compatibile cu această abordare. Pentru un proces de învăţare eficient, ordinea intuitivă este de preferat ordinii riguroase de prezentare a noţiunilor. Trebuie întâi atrasă atenţia, subiectul trebuie captivat prin prezentarea unor lucruri interesante, deoarece odată trezit interesul, procesul de asimilare devine mult mai facil şi natural. Elevul nu se mai chinuie fără succes să înveţe, ci reţine fără să îşi dea seama.</p><p>Conceptele care generalizează sau abstractizează un set de noţiuni trebuie prezentate la sfârşit, după ce sunt stăpânite noţiunile în sine, care de obicei sunt mai uşor de asimilat, însă lucrurile stau de multe ori invers, de dragul rigurozităţii. Dusă la extrem, această rigurozitate ar putea conduce la scenarii absurde: în clasa I ar trebui predat corpul numerelor reale, corpul numerelor raţionale, inelul numerelor întregi, ca mai apoi să se particularizeze la numere naturale, înainte de a învăţa cifrele, ce aparţin acestei mulţimi.</p><p>Odată cu înaintarea în vârstă creşte într-adevăr şi capacitatea de a înţelege noţiuni abstracte, chiar şi aprioric stăpânirii aplicabilităţilor lor, însă această capacitate este de multe ori supraestimată şi abuzată inutil.</p><h4>3.3.4. Prioritizare</h4><p>Un alt aspect important legat de învăţare este prioritizarea în funcţie de importanţă a noţiunilor. În cele mai multe cazuri, în momentul de faţă predarea se face într-un mod omogen, liniar, a tuturor noţiunilor existente în programa materiei în cauză. Însă fiecare materie are nişte noţiuni fundamentale, nişte concepte cheie pe care elevul ori studentul nu are cum să le distingă de la sine din întreg conţinutul care îi este prezentat.</p><p>Voi da şi aici un exemplu, de data aceasta din matematică: conceptul de derivată a unei funcţii. Acesta este un concept fundamental în matematică care, pe pe lângă faptul că este predat mult prea devreme (clasa a IX-a parcă), este de cele mai multe ori prezentat sub forma unor formule care trebuie reţinute pe de rost, pentru ca apoi să se treacă la lecţiile următoare. Mulţi absolvenţi de liceu nu înţeleg în profunzime ce înseamnă acest concept, pe cât de important, pe atât de simplu: derivatele nu sunt o serie de formule, ci o modalitate de a cunoaşte ce face o funcţie într-un punct: dacă creşte, dacă creşte mai mult, dacă scade, dacă scade mai mult. Din nou, doar un exemplu, sunt multe altele poate şi mai relevante în acest sens.</p><h4>3.3.5. Repetiţia</h4><p>Unul din mecanismele fundamentale ale învăţării este repetiţia. Repetiţia nu înseamnă neapărat “tocit”, învăţat pe de rost: oricât de bine am înţelege o noţiune, procesul de uitare este inevitabil dacă nu are loc repetiţia. Din acest motiv se fac exerciţii la matematică, pentru a lucra repetitiv cu nişte noţiuni deja stăpânite (cel puţin teoretic).</p><p>Repetiţia constructivă este de multe ori neglijată în predare. Sunt anumite noţiuni mai importante, poate unele mai greu de reţinut, care trebuie repetate, poate de mai multe ori, în lecţii succesive sau de fiecare dată când vine vorba de ele. Mulţi profesori trăiesc cu falsa impresie că datoria reţinerii este exclusiv a elevului şi cred că dacă au prezentat o noţiune este suficient.</p><p>În majoritatea cursurilor sau programelor şcolare din alte ţări se insistă mult pe repetitivitate, până când elevii mai atenţi devin plictisiţi chiar de explicarea noţiunii în cauză. La noi, se merge pe principiul “Doar am facut asta lecţia trecută (luna trecută, semestrul trecut, anul trecut), ce, nu cumva nu aţi învăţat?!”.</p><h4>3.3.6. Practica</h4><p>Bagajul genetic cu care se naşte orice organism viu este un rezultat al experienţei generaţiilor anterioare ale speciei respective. Supravieţuirea, şi cu atât mai mult evoluţia oricărei fiinţe, are la bază o serie de procese de învăţare profund empirice. Aceste procese sunt atât de bine integrate în felul nostru de a fi încât ne vine greu să le conştientizăm sau să le acordăm importanţa cuvenită, însă începând cu prima resimţire a senzaţiei de arsură din viaţa noastră ce ne fereşte de foc şi până la unele dintre cele mai mari descoperiri din domeniul ştiinţific, totul este legat de învăţarea prin experimentare.</p><p>Capacitatea noastră de a înţelege şi procesa noţiuni cu caracter abstract este de o mult mai mare fragilitate decât mecanismele de învăţare din experienţă, mecanisme dezvoltate şi perfecţionate în fiecare zi, de către fiecare individ al fiecărei generaţii, de-a lungul a milioane de ani. Robusteţea şi înaltul grad de eficienţă al acestor mecanisme ar trebui exploatate la maxim în cadrul procesului de învăţământ.</p><p>Puţine sunt materiile la care nu se poate face niciun fel de practică, însă există o serie de domenii în care practica ar trebui să fie elementul principal în jurul căruia să se clădească procesul de învăţare. Fizica, chimia, biologia, informatica, şi nu numai, sunt materii cu un profund caracter practic şi ar trebui predate ca atare.</p><p>În programele şcolare există prevăzute ore de laborator pentru majoritatea acestor materii, însă din nou, problemele stau în modul în care decurg aceste ore. Dinamica este aproape inexistentă, se insistă pe partea redactării lucrării de laborator şi a colectării datelor în loc să se insiste pe experiment în sine, de multe ori se trage o oră întreagă de un experiment a cărui perioadă de interes durează 5 minute şi nu se depun eforturi de a veni cu lucruri noi, de a găsi experimente cu un grad mai ridicat de receptivitate în rândul copiilor.</p><h3>4. Profesorii</h3><p>Aş face o greşeală dacă aş ataca în bloc corpul didactic. Există atâţia profesori care, în condiţii precare, supunându-se unor programe de calitate îndoielnică şi pe bani puţini, fac nişte lucruri minunate. Există oameni dedicaţi acestei meserii, care ar putea să plece în mediul privat, pe salarii mai mari, însă preferă să rămână în şcoli din pasiune. Există mulţi profesori care au inspirat generaţii întregi de elevi sau studenţi şi mii, poate zeci de mii de oameni care îi poartă în amintire cu plăcere. Însă fiecare individ poate număra aceşti profesori pe degetele de la o mână, iar sistemul de învăţământ nu pe astfel de cazuri ar trebui să se bazeze.</p><p>A fi profesor este o meserie nobilă, cu responsabilităţi pe măsură însă; dar înainte de toate, este o vocaţie. Cu toate acestea, mulţi profesori aleg acest drum în viaţă din lipsa altor oportunităţi sau pentru confortul activării într-un mediu cunoscut, motive ce nu sunt mereu dublate de dorinţa, capacitatea şi plăcerea de a explica şi de a se face înţeleşi.</p><p>Poate cea mai mare greşeală a sistemului în ceea ce priveşte profesorul este că nu înţelege ce înseamnă această noţiune. Profesorul trebuie să întrunească două calităţi fundamentale: profesionalismul (în special stăpânirea materiei) şi talentul pedagogic. Această a doua calitate este ignorată complet. Nu se înţelege că nu este nici pe departe suficient ca un profesor să îşi cunoască materia: el trebuie să fie dornic şi capabil să transmită aceste cunoştinţe elevilor săi, în caz contrar fiind practic plătit degeaba şi făcând mai mult rău.</p><p>Sunt atâtea exemple de profesori “celebri” prin universităţile din România, spaimele studenţilor, acei profesori “severi” la care se pică în proporţii covârşitoare, puţini fiind cei ce reuşesc să le desluşească şi reţină materia. Ba chiar există şi competiţii între ei, cunosc un caz recent în care un profesor a hotărât să pice 60% dintre studenţi (înaintea evaluării) pentru ca materia sa să devină “materie importantă”. Astfel de oameni nu numai că nu ar trebui lăsaţi să profeseze, dar ar trebui trimişi în judecată şi puşi să plătească daune morale tuturor studenţilor care şi-au pierdut nopţile şi şi-au tocit nervii încercând să descâlcească cursurile lor neinteligibile.</p><p>Severitatea nedublată de potenţă pedagogică este până la urmă expresia unor frustrări personale refulate pe seama unor copii nevinovaţi. Şi totuşi, în faţa sistemului, astfel de oameni sunt de neatins, pentru că sunt buni profesionişti: îşi stăpânesc materia. Atâta vreme cât îţi stăpâneşti materia, vii la ore şi nu abuzezi sexual de elevii tăi, eşti un profesor model din punctul de vedere al sistemului.</p><p>Talentul pedagogic, uşurinţa de a-ţi captiva elevii sau studenţii şi de a-i face să înveţe din plăcere, o trăsătură înnăscută care se poate perfecţiona cu timpul dacă există interes şi se depun eforturi în acest sens, trebuie să fie piatra de temelie, măsura principală a evaluării, judecării şi aprecierii profesorilor într-un sistem de învăţământ.</p><p>Anii de vechime, numărul de articole sau cărţi publicate, comisiile în care au ocupat cine ştie ce poziţii sau proiectele la care participă sunt doar nişte factori colaterali care nu reflectă decât într-o mică măsură calitatea de a fi un bun profesor.</p><h3>5. Elevii şi studenţii</h3><p>Veşnica problemă a conflictului dintre generaţii îi face pe unii “oameni mari” să arunce vina pe seama “tinerilor din ziua de astăzi”, tineri care prin incultura lor, obrăznicia, lipsa de interes pentru idealuri măreţe, preocupările lor mediocre şi prin valorile care îi reprezintă ca generaţie ar fi însăşi problema de la baza ineficienţei sistemului de învăţământ. Sperând că ar putea sa aibă un moment de luciditate, le adresez o serie de întrebări acestor oameni.</p><p>Ce limbă străină stăpâneau copiii din generaţia lor aşa cum generaţia aceasta stăpâneşte limba engleză? Ce instrumente de o varietate şi complexitate similară celor ce alcătuiesc Internetul ştiau copiii să utilizeze? Ce generaţie din trecut credeţi că a fost vreodată la fel de informată precum “tinerii din ziua de azi”? Când credeţi că au fost vreodată cerinţele şi asteptările pieţei forţei de muncă mai mari decât cele care îi aşteaptă, şi cărora le vor face faţă aceşti copii? Când credeţi că o generaţie întreagă a interacţionat mai dinamic, mai divers şi mai intercultural decât o fac aceşti tineri, fie şi prin blamatele reţele sociale de pe Internet? În ce vremuri demult apuse se asculta muzică mai diversă, se vizionau mai multe filme (chiar dacă nu înţelegeţi multe din formele de exprimare artistică contemporană)? Ce vă face să credeţi că, după milioane de ani de evoluţie, fix la generaţia voastră s-a inversat această lege universală? Nu mai realizaţi nici măcar absurditatea acestei idei? Care credeţi că este probabilitatea ca evoluţia până la generaţia voastră să fi fost una benefică şi constructivă, iar fix acum lucrurile să înceapă să se ducă de râpă?</p><p>Desigur, meritele saltului evolutiv cu caracter exponenţial din ultimele sute, şi mai ales zeci de ani nu aparţin generaţiei tinere, ele fiind un produs al descoperirilor tehnologice, al erei de cvasilibertate în care trăim şi al altor factori, însă aceasta nu influenţează cu nimic existenţa evidentă a acestei tendinţe.</p><p>Putem oricând să ne aşezăm la masă şi să discutăm despre măsura în care evoluţia umană în sine nu este cumva un drum sigur către autodistrugere. Însă în nici un caz problema nu poate fi localizată la o anumită generaţie, iar dacă ea există, există de la începuturi iar umbra ei este omniprezentă în toate generaţiile trecute, prezente şi viitoare, până la extincţia rasei umane.</p><p>Revenind la concret, sunt convins că există unităţi de învăţământ, anumite clase sau anumiţi elevi ce fac aproape imposibilă exercitarea eficientă a activităţilor pedagogice. Sunt convins că există mulţi profesori buni, dornici şi capabili să îşi servească menirea, ce trăiesc o dramă şi un profund sentiment de neîmplinire profesională pentru că nu au cu cine lucra, pentru că elevii lor sunt slab pregătiţi, incapabili sau total dezinteresaţi. Aş vrea să le transmit un mesaj de încurajare acestor profesori, şi convingerea mea, chiar dacă poate uneori e greu de crezut, că vor fi mereu câţiva elevi într-o clasă care vor aprecia şi vor avea de câştigat de pe urma dedicării şi eforturilor depuse de ei. Dar vă asigur că toate generaţiile au avut astfel de şcoli, astfel de clase şi astfel de copii, iar vina le aparţine într-o mică măsură acestor tineri şi doar acolo unde este vorba despre rea-voinţă.</p><p>Profesorii trebuie să ştie că respectul nu vine de la sine odată cu intrarea în învăţământ, ci trebuie câştigat de la fiecare elev în parte. Singurul lucru care îl absolvă pe profesor de orice răspundere este lipsa bunului-simţ al elevului său, dar nu mă refer la bun-simţ neapărat în sensul de politeţe, ci mă refer la “common sense”, simţul comun, acel set de reguli primare ce stabilesc protocoalele de comunicare şi interacţiune interumană într-o societate civilizată.</p><h3>6. Mitul olimpicilor</h3><p>Atunci când se vorbeşte despre performanţele sistemului de învăţământ din România, olimpicii sunt mereu împinşi în faţă pentru a demonstra calităţile sistemului, ceea ce reprezintă o eroare, presupunând lipsa unei rele intenţii. În calitate de fost olimpic, dar poate mai important, în calitate de om care a cunoscut de-a lungul timpului mulţi olimpici cu rezultate deosebite pe plan intern şi internaţional, vă pot afirma în cunoştinţă de cauză că sistemul de învăţământ are, dacă nu nimic, foarte puţin de-a face cu aceste performanţe.</p><p>Olimpicii sunt, în primul rând, oameni pasionaţi, dornici şi capabili să studieze şi să aprofundeze materiile respective în cele mai neprielnice conjuncturi, pe cont propriu de cele mai multe ori, din surse alternative fără vreo legătură cu materialul didactic uzual.</p><p>Există într-adevăr cazuri în care în spatele unui olimpic cu rezultate deosebite se află un profesor deosebit, un profesor talentat şi capabil să dezvolte şi să alimenteze o pasiune, însă aceşti profesori sunt rari şi în nici un caz nu sunt reprezentativi pentru sistemul educaţional românesc.</p><h3>7. Rădăcinile problemelor</h3><p>Nu, miezul problemei nu este nici numărul de teze unice, nici anii de învăţământ obligatoriu (noţiune uşor abracadabrantă în opinia mea), nici împărţirea pe clase de gimnaziu şi de liceu, nici numărul de materii de la bac, sau celelalte probleme cu care se “confruntă” Ministerul Educaţiei după cum se observă din media.</p><h4>7.1. Percepţia asupra trecutului</h4><p>Am auzit cu toţii “oameni mari” care spun: “ce sever era profesorul acela de matematică, ce frică îmi era la orele lui, cât îl uram, dar uite, acum îmi dau seama că până la urmă mi-a prins bine”. Desigur, aceeaşi personă avea o cu totul altă părere în momentul în care era elevul acelui profesor, părere pe care acum o pune în mod eronat pe seama imaturităţii sale de atunci. Explicaţia este simplă: în prezent el nu mai simte, şi ca atare nu mai ia în calcul, efortul pe care era nevoit să îl facă pentru a face faţă orelor respective. Ca atare, judecă procesul doar în funcţie de rezultate, şi dacă acum îi mai sună cunoscute unele noţiuni din acea materie, trage concluzia că actul de învăţământ a fost unul de calitate.</p><p>Însăşi percepţia noastră, a oamenilor, asupra trecutului, este sămânţa ce stă la baza problemelor din învăţământ. Întregul sistem este gândit şi evaluat folosind o măsură distorsionată, şi anume percepţia celor care au reprezentat cândva subiecţii sistemului asupra proceselor ce alcătuiesc actul educaţional în sine.</p><p>Modul în care timpul îşi pune amprenta asupra percepţiei noastre este subtil şi de cele mai multe ori nu îl conştientizăm, însă are implicaţii profunde în ceea ce priveşte propriile noastre convingeri. Un exemplu în acest sens ar fi veteranii de război, dintre care unii ajung, la un moment dat, să îşi amintească cu nostalgie de perioada petrecută pe front, în pofida atrocităţilor războiului. Au loc nişte asocieri subconştiente şi se formează nişte interdependenţe între amintiri, în exemplul dat între a fi tânăr, plin de viaţă, şi a fi pe front, însă o analiză a cauzelor acestor fenomene depăşeşte scopul acestui articol şi competenţele mele în domeniu.</p><p>Deşi cu toţii constatăm, cât suntem elevi şi studenţi, ineficienţa, erorile, aberaţiile şi abuzurile sistemului de învăţământ, la momentul respectiv nu avem posibilitatea de a le semnala într-un mod coerent şi credibil. Până la urmă, ce ştim noi, suntem doar nişte copii, nu-i aşa? Iar după absolvire, odată cu trecerea anilor, percepţia distorsionată a trecutului ne face să vedem cu alţi ochi lucrurile, şi să fim convinşi, în îngâmfarea noastră de oameni maturi şi atotştiutori, că avem dreptate.</p><h4>7.2. Neînţelegerea eficienţei</h4><p>Măsura după care se evaluează orice proces este eficienţa. Eficienţa actului educaţional este raportul dintre importanţa (utilitatea sau relevanţa) noţiunii învăţate şi efortul depus pentru asimilarea (înţelegerea şi reţinerea) respectivei noţiuni. Dacă în privinţa evaluării numărătorului acestui raport există mari carenţe, numitorul este complet ignorat de cei ce gândesc şi perfecţionează acest sistem.</p><p>Scopul management-ului oricărui sistem este de a-l face cât mai eficient. Cum efortul depus (o resursă epuizabilă a celor ce învaţă), în calitate de numitor al eficienţei, este ignorat in proiectarea sistemului educaţional, acesta nu are cum să funcţioneze corect.</p><h4>7.3. Răutatea</h4><p>Subestimarea gravităţii şi profunzimii problemelor din învăţământ de către “oamenii mari” este pe de o parte cauzată de irelevanţa acestor probleme pentru propriile lor persoane în prezent, de nostalgia propriei tinereţi şi idilizarea trecutului, dar într-un fel şi de o răutate josnică ce nu se justifică nici măcar prin prisma egoismului utilitar: “Lasă ca şi eu m-am chinuit la vârsta voastră, de ce să nu suferiţi şi voi, de ce să vă fie vouă mai uşor? Aşa e şcoala, aşa era pe vremea mea şi aşa trebuie să rămână, ce vă plângeţi atât, vă e mintea numai la distracţii!” Homo homini lupus.</p><h4>7.4. Comunismul şi lipsa conştiinţei</h4><p>Majoritatea problemelor sistemului de învăţământ au la bază lipsa competitivităţii reale în acest domeniu. Cum instituţiile de învăţământ particulare au încă un statut discutabil în România, este vorba de un domeniu preponderent de stat. Învăţământul este un domeniu în care guvernează într-o mare măsură legi scrise şi nescrise de factură comunistă şi în care nu există o motivaţie sustenabilă pentru evoluţie şi performanţă. De ce s-ar apuca acum un ministru al educaţiei sau personalul din acest minister să facă schimbări reale majore? Ce i-ar motiva pe aceşti oameni să conştientizeze, să recunoască problemele din sistem, să îşi pună în cap atâţia colegi şi să îşi consume resursele şi energia pentru a reproiecta acest sistem?</p><p>Nu există competiţie, nu există miză, nu există interes, decât pentru putere şi statut în cadrul sistemului. Sună cunoscut? Iar dacă ar fi un domeniu în care ar fi în joc doar bani publici, mai că aş înţelege. Însă acesta este un domeniu în care sunt în joc copilăria şi tinereţea a milioane de oameni, şi ca atare, nu există nici conştiinţă.</p><h3>8. Reforma fictivă</h3><p>La nivel central au avut loc în ultima vreme o serie de schimbări aparent profunde în ceea ce priveşte actul educaţional. În momentul de faţă se află în dezbatere un proiect de lege a învăţământului ce aduce o serie de modificări remarcabile în domeniu. Cel mai probabil aceste schimbări ţin de armonizarea cu legislaţia europeană şi sunt mai mult sau mai puţin impuse din exterior.</p><p>Majoritatea schimbărilor care au avut loc, precum şi prevederile noului proiect de lege a învăţământului sunt benefice, constructive şi tratează unele din punctele menţionate în acest articol. Din păcate însă, implementarea lor are un caracter profund formal.</p><p>Un exemplu de modificare majoră ce a avut loc de curând a fost reducerea învăţământului universitar de la 5 la 4 ani, şi respectiv de la 4 la 3 ani funcţie de facultate. Modul în care a fost implementată această modificare însă anulează, ba chiar inversează beneficiile şi raţiunile acestei prevederi. Din considerente ce, iarăşi, nu ţin de interesele studenţilor, materiile, în loc să fie reanalizate, reduse şi adaptate pentru un interval mai scurt de predare, au fost în multe cazuri comasate. Materii vaste ce se făceau înainte într-un an sau doi, se predau acum într-un semestru. La mijloc sunt orgoliile profesorilor universitari care nu sunt dispuşi să îşi revizuiască cursurile, să scadă din “greutatea” materiei lor.</p><p>Un alt exemplu de modificare este introducerea obligativităţii anumitor categorii de profesori de a urma cursuri de perfecţionare. Aceste cursuri le conferă o serie de credite pe baza cărora are loc evaluarea lor şi a căror număr se reflectă în salarizare. Iarăşi, este o prevedere salutabilă, până când aruncăm o privire mai atentă modului în care este implementată. Multe din aceste cursuri sunt “de umplutură”, fără un conţinut relevant şi util, iar predarea lor are aceeaşi eficienţă şi se supune aceloraşi legi ce guvernează sistemul în sine.</p><p>Într-adevăr, pentru un observator extern sistemului, lucrurile încep să se mişte şi se fac paşi importanţi in direcţia reformei. Însă aceşti paşi sunt de cele mai multe ori virtuali, nişte paşi făcuţi pe hârtie. Este evident că lucrurile nu pot fi schimbate peste noapte, însă ar trebui să recunoaştem onest dificultăţile întâmpinate la implementare, eşecurile şi rezistenţa pe care o opune sistemul la orice tentativă de schimbare reală şi să nu ne mulţumim cu o legislaţie armonizată la nivel european.</p><h3>9. Soluţii</h3><h4>9.1. Conştientizarea</h4><p>Primul pas, poate cel mai important şi greu de făcut este conştientizarea şi recunoaşterea existenţei unor probleme de fond în sistemul de învăţământ. Este un sistem putred şi corupt, un sistem în care însuşi cel care îi justifică existenţa, elevul, studentul, este de multe ori umilit, batjocorit, iar interesele sale reale sunt complet ignorate.</p><p>Problemele de formă care sunt tratate în momentul de faţă, deşi au importanţa lor, sunt un soi de păduche pe capul unui bolnav de cancer metastazic.</p><h4>9.2. Dorinţa de schimbare</h4><p>Următorul pas ar fi acumularea unei dorinţe de schimbare, o dorinţă sinceră şi reală de a îmbunătăţi, de a reconstrui acest sistem. Din păcate, această dorinţă nu pare a avea de unde să vină. Singurii afectaţi de această putreziciune a sistemului sunt elevii şi studenţii, iar ei nu sunt în măsură să ia decizii sau să se facă auziţi. Singurii interesaţi de o schimbare ar fi copiii, dar ce pot ei să facă?</p><p>Puţinele organizaţii studenţeşti cu o oarecare credibilitate se ocupă deobicei cu alte probleme, cum ar fi bursele sau locurile în cămine, probleme importante la rândul lor, însă a căror contribuţie la actul educaţional în sine este marginală.</p><p>Cei care se află în structurile decizionale, cei care au puterea de a schimba, nu au ca scop îmbunătăţirea statutului elevului şi al studentului. Ei se ocupă cu chestiuni administrative, întâlniri la nivel înalt, discuţii formale, armonizarea legislaţiei, obţinerea de fonduri, investirea, curioasă de multe ori, a acestor fonduri, reorganizarea examenelor, chestiuni importante, dar iarăşi, de multe ori cu un efect similar unei frecţii cu spirt la piciorul (sau limba) de lemn. Sunt convins că există şi excepţii, oameni care conştientizează aceste probleme şi vor să schimbe ceva, însă majoritatea fac parte din acest sistem de ani buni şi ca atare, probabil că nici nu mai realizează starea deplorabilă în care se află nucleul său. Au început să aibă impresia că aşa este firesc să fie, că asta este starea normală a lucrurilor, că totul merge bine şi că tot ce trebuie făcut se rezumă la mici ajustări şi corecţii.</p><h4>9.3. Proiectarea şi implementarea</h4><p>Odată efectuaţi primii doi paşi (şi zâmbim cu toţii la auzul acestor vorbe), următorul ar fi munca sisifică de proiectare şi implementare reală a unor schimbări de fond. Despre soluţii punctuale nu aş vrea să vorbesc prea mult, nu sunt specialist în domeniu, iar la nivel teoretic majoritatea sunt cunoscute deja, deficienţele mari fiind la partea de implementare. Voi menţiona deci doar câteva măsuri evidente.</p><p>O primă măsură ar fi eliminarea unor porţiuni mari de materie şi reorganizarea programelor şcolare având în vedere noţiuni de teorie pedagogică.</p><p>Foarte utilă ar fi implementarea unui sistem real de feedback, direct de la elevi/studenţi şi indirect de la mediul privat, prin care s-ar obţine o reacţie care să autoregleze sistemul, la fel cum interdependenţa cererii şi a ofertei funcţionează ca un mecanism de autoreglare a sistemului economic.</p><p>Tot esenţială mi se pare conceperea unui sistem real (şi insist în mod intenţionat pe acest cuvânt) de evaluare a cadrelor didactice în funcţie nu neapărat de rezultatele absolute ale elevilor, care pot varia mult în raport cu capacităţile acestora, ci în funcţie de rezultatele lor relative.</p><p>Ar trebui avută în vedere umanizarea sistemului de învăţământ, spre exemplu prin implementarea unor sisteme de evaluare mai relevantă şi mai puţin brutală a elevilor: dacă eşti răcit, deranjat la stomac sau neinspirat în ziua admiterii la facultate, după ani de pregătire, ratezi examenul şi implicit un an din viaţă. Dar cui îi pasă? Cum ar fi dacă adepţii acestei metode de evaluare spartană ar primi salariile anual, pe data de, să zicem, 23 august, iar dacă nu ar reuşi să ajungă în ziua respectivă la ora 8 fix la serviciu, ar rămâne fără bani?</p><h3>10. Concluzie</h3><p>Învăţământul primar, gimnazial şi liceal totalizează 12 ani. În cazul urmării unei facultăţi, un om ajunge să petreacă în jur de 17 ani prin unităţi de învăţământ. Este vorba despre aproximativ un sfert din speranţa medie de viaţă, poate cel mai frumos sfert, în care activitatea principală este învăţatul, adică pregătirea pentru viaţă. Este enorm, iar faptul că în urma acestei perioade “rămânem cu ceva”, avem o cultură generală îndoielnică, nervii mai tociţi şi în cel mai bun caz capacitatea de a îndeplini nişte sarcini de serviciu nu ar trebui să ne mulţumească nici pe departe. În acest sfert de viaţă se pot face mult mai multe, se pot învăţa mai multe lucruri, cu mai puţin efort şi păstrând mai mult timp pentru activităţi recreative. Toate acestea dacă s-ar ţine cont de eficienţă, dacă sistemul ar fi gândit mai bine, dacă cei care îl gândesc şi îl operează ar fi mai deschişi, mai puţin egoişti şi încrezuţi, dacă ar avea o conştiinţă mai solidă şi un minimum de respect pentru copilăria şi tinereţea a milioane de oameni.</p><p>Ce sper cu acest articol? Absolut nimic. Dar am cumva conştiinţa mea împăcată că am depus efortul minim de a-l scrie şi publica. Este, dacă vreţi, tot o expresie a egoismului, satisfacerea propriei nevoi de a-mi împăca conştiinţa. Nu sunt genul proactiv, nu vreau să pornesc o revoluţie sau să ader la vreo organizaţie şi nici nu trăiesc cu iluzia că ar fi posibilă o schimbare peste noapte. Totuşi nici nu sunt adeptul atitudinilor complet pasive. Este o miză suficient de mare în joc, vieţile unor oameni, pentru a încerca măcar prezentarea sistematizată a unor probleme.</p><p>Dacă un singur profesor, după ce citeşte acest articol, ar încerca din ziua următoare să fie mai receptiv şi mai dornic de a-şi îmbunătăţi performanţele, mă declar mulţumit. Dacă un singur funcţionar din Ministerul Educaţiei ar depune mai mult efort pentru implementarea reală a unor reforme, aş fi încântat.</p><p>În măsura în care sunteţi interesaţi de subiect, v-a intrigat, revoltat sau plăcut acest articol, vă invit să comentaţi. Dacă sunteţi de acord (în totalitate sau în mare parte) cu cele scrise de mine, puteţi menţiona asta printr-un comentariu în care selectaţi opţiunea “Sunt de acord”. Demersul acestei forme de vot nu are o finalitate clară, însă cine ştie, dacă facem puţină vâlvă, ce iese, măcar un început de discuţii şi tot ar fi mare lucru.</p><p><em>Originally published at </em><a href="http://www.invatamantul.ro/"><em>www.invatamantul.ro</em></a><em>.</em></p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=e13e11368212" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[Sometimes]]></title>
            <link>https://aog.medium.com/sometimes-66ce271edc0?source=rss-53239b2f8987------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/66ce271edc0</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Andrei]]></dc:creator>
            <pubDate>Thu, 08 Jan 2015 20:52:49 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2015-01-08T20:52:49.949Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p>I feel like writing a story.</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=66ce271edc0" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
    </channel>
</rss>