<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?><rss xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/" xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/" xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom" version="2.0" xmlns:cc="http://cyber.law.harvard.edu/rss/creativeCommonsRssModule.html">
    <channel>
        <title><![CDATA[Stories by Balutescu Marius Petrisor on Medium]]></title>
        <description><![CDATA[Stories by Balutescu Marius Petrisor on Medium]]></description>
        <link>https://medium.com/@balutescumariuspetrisor?source=rss-65e80273e0e6------2</link>
        <image>
            <url>https://cdn-images-1.medium.com/fit/c/150/150/0*baTl9bfKzh8Rb7UP</url>
            <title>Stories by Balutescu Marius Petrisor on Medium</title>
            <link>https://medium.com/@balutescumariuspetrisor?source=rss-65e80273e0e6------2</link>
        </image>
        <generator>Medium</generator>
        <lastBuildDate>Thu, 19 Nov 2026 15:56:10 GMT</lastBuildDate>
        <atom:link href="https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/feed" rel="self" type="application/rss+xml"/>
        <webMaster><![CDATA[yourfriends@medium.com]]></webMaster>
        <atom:link href="http://medium.superfeedr.com/" rel="hub"/>
        <item>
            <title><![CDATA[CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” — CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! — CAPITOLELE 11–22!]]></title>
            <link>https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/cartea-biblic%C4%83-apocalipsa-chemarea-la-transcenden%C8%9B%C4%83-capitolele-11-22-4efe9e4ae1b3?source=rss-65e80273e0e6------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/4efe9e4ae1b3</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Balutescu Marius Petrisor]]></dc:creator>
            <pubDate>Sun, 05 Jul 2020 12:11:39 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2020-07-05T12:11:39.623Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p><strong>CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” — CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! — CAPITOLELE 11–22!</strong></p><p><strong>Capitolul 11 — Doi martori în Ierusalim pentru mântuirea evreilor!</strong></p><p>Al doilea element din Interludiul prezentat între trâmbița a șasea și trâmbița a șaptea are rolul să ne reamintească de bunătatea și puterea lui Dumnezeu. Apariția celor doi martori la Ierusalim este încă un gest de har în mijlocul mâniei divine. El vrea să mai facă o demonstrație în mijlocul poporului Său la Ierusalim. Martorii vor profeții, vor face semne, vor muri, vor învia pentru ca oamenii, în mod special cei din poporul evreu, să se întoarcă la Dumnezeu. Vom argumenta împreună aceste afirmații. <strong>Ce putem spune despre cei doi martori? Primul lucru</strong> pe care-l putem spune este că mărturia lor apare pe fondul unui conflict între Dumnezeu și dușmanii Lui. Așa a fost pe vremea lui Moise și tot așa a fost pe vremea lui Ilie.<strong> </strong>În Egipt, faraonul care-i ținea pe copiii lui Dumnezeu în robie n-a vrut să-i lase să plece decât după teribila mărturie a celor zece plăgi. Conducătorul Egiptului a spus: „Cine este Dumnezeu ca să vă dau voie să vă duceți și să vă închinați Lui?” Mărturia lui Moise a fost zdrobitoare.<strong> </strong>Pe vremea lui Ilie, copiii lui Dumnezeu erau robi ai idolatriei. Mărturia profetului a fost necesară pentru a-i scoate din această robie și a-i întoarce de la Baal la Dumnezeul cel adevărat.<strong> </strong>În contextul capitolului 11 din Apocalipsa, omenirea este roabă Antihristului care coboară chiar și foc din cer ca să-i convingă de autoritatea lui. Dumnezeu trimite doi martori ca să întoarcă oamenii la El. Ei intră în acest conflict de partea lui Dumnezeu, în condițiile în care, parte a Templului de la Ierusalim este călcată și pângărită de Neamuri:<strong> „Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să prorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 11:1–3). </strong>Așa cum am spus deja, ne aflăm la jumătatea ultimei săptămâni din profețiile lui Daniel, când Antihristul va rupe legământul, va intra în Templu și se va da drept Dumnezeu:<strong> „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice. Să ştii dar şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:25–27). </strong>Domnia Antihristului va face parte din manifestările celei de a patra „fiare” din calendarul profetic al vremii neamurilor. Ea va fi una din manifestările Imperiului Roman, ajuns iar la putere înainte de revenirea Domnului. Despre aceasta știm tot din cartea profetului Daniel, din cele scrise în capitolul 7:<strong> „În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra — care se deosebea de toate celelalte şi era nespus de grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce rămânea — şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, şi asupra celuilalt corn care ieşise şi înaintea căruia căzuseră trei, asupra cornului acestuia, care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie şi avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coarne. Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia. El mi-a vorbit aşa: Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta! (Daniel 7:19–27). </strong>Asupra acestor lucruri vom mai reveni atunci când vom analiza cele scrise în capitolul 13 din Apocalipsa. Tot despre biruința aparentă a lui Antihrist a vorbit și apostolul Pavel, când îl descrie ca <strong>„omul fărădelegii,</strong> <strong>fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:3–4). Al doilea lucru</strong> pe care-l putem spune despre acești doi martori este că, de departe, ei arată că nu este vorba despre un conflict între egali, Dumnezeu fiind infinit mai puternic decât toți adversarii Lui. În Egipt, Moise a făcut lucrări extraordinare, ca și Ilie pe vremea Izabelei. Lucrările săvârșite de cei doi martori sunt în mare parte asemănătoare cu lucrările acestor două personalități din vechime, ceea ce ne face să spunem că cei doi martori vor fi tot ei. Unii îl pun în locul lui <strong>Moise</strong> pe <strong>Enoh</strong>, argumentând că <strong>Enoh</strong> este acela care, alături de<strong> Ilie</strong>, a fost strămutat la Cer fără să vadă moartea. Motivarea acestei preferințe ar fi versetul care spune că fiecare om „trebuie să moară”:<strong> </strong>„ … oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata …” (Evrei 9:27).<strong> </strong>Acest argument este însă șubred, pentru că o întreagă generație nu va cunoaște moartea la Răpire, ci vor fi înălțați la Cer. În plus, toți cei care au fost înviați în Vechiul și Noul Testament au murit iar, trăind astfel două morți consecutive.<strong> </strong>Plăgile săvârșite de Dumnezeu în mărturia lui Moise sunt mai asemănătoare cu minunile săvârșite de cei doi martori decât viața lui Enoh. Cât despre Ilie, este scris că seceta provocată de el a ținut exact atât cât va dura și mărturia acestor doi martori:<strong> </strong>„Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni” (Iacob 5:17).<strong> </strong>Mai este o precizare despre lucrarea acestor doi martori:<strong> „Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului” (Apoc. 11:4). </strong>Este o trimitere la o imagine din cartea profetului Zaharia și se referă la lucrarea făcută de Dumnezeu prin preotul Iosua și conducătorul Zorobabel pentru reașezarea Israelului în matca mesianică după exilul babilonian:<strong> „Îngerul care vorbea cu mine s-a întors şi m-a trezit ca pe un om pe care-l trezeşti din somnul lui. El m-a întrebat: „Ce vezi?” Eu am răspuns: „M-am uitat şi iată că este un sfeşnic cu totul de aur şi deasupra lui, un vas cu untdelemn şi pe el şapte candele, cu şapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeşnicului. Şi lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului şi altul la stânga lui.” Şi, luând iarăşi cuvântul, am zis îngerului care vorbea cu mine: „Ce înseamnă lucrurile acestea, domnul meu?” Îngerul care vorbea cu mine mi-a răspuns: „Nu ştii ce nseamnă aceste lucruri?” Eu am zis: „Nu, domnul meu.” Atunci, el a luat din nou cuvântul şi mi-a zis: „Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel şi sună astfel: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu”, zice Domnul oştirilor! Cine eşti tu, munte mare, înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc şes. El va pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de: Îndurare, îndurare cu ea!” (Zah. 4:1–7). </strong>Iertarea și binecuvântarea poporului Israel se va face tot pe baza lucrării lui Iisus Hristos, „odrasla” născută din fecioară și va fi realizată nu prin puterea omenească sau prin meritele evreilor, ci prin Duhul lui Dumnezeu! Așa este precizat în Zaharia:<strong> „Ascultă dar, Iosua, mare preot, tu şi tovarăşii tăi de slujbă, care stau înaintea ta — căci aceştia sunt nişte oameni care vor sluji ca semne. Iată, voi aduce pe Robul Meu, Odrasla. Căci iată că numai spre piatra aceasta pe care am pus-o înaintea lui Iosua sunt îndreptaţi şapte ochi; iată, Eu Însumi voi săpa ce trebuie săpat pe ea, zice Domnul oştirilor, şi într-o singură zi, voi înlătura nelegiuirea ţării acesteia. În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, vă veţi pofti unii pe alţii sub viţă şi sub smochin.” (Zah. 3:8–10). </strong>Oricine va încerca să-i atace pe cei doi martori ai lui Dumnezeu din Ierusalim vor fi incendiați de mânia divină. Ei vor fi literalmente nemuritori pe durata misiunii lor:<strong> „Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor, şi au putere să prefacă apele în sânge şi să lovească pământul cu orice fel de urgie ori de câte ori vor voi” (Apoc. 11:5–6). Al treilea lucru</strong> pe care-l putem spune despre acești doi martori este că toate biruințele adversarilor lui Dumnezeu sunt numai aparente și doar de scurtă durată, în timp ce aparentele înfrângeri ale lui Dumnezeu sunt temporare și întotdeauna urmate de biruință.<strong> </strong>Fiara îi omoară pe cei doi martori și toți cei generic numiți „locuitorii pământului”, oameni lipsiți de Cer, se bucură și își trimit daruri. Înfrângerea celor doi martori însă, asemenea aparentei înfrângeri a Domnului lor, nu durează însă decât „trei zile”, după care ei învie spre groaza tuturor și sunt ridicați biruitori la Cer.<strong> „Când îşi vor isprăvi mărturisirea</strong><em> </em><strong>lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmaşii lor i-au văzut” (Apoc. 11:7–12). </strong>Într-o altă simetrie cu mărturia Domnului Iisus, învierea celor doi martori va fi însoțită și ea de un cutremur de pământ, iar cei afectați se vor întoarce „în masă” la Dumnezeu, ca cei din marele seceriș de la Rusalii:<strong> „În clipa aceea s-a făcut un mare</strong><em> </em><strong>cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului” (Apoc. 11:13). </strong>„Locuitorii pământului”, mulți dintre ei, ne spune textul, își vor relua legătura cu Cerul.<strong> </strong>Dumnezeu nu se va lăsa niciodată fără mărturie pe Pământ. În vremurile Necazului cel Mare, după Răpirea Bisericii, pe scena lumii va exista mărturia acestei cărți scrise de apostolul Ioan, Apocalipsa, și mărturia celor 144.000 de evrei pecetluiți pentru vestirea Evangheliei. Capitolul 11 ne prezintă încă două personaje excepționale însărcinate cu depunerea mărturiei despre Hristos și Împărăția Sa. Capitolul este fascinant, iar acești doi martori sunt cu totul ieșiți din comun. Prin lucrarea lor, harul lui Dumnezeu va aduna de pe Pământ prin pocăință și martiraj o mulțime al cărui număr nu-l poate socoti nimeni, așa cum am văzut în Apocalipsa 7.<strong> </strong>Apocalipsa 11:13 precizează un amănunt peste care nu putem trece cu vederea. Relatarea este despre cetatea Ierusalim și semnalizează împlinirea unor străvechi profeții despre reluarea planului mesianic al lui Dumnezeu cu evreii. Dincolo de faptul că șapte mii de locuitori ai Ierusalimului vor muri într-un cutremur care va distruge a zecea parte din cetate este precizat că „ceilalți” au început să-L slăvească pe Dumnezeu.<strong> „Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului</strong><em> </em><strong>cerului” (Apoc. 11:13). </strong>Pare neînsemnat, dar urmează imediat în acest capitol reacția cerească la sunarea din cea de a șaptea trâmbiță. Dacă le citim una după alta, vedem că se va împlini atunci ceea ce a vestit apostolul Pavel în Epistola către Romani,<strong> contestând ideea unora că Biserica ar fi înlocuit pe veci poporul Israel în planul mesianic: „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Romani 11:25–29). </strong>Hotărârea lui Dumnezeu de a salva Israelul prin har și de a-l repune în privilegiile și prerogativele mesianice a fost vestită de mulți profeți. Ne vom limita aici să-l cităm pe Isaia:<strong> „Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un neam aşa dintr-o dată? Abia au apucat-o muncile, şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii! Aş putea să deschid pântecele mamei şi să nu o las să nască? zice Domnul. Eu, care fac să nască, aş putea să împiedic oare naşterea?” zice Dumnezeul tău. „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el, toţi cei ce-l iubiţi; împărţiţi şi bucuria cu el, acum, toţi cei ce l-aţi plâns, ca să fiţi săturaţi bând laptele mângâierilor lui, ca să vă desfătaţi în totul de plinătatea slavei lui.” Căci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu şi slava neamurilor ca un pârâu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi; veţi fi purtaţi în braţe şi desmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim! Şi când veţi vedea aceste lucruri, inima vi se va bucura şi oasele voastre vor prinde putere ca iarba”. Domnul Îşi va arăta astfel puterea faţă de robii Săi, dar va face pe vrăjmaşii Lui să-I simtă mania” (Isaia 66:8–14). </strong>În ziua descrisă de Apocalipsa 11:13, Necazul lui Iacov se va transforma în Binecuvântarea lui Iacov, în salvarea și mântuirea lui Iacov.<strong> </strong>Aceasta este una din marile teme ale acestui capitol! Altfel, de ce nu i-ar fi trimis Dumnezeu pe cei doi martori să profețească la Roma, Washington, Moscova, Beijing, Paris sau Londra? Lucrarea celor doi martori la Ierusalim marchează atenția acordată de Dumnezeu poporului Israel și momentul reașezării lui în planul mesianic.<strong> </strong>Într-o simetrie cu precizie matematică, în ziua în care Antihristul rupe legământul cu Israelul, la jumătatea celei de a șaptezecea săptămâni, Dumnezeu își reactivează Legământul Lui cu poporul ales! Imediat ce sună trâmbița a șaptea, Cerul intră în sărbătoare. Ascultați mesajul celor de acolo și veți vedea imediat că este legat de Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ împreună cu cei din Israel:<strong> „Îngerul, al</strong><em> </em><strong>şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare” (Apocalipsa 11:15–19). </strong>Biserica a avut de a face cu Împărăția lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Israelul are de a face cu Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Reacția glasurilor puternice din Cer care ziceau: <strong>„Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor”</strong> marchează un moment de răscruce în istoria lumii. Ea declară că „vremurile Neamurilor” s-au încheiat:<strong> „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 11:24). </strong>Dumnezeu se va întoarce la Israel și Israelul se va întoarce la Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu, un neam de preoți, o națiune sfântă, va redeveni instrumentul lui Dumnezeu în mijlocul omenirii. Satan se va năpusti asupra lor cu o furie teribilă, dar va fi neputincios în fața împlinirilor planului profetic. Ca să înțelegem mai bine acest program al lui Dumnezeu cu Pământul, autorul Apocalipsei suspendă narațiunea pedepselor declanșate de trâmbița a șaptea pentru a ne recapitula planul mesianic printr-o metaforă cu șapte personaje. Cu asta ne întâlnim în capitolele 12–14 ale Apocalipsei.</p><p><strong>Suplimentar: Despre cei doi martori:</strong></p><p><strong>Apocalipsa 11.7–9:</strong></p><p><strong>Cei doi martori omorâți în Ierusalim, denumit Sodoma și Egipt:</strong> Martorii sunt de neînvins până când mărturia lor este deplină. Atuncii ei sunt omorâți de fiara care se ridică din adânc, despre care avem detalii în capitolul 13. Mărturia lor avea ca centru Ierusalimul, și acolo zăceau trupurile lor moarte. Ierusalimul fusese numit „sfânta cetate” în versetul 2, așa cum este în planul lui Dumnezeu. Având pe acei martori omorâți și zăcând pe stradă, ea este numită „cetatea cea mare”, care din punct de vedere spiritul este chiar „Sodoma și Egipt”. Este clar identificată de cuvintele „unde a fost răstignit și Domnul lor”. <strong>Sodoma</strong> a devenit simbolul lumii în pofta ei nestăpânită și în imoralitatea ei, în care omul se degradează mai jos de nivelul animalelor, încât strigătul ei se ridică la Dumnezeu pentru a interveni în judecată. <strong>Egiptul</strong> simbolizează lumea cu exteriorul ei măreț care oferă tuturor celor ce se slujesc de ea plăceri omenești și satisfacții ale cărnii, dar care totodată stăpânește printr-o idolatrie care degradează și care chiar robește pe oamenii lui Dumnezeu, dacă ei vin sub puterea ei. Toate acestea pot fi mari în ochii omului, dar în mod sigur nu sunt sfinte. Așa va ajunge Ierusalimul călcat în picioare de națiuni și sub dominația fiarei care se ridică din adânc. Într-o astfel de cetate mor martorii, și bucuria celor ce și-au atins scopul va fi mare.</p><p><strong>Apocalipsa 11.10: Cei ce locuiesc pe Pământ bucuroși că nu mai sunt chinuiți de adevăr:</strong> Versetul 10 îi menționează pe „cei care locuiesc pe pământ” — locuitorii pământului. Oamenii în general, potrivit versetului 1o, se vor bucura, dar acești „locuitori ai pământului” vor fi plini de veselie și vor avea mari festivități, pentru că mărturia celor doi profeți „îi chinuia”. Putem înțelege lucrul acesta, pentru că același fel de lucruri pot fi văzute și astăzi. Adevăraților martori ai lui Hristos în evanghelie li se împotrivește lumea nepăsătoare; totodată se stârnește o repulsie și o respingere violentă din partea celor ce se socotesc oameni moderni, al căror efort este să degradeze credința lui Hristos la o încercare de îmbunătățire pământească, tăgăduindu-i originea cerească și scopul ceresc la care ea te conduce. Ei nu pot sta alături de adevăr; el îi chinuiește.</p><p><strong>Apocalipsa 11.11–12: Învierea și suirea la Cer a martorilor: </strong>Bucuria locuitorilor Pământului și a persecutorilor în general este totuși de scurtă durată. După trei zile și jumătate ei sunt ridicați din moarte și suiți la Cer într-un nor. Dușmanii lor îi văd, deci triumful lor este complet. Ei suferă sub domnia fiarei, dar sunt ridicați într-o poziție cerească, nu pământească. Înălțarea lor prevestea căderea care urma îndată a fiarei și a sateliților ei.</p><p><strong>Capitolul 12 — Taina fărădelegii:</strong></p><p>Pe lângă descoperirea lui Iisus Hristos, cartea Apocalipsa ne înlesnește accesul într-o serie întreagă de alte realități din Multiversul în care existăm. Una dintre ele este „taina fărădelegii” despre care amintește și apostolul Pavel, el însuși un om care a fost pentru o vreme „dincolo” de dimensiunile lumii noastre, în realitățile celui de al Treilea Cer (2 Cor. 12:1–5). Scriindu-le celor din Thesalonic, Pavel le aduce aminte despre acest subiect pe care îl mai abordase într-una din vizitele sale: <strong>„</strong>Nu vă aduceţi aminte cum vă<em> </em>spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:5–8).</p><p><strong>Ce este „taina fărădelegii”? </strong>O taină este un adevăr ținut ascuns de Dumnezeu până la vremea la care devine public. Există o „taină a fărădelegii”, ca o piesă în mai multe acte care străbate toată istoria omenirii. Ea clocotește în adâncuri și manevrează din umbră, căutând să împiedice realizarea planului mesianic pe Pământ. Apocalipsa ridică cortina să putem privi pe scena lucrărilor demonice cu care au cochetat, conștienți sau inconștienți, toți împărații Pământului. Vom afla lucruri extraordinare în capitolele care urmează!<strong> </strong>Până acum am privit în Apocalipsa istoria prin prisma oamenilor de pe Pământ a căror existență este determinată decisiv de evenimente din Cerul al Treilea. Ni s-a îngăduit să privim în ceea ce oamenii de știință de astăzi numesc intuitiv <strong>„hiperspațiu”,</strong> chiar dacă n-am putut înțelege deplin realitatea cu dimensiunile multiple de acolo. În capitolul 12 schimbăm punctul de vedere al acțiunii și recapitulăm evenimentele de la finalul istoriei din prisma ridicării, lucrării și prăbușirii lui Antihrist.<strong> Apocalipsa 12–14</strong> așează în context marele conflict din ultima parte a săptămânii a șaptezecea din profeția lui Daniel, numit Necazul cel Mare sau Necazul lui Iacov. Va fi cumplit pentru poporul care s-a identificat cu planul mesianic al lui Dumnezeu în istorie, căci „taina fărădelegii” va lucra cu toară puterea în fiii neascultării.<strong> </strong>Suntem la mijlocul cărții Apocalipsa și Dumnezeu vrea să ne familiarizăm cu evoluția răului în lume ca să justifice încă o dată mânia și pedeapsa pe care o va dezlănțui asupra lui prin revărsarea celor șapte potire ale mâniei Mielului. Efectele trâmbiței a șaptea vor veni doar începând cu capitolul 15. Până atunci, Dumnezeu vrea să ne deschidă ochii să înțelegem teribila încleștare care există în lume între forțele răului și Dumnezeu. Vom cunoaște „taina fărădelegii”. Narațiunea va fi mai ușor de urmărit dacă identificăm cele „șapte” personaje ale ei. 1. Femeia învăluită în soare — Apoc. 12:1–2; 2. Balaurul — Apoc. 12:3–4; 3. Copilul de parte bărbătească — Apoc. 12:5–6; 4. Arhanghelul și războiul stelelor — Apoc 12:7–12; 5. Rămășița evreiască — Apoc. 12:17; 6. Fiara ieșită din mare — Apoc. 13:1–10; 7. Fiara ridicată din Pământ — Apoc. 13:11–18.<strong> </strong>Pe măsura parcurgerii textului vom vedea ce rol a jucat, joacă și va juca fiecare personaj în marea dramă a istoriei umane. În capitolul 12 ne întâlnim cu primele cinci personaje principale. În capitolele 12–19 se găsesc nu mai puțin de șapte „semen” care apar pe Cer. Secțiunea este supranumită și „cartea semnelor”. După ce n-am avut niciun „semn” în primele 11 capitole, vom citi despre trei semne în Cer (Apoc. 12:1, 3; 15:1) și patru semne pe Pământ (Apoc. 13:13–14; 16:14; 19:20). Ne așteptam să fie așa, pentru că și în Evanghelia scrisă de același Ioan am întâlnit tot șapte „semen” ale divinității lui Iisus din Nazaret.</p><p><strong>1. Femeia învăluită în soare — Apoc. 12:1–2: „În cer s-a arătat un semn mare — o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască” (Apoc. 12:1–2). </strong>Expresia „un semn mare”<strong> </strong>atrage atenția nu doar asupra dimensiunilor, ci a importanței. În limba greacă, „semeion” înseamnă un anunț, o comunicare, un gest simbolic, un tip, iar termenul „mare” este „megas”. Asistăm la descrierea unor megaviziuni, care acopere adevăruri masive, cu implicații majore în istoria lumii. Cine este „femeia învăluită în soare”? Dacă ar fi să ne luăm după iconografia catolică și ortodoxă, femeia este Maria, mama Domnului Iisus, iar cele douăsprezece stele sunt apostolii. Din această fantasmagorie s-a născut doctrina „învierii Mariei” și a înălțării ei la Cer.<strong> </strong>Alții spun că femeia ar fi Biserica, iar stele sunt cei doisprezece apostoli. Pentru aceștia din urmă, femeia este biserica cu literă mică, adică organizația instituțional-tradițională, iar pruncul pe care-l va naște este Biserica cu literă mare, adevărata Biserică, singura care va fi răpită la Cer. Realitatea este că<strong> </strong>„femeia” metaforică nu poate fi nici fecioara Maria și nici Biserica creștină. Ea este poporul Israel, națiunea lui Israel. Este suficient să ne aducem aminte de visul lui Iosif: <strong>„Am mai visat un vis! Soarele, Luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea.” L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat şi i-a zis: Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?” (Gen. 37:9). </strong>Iosif a fost atunci cea de a douăsprezecea stea din cununa amintită în textul Apocalipsei, întregind astfel numărul celor doisprezece seminții ale lui Israel. Vechiul Testament este plin de pasaje în care poporul Israel este asemănat metaforic cu o femeie. Iată un exemplu din Isaia<strong>: „Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine;<em> </em>nu roşi, căci nu vei fi acoperită de ruşine, ci vei uita şi ruşinea tinereţii tale şi nu-ţi vei mai aduce aminte de văduvia ta, căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte Dumnezeul întregului pământ, căci Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită şi cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău. Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.” (Isaia 54:4–8). </strong>Când a<strong> </strong>păcătuit și a fost lepădată temporar de Dumnezeu, națiunea a fost comparată cu o „văduvă” (Isaia 47:7–9; Luca 18:1–8), cu o femeie părăsită de bărbat (Isaia 50:1) și chiar cu o femeie curvă (Ieremia 3:1–25, Osea 2:1–23). Prin contrast, Biserica este prezentată în Noul Testament drept „o fecioară”, o logodnică curată care se pregătește de nuntă: <strong>„Căci<em> </em>sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos” (2 Cor. 11:2–3). „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:25–27). </strong>În Apocalipsa, „femeia învăluită în soare” este <strong>„însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască”.</strong> Cum ar putea Biserica să fie într-o astfel de stare? S-ar potrivi așa ceva pentru o fecioară care se pregătește de nuntă? <strong>Realitatea biblică este că nu Biserica L-a născut pe Hristos, ci Biserica s-a născut din suferințele Lui! </strong>Nu este scris<strong> </strong>nicăieri în Biblie că Biserica va deveni Mamă, dar acest lucru este pomenit de multe ori despre poporul Israel. Chiar și apostolul Pavel, amintind despre cele șapte privilegii ale poporului ales scrie: <strong>„Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Romani 9:4–5). </strong>Hristos s-a născut trupește din Israel. El este „sămânța promisă” de Dumnezeu: <strong>„Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui” (Isaia 9:6–7). </strong>Revenirea lui<strong> </strong>Iisus Hristos pentru Israel se va petrece după evenimente pe care Biblia le numește „durerile nașterii”: <strong>„Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui,<em> </em>iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume” (Ioan 16:20–21). „Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu” (Mat. 24:8–0). Nu există nicio îndoială! Femeia din Apocalipsa 12 este poporul Israel! </strong>De fapt, în Apocalipsa sunt pomenite patru „femei” simbolice. Cu cea dintâi ne-am întâlnit în scrisoarea adresată bisericii din Tiatira și este un simbol al idolatriei păgâne deșănțate și poartă numele Izabelei din Vechiul Testament (Apoc. 2:20–23; 1 Regi 16:31;21:25; 2 Regi 9:7). Cea de a doua femeie din Apocalipsa este pomenită în Apocalipsa 19 și este Biserica cea Adevărată, Mireasa Mielului. Cea de a treia femeie este „curva cea mare cu care au curvit împărații pământului” și simbolizează Babilonul religios (Apoc. 17:1–18). Vom vorbi mai mult despre ea când vom ajunge la capitolul 17. Cea de a patra „femeie” este aceasta pomenită în capitolul 12 și ea este națiunea lui Israel.</p><p><strong>2. Balaurul — Apoc. 12:3–4: </strong>Cel de al doilea „semn” cu semnificațoii profunde<strong> </strong>care s-a arătat „în Cer”, adică în hiperspațiul celei de a treia „întinderi” este grozav la înfățișare: <strong>„În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte” (Apoc. 12:3–4). </strong>Identitatea lui ne este descoperită<strong> </strong>în versetul 9<strong>: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:9). </strong>Balaurul poartă culoarea sângelui vărsat, pentru că este ucigaș prin însăși natura lui (Ioan 8:44). Cele șapte capete și zece coarne și șapte cununi împărătești sunt embleme ale puterii lui și ale autorității, căci el este „domnul puterii văzduhului” și „stăpânitorul lumii acesteia” (Efes. 6:12. Ioan 12:31, 14:30, 16:11). Înfățișarea lui se aseamănă cu înfățișarea „fiarei” cu care ne vom întâlni în următorul capitol, ceea ce ne face să spunem că între cei doi există o legătură organică. Fiara va fi întruparea balaurului. Ea nu apare decât după ce balaurul va fi aruncat din Cer. Diavolul va intra în Antihrist, cum a intrat altă dată în Iuda (Ioan 13:27), va rupe legământul cu evreii la jumătatea Săptămânii Necazului cel Mare, va intra în Templu ca „urâciune a pustiirii”, se va da drept dumnezeu și va prăbușii lumea într-un teribil cataclism final. <strong>„A treia parte din stelele cerului” </strong>care îl urmează sunt îngerii<strong> </strong>contaminați de răscoala lui împotriva lui Dumnezeu. Îngerii sunt numiți „stele ale cerului” (Iov 38:7). Ei vor împărtăși soarta eternă a lui Satan în iadul de foc și pucioasă (Mat. 25:41). Ioan ne spune că balaurul <strong>„a stătut înaintea femeii, care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naște”.</strong> Istoria lumii este istoria acestei încercări a lui Satan de a împiedica lucrarea lui Dumnezeu prin Mesia-Iisus Hristos. El știe că Cel născut din „sămânța femeii” îi va zdrobi capul (Gen. 3:15). În Egipt, Diavolul a încercat să-i omoare pe toți copiii de parte bărbătească din Israel. Prin Haman, același Diavol a încercat să omoare tot neamul evreilor. Toate eforturile lui au fost însă zadarnice și copilul minune s-a născut în Betleemul din Iudea. Atunci<strong> </strong>Diavolul l-a influențat pe Irod să ucidă toți copiii de parte bărbătească sub doi ani din ținutul acela. Dumnezeu și-a scăpat Fiul, trimițând familia lui Iosif în Egipt. Toată viața lui Iisus a fost marcată de încercări ale Diavolului de a-L omorî. I-a făcut pe cei din Nazaret să încerce să-L arunce în prăpastie de pe sprânceana muntelui, a stărnit o furtună teribilă pe marea Galileii, I s-a împotrivit prin cărturari și farisei, a intrat în Iuda ca să-L vândă și L-a pus pe o cruce prin vocea norodului și prin indecizia compromițătoare a lui Pilat<strong>. </strong>Dezbrăcat de putere la Calvar, Satan a căutat și mai caută încă și azi să zădărnicească planurile lui Dumnezeu prin Hristos cu Biserica Sa. Apostolul Pavel a simțit-o pe propria lui piele: <strong>„Astfel, o dată şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi, dar ne-a împiedicat Satana” (1 Tes. 2:18).</strong></p><p><strong>3. Copilul de parte bărbătească — Apoc. 12:5–6: </strong>Cel de al treilea personaj al<strong> </strong>dramei dezlănțuite de „taina fărădelegii” în Apocalipsa 12–14 este acest copil, neapărat de parte bărbătească: <strong>„Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie. Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 12:5–6). Nu încape nicio îndoială! Acest copil născut din Israel este Iisus Hristos, nădejdea veacurilor. </strong>Psalmul 2 ne-o spune clar: <strong>„Totuşi Eu<em> </em>am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.” „Eu voi vesti hotărârea Lui — zice Unsul. Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (Ps. 2:6–9). </strong>Biruitor asupra lui Satan, Pruncul ceresc a fost „răpit” la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie. Apostolul Ioan, insuflat de Duhul lui Dumnezeu, trece cu vederea perioada Bisericii (care ar trebui să fie între versetele 5 și 6 din Apocalipsa 12) și sare de la „stărpirea Unusului” direct la „fuga femeii în pustie”. Turbat de mânie pentru că l-a scăpat pe Prunc, balaurul caută să se răzbune pe femeia care l-a născut, adică pe poporul Israel, instrumentul împlinirilor profetice despre Domnia lui Hristos pe Pământ. <strong>Important de știut: Trebuie să fim atenți să nu cădem în plasa „cronologiilor” minuțioase în care se desfășoară aceste evenimente. Pentru că avem de a face cu revelații din hiperspațiu, despre o realitate cu mult mai multe dimensiuni decât ale noastre, este bine să ne ferim de tabele și schițe care să încerce să așeze „în timp”, ceea ce se petrece mult dincolo de timp și de spațiu. Relatarea din Apocalipsa atinge iar sferele evenimentelor care se desfășoară dincolo de lumea noastră, așa că trebuie să le luăm „thematic”, nu cronologic, silindu-le și înghesuindu-le ca să ne iasă nouă schițele și tabelele escatologice. Revelațiile din capitolul 12 ne dau panorama cerească a evenimentelor legate de lucrarea „tainei fărădelegii” de-a lungul istoriei. Analiza acestui tip de text trebuie să fie în același timp analitică, dar și integratoare, pentru că anumite „evenimente” acopere de fapt perioade foarte mari de „timp”. </strong>În timpul Necazului lui<strong> </strong>Iacov, întrupat în Antihrist, Satan se va năpusti ca un turbat asupra celor din Israel. Poporul lui Dumnezeu va fugi însă într-un loc din pustie. Vor fi vremuri grele pentru evrei, vremuri teribile. Comentându-le, Domnul Iisus a spus: <strong>„De aceea, când veţi vedea<em> </em>urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt — cine citeşte să înţeleagă! — atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:15–22).</strong></p><p><strong>4. Arhanghelul și războiul stelelor — Apoc 12:7–12: </strong>După cele două „semen”<strong> </strong>care au apărut în Cer, apostolul Ioan ne vorbește despre un teribil conflict angelic care a avut loc acolo. Nevăzut de noi, dar resimțit din plin, în sferele Cerului de Mijloc are loc un război teribil, un conflict angelic, un veritabil <strong>„război al stelelor”: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:7–9). </strong>Faptul că Satan a putut veni în Eden să-i ispitească pe Adam și Eva, precum și faptul că el s-a putut înfățișa împreună cu ceilalți „fii ai lui Dumnezeu” înaintea tronului ceresc pentru a-l învinovăți pe Iov ne arată clar că, deși aruncat de pe „muntele lui Dumnezeu”, el are pentru o vreme o mare libertate de mișcare. El și îngerii lui nu sunt aruncați deocamdată toți în adânc, ci sunt oarecum liberi. Ioan ne spune că această libertate de mișcare îi va fi restrânsă drastic la sfera din jurul planetei Pământ. Nu știm multe despre acest război al stelelor. Am mai auzit despre el dintr-una din exclamațiile Domnului Iisus: <strong>„Isus le-a zis: Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10:18). </strong>Cel care se luptă cu Satan din partea lui Dumnezeu este arhanghelul Mihail. Ne-am mai întâlnit cu el în descoperirile din profețiile lui Daniel. Vorbind despre Mihail în contextul conflictelor angelice din sferele cerești, un alt înger de rang înalt, Gabriel, a spus: <strong>„Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei” (Daniel 10:13). „Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail” (Daniel 10:21). „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte” (Daniel 12:1–2). </strong>Tradus, numele lui <strong>Mihail </strong>înseamnă <strong>„Cine este ca Iehova?”,</strong> o foarte categorică alternativă la atitudinea lui Lucifer-Satan care a fost creiat un heruvim strălucitor, dar s-a semețit și a vrut să fie ca Dumnezeu (Ezec. 29:2). Marele voievod Mihail este ocrotitorul poporului evreu și va fi instrumental în pecetluirea soartei lui Satan. El s-a luptat cu Satan și pentru trupul lui Moise, într-o înfruntare al cărui sens nu ne-a fost descoperit nouă: <strong>„Arhanghelul Mihail, când se<em> </em>împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: Domnul să te mustre!” (Iuda 1:9). </strong>Este important să observăm că Satan nu se luptă direct cu Dumnezeu. Nici n-ar putea! Dumnezeu este infinit în toate atributele Sale și atotputernicia Lui l-ar nimici într-o clipă. Pentru a-l alunga pe Satan, marele balaur, din Cer este suficient ca Dumnezeu să trimită împotriva lui pe una din căpeteniile oștilor cerești. Mihail biruiește, iar Satan este alungat. Ioan spune simplu: <strong>„Și locul lor nu s-a</strong> <strong>mai găsit în cer” Apoc. 12:8). „Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea:<em> </em>Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:10–12) </strong>Alungarea lui Satan din sferele înalte ale Cerului va umple de bucurie pe cei de acolo, dar va fi vai de cei de pe Pământ. Apostolul Petru a avut în vedere și el aceste vremuri atunci când a scris: <strong>„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru,<em> </em>diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). </strong>Războiul din Cer s-a transformat în războiul de pe pământ. <strong>„Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” </strong>Hristos l-a biruit pe Satan prin sângele Său vărsat și tot așa îl vor birui și cei care-l urmează pe Hristos, mai ales cei care vor pecetlui cu viața mărturia lor în cea de a doua parte a Necazului cel Mare: <strong>„Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui” (Apoc. 12:13–14). </strong>Pentru că femeia și balaurul sunt numiri metaforice, trebuie să luăm în același semn și numirea pentru <strong>„cele două aripi ale vulturului celui mare care au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie”.</strong> Expresia ne aduce aminte de izbăvirea evreilor din robia egipteană: <strong>„Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine” (Exod 19:4). </strong>Profetul Isaia vorbește și el despre această vreme a protecției divine când scrie: <strong>„Du-te, poporul meu (Israel), intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe (trei ani și jumătate), până va trece mânia!” (Isaia 26:20). </strong>Persecuția dezlănțuită de balaur împotriva evreilor va fi mare, dar protecția oferită de Dumnezeu va fi și mai mare. <strong>„Atunci, şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură.” (Apoc. 12:15–16). </strong>Profetul Daniel a avut mari probleme cu aceste vremuri din urmă și a cerut explicații suplimentare. Iată răspunsul primit atunci: <strong>„Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni? Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme (3,5 ani) şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot. Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri? El a răspuns: Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile (3,5 ani). Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” (Daniel 12:6–12). </strong>Putem vedea în urmărirea evreilor de balaurul cel mare prigoana care i-a însoțit pe cei din Israel în cei aproape 2.000 de ani scurși de la răstignirea lui Hristos. Iată scena petrecută în Ierusalim: <strong>„Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră! Şi tot norodul a răspuns: Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25).</strong>Dreptatea lui Dumnezeu a făcut ca aceste vorbe să fie împlinite întocmai. Pentru vina sângelui vărsat, „răzbunătorul sângelui” îi urmărește în fiecare generație. Au ajuns pribegi printre străini. Porecla batjocoritoare pe care au primit-o a fost „evreul rătăcitor”. Antisemitismul a fost, este și va fi o constantă a lumii acesteia, împlinind într-un fel descrierile din Deuteronom: <strong>„Domnul te va împrăştia printre<em> </em>toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră. Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: O, de ar veni seara! şi seara vei zice: O, de ar veni dimineaţa!” (Deut. 28:64–67). </strong>Singura scăpare pentru vărsătorul de sânge era să fugă într-una din cetățile de scăpare rânduite de Dumnezeu. Trebuia să stea acolo până la moartea Marelui Preot, iar apoi putea pleca în siguranță, absolvit de vină. Poporul evreu n-a putut beneficia de protecția cetății de scăpare, care-L simboliza pe Hristos, din pricina necredinței. Când se vor întoarce însă la Domnul, evreii vor intra sub protecția divină, așa cum ne indică acest text din Apocalipsa. În total, balaurul a lansat trei atacuri asupra femeii și le-a ratat pe toate. A vrut să ucidă copilul și n-a putut. A atacat femeia și ea a scăpat în pustie. A lansat un potop de ape, dar a ratat și atacul acesta. Nebun de furie, el s-a întors să se lupte cu urmașii femeii.</p><p><strong>5. Rămășița evreiască — Apoc. 12:17: </strong>Mânios că nu i-a putut face nimic femeii apărate de Dumnezeu în pustie, balaurul s-a întors să se răfuiască cu cei rămași: <strong>„Şi<em> </em>balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos” (Apoc. 12:17). </strong>Aici avem încă o dovadă că „femeia” din acest capitol nu este Biserica, ci Israelul. Când Biserica va fi răpită la Cer nu va rămâne în urma ei nicio „rămășiță”. Toți cei găsiți „în Hristos” vor părăsi Pământul. Versetul ne vorbește aici despre o rămășiță cu două caracteristici: cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Hristos. Ei sunt în același timp și evrei ortodocși care țin foarte strict Legea strămoșească (de aceea le spune Domnul Iisus: „Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna și nici într-o zi de Sabat”), dar au ajuns să creadă și în salvarea prin Iisus Hristos. Aduceți-vă aminte cele spuse de profetul Daniel: <strong>„Nişte oşti trimise de el vor veni<em> </em>şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul. Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă” (Daniel 11:31–35). </strong>Acesta este contextul istoric în care se va împlini ceea ce a spus Domnul Iisus în Matei 25 despre Judecata viitoare a neamurilor. El va despărți atunci oile de capre, după atitudinea pe care au avut-o „față de unul din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei”. Sub influența balaurului, „rămășița seminței femeii” va fi persecutată și privată de drepturi în toată lumea. Dumnezeu îi va răsplăti pe cei care, în ciuda pericolelor care-i amenință pe toți cei ce-i vor ajuta pe evrei, le vor da apă și mâncare, haine și îngrijire. Aparent, va fi o judecată a faptelor, dar vor fi niște fapte ale credinței și consacrării față de poporul lui Dumnezeu.<strong> </strong>Despre vremea teribilă a progromului mondial vom citi în capitolul următor: <strong>„I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască” (Apoc. 13:7).</strong></p><p><strong>Capitolul 13 — Fiarele fărădelegii:</strong></p><p>Mâniat pe femeie, „balaurul” s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei (Apoc. 2:17). Taina fărădelegii descoperită în capitolul 12 devine vizibilă prin influența pe care o are asupra sistemului politico-administrativ și a sistemului religios. În capitolul 13 asistăm la instaurarea unui climat de teroare prin ridicarea celor două „fiare” care vor stăpâni cu autoritate absolută asupra tuturor „locuitorilor pământului”. Fiara ieșită din mare — Apoc. 13:1–10; Fiara ridicată din pământ — Apoc. 13:11–18. Împreună cu balaurul, aceste două fiare vor alcătui o trinitate. Comentatorii o numesc <strong>„ne-sfânta trinitate”</strong> sau <strong>„trinitatea satanică”,</strong> o imitație demonică a sfintei trinități a dumnezeirii. Pentru recuperarea omenirii și pentru instaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ, Tatăl a făcut planul, Fiul este instrumentul prin care se realizează, iar Duhul Sfânt este Cel care-i convinge pe oameni să se supună Fiului. Cele două fiare din acest capitol vor imita demonic lucrarea Fiului și a Duhului Sfânt. Să le luăm pe rând.</p><p><strong>6. Fiara ieșită din mare — Apoc. 13:1–10: </strong>Cel de al șaselea personaj din drama numită „taina fărădelegii” este teribil în putere, în împotrivire față de Dumnezeu și în tiranie. El se ivește „din mare” adică din zarva popoarelor și va instaura domnia absolută a lui Antihrist într-o formă finală a Imperiului Roman readus la viață. Să nu uităm că ultima „trăznaie” a Romei a fost să-și proclame Cezarul ca ființă „divină”. În anul 42 d.H., romanii l-au zeificat pe Cezar cu titlul „Divus Iulius”, Octavian, urmașul său a devenit în mod automat Divi filius („Fiul celui divin”). Aceeași obrăznicie exaltantă îl va caracteriza și pe Antihrist: <strong>„Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă” (Apoc. 13:1). </strong>Cel care însuflețește această fiară este „balaurul” din capitolul precedent, adică Diavolul însuși. Nu este la prima ispravă de genul acesta. El a fost păpușarul care a tras sforile și în spatele altor puteri politico-administrative. Cele șapte imperii care s-au succedat sub influența demonică au fost: Egipt, Asiria, Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma și Roma redivivus sau faza romană a Antihristului. Înainte de a prezenta fiara ieșită din mare este folositor să ne aducem aminte cum a fost numit balaurul care a însuflețit împotrivirile față de planul lui Dumnezeu în alte cărți ale Bibliei: <strong>În Vechiul Testament: „Asirianul” — Isaia 10:5–6; Isaia 30:27–33; „Împăratul Babilonului” — Isaia 14:4; „Lucifer” — Isaia 14:12 „Cornul cel mic” — Dan. 7:8; Dan. 8:9–12; „Împărat fără rușine și viclean” — Dan. 8:23; „Domnul care va veni” — Dan. 9:26; „Împăratul care va face ce va dori” — Dan. 11:36. În Noul<em> </em>Testament: „Fiul pierzării” — Ioan 17:12; „Omul fărădelegii” — 2 Tesal. 2:3–8; „Fiul pierzării” (din nou) — 2 Tesal. 2:3–8; „Potrivnicul” — 2 Tesal. 2:3–8; „Antihrist” — 1 Ioan 2:18; „Fiara” — Apoc. 13:1–2<em>. </em>Aceeași „fiară” ca în profețiile lui Daniel: </strong>Fiara din vedenia lui Ioan este aceiași cu cea de a patra fiară din vedeniile profetului Daniel. Ordinea imperiilor este însă inversă, pentru că Daniel le vedea în perspectiva viitorului, iar Ioan le privește retroactiv, spre trecut. Daniel le-a văzut în ordinea: leu, urs, pardos, fiara înspăimântătoare, iar Ioan le amintește invers: leopard (pardos), urs și leu. <strong>„Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apoc. 13:2). </strong>Fiara din Apocalipsa este o combinație a fiarelor din cartea Daniel, cea de a patra nemaifiind descrisă pentru că Ioan o va descrie în acest capitol. Ca și în cartea profetului Daniel, sistemul omenesc dominant pe Pământ la un anumit moment este numit „fiară”, pentru a sublinia faptul că este ceva sălbatic, sub nivelul omului și al animalelor obișnuite, total sălbăticit și neascultător de Dumnezeu. Și tot ca în cartea lui Daniel, fiara politico-administrativă este alcătuită dintr-un complex de patru imperii mondiale, așezate într-o ordine decrescătoare. În cartea profetului Daniel, în capitolul 2 ni se spune că Dumnezeu i-a dat lui Nebucadnețar programul politic al veacurilor prin imaginea unui chip de om care avea capul de aur, pieptul și brațele de argint, pântecele și coapsele de aramă, iar picioarele de fier cu partea de la fluierele picioarelor în jos parte de fier și parte de lut (Dan. 2:31–33). Imperiile mondiale s-au succedat unul după altul, babilonienii, medo-persanii, grecii și romanii, de fiecare dată următorul fiind mai puțin puternic și slăvit decât precedentul. Dumnezeu îi<strong> </strong>descoperă apoi lui Daniel aceeași succesiune de imperii mondiale sub chipul a patru „fiare” distincte: <strong>„În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu … o a doua fiară era ca un urs … o a treia ca un pardos … și a patra era nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică” (Dan. 7:2–7). Același personaj misterios cu puteri nemaipomenite: </strong>Ca și în cartea lui Daniel, fiara a patra este dominată de apariție unui personaj extrem de puternic și de obraznic față de Dumnezeu. Iată ce este scris în cartea profetului Daniel: <strong>„M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi, dinaintea acestui corn, au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie” (Dan. 7:8). „Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început” (Dan. 9:9–12). „La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Dan. 8:23–25). </strong>Iată ce este scris în Apocalipsa: <strong>„Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:3–4). Nu cred că acest personaj va muri și va avea parte de o înviere demonică pentru simplul fapt că Satana nu poate da viață nimănui. Cred că „rănit de moarte” este o aluzie la revenirea Imperiului Roman după o aparentă moarte care a durat multe secole. Imperiul se va reface în vatra vechii Europe unite și va avea sediul de conducere la Roma. Personajul care va stăpâni atunci peste toată lumea se va numi Antihrist, care înseamnă în același timp și „împotriva lui Hristos” și „înlocuitorul lui Hristos”. Numirea a fost lansată tot de apostolul Ioan în cea dintâi epistolă a sa: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti — prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (1 Ioan 2:22). „ … şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4:3). „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul!” (2 Ioan 1:7). </strong>Antihristul va apărea mai întâi ca un veritabil „superman”. Va poza drept un mare umanitarian, un prieten al tuturor și mai ales un protector al poporului Israel, pe care-i va convinge că este purtătorul de vești bune, cel ce inaugurează „epoca de aur” descrisă de profeți și pe care-i va convinge să-l accepte drept un adevărat mesia. <strong>Aceeași obrăznicie împotriva lui Dumnezeu: </strong>Ca în toate cazurile aparițiilor lui anterioare, Satana se va ridica împotriva lui Dumnezeu în persoana acestui final Antchrist. De data aceasta o va face public și va câștiga adeziunea locuitotilor Pământului în cea de a doua jumătate a Necazului cel Mare: <strong>„I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni” (Apoc. 13:5). </strong>Pentru liniștea noastră este bine să reamintim că aici apare iar expresia „i s-a dat”. Asta înseamnă că Satan nu poate face decât exact cât îi permite Cel Atotputernic, ca și în cazul patriarhului Iov. Intensitatea lucrărilor lui și durata lor este prestabilită de Dumnezeu însuși, care este întotdeauna pe tron, deasupra tuturor tronurilor care există. Profetul Daniel precizează durata lucrării la exact „trei ani și jumătate”, adică durata celei de a doua jumătăți a Necazului cel Mare. Când citim că „<strong>Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” trebuie să înțelegem că până și tronul Satanei, Domnul veacului acestuia, îi este subordonat lui Dumnezeu. </strong>Conflictul Antihristului cu Cerul va fi pe față. Vor fi două tabere clare și distincte. <strong>„Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer” (Apoc. 13:6</strong>). Fără nicio îndoială că Satana va prezenta o variantă mincinoasă a evenimentelor, justificând Răpirea Bisericii și atrăgând asupra celor plecați de pe Pământ antipatia și dușmănia „locuitorilor pământului”. Antihrist îi va vrăji pe oameni cu abilitățile lui de a rezolva toate problemele, toate situațiile de criză, câștigându-și astfel încrederea lor totală și libertatea de a face tot ce dorește: <strong>„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea” (Dan. 7:25). </strong>Îl va deranja probabil că „era noastră” se numără de la nașterea Domnului Iisus și va introduce un calendar universal nou, cu date legate de propria sa identitate. Scopul lui declarat va fi să-L scoată pe Iisus Hristos și influența Lui din istoria și conștiința oamenilor: <strong>„Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor” (Dan. 8:25). „Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi” (Dan. 11:36). </strong>Este posibilă apariția unui astfel de exemplar al speciei umane? Biblia spune că da, iar istoria o confirmă.<strong> </strong>Vreau să vă dau un exemplu din istoria recentă. Am avut curiozitatea să studiez viața lui Hitler. M-am convins că el a fost cea mai grafică ilustrare a Antihristului. A fost un fel de „repetiție generală”, înainte de apariția lui. Am citit o carte fascinantă cu titulul<strong> „The Morning of the Magicians” (Dimineața vrăjitorilor) </strong>scrisă în 1969 de<strong> Louis</strong> <strong>Paules</strong> și <strong>Jacque Bergier</strong>. Autorii examinează activitatea lui Hitler și ajung la o concluzie teribillă. Ei nu au fost creștini, ci scriitori liberali. Ca să se documenteze, s-au dus și au studiat procesele verbale de la procesul din Nuremberg și au citit o mulțime de alte cărți scrise de alții despre hitlerism. Iată concluzia lor. Citez de la pagina 249: „Este imposibil să înțelegi planurile politice ale lui Hitler dacă nu ești familiarizat cu convingerile lui fundamentale, iar cea mai importantă dintre aceste convingeri a fost că există o legătură magică între om și Univers.” Cu alte cuvinte, Hitler a crezut din toată inima că între om și lumea nevăzută există o legătură mistică, magică. Autorii continuă spunând că Hitler a practicat personal magia și a fost obsedat de ea. Hitler și-a văzut viața ca un destin care i-a fost hărăzit de forțele nevăzute. L-a citit cu aviditate pe Aenids de Plutonius, un mare specialist în domeniul inițierii oculte în magie. Hitler a devenit membru al unor societăți secrete oculte ale intelectualilor pro-arieni, unde s-a familiarizat cu texte hinduse străvechi. A fost inițiat în aceste discipline împreună cu Nietzsche și magiciani din Tibet. Paules și Bergier spun că cea mai probabilă explicație a faptelor lui Hitler este căderea lui sub influența unor forțe satanice care s-au manifestat în aceste societăți mistice. Ei cred că lumea a fost atunci sub umbra întunecată a forțelor oculte și că nimeni nu va putea înțelege exaltarea care l-a cuprins pe Hitler dacă nu ține seama de intrarea lui sub influența lor. Am găsit o altă carte, scrisă de <strong>Eric Norman</strong> în 1972, cu titlul <strong>„The Hollow Earth” (Pământul gol pe dinăuntru).</strong> Autorul spune că participarea lui Hitler la societățile oculte l-a convins să se închine la niște ființe care trăiesc în interiorul Pământului. Aceste spirite puternice au programul de a ieși până la urmă din centrul planetei și vor deveni stăpânii Pământului. Sună familiar, nu-i așa? Este exact ceea ce ni se spune în cartea Apocalipsa că va face Satan. Am văzut în capitolul 9 că miriade de demoni vor ieși din Adânc și-i vor chinui pe oamenii din toată lumea. Societățile oculte nu studiază Biblia, așa că singura lor sursă de informare este direct de la demonii care așteaptă în Adânc. Hitler a fost convins că dacă nu se va alinia cu planurile civilizației subpământene, va fi ucis când vor veni ele să ia în stăpânire lumea. Pare caragios, dar el a căutat în trei ocazii să pătrundă pe căi bizare în interiorul Pământului. Tot din cărțile despre civilizația subpământeană s-a născut și ideea de a-i folosi pe copii în război. Hitler i-a numit „mici pui de lup”, le-a făcut uniforme negre iar pe mâneci le-a așezat câte un sinistru cap de mort. Fanatismul acestor copii a fost teribil și majoritatea încercărilor făcute asupra lor după război pentru a-i recupera pentru o viață normală au eșuat. Cel de al <strong>Treilea „Reich”</strong> a fost incredibil de înțesat cu practicanții ai științelor oculte. De exemplu, <strong>Karl Haushofer</strong>, unul din generalii lui Hitler, a fost unul din fondatorii <strong>Societății Zorilor de Aur</strong> specializată în magia neagră. El a fost cel care l-a îndemnat pe Hitler să scrie <strong>„Mein Kampf”,</strong> cartea ideologiei naziste. Haushofer a vizitat Tibetul, China și India, s-a convertit la budism, devenind membrul unei societăți secrete care practica magia neagră și din care nu puteai să ieși decât prin moarte naturală sau sinucidere. A avut puteri magice deosebite cu care l-a manipulat pe Hitler. <strong>Rudolf Hess</strong> a declarat că, de fapt, „Haushofer conduce, magicianul din spatele lui Hitler și legiunile lui de demoni”. În contionuare el spune că Hitler însuși era un „medium” dirijat de puterile oculte. Chiar și „svastica”, emblema hitlerismului, care avea forma unei cruci pătrate cu brațele rupte a fost adusă tot din magia neagră din Tibet și India. În 1925, la ordinul lui Hitler, un grup de călugări budiști din Tibet s-au mutat în Berlin, au jurat credință societății oculte din care făcea parte Hitler și au început imediat să infiltreze toată societatea germană cu învățăturile lor. Emisarii trimiși de Hitler în Tibet i-au identificat pe cei cu puteri oculte și au finanțat toată expediția care i-a transplantat în inima Germaniei. După capitularea Germaniei la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, când anchetatorii au căutat să deznoadele ițele structurii de putere ale nazismului prin stabilirea rolului jucat de conducătorii temutului SS, au descoperit cu uimire că foarte mulți dintre ei au fost tibetani din Himalaia, fără niciun fel de acte de identitate germane. <strong>Rosenberg</strong> spune că au fost ultimii care au rămas alături de Hitler ca să-l sfătuiască și să-l direcționeze. În martie 1946, Haushofer și-a omorât soția, iar apoi, în fața unui altar budist, și-a jertfit fiul și s-a sinucis. Toți cei șapte membrii fondatori ai partidului nazist au fost membrii în societăți oculte. Am fost uimit să citesc în cărțile studiate mărturiile celor din preajma lui Hitler. Ei au declarat că Hitler avea întotdeauna o altfel de voce când vorbea în public, de parcă o putere supraomenească venea peste el și-i vrăjea pe cei care-l ascultau. Avea un magnestism teribil. Nu era vocea cu care erau ei obișnuiți din convorbirile lor personale cu „marele lider”. De pe buzele lui ieșeau în public altfel de sunete care vesteau lucruri mari, viziuni cuceritoare. Un apropiat cu care a trăit sub același acoperiș, mărturisește că Hitler avea coșmare teribile, convulsii mari în somn care făceau să se miște patul. Intra într-o formă de catarsis (semiparalizie imobilizantă) și scotea gemete înfricoșătoare. Într-un miez de noapte l-au găsit sufocându-se și scoțând sunete neinteligibile, din care n-au putut desluși decât mărturisiri teribile: „Uite-l! Este aici! A venit după mine!” Avea buzele albe și a început să strige isteric. Hitler era convins că aparține unei rase superioare, „ariene” cu rădăcini orientale, destinată să conducă lumea și să o ducă spre orizonturi noi, necunoscute. La fel de convins a fost și că omenirea pe drumul înnoirii purta în ea vestigiile unor rămășițe nereușite, un fel de rase inferioare, care trebuie eliminate repede. Aceste rase nici nu merită să poarte numele de oameni, fiind încă la nivelul porcilor și al gândacilor puturoși. Rasele inferioare sunt negrii, țiganii și evreii. Sunt convins că acesta a fost motivul holocaustului și al lagărelor de exterminare. Un singur om, cu puteri de mediu spiritist, stăpânit de puteri supranaturale demonice a putut duce o întreagă națiune de germani inteligenți în pragul nebuniei și i-a transformat în asasini fără scrupule. A fost la lucru puterea incredibilă a lui Satan. <strong>Cred că, cel de al Treilea Reich, cu conotațiile lui de cea de a treia încercare de a reface puterea Imperiului Roman, după Carol cel Mare și Napoleon, a fost una din „repetițiile generale” cu public de dinaintea ridicării adevăratului Antihrist. Până și pretențiile lui de a fi o împărăție care va dura o mie de ani (un mileniu nebiblic) au fost imitații caraghioase ale planului lui Dumnezeu cu poporul Său, Israel. Hitler i-a urât pe evrei cu o ură desăvârșită. A omorât șase milioane din poporul Israel, împlinind parcă ad literam versetul din Apocalipsa 12:3: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos” (Apooc. 12:17).</strong> <strong>Aceeași neputincioasă încercare de a-L imita pe Dumnezeu: </strong>Balaurul se va întrupa în Antihrist ca să imite întruparea Fiului lui Dumnezeu. El îi va imita până și „învierea” ca să-i ducă în eroare pe locuitorii Pământului: <strong>„Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei” (Apoc. 13:3). </strong>Se va împlini astfel profeția făcută de<strong> </strong>Domnul Iisus:<strong> „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5:43). </strong>Deși va fi<strong> </strong>extrem de puternic, asta nu înseamnă că Antichrist va fi invincibil! Iată ce vom citi peste doar câteva capitole tot în cartea Apocalipsa: <strong>„ … Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apoc. 15:2–3).Aceeași falsitate a celui ce este mincinos și tatăl minciunii: </strong>Satan n-ar putea niciodată să-i păcălească pe fiii luminii, dar cei ce au preferat întunerecul vor fi o pradă ușoară pentru vicleșugurile lui: <strong>„I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat” (Apoc. 13:7–8). </strong>Asta pentru că „locuitorii pământului” n-au vrut să primească adevărul adus de Evanghelia Domnului Iisus. Aduceți-vă aminte de avertismentul apostolului Pavel: <strong>„Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tesal. 2:7–12). </strong>Dumnezeu reușește în tot ceea ce-și propune și când El însuși trimite oamenilor o lucrarea de rătăcire, lumea va fi înșelată. Este permisiunea pe care i-o dă El lui Satan. Ioan nu se poate opri să-și avertizeze cititorii de această tragică posibilitate. Simțim imediat simpatia apostolului pentru cititorii și ascultătorii lui, care mai aveau șansa să creadă Evanghelia și să nu ajungă în teribila vreme a Necazului lui Iacov. Formularea avertismentului lui este identică cu cea din avertismentele trimise de Domnul Iisus creștinilor în cuprinsul celor șapte scrisori din Apocalipsa 2 și 3: <strong>„Cine are urechi să audă! Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apoc. 13:9–10).</strong></p><p><strong>7. Fiara ridicată din pământ — Apoc. 13:11–18: </strong>Cel de al șaptelea personaj din drama „tainei fărădelegii” este tot o fiară, tot însuflețită de Satan, dar diferită de cea dintâi: <strong>„Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată” (Apoc. 13:11–12). </strong>Această a doua fiară are un nume:<strong> „profetul mincinos”. „Apoi am văzut ieşind<em> </em>din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte” (Apoc. 16:13 vezi și Apoc. 19:20; 20:10). </strong>Dacă prima fiară se ridică din mare, adică din mijlocul neîntreruptei agitări a popoarelor lumii, această a doua fiară se ridică ,,din pământ”, adică din ceva stabil din punct de vedere social. Fiara aceasta va întregi „trinitatea păgână” cu origini demonice. Ea va apare după ridicare fiarei dintâi, ca să respecte ordinea în care au lucrat cele trei persoane ale Trinității dumnezeiești. Tatăl l-a trimis pe Fiul, iar apoi s-a pogorât asupra oamenilor Duhul Sfânt. Într-o voită imitare a lucrării Duhului Sfânt, „profetul mincinos” va lua ceea ce este al fiarei dintâi și le va descoperi oamenilor ca să-i aducă la o totală închinare și ascultare. Printr-o concurență asemănătoare cu cea în care vrăjitorii Egiptului i s-au opus lui Moise și au făcut o vreme aceleași minuni ca ale lui, această fiară a doua va deveni un „mare preot, și profet” care va concura cu lucrarea miraculoasă a celor doi martori: <strong>„Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei” (Apoc. 13:13–14). </strong>În esență, profetul acesta mincinos face două mari lucrări: produce o icoană a fiarei, un fel de robot însuflețit și pune la punct un sistem totalitar de control absolut asupra omenirii: <strong>„Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi — mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apoc. 13:14b-17). Pe vremuri, cei ce citeau aceste lucruri le priveau cu neîncredere. Astăzi, când lumea este obișnuită deja cu computerele, cărțile de credit, camerele de supraveghere și telefonia mobilă inteligentă, versetele acestea reprezintă o realitate nu numai posibilă, dar și probabilă. </strong>Taina fărădelegii descrisă în capitolele 12 și 13 din Apocalipsa se încheie cu un test pentru înțelepciunea sfinților. Examenul nu este însă prea greu pentru că imediat ni se dă și rezolvarea: <strong>„Aici e<em> </em>înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13:18). </strong>Pentru ilustrarea acestei probleme ne sunt necesare câteva cunoștințe elementare de numerologie biblică. Le puteți găsi în studiul<strong> „Planul profetic în Biblie: </strong><a href="https://semnelevremurilor.wordpress.com/biblia-profetic/cifrul-spiritual-al-cifrelor/"><strong>Cifrul spiritual al cifrelor</strong></a><strong> — de pe acest blog! Pentru cei ce n-aveți timp sau dispoziție să citiți întreg studiul este suficient aici să spunem că numărul 3 reprezintă trinitatea dumnezeirii, iar numărul 6 reprezintă imperfecțiunea ființei umane. Trei cifre de 6 așezate una lângă alta ne dau mesajul despre „un om care se dă drept Dumnezeu”. Problema este și simplă și complicată, în funcție de pătrunderea fiecăruia în tainele limbii ebraice în care fiecare literă din alfabet joacă și rolul unei cifre!</strong></p><p><strong>Reflecții suplimentare: Antihristul! — Capitolul 13.11–18:</strong></p><p>Lumea aşteaptă un lider religios cu autoritate. Într-un timp al îndoielii şi nesiguranţei, oamenii ar dori pe cineva care să aibă răspuns la toate problemele etice, religioase şi politice care îi frământă. Credincioşii însă ştiu că Dumnezeu a vorbit deja cu autoritate în persoana Fiului Său şi Şi-a descoperit gândul în Cuvântul Său cel sfânt. Privitor la Pământ, şi credincioşii aşteaptă pe Cineva în viitor, și anume pe Domnul Iisus Hristos venind în glorie ca să stabilească autoritatea şi puterea Cerului pe Pământ. El va coborî din Cer pe Pământ însoțit de toți sfinţii Lui glorificaţi, care vor domni pe Pământ împreună cu El timp de o mie de ani de pace şi binecuvântări. Însă „omul viitor” pe care necredincioşii îl aşteaptă să se nască pe Pământ este un om al pământului, pământesc, și nu Domnul din Ceruri. Aşteptarea aceasta urmează să-şi aibă împlinirea în „omul păcatului”, Antihristul, falsul Mesia, care se va descoperi în curând. Acesta nu va fi cunoscut decât după ce Biserica celor întâi născuţi va fi răpită în prezenţa Domnului. Mulţi care aşteaptă pe Antihrist, închipuindu-şi că aşteaptă o reîntoarcere a lui Hristos Însuşi, mărturisesc că sunt în aşteptarea unui mântuitor care să se nască pe Pământ în mod firesc. O societate cunoscută ca <strong>„Ordinul Stelei de Răsărit”</strong> a înrolat la repezeală mii de membri care declară că aşteaptă un mare învăţător mondial, dar care în realitate pregătesc lumea pentru primirea acelui monstru al nelegiuirii, falsul Hristos, a cărui venire este prin lucrarea balaurului, cu semne şi minuni mincinoase. A fi înştiinţat înseamnă a fi înarmat: sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu a prezis venirea acelui viclean şi a arătat unde va duce descoperirea lui. Niciun cercetător atent al Cuvântului, învăţat de Duhul Sfânt, nu poate să nu observe umbra Antihristului descrisă pe multe pagini ale Scripturii. Ioan spune: „aţi auzit că are să vină Antihrist” (1 Ioan 2.18). Singura întrebare care frământă pe mulţi priveşte identificarea persoanei sau a lucrurilor la care se referă. Este Antihristul o persoană sau un sistem? Multe nume cu greutate pot fi citate ca fiind în favoarea unei sau altei opinii, dar, pentru ca încrederea noastră să nu se întemeieze pe înţelepciunea oamenilor ci pe puterea lui Dumnezeu în această problemă, ca şi în oricare alta, dorim să fim călăuziţi de Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Să reamintim acest fapt binecuvântat şi anume că, Hristos este o Persoană glorioasă, sfântă, atotputernică, una din Treimea veşnică, care a pus pe oameni în legătură cu Dumnezeu; El S-a născut ca om pe Pământ dintr-o fecioară, şi S-a smerit şi S-a făcut ascultător ca om până la moarte şi încă moarte de cruce. Logic vorbind, cine aşteaptă ca Antihristul să fie tot om, cu o personalitate definită și opusă Domnului Iisus Hristos, dar pretinzând să fie tot ce a fost El, aşteaptă uzurparea locului lui Hristos. Să nu uităm că în lume există un Trup unit cu Hristos, al cărui Cap glorios este El. Tot în lume există de asemenea, şi un sistem religios apostat, așa-zis creștin, opus celui divin, pretinzând fals că este mireasa lui Hristos şi singurul păzitor autorizat a tainelor lui Dumnezeu. Este sistemul acesta Antihrist sau este mai degrabă Babilonul cel Mare, Antibiserica? Probabil că această opinie din urmă este cea corectă. Cuvântul profetic scoate în evidenţă două mari înşelătorii religioase: un fals Hristos şi o falsă Biserică. Nu trebuiesc confundate una cu cealaltă. Antihristul va fi un om, aşa cum Hristosul lui Dumnezeu a fost Om. Babilonul însă este un vast sistem organizat, aşa cum Biserica lui Dumnezeu este o organizaţie divină. Dar una este o contrafacere satanică. Când glasul profeţiei vorbeşte despre Antihrist, este folosit pronumele masculin „el”. Când se vorbeşte despre biserica falsă, se foloseşte femininul „ea”. Antihristul este capul suprem al sistemului apostat care are aceeaşi relaţie cu el, ca şi Hristos cu Biserica. De la prima promisiune făcută Seminţei femeii, care urma să zdrobească la împlinirea vremii capul şarpelui, oamenii au aşteptat şi aşteaptă să se ridice dintre ei un izbăvitor. O astfel de aşteptare se bizuie pe Scriptură şi a fost realizată la naşterea Domnului Hristos. Dar de când El a fost lepădat, continuarea aşteptării a devenit o pervertire a adevărului. Pentru că Izbăvitorul trimis de Dumnezeu, „Sămânţa femeii”, a fost răpit de Dumnezeu şi aşezat pe tronul Său. În locul Lui a venit sămânţa şarpelui (Antihristul) şi cei ce îl aşteaptă nu-şi dau seama de aceasta. De mii de ani şarpele a fost simbolul religiei ezoterice (ascunse) care reprezintă înţelepciunea şi venirea celui ce revendică a fi înţelepciunea lui Dumnezeu. Religia ezoterică este religia prin excelenţă a lui Antihrist. Deci, un om este aşteptat. Venirea lui se apropie. El va veni când, în cele din urmă, puterea care-l opreşte acum, adică Duhul Sfânt, va fi luat la venirea Domnului Iisus pentru răpirea credincioșilor Lui. Cel ce va veni este <strong>marele monarh al cultului Noii Ordini Mondiale</strong>. El va fi un supus al lui Satan, un hulitor al lui Dumnezeu, fără nicio conştiinţă, aproape un supraom, un individ a cărui descoperire va însemna încoronarea prezentei apostazii şi deplina zeificare a umanităţii pentru victimele lui zăpăcite. Astfel, lumea va fugi de Hristosul lui Dumnezeu şi îşi va întinde mâinile dornice să ureze bun venit viitorului, adică „omului păcatului”. Bizuindu-se pe el, acesta va urma să vină la timpul său. Cuvântul lui Dumnezeu declară că venirea lui este la fel de sigură ca şi a doua venire a Domnului Iisus Hristos din glorie. Între timp marea Antibiserică (sistemul rău care este o contrafacere a adevăratei Biserici), aruncă sistematic peste bord adevărurile Scripturii şi urmează minciunile ce va pregăti lumea să primească pe „mincinosul” despre care spune 1 Ioan 2.22, adică Antihristul. Cine este mincinosul? Cel ce tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Cine iubeşte şi spune o minciună îşi va avea partea în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, este porunca neschimbată a Dumnezeului adevărului. Nu este de dorit pentru nimeni să fie amestecat în această nelegiuire îngrozitoare! Cea mai completă descriere a lui Antihrist în Scriptură se află în Daniel 11.36–45. A se citi acest pasaj. Observăm că aici este prezis că un împărat, care va fi un ateu, se va ridica în Ierusalim, deci un evreu; pentru că este prezis clar despre el că „nu va ţine seamă nici de Dumnezeul părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor”. Expresia „Dumnezeul părinţilor săi” nu poate însemna nimic altceva decât Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, şi este o expresie frecvent folosită în Scriptură; în timp ce expresia „dorinţa femeilor” este recunoscută, atât de evrei cât şi de comentatorii creştini ca referindu-se la Mesia. Punctul acesta cred că este foarte important, pentru că Antihristul n-ar fi putut să fie falsul Mesia dacă n-ar fi fost evreu, sau, în caz contrar, n-ar fi putut revendica supunerea lui Israel. El va fi un mare conducător evreu care, la început, va părea un mare iubitor al poporului său. Dar în curând va da la o parte orice restricţie şi înălţându-se pe sine, se va mări împotriva oricărui dumnezeu, va vorbi lucruri mari împotriva Dumnezeului dumnezeilor în timpul ultimilor trei ani şi jumătate a celei de-a 70 săptămână a lui Daniel. Să facem o comparaţie dintre cele două texte: cel din Daniel şi cel din Apocalipsa 13.11 unde citim: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur”. Observăm că nu se ridică din naţiunile păgâne ca prima fiară, ci iese din pământ (ţară), ţara Palestinei, exact aceeaşi ţară în care împăratul din Daniel 11, urmează să se descopere. El avea „două coarne ca un miel”, pentru că la început pare să aibă şi blândeţe (ca un miel), dar vorbirea lui este apoi asemănătoare cu a balaurului şi aceasta îl trădează ce este de fapt. Este vorbirea înălţării de sine care arată că păcatul său este acelaşi ca şi al stăpânului său, diavolul, care a căzut datorită mândriei. Acum Daniel spune că deşi încăpăţânatul împărat nu vrea să recunoască niciun dumnezeu supranatural, totuşi el cinsteşte pe unul numit „dumnezeul cetățuilor”, evident, un om, pentru că este unul căruia el îi plăteşte tribut: „un dumnezeu pe care părinţii lui nu l-a cunoscut, va fi cinstit cu aur, argint, pietre scumpe şi lucruri plăcute”. Acest om puternic va fi sprijinitorul lui Antihrist şi, în schimbul protecţiei lui, va face ca Palestina să se supună autorităţii sale şi să-i plătească tribut. Acest „dumnezeu străin” îl va confirma şi îl va acoperi cu slavă şi-l va face să cârmuiască peste mulţi şi să împartă ţara pentru câştig. Dar acelaşi lucru este implicat în Apoc.13.12: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii ei să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată”. Înţelegem că el este viceregele primei fiare, pe care lumea o recunoaşte ca dumnezeu (în sensul în care erau recunoscuţi Cezarii în vechime, ca dumnezei), și ca stăpân, îmbogăţind-o cu averile evreiești. Antihristul nu va fi numai un abil om de stat, un politician viclean, ci şi un făcător de minuni: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dădea să le facă în faţa fiarei. Și a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia” (v.13–14). Aceasta se potriveşte cu relatarea izbitoare a „omului fărădelegii” din 2 Tesaloniceni 2.3–12. A se citi aceste versete. Aici este o precizare a venirii împăratului ateu din Daniel 11 şi a făcătorului de minuni din Apocalipsa 13. Unul din semnele timpurilor din zilele noastre este setea nesănătoasă după minuni şi semne, predominantă în multe domenii. Este cea mai periculoasă stare a minţii, iar Domnul Hristos se ferea de orice lucru de genul acesta. Suntem prea aproape de sfârşitul epocii actuale, a Bisericii, ca să mai aşteptăm vreo minune divină; numai semnele satanice şi minunile vor creşte pe măsură ce ne apropiem de sfârşit şi, când Antihristul va apărea, el va da oamenilor toate minunile pe care le doresc, doar ca să-i amăgească şi să-i facă să accepte pretenţiile lui nelegiuite. Ce semnifică cu exactitate imaginea fiarei, nu ştim. Putem spune că este legată de înştiinţarea Domnului nostru că „urâciunea pustiirii” va fi aşezată în locul sfânt. În orice caz, va fi apogeul apostaziei, va fi semnalul ca toţi evreii credincioşi, care în zilele acelea de mari prigoniri se vor lipi de Domnul, trebuie să fugă din Ierusalim printre naţiuni, până la arătarea Domnului Hristos. Se spune că fiara, asemănătoare cu mielul, va da viaţă imaginii (icoanei) şi va vorbi şi va face „ca cei ce nu se vor închina icoanei fiarei, să fie omorâţi”. O mare companie se va forma din evrei apostaţi şi naţiuni apostate care vor copia într-un fel sindicatele noastre din ziua de astăzi şi organizaţiile unite prin jurământ. Aceasta se spune în versetele 16 şi 17: „Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei”. Este bine ca cei credincioşi de astăzi să se păzească de astfel de asociaţii lumeşti şi de juguri nepotrivite.Domnul nostru Iisus Hristos spunea iudeilor: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5.43). El vorbea despre această îngrozitoare persoană arătată mai sus. Şi Zaharia 11.16–17 spune: „Căci iată că voi ridica în ţară un păstor, căruia nu–i va păsa de oile care pier; nu se va duce să caute pe cele mai tinere, nu va vindeca pe cele rănite, nu va îngriji de cele sănătoase; ci va mânca din carnea celor mai grase şi nu le va mai lăsa decât copitele! Vai de păstorul de nimic care îşi părăseşte oile! Să cadă sabia pe braţul lui şi pe ochiul lui cel drept! Să i se usuce braţul de tot şi să i se stingă ochiul drept!” Acest idol păstor este pus în contrast cu Păstorul cel Bun, pe care Zaharia trebuie să-l personifice sau să-l reprezinte, aşa cum este descris în prima parte a capitolului, că a fost vândut pe 30 de arginţi. Această parte a profeţiei a fost literalmente împlinită şi putem crede că restul se va împlini la timpul potrivit. Pe idolul păstor evreii îl aşteaptă chiar acum, deşi ei nu-şi dau seama. Mulți reformaţi moderni consideră că Papa reprezintă împlinirea profeţiilor la care am meditat. Şi nu ne miră, pentru că papalitatea, acest sistem nesfânt, este unul din cele mai uluitoare contrafaceri a ceea ce este din Dumnezeu. Însă este cert că aceasta nu satisface cerinţele cazului nostru, deşi negreşit că este unul din „mulţii antihrişti” despre care scrie apostolul Ioan, când ne înştiinţează mai dinainte de „Antihrist”, a cărui venire este încă viitoare. Dacă ne îndreptăm atenţia către acest mincinos înlocuitor al lui Iisus pe Pământ, de la Roma, găsim şase lucruri prezise despre Antihrist care pentru papă n-au fost niciodată adevărate şi probabil că nu vor fi nici în viitor:</p><p>1. Antihristul trebuie să fie iudeu, altfel nu ar fi recunoscut de Israel ca Mesia al lui;</p><p>2. El trebuie să se ridice în Palestina, nu în Italia la Roma, și nici în Ierusalim;</p><p>3. El trebuie să fie supus şi legat cu putere civilă; nu să o domine, cum a făcut papalitatea de veacuri;</p><p>4. El trebuie să fie recunoscut de masa evreilor ca împăratul şi liderul lor religios şi este bine cunoscut faptul că evreii n-au recunoscut niciodată pretenţiile papilor;</p><p>5. El trebuie să fie ocrotitorul Israelului, pe când Biserica Romano-Catolică a fost întotdeauna prigonitorul lor;</p><p>6. El nu trebuie să se descopere decât după ce piedica, adică Duhul Sfânt, va fi luat din drumul lui, iar aceasta va fi numai atunci când Duhul Sfânt se va ridica împreună cu Biserica la revenirea Domnului Iisus Hristos; aceasta va avea loc înainte să sune ceasul judecăţii pentru această lume nelegiuită unde Domnul Iisus Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu au fost lepădați.</p><p>Sunt şi alte sisteme deopotrivă anticreştine ca şi papalitatea, dar niciuna din ele nu corespunde cerinţelor de mai sus; de aceea niciuna din ele nu trebuie confundată cu Antihristul ca persoană, care trebuie totuşi să se ridice şi să înşele o vreme pe cei ce „au refuzat dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”. Antihriştii cei mulţi pregătesc numai calea pentru această întrupare a nelegiuirii; şi setea cu care oamenii beau din învăţăturile lor rele, pot să ne dea o idee de cât de ușor îi va fi falsului Mesia să stabilească revendicările sale.Unii poate ar ridiculiza gândul că va fi un mare număr de oameni ce va răspunde la acele pretenţii monstruoase, dar noi să ne amintim că Dumnezeu Însuşi îi va lepăda la judecată pentru că au crezut o minciună şi n-au primit adevărul. Şi în timpurile moderne, ce uşor au putut înşelători ca Mary Baker Patterson Clover Eddy, Ellen G. White, doamna Blatvasky, Annie Basant, Katherine Tingley, John Alexander, „Elijah” Dowie, dar şi alţi şarlatani, să înrobească mintea şi cugetele unor vaste mulţimi de oameni care refuză adevărul simplu al Cuvântului lui Dumnezeu; şi acestea se întâmplă acum când este prezent Duhul Sfânt în lume, când El călăuzeşte în tot adevărul pe fiecare suflet cinstit care se lasă călăuzit de El şi învăţat prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar atunci ce uşor vor fi rătăciţi oamenii când Duhul Sfânt nu va mai fi pe Pământ. „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Pentru că este un număr de om. Şi numărul ei este: 666”. Tot ce pot să spun este că numărul şase este numărul omului, iar trei al Dumnezeirii. În aceşti trei de şase eu văd descoperirea a ceea ce este în inima omului — ultimul efort al omului de a atinge divinitatea şi zeitatea — de a fura gloria lui Dumnezeu ca să se înalţe pe sine. Evident, când Antihristul se va arăta în realitate şi prima fiară se va descoperi, înţelesul va fi atât de deplin încât oricine se va întoarce la Dumnezeu în timpul acela, va fi înştiinţat prin aceasta să „nu aibă nicio părtăşie cu lucrările neroditoare ale întunericului”, ci să se lipească de Domnul cu atât mai serios, pentru că se ştie că sfârşitul s-a apropiat. Presupunerile cu privire la 666 au fost nenumărate. Timpul zboară atât de repede! Dacă vreunul din noi nu este mântuit, este bine să-şi aducă aminte că ziua harului aproape s-a dus. Lumina Evangheliei va dispărea de pe Pământ; întunericul apostaziei face progrese; în curând aici va fi foame după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Fie ca acum, în această zi a harului, oamenii să ia seama la mărturia Scripturii adevărului, să primească pe Fiul lui Dumnezeu născut din fecioară ca Mântuitor şi Domn, şi să dispreţuiască minciunile fiecărui antihrist. <strong>„Cel ce aude Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24).</strong></p><p><strong>Capitolul 14 — Biruitorii tainei fărădelegii:</strong></p><p>Tema generală a capitolului 14 este „finalul tainei fărădelegii”. După capitolele 12 și 13 care ne-au arătat drama sfârșitului din punctul lui Satan de vedere, capitolul 14 ne readuce la perspectiva lui Dumnezeu asupra sfârșitului. Taina fărădelegii care lucrează acum pe Pământ în fiii neascultării din marea dramă de la sfârșit poate și trebuie să fie învinsă. O va învinge Iisus Hristos însuși și o vor învinge sfinții Mielului. Ei răspund obrăznicei provocării din capitolul 12: <strong>„Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4).</strong> Vă aduc aminte că ne aflăm într-un intermezzo, o pauză în descrierea efectului pe care-l are pe Pământ sunetul celor șapte trâmbițe. Ca într-un reportaj cinematografic, camera se retrage din scenele apropiate ale conflictelor pentru a ne da o perspectivă panoramică, ajutându-ne să înțelegem de unde a început și spre ce se îndreaptă istoria. Prin aceasta vedem nu numai ce se întâmplă, ci și cine se află în spatele evenimentelor, cine „face să se întâmple” istoria. În Apocalisa 12 am văzut efortul depus de Satan de-a lungul istoriei pentru a împiedica nașterea copilului femeii (Iisus Hristos — Mesia) și eforturile lui disperate de a distruge femeia și sămânța ei (poporul Israel) ca să împiedice venirea Împărăției. În Apocalipsa 13 am văzut cum se vor materializa aceste eforturi ale Diavolului în formarea trinității satanice: fiara, antihristul și proorocul mincinos. În capitolul 14, ne întoarcem în slava Cerului pentru a arunca o privire panoramică asupra biruinței pe care o va lucra Mielul prin sfinții Lui de pe Pământ. Limbajul este caracteristic timpului profetic, ne-liniar, ne-cronologic, preocupat cu descrierea tematică a evenimentelor. Capitolul este o anticipare a judecăților care vor veni, culminând cu glorioasa revenire a Domnului Iisus, la sfârșitul Necazului cel Mare. Capitolul 15 va relua apoi șirul cronologic și va începe să descrie în amănunt cele prezentate tematic în capitolul 14. Este esențial să înțelegem balansul descrierilor din acest interludiu dinaintea trâmbiței a șaptea. Pe de o parte, în capitolele 12 și 13 personajul central este Satan. În capitolul 14, personajul central este Dumnezeu. Acțiunile ne sunt prezentate pe rând, deși în timpul profetic ele se împlinesc simultan pe straturi suprapuse. Contrastul dintre capitolul 13 și 14 este categoric, evident și total. Capitolul 14 este inversul capitolului 13. Capitolul 13 este întunericul de pe Pământ, capitolul 14 este lumina din Cer. Capitolul 13 este despre Antihrist și oamenii lui; capitolul 14 este despre Hristos și oamenii Lui. Capitolul 13 este despre Satan, antihrist, profetul mincinos, demoni, decadență, idolatrie și semnul fiarei. Capitolul 14 este despre Dumnezeu, Hristos, îngerii, sfinții biruitori, adevărul, închinarea adevărată și pecetea lui Dumnezeu. În treisprezece ne-am întâlnit cu fiara. În paisprezece ne întâlnim cu Mielul. În treisprezece avem hulă, în paisprezece avem laudă. În treisprezece avem 6–6–6, îm paisprezece avem 144.000. În Apocalipsa 14 ni se dau trei viziuni în care-L vedem pe Dumnezeu în acțiune. Toate trei anticipează biruința Domnului Iisus asupra tainei fărădelegii. Cea dintâi viziune este cea a celor 144.000. A doua viziune este despre acțiunile a trei îngeri, iar cea de a treia este despre judecata secerișului și a culegerii viei.</p><p><strong>Viziunea celor 144.000: </strong>Ne aflăm iar în hiperdimensiunile Cerului, pe muntele Sion, descris și în Epistola către Evrei:<strong> „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, … (Evrei 12:18–23). </strong>Ce vede apostolul Ioan acolo?<strong> „Apoi m-am</strong><em> </em><strong>uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său” (Apocc. 14:1). </strong>Astăzi sunt în lumea aproximativ 50.000 de misionari creștini. Vă dați seama ce forță extraordinară vor fi acești 144.000 de evrei de talia apostolului Pavel pentru evanghelizarea lumii? Viața lor a fost unică, închinarea lor pe muntele Sionului din Cer va fi unică și cântarea lor înaintea celei mai ilustre audiențe din Univers va fi unică:<strong> „Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ” (Apoc. 14:2–3). </strong>Impactul lor asupra lumii va fi excepțional pentru că și consacrarea lor, pecetluirea divină combinată cu caracterul lor impecabil, vor fi excepționale. Dacă vreți să-i asemuiți cu cineva, metafora cea mai potrivită mi se pare a fi „vitejii” care l-au însoțit în lupte pe împăratul David. Oameni mari care au făcut mari isprăvi împreună cu Dumnezeu. Cei 144.000 sunt oameni excepționali în viața lor, în misiunea lor, în sacrificiul lor, în destinul lor etern și chiar, ne spune Ioan, în cântarea pe care o vor cânta. <strong>Biserica ordodoxă</strong> are termenul de <strong>„anahoret”</strong> aplicat unuia care nu se căsătorește niciodată, ci își dedică viața pentru Dumnezeu. <strong>Tudor Vladimirescu</strong> a fost un „anahoret”. Cam așa ceva a fost și apostolul Pavel ( 1 Cor. 9:5) și la fel vor fi acești 144.000:<strong> „Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciori şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Apoc. 14:5). </strong>Acești misionari evrei nu vor fi perfecți, altfel ei ar fi singurii oameni din istorie pentru care n-ar fi trebuit să moară Hristos! Textul ne spune însă clar că și ei au avut nevoie de răscumpărare: <strong>„cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi</strong> <strong>de pe pământ” (Apoc. 14:3).</strong> Nu vor fi perfecți, dar vor purta în ei perfecțiunea și puterea lui Hristos, Mielul pe care-L urmează etern.<strong> </strong>Amintiți-vă că rodul mărturiei lor va fi acea <strong>„mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9–10).</strong></p><p><strong>Acțiunile celor trei îngeri: </strong>După viziunea celor 144.00 urmează această viziune a celor trei îngeri, iar apoi va fi viziunea sfârșitului. Toate cele trei viziuni folosesc, așa cum o face Dumnezeu în toată Biblie, limbajul unui an agricol. Cei 144.000 au fost „cel dintâi rod” sau „pârga”, iar finalul istoriei acestui veac va fi ca un „seceriș” și ca un „cules al viei”.<strong> </strong>Toate acestea se vor petrece la porunca lui Dumnezeu. Capitolele 14–16 pomenesc de 11 ori expresia „un glas” alături de prezența îngerilor. Ei sunt purtătorii mesajelor lui Dumnezeu care marchează desfășurarea fiecărei etape din evenimentele sfârșitului. Este răspunsul lui Dumnezeu la cuvintele de „hulă” cu care a umplut Satan Pământul (Apoc. 13:5–6). Am putea intitula acest capitol și „vocile victorioșilor” sau „glasurile biruitorilor”. Mesajele acestor trei îngeri anticipează efectele judecățiilor celor șapte potire ale mâniei cu care ne vom întâlni în următorul capitol. Apocalipsa ne descoperă rolul îngerilor în împlinirea planului lui Dumnezeu; de la capitolul 4 la 14, cu excepția capitolului 13, ne-a întâlnit cu o mulțime de îngeri. Acum ne concentrăm atenția asupra acestor trei.<strong> </strong>Iată ce strigă cel dintâi înger:<strong> „Şi am văzut un alt înger care</strong><em> </em><strong>zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apoc. 14:6–7). </strong>Este pentru prima dată că ni se spune despre un înger că predică. Misiunea aceasta a fost încredințată prin excelență oamenilor. Și tot pentru prima dată în textul Apocalipsei întâlnim aici termenul „judecată”. Doar ca o observație pe text, aici este pomenit pentru prima dată cuvântul „judecată” în cartea Apocalipsei. Îl vom mai întâlni apoi în capitolele 16, 18 și 19, dar aici apare pentru prima dată.<strong> </strong>Spre deosebiore de „evanghelia mântuirii” (Efes. 1:13), de „evanghelia împărăției” (Mat. 24:14) sau de orice „altă evanghelie”, acest strigăt este o veste bună trimisă ca un avertisment final. <strong>„Evanghelia veșnică”</strong> anunță apropierea marii judecăți de la urmă. Chiar și în pragul distrugerii, Dumnezeu mai lasă încă ușa corăbiei salvării deschisă, ca pe vremea lui Noe. Primul înger le dă oamenilor motivația pentru temerea de Dumnezeu și pentru închinarea în fața Lui: Dumnezeu este Făcătorul tuturor lucrurilor. Satan și Antihristul n-au creat nimic. Totul, până și izvoarele apoelor care dau viața pe Pământ au fost făcute de Dumnezeu. El le-a adus în ființă și tot El, numai El, le poate distruge. Acesta este baza închinării noastre. Bunul simț ar trebui să-i îndemne pe toți oamenii să se plece înaintea Celui de care depind cu suflarea, ființa și mișcarea lor.<strong> </strong>Iată ce strigă cel de al doilea înger<strong>: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: A căzut, a căzut Babilonul,</strong><em> </em><strong>cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apoc. 14:8). </strong>Este anticiparea tematică a unui eveniment cu care ne vom întâlni iar în descrierea narațiunii cronologice din capitolele următoare. Suficient să spunem aici că Biblia profețește reconstrucția acestui mare oraș și revenirea lui în centrul atenției mondiale. Istoria se va întorce acolo unde a început, în valea Mesopotamiei, acolo unde Satan i-a ispitit pe primii doi oameni în grădina Eden. Și tot acolo unde, după potop, oamenii nostalgici după lumea de dinaintea lui Noe s-au apucat să construiască turnul Babel, cu care să forțeze intrarea în Cer. Când au fost împiedicați de Dumnezeu s-o facă și răspândiți ca pedeapsă pe toată fața Pământului, cei de atunci au luat cu ei elementele religioase ale Babelui, elementele idolatre din care s-au adăpat în istorie toate religiile păgâne. Istoria încheie o evoluție de 360 de grade. Cei ce au fost una la turnul babel vor fi iar una sub Antihrist și în Babilonul cel Mare. Posibil, acest oraș va fi capitala lumii, iar la Ierusalim va fi așezată doar icoana profetului mincinos. Ca și la potop, unitatea locuitoriulor pământului nu duce la nimic bun, pentru că ei sunt nu „una în Hristos“, ci una împotriva Lui prin adorarea Antihristului. Mesajul celui de al doilea înger nu mai este o „evaghelie”, ci pronunțarea unei judecăți teribile. Îngerul nu spune că Babilonul „va cădea”, ci anunță caderea ca un fapt deja împlinit. În cel de al Treilea Cer, timpul nu curge după regulile noastre, pentru că operează o realitate în alte dimensiuni legate de omniștiința lui Dumnezeu.<strong> </strong>Iată ce strigă cel de al treilea înger:<strong> „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.” (Apoc. 14:9–12).</strong><em> </em>Cei ce se închină fiarei vor bea din potirul mâniei lui Dumnezeu.<strong> „În mâna Domnului este</strong><em> </em><strong>un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură. Când îl varsă toţi cei răi de pe pământ sug, îl sorb şi-l beau până în fund!”</strong><em> </em><strong>(Psalm 75:8 — T.M.). </strong>Iadul a fost pregătit pentru Diavol și pentru îngerii lui, nu pentru oameni, dar cei ce se pleacă înaintea lui Satan vor împărtăși și soarta lui (Mat. 25:41). Mesajul acesta este comentat de Dumnezeu, așa că nu trebuie să-i căutăm prea mult înțelesul. <strong>„Şi am auzit un glas din cer care zicea: Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apoc. 14:13). </strong>În vremea aceea va fi foarte greu să fi de partea lui Dumnezeu, dar va fi și mai greu în eternitate dacă cineva va fi credincios fiarei și sistemului ei antihrist. Versetele citate mai sus se folosesc și azi la înmormântări, dar ele vor fi în mod special valabile și se vor aplica prin excelență sfinților care îi vor fi credincioși lui Dumnezeu în vremea Necazului cel Mare. Nu uitați că, tematic, capitolul 14 este antiteza lucrării lui Satan din capitolul 13 și arată că, deși va fi foarte greu, Dumnezeu va salva oameni și în acele vremuri teribile.<strong> </strong>În versetele 11 și 13, apostolul Ioan face un joc de cuvinte, așezând în contrast pe cei ce se închină fiarei și vor ajunge în pedeapsă chinului veșnic unde „n-au odihnă” și cei ce se ostenesc în credincioșia lor pentru Domnul, care „se vor odihni” veșnic.</p><p><strong>Judecata secerișului și a culesului viei: </strong>Alți trei îngeri sunt menționați în această a treia viziune, dar personajul principal nu sunt ei, ci Altcineva:<strong> „Apoi m-am uitat şi iată un nor alb şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt. Atunci, Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat” (Apoc. 14:14–15). </strong>Prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe Pământ smerit și umil ca un Miel, ca o jertfă de ispășire. A doua oară va veni în toată Slava Sa Cerească asemenea unui ca Suveran care stăpânește peste tot și peste toate. Prima dată a venit ca să ne aducă harul și adevărul. A doua oară vine mânios să-i judece pe cei care n-au vrut să le primească. Mânia divină n-a fost un concept străin celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu. Aduceți-vă aminte că ea a fost tema principală a predicilor lui Ioan Botezătorul:<strong> „Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. … Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc.” (Mat. 3:7–10). </strong>În Vechiul Testament, mânia lui Dumnezeu este anunțată de profetul Isaia:<strong> „Iată, vine Ziua</strong><em> </em><strong>Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi — zice Domnul — lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9–13). </strong>Cred că am ajuns destul de familiarizați cu studiul profețiilor ca să abordăm un termen „de specialitate”, numit <strong>„rezonanță profetică”.</strong> El definește legătura dintre diferitele pasaje profetice ale Bibliei. Dicționarul definește astfel rezonanța: „Stare de vibrație în care se găsește un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercită o acțiune exterioară periodică, cu o frecvență egală ori apropiată cu frecvența proprie vibrației corpului sau a sistemului”. Profețiile sunt ca o rețea uriașă răspândită în mai toate cărțile Bibliei. Dacă a „apeși” pe un anumit pasaj profetic, se „aprind” o sumedenie de alte pasaje asemănătoare cu aceeași temă. Acesta este motivul pentru care am spus la începutul acestui comentariu asupra Apocalipsei că pătrunderea sensului acestei cărți este direct proporțională cu măsura în care suntem familiarizați cu restul Bibliei, pentru că toate temele majore din celelalte cărți ale ei se întălnesc în această carte „ a sfârșitului”. Cartea Geneza lansează temele Bibliei, celelalte cărți le completează, iar iar cartea Apocalipsa le dă rezolvarea finală.<strong> </strong>Cei ce au studiat textul Scintelor Scripturi au plasat sub fiecare verset „trimiteri” spre aceste legături tematice. În pasajul de față, care consemnează cea de a treia viziune din acest capitol, întâlnim cel puțin două „rezonanțe profetice”: tema celui ce „seamănă cu un fiu al omului” și tema celor două finaluri de an agricol, secerișul și culesul viei.<strong> „Apoi m-am uitat și iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului” (Apoc. 14:14). </strong>Sub versetul din Apocalipsa 14:14, care vorbește despre „cineva care semăna cu un fiu al omului” sunt așezate două „trimiteri” de rezonanță profetică spre <strong>Ezec. 1:26</strong> și <strong>Daniel 7:13</strong>. Faptul că în acele două pasaje s-a vorbit clar despre o apariția a lui Iisus Hristos i-a făcut pe cei care au tradus și tipărit Biblia în limba română să folosească în versetul imediat următor literă mare atunci când îl pemenesc cu termenul generic „Celui ce ședea pe nor”:<strong> „Şi un</strong><em> </em><strong>alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt” (Apoc. 14:15). </strong>Ce scrie în <strong>Ezechiel 1:26</strong>?<strong> „Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el”. </strong>Ce spune <strong>Daniel 7:13</strong>?<strong> „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan. 7:13–14). </strong>Dumnezeu este Domnul secerișului (Mat. 9:38), iar agentul Lui în această lucrare este Iisus Hristos. Despre secerișul lumii ne-a vorbit Domnul Iisus în pilda neghinei:<strong> „Iisus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a</strong><em> </em><strong>zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină? El le-a răspuns: Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta. Şi robii i-au zis: Vrei dar să mergem s-o smulgem? Nu, le-a zis el, ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu. ” (Mat. 13:24–30). </strong>Secerătorul cu cununa de aur este Semănătorul care a ieșit să semene (Mat. 13:1–23), adică Iisus Hristos, Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu. Apocalipsa ne spune că este vremea sfârșitului și secera este ascuțită, gata de lucrare.<strong> </strong>În alte pasaje, secerișul este metafora care identifică aducerea păcătoșilor la Dumnezeu prin Hristos, ca în pasajul care vorbește despre femeia samariteancă (Ioan 4:34–38), în alte pasale el este folosit clar pentru judecata lui Dumnezeu (Mat. 13:24–30, 36–43; Luca 3:8–17). Dumnezeu a îngăduit în istorie ca răul să coexiste împreună cu binele până la o anumită limită prestabilită:<strong> „În al patrulea</strong><em> </em><strong>neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful” (Gen. 15:16). </strong>Dezlănțuirea mâniei lui Dumnezeu este ilustrată în Apocalipsa 14 și prin culesul viei:<strong> „Şi din Templul, care este în cer, a ieşit un alt înger, care avea şi</strong><em> </em><strong>el un cosor ascuţit. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi. Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (Apoc. 14:17–20). </strong>Pasajul de rezonanță profetică este în cartea profetului <strong>Ioel</strong>:<strong> „Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care locuieşte în Sion, muntele Meu cel sfânt” (Ioel 3:12–17). </strong>Metafora viei care trebuie culeasă este folosită în Biblie în trei feluri distincte.<strong> a. Via este poporul lui Dumnezeu, Israelul.</strong> Ei au fost plantați în țara promisă ca să aducă rod pentru Dumnezeu, dar și-au neglijat misiunea și a trebuit să simtă asprimea judecății divine (Psalm. 80:8–16 — T.M.; Isa. 5:1–7; dar și Mat. 21:33–46).<strong> b. Astăzi, via lui Dumnezeu este Hristos, iar cei credincioși sunt mlădițele care trebuiesc curățite din când în când (Ioan 15). c. Din</strong> <strong>perspectiva finalului de istorie, lumea întreagă este o vie sălbăticită care trebuie tăiată, pentru că nu mai aduce roadă.</strong> Vicleanul Babilon a răspândit altoiul lui care a produs „vinul mâniei curviei lui” idolatre. Altoiul acesta sălbatic trebuie cules și stors în „teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu”. Anunțul acesta întră în rezonanță profetică cu toate celelalte din Biblie care vorbesc despre zdrobirea Neamurilor la grozava bătălie de la Armaghedon. Vom vedea împlinită descrierea și în Apocalipsa va fi descris în amănunțime în capitolul 16 al cății:<strong> „Din gura Lui ieşea o</strong><em> </em><strong>sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.” (Apoc. 19:15). </strong>Potirul mâniei, secerișul nemilos de la urmă și culegerea viei sunt toate trei metafore ale soartei teribile pe care o vor avea cei care nu se întorc cu pocăință la Dumnezeu. Iisus Hristos, în mânia Mielului, se va ocupa personal de pedepsirea de la urmă. S-ar putea ca această pedeapsă în două faze, mai întâi seceratul și după aceea culesul viei să nu fie o repetare care să accentueze, ci o distincție necesară a celor două faze în care va lucra Hristos. Mai întâi va trimite succesiunea rapidă a celor șapte potire ale mâniei, iar apoi va veni El însuși și-i va zdrobi pe cei care au cutezat să I se împotrivească. Profetul Isaia descrie extrem de clar acest lucru:<strong> „Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui? Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc! Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc? Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1–6; vezi și Isaia 34:1–8). </strong>Vom reveni asupra acestei imagini în capitolele următoare.</p><p><strong>Reflecții suplimentare: 1. O altă perspectivă (foarte posibilă!) asupra Babilonului cel Mare: </strong>„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: <strong>„A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!”</strong> Babilonul este descris mai complet în cap. 17 şi 18. <strong>Babilonul din</strong> <strong>vechime a fost izvorul idolatriei, pe când Babilonul mistic de astăzi este mama oricărei false învăţături religioase în creştinătate (dar și din celelalte religii).</strong> În timpurile din urmă el va fi vârful unei biserici mari şi false — acea Biserică universală care s-a dovedit nevrednică de Domnul ei şi care urmează să fie sfărâmată în bucăţi, distrusă completamente. Probabil că vor fi scene în toată lumea ca cele ce se petreceau în U.R.S.S., cu oameni strigând: „Fără Biserică, fără Dumnezeu”. Sunt mulţi lideri religioşi în timpul de faţă foarte entuziasmaţi de ceea ce numesc „unirea creştinismului”, dar unirea va fi pur şi simplu o mare federaţie a Bisericilor fără Hristos, formând cea mai puternică asociaţie religioasă cunoscută vreodată în lume — catolici, greci, protestanţi şi toate celelalte sisteme unite în una — după ce adevăraţii credincioşi vor fi fost luaţi de pe Pământ. O vreme, această mare instituţie va domina totul, până ce oamenii vor spune în final „la ce ne foloseşte o biserică asemănătoare; de ce să n-o nimicim cu totul şi să terminăm cu ea odată pentru totdeauna?” Şi astfel ei o vor distruge pretutindeni în lume, cum au distrus-o odată în Franţa revoluționară sau în Rusia sovietică. S-au gândit vreodată predicatorii titraţi ai Evangheliei, înainte de a fi prea târziu, că atunci când oamenilor li se serveşte o religie lipsită de o întoarcere reală la Dumnezeu şi fără niciun loc pentru lucrarea Duhului Sfânt, în curând totul se risipeşte? În ciuda toleranţei religioase a timpului în care trăim, este încă o binecuvântare că atunci când bărbaţi credincioşi predică vechea Evanghelie curată a harului lui Dumnezeu cu putere, oamenii sunt bucuroşi să se ducă şi să asculte. Vorbind la modul general, chiar oamenii nemântuiţi au mai mult respect faţă de vechea istorie a răscumpărării decât au pentru aceste prefăcătorii moderne. Când cineva vine într-un loc unde nu se mai crede în Biblie, în sângele lui Hristos, în naşterea din nou, îşi zice lui însuşi: „sunt un prost că plătesc bani ca să întreţin Biserica. Mai bine aş plăti la o lojă masonică sau un club. M-aş alege cu ceva mai mult decât cu ce-mi poate da Biserica”. Când un predicator ajunge la concluzia că nu mai crede în dreapta lui credinţă, o să constatăm că rămâne pe acea poziţie cât timp poate pentru avantajul financiar! Şi astfel putem înţelege cum va fi în Necazul cel Mare. Câtva timp, Babilonul va domina totul. Capul naţiunilor va fi capul Bisericii. Antihristul va fi suprem în materie religioasă; dar când Babilonul va cădea, ce ruină cumplită va fi!</p><p><strong>2. Mesajul celui de-al treilea înger:</strong> <strong>„Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu</strong> <strong>glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” (v.9–10).</strong> Ce serios este lucrul acesta! Un mesaj ceresc declarând că cei care se abat de la adevăratul Dumnezeu, care leapădă Cuvântul Său şi în schimb se închină fiarei şi icoanei ei, va trebui să bea din vinul paharului mâniei lui Dumnezeu. <strong>Adventiştii</strong> <strong>de ziua a şaptea cred că mesajul celui de-al treilea înger este mesajul care îndreptăţeşte ţinerea Sabatului, şi că primirea semnului fiarei constă în recunoaşterea sfinţeniei primei zile a săptămânii, adică duminica, în loc de ziua a şaptea, sâmbăta.</strong> Care poate să fie condiţia mintală, ca să nu mai vorbim de starea morală, a oamenilor care pot concepe despre un Dumnezeu al dragostei şi al harului că îşi revarsă mânia peste oameni doar pentru că, din cea mai fierbinte dorinţă de a-L glorifica, păzesc ziua învierii (întâi a săptămânii) care, din cele mai vechi timpuri ale istoriei Bisericii este cunoscută ca Ziua Domnului? Cred că cineva care susţine o astfel de teorie absurdă a pierdut orice simţ al valorilor morale, nu doar că s-a înşelat cu privire la ziua ce trebuie sfinţită. Dar când totuşi cineva îşi poate da seama că osânda rostită aici este osânda pentru apostazie, pentru care, în judecata de pedeapsă, Dumnezeu va pune paharul mâniei Lui pe buzele acelora care au refuzat paharul mântuirii, totul se clarifică. Mai mult, nu este nicio referire că acea judecată va avea vreun sfârşit, pentru că v.11 spune limpede: <strong>„Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!”.</strong> Într-adevăr, se cere curaj de cel mai înalt grad ca cineva să se ridice împotriva acelei condiţii de apostazie generală de atunci şi să ţină cu tărie adevărul lui Dumnezeu, aşa cum va fi el descoperit atunci. De aceea în v.12 se spune: <strong>„Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus”.</strong> Partea acestor martiri nu este să facă parte din trupul lui Hristos, — acest adevăr glorios al epocii Bisericii de acum nu este pentru ei -; ajungem astfel la o expresie izbitoare din v.13, şi anume: „de acum încolo”. Această expresie am auzit-o adesea la înmormântări, că „de acum încolo” pentru cel mort în Domnul va fi ferice, şi aşa este; orice suferinţă şi nedesăvârşire a luat sfârşit pentru cel plecat la Domnul şi în odihna prezenţei Lui. Acum însă sunt evidenţiaţi cei ce mor în Domnul de acum încolo, ca fiind ferice: <strong>„Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! „Da”, zice Duhul; „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”.</strong> Esenţialul este că cea mai întunecată parte a Necazului celui Mare este încă înaintea lor. Eruperea norilor grei ai judecăţii se pot sparge în orice moment, şi imediat după aceea, Împărăţia urmează să fie instaurată.<strong> Cei ce trec prin necaz vor intra în Împărăţia Pământului, dar cei ce mor în timpul înfăptuirii ei vor avea parte de Împărăţia Cerească, şi astfel de o binecuvântare deosebită. De aceea, din acest punct de vedere, mai ferice va fi atunci să mori decât să trăieşti. </strong>În Cer se vor odihni de ostenelile lor, vor fi cruţaţi de strâmtorările ulterioare ce vor mai veni pe Pământ şi vor avea locul cu Domnul în Ceruri, care va fi mult mai bun decât cel mai de sus loc al împărăţiilor de pe Pământ, oricât de glorioase ar fi ele. <strong>O întrebare</strong> atât pentru cei mântuiţi cât şi pentru cei nemântuiţi, care vom părăsi curând scena acestui Pământ: <strong>Ce fel de fapte ne vor urma?</strong> Dacă suntem mântuiţi, ce am făcut pentru Domnul? Dacă sunteţi nemântuiţi, să vă aduceţi aminte că păcatele vă vor urma — acele păcate pe care încercaţi să le uitaţi; păcatele de care aţi fugit; păcatele pe care, în nebunia voastră, credeaţi că le veţi ispăşi prin fapte. Când vă veţi afla în faţa tronului mare şi alb al judecăţii, veţi afla acolo toate păcatele făcute, şi acestea vă vor târî în iazul de foc. Acum, numai sângele Domnului Iisus Hristos poate să vă spele de toate păcatele; iar după aceea, ca şi credincios al Domnului Iisus, vei putea trăi o viaţă nouă pentru El, iar faptele vă vor urma în Ceruri, pentru că tot ce este făcut pentru Domnul Hristos rămâne veşnic. <strong>Așadar, versetele 12 și 13 vorbesc despre sfinții care nu se vor pleca înaintea Fiarei!</strong> Va fi un test suprem al răbdării și al tăriei. Când oamenii vor fi în mod general forțați să accepte cerințele și poruncile Fiarei, aceștia vor ține poruncile lui Dumnezeu; și se vor purta în acest fel pentru că ei nu se vor clinti de la „credința lui Iisusˮ. Ei poate nu-L vor cunoaște pe Iisus în felul acesta deplin, care este partea creștinilor astăzi, dar vor cunoaște că El, care a venit odinioară și a fost disprețuit și respins, este adevăratul Hristos al lui Dumnezeu, și vor avea credință în ciuda oricărui fapt, și vor înfrunta mânia diavolului. Unii vor scăpa de sub puterile lui, dar mulți dintre ei vor cădea ca victime înaintea Fiarei, și o binecuvântare deosebită este partea acestora. Închinătorii Fiarei vor trece din viața aceasta într-o condamnare veșnică de o intensitate deosebită — din gloria aparentă, în chin. Unii dintre sfinții cu credința lui Iisus vor fi martirizați în împrejurări cu maximum de necaz și aparent înviați, dar „de acum înainteˮ, chiar din acea clipă, începe binecuvântarea lor. O subliniere importantă este adăugată prin felul în care întreaga Dumnezeire este introdusă aici. Acești sfinți țin poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus; ei mor în Domnul, adică recunoscând autoritatea Lui; Duhul le întărește binecuvântarea. Am văzut că cei condamnați nu au odihnă, dar aceștia „se odihnesc de lucrările lor și faptele lor îi urmează” în lumea veșnică, ca să-și primească răsplata.</p><p><strong>Capitolul 15 — Motivația mâniei Mielului:</strong></p><p>Acesta este cel mai scurt capitol din Apocalipsa. Scopul lui este să arate motivele dezlănțuirii mâniei lui Dumnezeu asupra Pământului, așa cum le vom vedea în revărsarea celor șapte potire din capitolul șaisprezece. Ele fac parte din perioada celei de a șaptea trâmbițe cu care se va încheia „taina lui Dumnezeu”: <strong>„</strong>Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:5–7). Capitolul este așadar o pregătire, o argumentare a mâniei care va produce măcelul final. <strong>„Apoi am văzut în cer un alt semn</strong><em> </em><strong>mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15:1).</strong> Apogeul mâniei divine este ilustrat prin două lucruri: marea de sticlă ca de cristal pomenită în Apocalipsa 4:6 este acum amestecată cu foc și Templul ceresc este plin de fum: <strong>„Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc” (Apoc. 15:2). Şi Templul s-a umplut de fum din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri” (Apoc. 15:8).</strong> Singurii oameni muritori care au văzut cu ochii lor Templu (Cortul) din Cer au fost Moise și Ioan. Lui Moise i s-a spus să facă pe Pământ un fel de „machetă” a locașului ceresc și să așeze în slujbă preoți. Iată ce găsim scris în Epistola către Evrei: <strong>„Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis, să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” (Evrei 8:5; Exod 25:40; 26:30).</strong> Un Templu plin de fumul Slavei lui Dumnezeu înseamnă o judecată teribilă. Dumnezeu era plin de mânie. Cum poate un Dumnezeu al dragostei să nimicească Pământul și omenirea? Capitolul 14 ne furnizează trei justificări mai mult decât suficiente. <strong>I. Cererea sfinților martirizați:</strong> Aduceți-vă aminte ce cereau sfinții de sub altarul din slavă: <strong>„</strong>Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului? Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6:9–11). Aduceți-vă aminte și de ceea ce cântau cei douăzeci și patru de bătrâni căzuți cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu: <strong>„</strong>Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!”<strong> (Apoc. 11:17–18).</strong> La fel va striga și mulțimea care va asista din Cer la prăpădul dezlănțuit pe Pământ asupra cetății blestemate: <strong>„</strong>După aceea,<em> </em>am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” (Apoc. 19:1–2). Nu este pentru prima dată că citim în Biblie despre necesitatea răzbunării tuturor celor chinuiți și uciși din pricină că au fost reprezentanții lui Dumnezeu printre oameni. Când era pe Pământ, Fiul lui Dumnezeu a anunțat venirea unui astfel de ceas: <strong>„De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi</strong><em> </em><strong>cărturari. Pe</strong> <strong>unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe</strong> <strong>alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate, ca</strong> <strong>să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la</strong> <strong>sângele neprihănitului Abel până la sângele</strong> <strong>lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.” (Mat. 23:34–36).</strong> Sistemul lumii stăpânite de Diavol va fi tras la răspundere pentru toate persecuțiile religioase îndreptate asupra celor ce L-au mărturisit pe Dumnezeul cel adevărat. Aceasta se va vedea deslușit în Apocalipsa 18: <strong>„</strong>Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:23–24). Ucigașii vor fi uciși, iar cei ce băgau groaza în copiii lui Dumnezeu vor avea parte de groază. Acesta este motivul pentru care se bucurau cei amintiți în versetul 2 din acest capitol: <strong>„Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei” (Apoc. 15:2). II. Caracterul lui Dumnezeu:</strong> Corul biruitorilor fiarei, al icoanei ei și al numărului ei slăvea cel de al doilea motiv al mâniei Mielului: sfințenia caracterului lui Dumnezeu. <strong>„</strong>Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu<em> </em>alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!”<strong> (Apoc. 15:2–4).</strong> Dumnezeu nu este doar dragoste, ci și sfințenie, excelență dincolo de orice ne putem închipui noi astăzi. Cântarea lui Moise și cântarea Mielului proslăvesc atributele dumnezeirii, scoțând în evidență sfințenia Lui și necesitatea eradicării totale a oricărui lucru care nu este conform cu desăvârșirea lui Dumnezeu. Moise i-a trecut pe evrei prin Marea Roșie și i-a scos biruitori de cealaltă parte. Iisus Hristos, Mielul înjunghiat, i-a trecut pe oameni prin marea sângelui Său ispășitor și i-a scos de cealaltă parte biruitori. Credința în El și loialitatea lor i-a făcut să iasă biruitori asupra teribilelor încercări din vremea prigoanelor dezlănțuite împotriva lor sub domnia lui Antihrist. Textul cântării biruitorilor vorbește despre măreția, atotputernicia, dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu așa cum au fost ele scoase în relief de căile Lui și de judecățile Lui pe Pământ. Cântarea ne spune că a trebuit ca Dumnezeu să-și manifeste mânia pentru ca toți oamenii să învețe dreptatea și să I se închine. Titlul cu care va fi încuronat va fi „Împărat al Neamurilor”! În zilele în care Antihristul va intra în templu și se va da drept Dumnezeu (2 Tesal. 2:4), primind închinarea locuitorilor Pământului, în Templul Ceresc se dezlănțuiește mânia divină. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos care nu-și împarte slava cu nimeni. Pământul va cunoaște ce înseamnă acum să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu. <strong>III. Clădirea Împărăției din planul lui Dumnezeu:</strong> Teribilele judecăți revărsate de potire asupra Pământului fac parte dintr-o slujbă preoțească legată de centrul închinării din Cer, Templul. Șapte îngeri înveșmântați ca preoții din vechiul Testament ies din prezența lui Dumnezeu ca să-i împlinească planurile: <em>„După aceea, </em>am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor” (Apoc. 15:5–7). Distrugerea lumii de acum nu este decât o etapă a planului lui Dumnezeu cu lumea. Va urma o lume viitoare, Ceruri Noi și un Pământ Nou pe care va locui neprihănirea. Finalul Apocalipsei ne va descoperi scopul final minunat al tuturor lucrurilor: <strong>„Cel ce şedea pe scaunul de</strong> <strong>domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5).</strong> Lucrurile de acum trebuie să dispară pentru ca în locul lor să apară lucrurile viitoare, din Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ.</p><p><strong>Capitolul 16 — Demolarea finală!</strong></p><p>Celor ce le este greu să citească aceste capitole pline de judecăți, suferințe și pedepse vreau să le aduc aminte că Dumnezeu le-a poruncit evreilor să sărbătorească în fiecare an Paștile, care a fost tot un eveniment plin de pedepsele plăgilor. Dacă vreunul din copiii generațiilor de după eveniment avea să-i întrebe despre rolul atâtor suferințe trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, trebuia să i se răspundă: <strong>„Aceasta este spre</strong><em> </em><strong>pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt” (Exodul 13:8).</strong> Atunci ce este „luminos” și demn de a fi sărbătorit de Paști? Ziua de Paști a fost decretată drept cea dintâi zi dintr-un calendar nou, al eliberării. În mod similar, după plăgile din Apocalipsa, ziua imediat următoare va fi cea dintâi zi din Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Judecățile potirelor din acest capitol nu sunt arbitrare, ci seamănă cu plăgile din Egipt și cu judecățile trâmbițelor din Apocalipsa 8–9, cu două deosebiri. <strong>Prima</strong> este că cele din Egipt s-au manifestat asupra unei singure țări de pe Pământ, cele din Apocalipsa 8–9 s-au manifestat asupra celei de a treia părți a Pământului, dar acestea șapte de la urmă vor fi pe toată fața Pământului. <strong>Cea de</strong> <strong>a doua</strong> deosebire constă în rapiditatea cu care se succed. Cele din acest capitol vin rapid unele după altele. Apostolul Pavel a anunțat această caracteristică atunci când a spus: <strong>„</strong>Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal. 5:2–3). În procesul nașterii, durerile vin peste femeia însărcinată la intervale din ce în ce mai mici și cu intensitate din ce în ce mai mare. Metafora durerilor nașterii a fost folosită profetic și de Domnul Iisus: <strong>„Aceste lucruri vor</strong> <strong>fi începutul durerilor”</strong> <strong>(Matei 24:8 și Marcu 13:8).</strong> Procesul durerilor nașterii are un final frumos prin nașterea copilului. La fel va fi și cu Israel și cu Pământul acesta. După durerile nașterii va fi instaurată Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ! Acesta este singurul lucru bun pe care-l putem spune când ne ocupăm de capitolul acesta: Durerile vor trece, dar bucuria noii creații va rămâne: <strong>„Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume” (Ioan 16:21).</strong> Toate aceste revărsări ale mâniei din potirele divine se vor întâmpla în timp ce se va desfășura pe Pământ grozava încleștare de forțe de la Armaghedon. Dumnezeu va veni astfel în ajutorul poporului Său și va tuna și fulgera împotriva dușmanilor lui: <strong>„Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” (Daniel 12:7).</strong> Satan va fi în fruntea confederației care va urmări să aneantizeze Israelul pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să nu poată fi instaurată. Este acea mânie a balaurului pornit împotriva rămășiței femeii despre care am citit în Apocalipsa 12:17. Violența atacurilor lui asupra Israelului va fi întâmpinată cu violența din potirele mâniei divine trimisă din Cer de Dumnezeu însuși. Vor fi vremuri teribile: <strong>„Pentru că</strong> <strong>atunci va fi un necaz aşa de</strong><em> </em><strong>mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21–22).</strong> Primul verset din acest capitol Îl prezintă pe Dumnezeu dând comanda pentru vărsarea potirelor mâniei pe Pământ: <strong>„Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu şi care</strong> <strong>zicea celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apoc. 16:1).</strong> <strong>Cel dintâi potir</strong> vărsat a cauzat o boală teribilă: <strong>„</strong>Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei” (Apoc. 16:2). Pedeapsa aceasta va veni NUMAI peste cei ce aveau semnul fiarei! Asta înseamnă că nu peste toți cei vii, iar asta înseamnă că încă vor mai fi atunci oameni care nu se vor închina fiarei! Suferința aceasta trimisă peste împotrivitorii lui Dumnezeu seamănă cu cea de a șasea plagă trimisă de Dumnezeu asupra Egiptului: <strong>„</strong>Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon. Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului şi va da naştere în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise din pricina bubelor, căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii” (Exodul 9:8–11). <strong>Al doilea și al treilea potir</strong> al mâniei a pricinuit transformarea apelor în sânge. Este o „pedeapsă poetică”. Celor care nu s-au săturat să verse sângele copiilor lui Dumnezeu li se va da sânge ca pedeapsă. <strong>„Sânge vreți, am să vă dau Eu sânge!”</strong> pare că este mesajul acestei pedepse: <strong>„Al doilea a</strong><em> </em><strong>vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare. </strong>Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge.<strong> </strong>Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici. Şi am auzit altarul zicând: Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!”<strong> (Apoc. 16:3–7).</strong> Suferința seamănă cu prima plagă trimisă de Dumnezeu peste egipteni: <strong>„</strong>Acum, aşa<em> </em>vorbeşte Domnul: Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului.<strong> </strong>Domnul a zis lui Moise: Spune lui Aaron: Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră.<strong> </strong>Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge. Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului. Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.<strong> </strong>Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă, dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri.<strong> </strong>Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut, căci nu puteau să bea din apa râului<strong>” (Exodul 7:17–24).</strong> Dacă mă veți întreba cum se va reface flora și fauna planetei în aceste condiții vă voi răspunde că ele nu se vor mai reface. Aceasta este demolarea totală! <strong>Cel de al patrulea potir</strong> a cauzat intensificarea radiației solare: <strong>„</strong>Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui.<strong> </strong>Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă” (Apoc. 16:8–9). Gândiți-vă că oamenii aceia nu vor avea de unde să bea apă, căci a fost prefăcută în sânge. Ce teribilă va fi suferința lor. Ea amintește de o profeție a lui Maleahi: <strong>„Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Mal. 4:1).</strong> Cu numărul fiarei pe frunte și cu inima împietrită, locuitorii pământului vor refuza să se pocăiască, preluând atitudinea de frondă luciferică a Celui cu care au ales să fie părtași. <strong>Al cincilea potir</strong> va fi vărsat direct asupra fiarei: <strong>„</strong>Al cincilea a vărsat<em> </em>potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor” (Apoc. 16:10). Efectul seamănă cu cea de a noua plagă trimisă de Dumnezeu peste Egipt. Atunci, țara a fost acoperită de întuneric, dar locul unde erau evreii a fost luminat. Acum, lumea va avea parte de lumină, dar împărăția fiarei va fi cufundată în întuneric, ca o cerească bătaie de joc: <strong>„</strong>Domnul a zis lui Moise: Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.<strong> </strong>Moise şi-a întins mâna spre cer şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului timp de trei zile. Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină” (Exodul 10:21–23). Ca și în cazul ciudatului întuneric din Egipt și ca și în cazul întunericului neobișnuit de la Cruce, întunericul acesta în care va cufunda Dumnezeu împărăția Antihristului va fi supranatural, dincolo de explicațiile posibile prin fenomeneologia obișnuită. Întunericul n-are „substanță”. El marchează doar lipsa luminii. Dumnezeu este Lumina și atunci când El își retrage prezența Sa de la cineva apare întunericul. În Egipt, Dumnezeu S-a retras puțin deasupra țării, dar a rămas cu lumina Sa acolo unde locuiau evreii (Exodul 10:23). La Calvar, de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea „s-a făcut întuneric peste toată țara” (Marcu 15:33), semn că Dumnezeu și-a întors fața de la Fiul Său. Așa ne spune evanghelistul Matei: <strong>„</strong>De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a<em> </em>făcut întuneric peste toată ţara. Şi pe la ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas tare: <strong>„Eli, Eli, Lama Sabactani?”</strong> Adică: <strong>Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:45–46).</strong> Efectele revărsării mâniei Mielului devin enorme când ajungem la cel de al șaselea și al șaptelea potir. Nu-i de mirare că li se acordă un spațiu mai mare în narațiunea biblică. Efectele lor sunt legate direct de marea conflagrație de la Armaghedon. Vom vedea aceasta când vom analiza capitolele 17 și 18 din Cartea Apocalipsa. Deocamdată este suficient să spunem următoarele: Țara Sfântă este locul ales de Dumnezeu pentru desfășurarea a două evenimente cruciale, interdependente, unul pe munte, iar altul într-o vale. Muntele Calvarului și valea Meghido sunt în esență două altare planetare care domină istoria lumii. Amândouă sunt sângeroase. Amândouă sunt retribuții pentru păcat. Amândouă sunt provocate de dușmanii înverșunați ai lui Dumnezeu. Din amândouă derivă o masă, un ospăț: una de amintire pentru copiii lui Dumnezeu, iar cealaltă de răsplată pentru corbi. Pe muntele Calvar a răsunat spre porțile slavei cerești strigătul: „S-a sfârșit!” (Ioan 19:30). În valea lui Armaghedon se va auzi ecoul întors din Cer: „S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17). Folosirea naturii pentru pedepsirea oamenilor este justificată pentru că, iar și iar, în ciuda tuturor ocaziilor pe care li le-a oferit Dumnezeu, locuitorii pământului au refuzat să se întoarcă la El cu pocăință. Toate catastrofele provocate de „forțele naturii” de-a lungul istoriei n-au fost altceva decât avertismente trimise de Dumnezeu. <strong>Al șaselea potir</strong> provoacă schimbări cu consecințe geopolitice pe cursul râului Eufrat: <strong>„</strong>Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. <strong>„Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca</strong> <strong>să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” </strong>Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apoc. 16:12–16). Intensificarea dogoririi Soarelui provocată de potirul al patrulea (Apoc. 16:8), va face ca nivelul apelor planetare să crească. Topirea zăpezilor de pe muntele Ararat va produce inevitabil inundații majore pe tot cursul Eufratului care izvorăște de acolo. De aceea este numit aici „Râul cel mare”. Aparent, secarea apelor este un favor pe care li-l face Dumnezeu împăraților care au să vină din Răsărit (China, India, Japonia, etc.). În realitate, secarea apelor râului Eufrat le va înlesni intrarea într-o cursă și vor fi măcelăriți în „teascul mâniei” de la Armaghedon. Dar de ce vin împărații Răsăritului dincoace de Eufrat? Ce-i aduce? Cine-i mână din spate să intre în întunericul care planează peste împărăția lui Antihrist? Răspunsul este în activitatea celor trei duhuri care ies „din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos”. Noi știm de la Domnul Iisus că un duh „n-are nici carne, nici oase” (Luca 24:39), așa că asemănarea cu broaștele subliniază, nu forma, ci natura lor necurată (Levitic 11). Nu cred că vor fi trei broaște vizibile, ci doar entități demonice care vor intensifica lucrarea „trinității necurate” prin care se manifestă Diavolul. Ni se spune că <strong>„</strong>Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”. Venirea împăraților din Răsărit va fi un rezultat al activității lor. Ei sunt o pradă ușoară în mâna marelui tartor. Fără să știe, ei împlinesc o profeție străveche din cartea lui Ioel: <strong>„</strong>Vestiţi aceste lucruri printre neamuri: pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: „Sunt tare!”.<strong> </strong>Grăbiţi-vă şi veniţi, toate neamurile de primprejur, şi strângeţi-vă! Acolo pogoară, Doamne, pe vitejii Tăi! Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor!<strong> </strong>Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul” (Ioel 3:9–16). „Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apoc. 16:16). Marșul împăraților din Răsărit va fi tratat mai amănunțit în Apocalipsa 17. Între potirul al șaselea și cel de al șaptelea este un scurt „respire”, o pauză pusă între ghilimele, un avertisment și o încurajare pentru sfinți: <strong>„Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca</strong> <strong>să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15).</strong> Este același avertisment pe care-l găsim în Evanghelia lui Matei (Mat. 24:42), în Epistola către Thesaloniceni (1 Thesal. 5:3) și în cea de a doua Epistolă a lui Petru (2 Petru 3:10). Parte din limbajul lui se găsește deasemenea în avertismentul dat de Domnul Iisus Bisericii din Laodicea (Apoc. 3:18). Așezat aici, acest avertisment este adresat tuturor celor ce citesc de-a lungul veacurilor, cu precădere însă pentru cei ce vor simți presiunea persecuției în vremurile viitoare. <strong>Cel de al șaptelea potir</strong> declanșează lovitura de grație asupra locuitorilor pământului, care vor fi adunați atunci toți în asedierea Ierusalimului și la marea conflagrație de la Armaghedon. Dumnezeu a promis solemn: <strong>„că cel ce se atinge</strong> <strong>de voi se atinge de lumina ochilor Lui” (Zaharia 2:8)</strong> și lucrul acesta se va vedea clar în cea din urmă scenă din marea dramă a istoriei lumii: <strong>„</strong>Al şaptelea a<em> </em>vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit.<strong> </strong>O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare” (Apoc. 16:17–21). <strong>„</strong>Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh”, ne spune Ioan. Oare de ce în văzduh? Este atacat domeniul în care locuiește și activează Satan însuși. Apostolul Pavel scrie: <strong>„</strong>Voi eraţi<em> </em>morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după <strong>domnul puterii văzduhului</strong>, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:1–3). Apocalispa ne îngăduie, ne invită chiar să ieșim din dimensiunile pământești și să vedem unele din evenimentele și ființele care activează dincolo de ele, în hiperspațiu, în „lumea de dincolo”, în ceea ce ne este deocamdată „nevăzut” și „necunoscut”. Nu trebuie să înțelegem cum locuiește Satan în văzduh, ci este suficient să luăm Biblia pe cuvânt. Avem un dușman teribil care a fost alungat din Cer și limitat la statutul de „domn al puterii văzduhului”, cu un destin legat inseparabil de făptura pe care a ispitit-o în grădina Eden. În acest conflict final, Dumnezeu va zdrobi capul șarpelui străvechi, desăvârșind lucrarea începută la Calvar. Reluând această perioadă din perspectiva timpului profetic. vom vedea în capitolele următoare cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe Pământ: sistemul religios („curva cea mare”, Apoc. 17), sistemul politico-economic („Babilonul cel Mare”, Apoc. 18) și sistemul militar (armatele, Apoc. 19). Până atunci, este fascinant să ne oprim la semnificația versetelor de aici: „Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17). Urmăriți împreună cu mine, frumusețea acestei declarații divine. Declarația lui Iisus Hristos din Nazaret, regele iudeilor, <strong>„S-a sfârșit!”</strong> a fost pecetluită atunci de un cutremur de pământ. Aceeași declarație, <strong>„S-a sfârșit!”</strong> din Apocalipsa 16 va fi pecetluită de un alt cutremur de pământ, cel mai mare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Împreună cu el se vor dezlănțui alte forțe telurice care vor aduce prăpădul, demolarea totală pe Pământ: Dumnezeu curăță nu numai Pământul, ci și văzduhul. Potirul al șaptelea va provoca perturbări neînchipuite în ecosistemul planetar. Mânia lui Dumnezeu străbate întreaga creație: <strong>„</strong>Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni” (Apoc. 16:18–21). Ierusalimul va fi împărțit în trei, pregătindu-se de vremea în care va izvorî din el un râu care va vindeca apele Mării Moarte (Zah. 14:3–4; Ezechiel 47:8). Toate cetățile de pe fața Pământului vor fi dărâmate. Așa cum am spus din titlul acestui capitol, va fi demolarea finală. Va cădea Parisul, va cădea Moscova. Praf se va alege de New York și de Shanghai. Va cădea până și Babilonul cel mare, cetatea azi încă nereconstruită. Dar despre această monumentală cădere a Babilonului vom mai vorbi în capitolele vitoare. Relieful se va aplatiza („munții nu vor mai fi”), iar insulele îndepărtate, poate continentele despărțite de placa tectonică afro-eurasiatică, nu vor mai fi. Este imposibil să ne imaginăm ce clătinare de magnitudine astronomică va avea ultimul cutremurul de pământ. Va fi de parcă planeta se scutură de mizeria păcatului care a acoperit-o vremelnic și se pregătește pentru marea ei înnoire. O grindină globală cu blocuri de ghiață de câte 20–50 de kilograme va face prăpăd. Aceste proiectile din tunurile văzduhului vor nărui toate orașele neamurilor. Pedeapsa cu blocurile de gheață este și ea o justiție poetică. Inimile oamenilor vor rămâne însă la fel de reci ca grindina care-i chinuiește. Cu aceasta încheiem studiul evenimentelor din această teribilă „săptămână de ani”, numită Necazul cel Mare. Întrebare este: Ce facem noi? <strong>„Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1).</strong></p><p><strong>Capitolul 17 — Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim:</strong></p><p>Pentru cei ce au răbdare să studieze și har să înțeleagă, Apocalipsa este marea simplificare a istoriei. Dumnezeu ne spune răspunde la întrebările: „cine?”, „ce?” și „de ce?” pe care ni le-am pus când am parcurs Biblia. „Repetiția este mama învățăturii” s-a spus. Repetiția poate fi însă și recapitularea care iluminează, rumegarea care transformă ceea ce am înghițit repede în hrana necesară pentru creștere. Ce poate urma după acel: <strong>„S-a isprăvit!”</strong> (Apoc. 16:17) rostit cu glas tare de Dumnezeu în Templul Său? Urmează să ne urcăm puțin mai sus la o perspectivă profetică mai înaltă și să aruncăm o privire integratoare asupra istoriei lumii. Capitolele 17, 18, 19 și 20 conțin deznodământul istoriei. Reluând această perioadă din perspectiva panoramei profetice, vom vedea cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe Pământ. Apostolul Pavel ne scrie despre un imperativ al istoriei stabilit de logica planului lui Dumnezeu cu lumea: <em>„</em><strong>În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia</strong><em> </em><strong>în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Cor. 15:24–26).</strong> Pentru că Apocalipsa este cartea seriilor de șapte, vom grupa evenimentele din capitolele următoare în „șapte lucruri duse la pierzare”. Cu răbdare, le vom lua pe fiecare și le vom analiza în contextul Scripturii. Cartea Geneza ne-a arătat Paradisul pierdut. Cu Apocalipsa mergem prin reparațiile necesare spre Paradisul regăsit. În capitolele următoare vom vedea cum „toți dușmanii lui Hristos vor fi făcuți așternut al picioarelor Sale”.</p><p><strong>Spre viitorul conflictelor … de ieri! </strong>Omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau „să-și facă de cap”, implementând propria ei idee de ordine. Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Stăruind în greșeala lor din Eden, oamenii nu urmează calea lui Dumnezeu, ci ascultă mai mult de Satan. Aceasta a doua alternativă, luciferică în esența ei, urmărește să se ridice independent de prezența, planul și puterea lui Dumnezeu. Ea este numită generic în Scriptură <strong>„Babel” </strong>și <strong>Babilon</strong>, <strong>oraș al răzvrătirii</strong>. Prin contrast, Dumnezeu a intervenit în istorie și a pus înaintea omenirii perspectiva revenirii în împărăția binecuvântată a ascultării și a părtășiei cu El. Cetatea aleasă de El s-a numit întotdeauna <strong>„Ierusalim”, orașul păcii</strong>.<strong> </strong>Babilonul ilustrează urcarea luciferică a omului care vrea să ajungă asemenea lui Dumnezeu. Ierusalimul ilustrează coborârea lui Dumnezeu să locuiască prin har împreună cu oamenii. Babilonul clădește mereu același turn al uzurpării autorității lui Dumnezeu. Ierusalimul este inițiativa lui Dumnezeu care vrea să ne dea pacea împărăției Sale.<strong> </strong>Există trei Babiloane istorice: <strong>Babilonul lui Nimrod</strong> zidit lângă turnul Babel, <strong>Babilonul de pe vremea exilului evreilor</strong> și acest <strong>„Babilon Mare”</strong> profețit în cartea Apocalipsa.</p><p><strong>Babilonul numărul unu! — Un rebel din naștere: </strong>În Geneza 10, printre descendenții lui Noe, există un individ cu numele <strong>„Nimrod”.</strong> Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic <strong>„Marad”,</strong> care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8–9 face un adevărat joc de cuvinte prin asocierea acestor două cuvinte:<strong> „Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”. </strong>Există chiar și o zicere proverbială răspândită printre cei care i-au cunoscut faima:<strong> „ … iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului”. </strong>Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și, primul de care dăm este … <strong>Babilonul</strong>, prima cetate zidită de oameni după potopul lui Noe. Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”!<strong> </strong>Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți:<strong> „El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara</strong><em> </em><strong>Șinear” (Gen. 10:10). </strong>Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar cronologic evenimentul este prima formațiune urbană a oamenilor de după potop.<strong> </strong>Nimrod a fost liderul care i-a condus pe oamenii de după potop spre câmpia Șinear, unde au ridicat un turn și au întemeiat prima aglomerare umană din istorie. A fost o sfidare la adresa lui Dumnezeu care le-a poruncit după potop să se răspândească pe toată suprafața Pământului.<strong> „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul” (Gen. 9:1). </strong>Să trecem acum la Geneza 11, pe care-l cunoaștem așa de bine că am ajuns să nu mai băgăm în seamă amănuntele lui semnificative. Iată primele două versete:<strong> „Tot pământul avea o singură</strong><em> </em><strong>limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo. Și au zis unul către altul: Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc. Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:1–4). </strong>Acestă „declarație-program” este „cheia” care ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă Babilonul în Biblie. Sub conducerea lui Nimrod, mulțimea aceea de oameni care s-au hotărât să întemeieze prima cetate de după potop urmărea un scop precis. Sunt trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon:<strong> I. Au vrut reintegrare în lumea spirituală cerească: „Un turn care să atingă cerul”. </strong>Așa cum bine a spus poetul englez <strong>John Milton</strong> trăim „În căutarea paradisului pierdut”. Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. În ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Geneza 11:9).<strong> </strong>Profetul Isaia ne dă semnificația numelor străvechi și simbolurile lor:<strong> „În ziua</strong><em> </em><strong>aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspră, mare şi tare Leviatanul, Babilonul, şarpele fugar (Asur), şi Leviatanul, şarpele inelat (Babel), şi va ucide balaurul de lângă mare (Egiptul)” (Isaia 27:1). </strong>Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De aici și până acolo! De la Pământ până la Cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”. Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu după momentul căderii în păcat.<strong> </strong>Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent incapacitatea omenirii de atunci de a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau. Este clar că toată masa planetei Pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic.<strong> </strong>Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între Pământ și Cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui. Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune și o altfel de incursiune de la Pământ la Cer este scris în versetul 6. Examinând situația creată, Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dumnezeu a înțeles că era vorba despre altceva și acest „altceva” ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat:<strong> „Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l</strong><em> </em><strong>zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6). Turnul Babel din cetatea</strong> <strong>Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost, în opinia, mea, un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe Pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală. </strong>Nimrod și omenirea de atunci era nostalgică după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, cu foarte puternice tente demonice. Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea prin această alinață în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”.<strong> </strong>„Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești:<strong> „El va schimba trupul stării</strong><em> </em><strong>noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21). „Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6–7). </strong>De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe nefaste eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Prin toate aceste trei aparente pedepse lucra harul lui Dumnezeu și hotărârea Lui nestrămutată de a ne face bine. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile.<strong> </strong>Prin potop, Dumnezeu a selectat o familie necontaminată de morbul încuscririi demonice cu „fiii lui Dumnezeu care nu și-au păstrat locuința”, ci s-au coborât să contamineze zestrea genetică și spirituală a omenirii pentru a bloca planul mesianic al întrupării lui Hristos printr-o femeie. Tot restul populației lumii, împreună cu toate viețuitoarele au trebuit omorâte, pentru a da o șansă unui început necontaminat:<strong> „Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și S-a mâhnit în inima Lui. Și Domnul a zis: Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci îmi pare rău că i-am făcut. Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:1–12). </strong>Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în Universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe Pământ înainte de Potop.<strong> II. Au vrut o semnificație deosebită de cea dată de Dumnezeu: „Și să ne facem</strong><em> </em><strong>un nume!” </strong>În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi.<strong> </strong>A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile Cerului”.<strong> </strong>Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație și să-i dea un „nume”:<strong> „Domnul zisese lui</strong><em> </em><strong>Avram: Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … ” (Gen. 12:1–2). </strong>Identitatea veritabilă se definește în funcție de „ceva” sau de „cineva”. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul Universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Iisus în cartea Apocalipsei:<strong> „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17). „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12). </strong>Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: „Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Security Number” cu trei seturi de numere!<strong> </strong>Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer.<strong> III. Au vrut puterea gloatei: „</strong><em> </em><strong>… ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” </strong>Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”.<strong> </strong>Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: <strong>„Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7).</strong> Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”.<strong> </strong>Babilonul este cel dintâi oraș zidit de oameni după pedeapsa potopului. A fost ridicat de un om care în nume, în porniri și în acțiuni a fost un „rebel” față de Dumnezeu. Nimrod a fost un om plin de mândrie. El și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”.<strong> </strong>Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume:<strong> Cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii. </strong>Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața Pământului. Edictele lui Dumnezeu sunt foarte eficiente. Cel dat la Babel n-a fost revocat niciodată și, de atunci, omenirea nu s-a mai putut aduna din fărâmițarea Neamurilor.<strong> </strong>Separată de Dumnezeu „mulțimea nu face putere”, ci prostii. Înțelepciunea divină a socotit că este mai bine să o fărâmițeze în fragmentele naționale pe care le vom întâlni chiar și în marea unitate a Împărăției viitoare: <strong>„frunzele pomului servesc la vindecarea Neamurilor” (Apocalipsa 22:2). </strong>Fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre. Toate au fost puse la cale în această cea dintâi cetate a omenirii care se ridica nesmerită după pedepsirea prin apele Potopului:<strong> „Domnul a zis în inima Lui: Nu voi mai blestema</strong><em> </em><strong>pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen. 8:21).</strong></p><p><strong>Babilonul numărul doi — temnița popoarelor: </strong>A doua apariție a Babilonului a fost prin 1972 î.H., odată cu apariția lui Hammurabi și a ținut până în 529 î.H., când a fost cucerit de Medo-persani. Supremația modială a Babilonului a durat deci cam 1.443 de ani. Mult, foarte mult, nemaiauzit de mult! Nu-i de mirare că în „chipul” pe care l-a visat Nebucadnețar, Babilonul ocupă locul prioritar: capul de aur:<strong> „Tu, împărate, eşti</strong><em> </em><strong>împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur!” (Daniel 2:37–38). </strong>Babilonul al doilea a fost ridicat în aceeași regiune ca și Babilonul străvechi din cartea Genezei. Interesant, pe același mal al râului Eufrat, Nebucadnețar a ridicat un zigurat în șapte trepte, cea mai înaltă platformă, acoperită cu cărămidă de culoarea albastră, primind numele de „poartă a cerului”.<strong> </strong>Dincolo de extraordinara putere militară, Babilonul era renumit pentru „știința” vrăjitorilor, cititorilor în stele, descântătorilor și a magilor (Dan. 2:2). Împăratul nu făcea mai nimic fără a se consulta cu ei. Aduceți-vă aminte că Daniel și cei trei prieteni ai săi au fost supuși la „teste” de înțelepciune (Daniel 1:17–21). Babilonul și Egiptul au fost renunite pentru casta „preoților” care erau sfetnicii puterii politice. Am putea spune că imperiile de atunci erau conduse de „satrapi” cu puteri dictatoriale absolute, dar că acești satrapi se lăsau la rândul lor conduși de reprezentanții religioși ai cunoștințelor supranaturale. Împărații erau puterea naturală, iar preoții le adăugau accesul la puterea supranaturală.<strong> </strong>Babilonul de pe Eufrat a funcționat ca o temniță a popoarelor, dominând totul, dar înlesnind în același timp progresul și bunăstarea tuturor. Dumnezeu a avut dreptate atunci când l-a desemnat drept „epoca de aur” a istoriei.<strong> </strong>Babilonul de pe vremea robiei evreilor a căzut, dar multe din profețiile rostite atunci pentru el aveau în vedere căderea unui alt Babilon, păstrat pentru vremurile din urmă.<strong> </strong>Acele fragmente profetice rămase neîmplinite au accentul caracteristic evenimentelor din Apocalipsa:<strong> „Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi — zice Domnul — lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse. Atunci, ca o căprioară speriată, ca o turmă fără păstor, fiecare se va întoarce la poporul său, fiecare va fugi în ţara lui…. Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo şi stafiile se vor juca acolo. Şacalii vor urla în casele lui împărăteşti pustii şi câinii sălbatici, în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină şi zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:9–22). </strong>Dacă vreți să aflați când va fi pedepsit Babilonul astfel, căutați în Biblie descrierea unei zile ca aceasta. Căutați o zi în care Dumnezeu „va nimici pe toți păcătoții” de pe Pământ; una în care oamenii vor fi nimiciți în număr așa de mare că vor ajunge „mai rari decât aurul curat de Ofir”. Uitați-vă după o zi care se va preface în noapte, când Cerurile (la plural) se vor clătina și Pământul se va zgudui din temelia lui”. Dacă sunteți, cât de cât, familiarizați cu Biblia, veți găsi ceva despre această zi în cartea profetului Ioel (capitolele 2 și 3) și mai ales în cartea Apocalipsa (capitolele 6 la 19). Acolo se vorbește despre astfel de evenimente care se vor petrece pe Pământ cu foarte puțin timp înainte de revenirea Domnului Iisus în slavă.<strong> </strong>În esență deci, Isaia ne spune că Dumnezeu va pedepsi Babilonul, dar nu numai cetatea, ci și regiunea întreagă unde se află. Această distrugere masivă se va petrece în „ziua Domnului”. Vor fi semne supranaturale în Ceruri, distrugeri nemaintâlnite pe Pământ, uriașe pierderi de vieți omenești, toate acestea ca o consecință a faptului că Dumnezeu vine ca să-i judece pe cei păcătoși.<strong> „Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:19–23).</strong></p><p><strong>Babilonul numărul trei: Babilonul cel Mare: </strong>Spre surprinderea noastră, Apocalipsa 17 ne vorbește despre o a treia apariție a Babilonului în istorie. Isaia și Ieremia au profețit despre Babilon înainte ca el să cadă. În Apocalipsa, Ioan profețește despre căderea celui de al treilea Babilon mai înainte ca acesta să existe!<strong> </strong>Suntem invitați de unul din cei șapte îngeri care purtau cele șapte potire să privim panoramic, în timp profetic, ultima formă de organizare a omenirii fără Dumnezeu. Va fi o „renaștere” a dimensiunilor religioase și politice care au existat latent în toate veacurile.<strong> „Apoi unul</strong><em> </em><strong>din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei! Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” (Apoc. 19:1–5). Există o asemănare și o deosebire între Babilonul din Apocalipsa 17 și cel din Apocalipsa 18.</strong> <strong>Femeia</strong> <strong>îmbrăcată în stacojiu reprezintă Babilonul religios, iar Babilonul din capitolul 18 este Babilonul politic, reprezentat printr-o cetate.</strong> <strong>Babilonul din capitolul 17 este devorat chiar de fiara care-l poartă, în timp ce Babilonul din capitolul 18 este distrus de Dumnezeu și bocit de sistemul politico-economic mondial. </strong>În Apocalipsa 17:5, ne este prezentată o femeie care călărea pe o fiară. Pe frunte avea un nume, o taină: „Babilonul cel mare”. În capitolul 18, Dumnezeu descrie o putere economică mondială. Care este numele ei? Tot „Babilonul cel mare” (Apoc. 18:2). Conținutul celor două capitole merge în paralel, dar sunt deosebite unul de celălalt. Iată un tabel care ilustrează aceasta:</p><p><strong>BABILONUL APOCALIPTIC:</strong></p><p><strong>Apocalipsa 17</strong></p><p><strong>Apocalipsa 18</strong></p><p>„Babilonul cel mare” — 17:5</p><p>„Babilonul cel mare” — 18:2</p><p>„Și femeia, pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului” — 17:18</p><p>„Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! într-o clipă ți-a venit judecata!” — 18:10</p><p>„Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare” — 17:4</p><p>„Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subțire, cu purpură și cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare…” — 18:16</p><p>„Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei” — 17:4</p><p>„Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!” — 18:6</p><p>„Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” — 17:2</p><p>„Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” — 18:3</p><p>„Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iisus. ”- 17:6</p><p>„Și pentru că acolo a fost găsit sângele proorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost jungheați pe pământ” — 18:24</p><p>În Vechiul Testament, Dumnezeu ne-a spus că Babilonul a fost locul în care a început răul pe fața Pământului după potop. După aceasta, Babilonul lui Nebucadnețar a distrus Ierusalimul și i-a dus în robie pe evrei. Prin profeții Isaia și Ieremia, Dumnezeu spune: „Am să pedepsesc Babilonul pentru tot răul pe care l-a făcut și am să reașez poporul Meu în legămintele făgăduințelor sfinte”. Acum, în Apocalipsa 17 și 18, Dumnezeu reia aceste două teme și ne spune: „Știți ceva? Vreau să vă spun ce am să-i fac Babilonului, cetății care va fi iarăși mare și tare la vremea sfârșitului. Babilonul va fi o cetate foarte bogată, cu influență puternică asupra întregii lumi. În plus, reputația ei va fi că i-a chinuit și persecutat pe copiii Mei. Am să nimicesc Babilonul cu desăvârșire. <strong>În Apocalipsa 17, numirea „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului” identifică religia falsă dintotdeauna care va reapare în forma ei finală</strong>. Ea este deja numită o „religie a Epocii Noi” și îi va fermeca pe toți locuitorii Pământului. Sămânța ei este din răsadului străvechi al religiilor păgâne. Prin numirea „Babilonul cel mare” suntem anunțați că lumea va reveni la simbolurile mitologiei și se va uni într-o închinare despre care apostolul Pavel scrie că a fost, este și va fi o formă demonică de dominare a societății: <strong>„Deci ce zic eu? Că un</strong><em> </em><strong>lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor” (1 Cor. 10:19–21). „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Cor. 4:1–2).</strong>Babilonul numărul trei nu există încă, dar semnele apariției lui sunt inconfundabile. Vă semnalizez doar câteva dintre ele. Ca o inconștientă și involuntară confirmare a profețiilor din Apocalipsa, „Europa Unită” a reactivat nostalgia unei noi ordini mondiale care seamănă suspect cu cea propusă de Nimrod în Babilonul numărul unu și de Nebucadnețar în Babilonul numărul doi. Simbolic și semnificativ „Europa unită” și-a ales drept „efigie” o imagine în care o femeie (Europa mitologică) este călare pe un taur (Zeus întrupat) și a publicat-o până și pe timbrele poștale. „Femeia sezând pe o fiară de culoare stacojie” este religia falsă pe care le-a oferit-o Satan oamenilor încă de la începutul istoriei, iar „fiara” este puterea politică pe care a călărit-o mereu, dar care o va distruge la sfârșit cu desăvârșire: <strong>„Apoi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15–18).</strong> Obrăznicia Europei unite merge însă dincolo de coincidențele întâmplătoare și alege deliberat simbolul biblic al Babilonului numărul unu! Pentru sediul puterii europene le-a fost comandată arhitecților o clădire care să semene întocmai cu cea dintr-n tablou făcut de un pictor celebru pentru Turnului Babel! Este vorba de tabloul realizat de Pieter Bruegel cel Bătrân — „Turnul Babel”! Europa lui Antihrist se prevestește acum prin arhitectură pentru al întâmpina! Europa se grăbește. În lume se propovăduiește o „nouă ordine mondială” în termenii unui „sat global” în care să locuim toți. Babilonul numărul trei este în construcție. Ce va fi cu el? Să citim ce ne spune capitolul 17 din Apocalipsa. Este evident că ni se prezintă o formă de spiritualitate păgână care „călărește” adică are autoritate, asupra unui sistem mondial politic.</p><p><strong>Identitatea Babilonului religios: </strong>Unii cred că „Babilonul religios” este religia catolică. Nu împărtășesc această convingere din două motive.<strong> </strong>În Apocalipsa 17 ni se vorbește despre o religie cu care au curvit împărații Pământului. Aceasta include toată istoria omenirii, iar catolicismul nu se califică pentru această definiție.<strong> „Cu ea au curvit</strong><em> </em><strong>împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apoc. 17:2). </strong>Al doilea motiv este că Babilonul religios va fi religia lui Antihrist, fără nicio asemănare cu creștinismul. Ea va apare așa cum precizează apostolul Pavel „după lepădarea de credință”. Apostazii locale și parțiale au mai fost dar, va exista o apostazie totală și definitivă, în care orice urmă de creștinism adevărat va fi înlăturat:<strong> „ … să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:2–4). </strong>Asta nu înseamnă că nu există elemente de păgânism străvechi în catolicism. Dimpotrivă!<strong> </strong>În cea mai adâncă decădere a ei, Biserica Roamo- Catolică a ajuns într-adevăr ca o religie păgână, dar n-a fost și nu este o religie păgână. În ea însă au pătruns, ca în toate celelalte religii, elementele unei „proto-religii” cu originea, ați ghicit, în … Babilon.<strong> </strong>Mulți scriitori și teologi notează faptul că multe ritualuri păgâne, necurate ale Babilonului s-au strecurat în Biserica Primară, iar mai târziu au fost încorporate în Romano-Catolicism (și Ortodoxie) , de care Protestantismul s-a separat în Evul Mediu.<strong> </strong>Texte străvechi din surse extrabiblice indică faptul că soția lui Nimrod, cel care a întemeiat cetatea Babilon, a devenit conducătoarea unei mișcări mistice numite <strong>„misterele babiloniene”,</strong> care constau în ritualuri religioase secrete. Femeia aceasta, cunoscută sub numele de<strong> Semiramis</strong>, a ajus mare preoteasă idolatră. Se spune că ea ar fi născut un fiu pe care l-ar fi conceput în chip miraculos.<strong> </strong>Acest fiu, numit <strong>Tamuz</strong>, a fost considerat salvatorul poporului său, un fel de precursor fals al lui Mesia, presupus a fi împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Eva:<strong> „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). </strong>Elementele acestei legende babiloniene au fost încorporate în ritualurile religioase din câteva din marile religii ale lumii. Imaginea mamei, regină a Cerului, ținând un fiu în brațe este întâlnită în toată lumea antică și a fost introdusă în practici cu semnificația curățirii de păcat.Cu toate că ritualurile practicate în falsa religie a Babilonului erau mult diferite de la o cetate la alta, aproape în fiecare loc exista un ordin de preoți care se închinau mamei și copilului, practicau stropirea cu apă sfântă și au înfințat un ordin al fecioarelor care să practice prostituția religioasă. Despre Tamuz, fiul, se spune că a fost ucis de o fiară sălbatică și apoi a fost readus la viață, ceea ce, evident, este o imitație satanică care anticipează învierea lui Hristos.<strong> </strong>Religia Babilonului nu este descrisă expres în Biblie, dar avem refetințe clare la conflictul dintre adevărata credință și această pseudoreligie. Profetul Ezechiel s-a ridicat să protesteze din partea lui Dumnezeu față de ceremonia bocirii lui Tamuz:<strong> „Și mi-a zis:</strong> <strong>Vei mai vedea și alte urâciuni mari, pe care le săvârșesc ei! Și m-a dus la intrarea porții Casei Domnului dinspre miază-noapte și iată că acolo stăteau niște femei care plângeau pe Tamuz” (Ezechiel 8:13–14). </strong>Ieremia condamnă practica păgână a facerii de turte în cinstea împărătesei cerului și de a arde tămâie în cinstea ei:<strong> „Nu vezi ce fac ei în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinții aprind focul, și femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie” (Ieremia 7:17–18). „Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire! Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete… De altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului și-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaților noștri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul, și-i aducem jertfe de băutură?” … Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: Voi și nevestele voastre ați mărturisit cu gurile voastre și ați împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: Vrem să împlinim juruințele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură!” (Ieremia 44:17–19,25). </strong>Pentru cei care privesc cu atenție, închinarea către <strong>Baal</strong>, foarte răspândită la popoarele Canaanului, a fost o altă formă a aceleași religii a misterelor originară în Babilon. Baal este echivalentul perfect al lui Tamuz. Mai toate religiile antice conțin elementele <strong>„Tainelor”</strong> din religia babiloniană. Europa a fost fascinată de <strong>„Mitraism”</strong> o religie a acestor „taine” care a lăsat urme adânci în practicile și ritualurile catolicismului și ortodoxiei.<strong> </strong>Pe vremea bisericilor din primul secol, cultul misterelor Babilonului ajunsese și în Pergam, locul uneia din cele șapte biserici ale Asiei (Apocalipsa 2:12–17).<strong> </strong>Probabil că mulți v-ați întrebat de ce episcopii și cardinalii catolici poartă pe cap acele turnuri asemănătoare cu niște capete de pește!<strong> </strong>Ei bine, marii preoți ai cultului babilonian purtau pe cap coroane în formă de cap de pește, ca o recunoașterea lui <strong>Dagon</strong>, zeul pește. Acești mari preoți se numeau „păzitori ai podului”, adică ai pasajului de trecere dintre oameni și Satan, titlu imprimat pe aceste coroane. Echivalentul roman al acestui titplu, <strong>„Pontifex Maximus”,</strong> a fost folosit de <strong>Cezar Augustus</strong> și de <strong>împărații romani</strong> de mai târziu, dar a fost adoptat și ca titlu al <strong>episcopului Romei</strong>. <strong>În primele</strong> <strong>secole de existența ale bisericii din Roma, confuzia a crescut la cote incredibile. S-a încercat combinarea unor elemente ale religiei misterelor din Babilon (Mitraismul) cu credința creștină.</strong> Rezultatul n-a fost <strong>încreștinarea păgânismului</strong>, cum s-a dorit, ci <strong>păgânizarea creștinismului,</strong> cum vedem astăzi. Confuzia amalganului de atunci este prezentă și astăzi. Apostazia, vizibilă astăzi în forma ei latentă, va înflori în forma ei finală în vremea acestei „superbiserici” care se pare că va înghiți toate formele religioase după răpirea adevăratei Biserici la Cer.<strong> </strong>„Babilonul cel mare” va fi ceea ce „turnul din Șinear” a fost încă de la început: o încercare de spiritualitate pervertită, un asalt ilicit al lumii cerești, prin mijloace contaminate de Satan și îngerii lui căzuți.<strong> </strong>Apostolul Pavel scrie lămurit că religiile păgâne sunt demonice:<strong> „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc</strong><em> </em><strong>dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii” (1 Corinteni 10:20). </strong>Curva cea mare reprezintă spiritualitatea pervertită a celor care, dorind să recâștige paradisul pierdut al Cerului, sunt gata să facă pact cu orice forță supranaturală care le promite obținerea acestui deziderat.<strong> Ultima religie a lumii nu va fi „catolicismul corupt”, ci religia Babilonului, un sincretism de religii foarte variate, toate încercări de a lua legătura cu ființe supranaturale „amabile” și gata să ne călăuzească pașii pe calea „îndumnezeirii”. </strong>Catolicismul nu mai face astăzi mulți convertiți. Se înmulțesc însă cu grămada adepții a tot felul de religii prin care oamenii iau legătura cu ființe extraterestre, cu entități angelice și cu reprezentanți ai unor civilizații care spun că veghează de mii de ani asupra noastră și ne dirijează evoluția.<strong> </strong>Iată mărturia uimitoare a unei prințese dintr-una din casele regale ale Europei:<strong> </strong>„Prințesa Norvegiei, Martha Louise, a declarat că deține puteri supranaturale și că poate învăța oamenii cum să comunice cu îngerii, informează bbc.com. Fiica regelui Harald și a reginei Sonja a făcut acest anunț pe un site, unde a mai spus că intenționează să deschidă un nou centru de terapie alternativă. Prințesa, în vârstă de 35 de ani, a mai declarat că încă din copilărie putea să citească gândurile și sentimentele oamenilor și că a reușit să intre în contact cu îngerii prin intermediul cailor.<strong> </strong>Martha Loise, care are pregătire de psihoterapeut, a mai spus că întotdeauna a fost interesată de tratamentele alternative. Cei care vor veni să studieze la centrul ei, vor învăța cum să „creeze miracole” în viața lor și cum să utilizeze puterile îngerilor lor. Prințesa descrie îngerii ca fiind „niște forțe care ne înconjoară, care ne dau resursele necesare și ne ajută în tot ceea ce facem pe parcursul vieții”.<strong> </strong>„Totul s-a întâmplat pe vremea în care aveam grijă de cai. Atunci am reușit să vorbesc cu îngerii. De abia mai târziu am înțeles cât de important este pentru mine acest dar și vreau să îl împărtășesc și altor oameni”, a mai declarat Martha Loise.<strong> </strong>Cursul prințesei se desfășoară pe o perioadă de trei ani și va costa 4150 de dolari pe an.<strong> </strong>Catolicismul, oricât de corupt și greșit ar fi el, mai este încă o religie care-L proclamă pe Iisus Hristos ca Domn. Înainte de cea de a doua venire a lui Hristos, împreună cu apariția „omului fărădelegii” se va produce și tragica „lepădare de credință”:<strong> „Cât privește venirea</strong><em> </em><strong>Domnului nostru Iisus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:1–4). </strong>Apostazii mai mici sau mai mari, mai banale sau mai spectaculoase s-au petrecut în toate veacurile. Nu despre ele vorbește apostolul Pavel. Un alt loc în care apostolul Pavel vorbește despre vremea „apostaziei” este 1 Timotei 4:1–2, unde apostolul adaugă câteva detalii:<strong> „Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor”.</strong></p><p><strong>Soarta Babilonului religios: </strong>Este interesant că apostolul Ioan s-a mirat mult când a văzut-o pe femeia îmbătată de sângele sfinților și de sângele martirilor (mucenicilor) lui Iisus. Mirarea lui ilustrează mirarea noastră. Dumnezeu este însă gata să explice și să ne spună clar ce se va întâmpla cu ea:<strong> „Şi am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Şi îngerul mi-a zis: De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne” (Apoc. 17:5–7). </strong>Existența ei este legată de apariția „fiarei” descrisă deja în Apocalipsa 11:7 și 13:1. Este teribila fiară a patra din viziunile profetului Daniel, „nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică” pe care am identificat-o deja cu Imperiul Roman. Intrat într-o adormire după primele secole de creștinism, prima fază a Imperiului Roman aținut aproximativ 1.000 de ani, din 753 î.H. până în 476 d.H..<strong> </strong>După această aparentă moarte, Imperiul Roman revine în cea de a doua lui formă prin parafarea Europei Unite cu semnarea tratatului de la Maastricht în anul 1993. <strong>Semnatarii noii Constituții europene s-au grăbit să scoată din textul ei orice referinre la trecutul sau prezentul creștin al continentului.</strong> Era normal, această formă politică este insuflată de Satan însuși:<strong> „Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni” (Apoc. 17:8–9). </strong>Îngerul leagă reapariția fiarei de spațiul geografic al celor șapte coline (referință tradițională pentru Roma):<strong> „Aici este mintea plină de</strong><em> </em><strong>înţelepciune. — Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă şi, când va veni, el va rămâne puţină vreme. Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte şi merge la pierzare” (Apoc. 17:10–11). </strong>Îngerul îi spune lui Ioan, care trăia întemnițat de prima formă a Imperiului Roman, că acest Imperiu va reveni în viitor sub forma unei confederații de zece unități administrative:<strong> „Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara” (Apoc. 17:12) </strong>Peste ele îl vor întrona pe Antihristul obraznic care se va lupta pe față cu Dumnezeu:<strong> „Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui” (Apoc. 17:13–14). </strong>Înainte de a pieri în lupta cu Mielul, Antihristul va face însă ceva: va distruge orice formă de religie pentru că se va declara pe sine drept Dumnezeu, atunci când va intra în Templul de la Ierusalim:<strong> „Apoi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15–18). </strong>Religiile idolatre vor fi înlăturate pentru a putea face loc cultului Satanei.Paradoxal, orgoliul Satanei va pune capăt tuturor formelor de religie păgâne. Măștile vor cădea și Satan va cere tuturor să i se închine pe față.<strong> </strong>Capitolul următor, Apocalipsa 18, ne va arăta cum va distruge Iisus Hristos Babilonul politic al Fiarei.</p><p><strong>Capitolul 18 — Babel, Babilon, Babilonie — biruința binelui:</strong></p><p>Tot ce este înălțat înaintea omului trebuie să piară. Dumnezeu are ultimul cuvânt în istoria omenirii. <strong>Apocalipsa 18 descrie distrugerea Babilonului politico-economic al lui Antihrist condus de Satan însuși.</strong> După ce unul din cei șapte îngeri a vestit căderea Babilonului religios și a stat de vorbă cu Ioan în capitolul 17, „un alt înger” s-a coborât cu o altă solie: <strong>„După aceea, am văzut pogorându-se din cer un</strong><em> </em><strong>alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte, pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei şi împăraţii pământului au curvit cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei” (Apoc. 18:1–3).</strong> Ioan vede acest eveniment de pe Pământ, căci scrie: <strong>„am văzut pogorându-se din cer un alt înger”. </strong>Acțiunea din capitolul 18 începe „după aceea”, adică după prăbușirea Babilonului magiei religioase din capitolul Apocalipsa 17. Strigătul „A căzut Babilonul cel mare!„ este un ecou al profeției din Isaia 21:9. Îngerul motivează decizia distrugerii Babilonului prin trei afirmații. El a ajuns: un locaş al dracilor; o închisoare a oricărui duh necurat; o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte. Cea dintâi afirmație ne spune că pe dărâmăturile Babilonului vor sta demoni (daimon). Nu va mai fi locuit de nicio ființă umană. Ideea că demonii locuiesc în locuri pustii apare și în alte locuri în Scriptură (Isaia 13:21–22; 34:14; Ieremia 9:11; 10:22; 51:37; Plângeri 5:18). Păsările necurate care îl vor locui vor fi carnivorele de pradă care se vor hrăni cu cadavrele celor morți.</p><p><strong>Babilonul va fi reclădit</strong>: Ca să cadă trebuie mai întâi să se ridice în slavă și în putere. Prin Antihrist, Satan se va strădui să aducă lumii un climat de pace și bunăstare, o imitație a promisiunilor lui Dumnezeu pentru Împărăția milenară. Ca să fie distrus, Babilonul trebuie să existe, iar în vremea de acum, din Babilon au rămas numai niște ruine cu ziduri reconstruite pe ici pe colo de Saddam Husseim. Biblia ne vorbește despre Babilonul de pe vremea lui Nimrod și despre Babilonul de pe vremea robiei evreilor. Apocalipsa vestește însă un alt Babilon, ridicat din ruine la o stare de dominație mondială, un centru al comerțului mondial. Cei familiari cu cărțile profetice ale Bibliei știu că Isaia a vestit o distrugere a Babilonului înainte ca Babilonul să fie ridicat ca Imperiu mondial. În mod asemănător, Ioan ne vestește în Apocalipsa distrugerea Babilonului cel Mare, iar noi ne uităm de douăzeci de secole și vedem că Babilonul încă nu există! În nerăbdarea noastră am căutat să explicăm acest paradox spunând că Apocalipsa vorbește despre un Babilon metaforic care trebuie identificat cu complexul politico economic al lumii fără Dumnezeu. Unii au zis că Babilonul este Organizația Națiunilor Unite, Unii cred că Babilonul cel Mare este … America. Lăsând la o parte astfel de „tălmăciri” metaforice fanteziste, trebuie să credem că Babilonul va fi exact ceea ce scrie în Apocalipsa 18, o cetate extraordinar de influentă în sistemul politic și economic al lumii, un centru indispensabil pentru comerțul și bunăstarea lumii. Pe timpul lui Isaia, Babilonul nu era decât o putere de mâna a doua. Tartorul cel mare era Asiria. Ea conducea atunci lumea. Asiria dusese în robie cele zece seminții din Regatul lui Israel și tot Asiria era atunci puterea care amenința Regatul lui Iuda. Asiria nu este însă decât pe locul doi în lista făcută de Dumnezeu. Pe locul întâi este, ca deobicei, Babilonul. <strong>„Proorocie împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, fiul lui Amoț. Ridicați un steag pe un munte gol, înălțați glasul spre ei, faceți semne cu mâna, ca să vină la porțile asupritorilor!” (Isaia 13:1–2). </strong>Întrebarea care<strong> </strong>ne stă în minte este: „La ce nimicire a Babilonului se referă profetul Isaia? Numai la cea de pe vremea mezilor sau și la o distrugere viitoare, păstrată pentru „vremurile de la urmă”? Isaia 13 ne spune clar că cel puțin o parte a pedepsei va fi prin poporul mezilor: <strong>„Iată, ațâț împotriva lor pe Mezi, care nu se uită la argint, și nu poftesc aurul. Cu arcurile lor vor dobor pe tineri, și vor fi fără milă pentru rodul pântecelor: ochiul lor nu va cruța pe copii. Și astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo, și păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei își vor face culcușul acolo, bufnițele îi vor umple casele, struții vor locui acolo, și stafiile se vor juca acolo. Șacalii vor urla în casele lui împărătești pustii, și câinii sălbatici în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină, și zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:17–22). </strong>Textul are însă elemente escatologice și apocaliptice care ne obligă să credem că suntem în fața unei profeții cu împliniri multiple, în care planul imediat se suprapune peste planul îndepărtat în panorama profetică. Versetul 6 pomenește despre „ziua Domnului” care poate fi orice zi aleasă de Dumnezeu pentru una din intervențiile Sale pe Pământ, dar care înseamnă profetic epoca de la sfârșitul veacurilor, când Dumnezeu va pune capăt „zilei Omului” și va inaugura „Ziua Domnului”, cea mare și binecuvântată. Ziua Domnului despre care ni se vestește în profeția din Isaia 13 este plină de descrieri apocaliptice. Iată ce citim începând cu versetul 9: <strong>„Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu, și va nimici pe toți păcătoșii de pe el. Căci stelele cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, și luna nu va mai lumina. Voi pedepsi, zice Domnul, lumea pentru răutatea ei, și pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași, și voi doborî semeția celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat, și mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, și pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oștirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9–13). </strong>O astfel de pedepsire a Babilonului n-a avut loc niciodată în istoie. Ea stă să vină în capitolul 18 din Apocalipsa.</p><p><strong>Pregătirea Babilonului: </strong>În cartea profetului Zaharia ni se spune ceva foarte interesant despre comerț și despre valea Șinear. În primele șase capitole, profetul are o serie de opt vedenii, opt anunțuri făcute despre ordinea cronologică în care va lucra Dumnezeu cu Israelul până când va instaura cu ei Împărăția Mesianică. Să privim cu atenție la penultima vedenie. <strong>„Îngerul, care vorbea cu mine, a înaintat, și mi-a zis: Ridică ochii, și privește ce iese de acolo. Eu am răspuns: Ce este aceasta? Și el a zis: Iese efa. Și a adăugat: Aceasta este nelegiuirea lor în toată țara” (Zaharia 5:5–6). </strong>Un coș de mărime mijlocie s-a ridicat înaintea lui Zaharia, iar conținutul lui era acoperit de un capac greu ca de plumb, de mărimea unui talant. Când Dumnezeu a dat capacul la o parte, Zaharia a văzut o femeie. „Aceasta este nelegiuirea!” a zis îngerul (versetul 8). Este clar că imaginea ne spune că Dumnezeu ține sub control nelegiuirea și nu o lasă să se manifeste în toată puterea ei. Mai mult, Zaharia vede cum femeia numită „nelegiuire” este aruncată înapoi în coș: <strong>„Și i-a dat brânci în<em> </em>efă, și a aruncat bucata de plumb peste gura efei. Am ridicat ochii și m-am uitat, și iată că s-au arătat două femei. În aripile lor sufla vântul: ele aveau aripi ca ale cocostârcului. Au ridicat efa între pământ și cer. Atunci am întrebat pe îngerul care vorbea cu mine: Unde duc ele efa?” (Zaharia 5:9–10). </strong>Răspunsul este plin de semnificație: <strong>„El mi-a răspuns: Se duc să-i zidească o<em> </em>casă în țara Șinear, ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei” (Zaharia 5:11).</strong>Unde am mai auzit noi de câmpia Șinear? În Geneza 10–11. „Nelegiuirea” este trimisă înapoi în locul de unde a început. Nelegiuirea este trimisă înapoi în Babilonia, în țara Șinear „ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei”. În vremea lui Zaharia, Imperiul Babilonian tocmai căzuse. Iudeii se întorseseră în țara lor și se întrebau dacă venise vremea ca profețiile făcute de Isaia și Ieremia despre restaurarea împărației să se împlinească. Zaharia s-a ridicat și le-a spus din partea Domnului: Nu încă. Nelegiuirea lumii este ținută încă sub control. Va veni însă o zi în care nelegiuirea va fi eliberată din strânsoarea divină și așezată în țara Șinear ca să se manifeste acolo. La vremea potrivită, nelegiuirea se va arăta public acolo. Dacă este ca profeția lui Zaharia să se împlinească, Babilonul va trebui reconstruit încă o dată și va reveni în primul plan al activităților umane. Când Dumnezeu anunță prin Isaia și prin Zaharia că cetatea Babilon va fi fi în ființă înainte de revenirea Domnului Iisus și va conduce comerțul mondial trebuie să-L credem pe cuvânt. Babilonul, Babilonul cel mare, va exista iar și va fi judecat cu toată asprimea. Dumnezeu trebuie să termine ceea ce a început în cartea Genezei. Babel și Babilonul trebuiesc făcute praf.</p><p><strong>Pericolul coabitării cu Babilonul: </strong>Imediat după solia îngerului s-a auzit un<strong> </strong>alt glas din Cer: <strong>„Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: Ieşiţi din mijlocul ei,<em> </em>poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!” (Apoc. 18:4–8). </strong>Porunca separării prin care Dumnezeu le spune copiilor Lui; „Ieșiți din mijlocul lor!” este pomenită de cîteva ori în Biblie. În Vechiul Testament ea apare în Geneza 12:1; 19:12; Numeri 16:23; Isaia 48:20; 52:11; Ieremia 50:8; 51:6, 45; Zaharia 2:6–7. <strong>„Fugiţi, fugiţi din ţara de<em> </em>la miazănoapte! zice Domnul. Căci v-am împrăştiat în cele patru vânturi ale cerurilor, zice Domnul. Scapă, Sioane, tu care locuieşti la fiica Babilonului!” (Zaharia 2:6–7). </strong>Porunca separării apare și în Noul<strong> </strong>Testament: <strong>„Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le” (Efeseni 5:10–11). „Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara<em> </em>Lui” (Evrei 13:13). </strong>Coabitarea cu Babilonul va fi o mare ispită cu o deosebită forță de atracție, mai ales pentru evreii pricepuți la afaceri comerciale! Glasul ceresc este o chemare și un avertisment totodată. Cei tentați să împărtășească belșugul Babilonului vor gusta și belșugul de pedeapsă divină care se va vărsa asupra cetății. După cum Sodoma și Gomora n-au fost distruse până ce n-a fost scos de acolo neprihănitul Lot, nici Babilonul nu va fi distrus până ce copiii lui Dumnezeu nu vor ieși de acolo! Ce mare har! <strong>Babilonul numărul trei va păstra ceva din strălucirea „capului de aur” din vedeniile profetului Daniel. În timp ce Imperiul Roman a ocupat o arie de aproximativ 5.000.000 km. pătrați stăpânind peste aproximativ 20% din populația lumii de atunci, Imperiul Babilonian a ocupat o suprafață de 35.000.000 km pătrați stăpânind peste aproximativ 44% din populația lumii de atunci. </strong>Așezat în buricul pământului între platformele economice ale Asiei și platformele comerciale ale Europei și Africii, Babilonul va fi un centru nodal pentru toate tranzacțiile lumii. Citiți descrierile făcute de cei care bocesc distrugerea cetății ca să vă dați seama de enorma importanță economică pe care o va avea. În cuvintele Apocalipsei întrevedem parcă acțiunile unei Burse Mondiale, ale unei Case Mondiale de comerț și ale unei Bănci Mondiale: <strong>„Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de marmură; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Şi roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite, sunt pierdute pentru tine şi nu le vei mai găsi. Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui şi vor zice: Vai! vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!” (Apoc. 18:11–17a). </strong>Distrugerea Babilonului va afecta și comerțul maritim: <strong>„Şi toţi cârmacii, toţi cei ce<em> </em>merg cu corabia pe mare, marinarii şi toţi cei ce câştigă din mare stăteau departe şi, când au văzut fumul arderii ei, strigau: Care cetate era ca cetatea cea mare? Şi îşi aruncau ţărână în cap, plângeau, se tânguiau, ţipau şi ziceau: Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe toţi cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!” (Apoc. 18:17b-19).</strong></p><p><strong>Distrugerea Babilonului: </strong>Distrugerea Babilonului va fi rapidă și totală. Informațiile date în Apocalipsa ne spun că va fi distrus în urma marelui cutremur amintit în Apocalipsa 16:19: <strong>„Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. … şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.” (Apoc. 16:18–19). </strong>A doua cauză va fi focul „va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare”. Regiunea este bogată în bitum și petrol așa că nu este greu de imaginat un incendiu teribil. <strong>„Tocmai pentru<em> </em>aceea într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe de frică să nu cadă în chinul ei şi vor zice: Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!” (Apoc. 18:8–10). </strong>Descrierea se potrivește cu profeția făcută de Isaia: <strong>„Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu” (Isaia 13:19). </strong>A treia cauză a<strong> </strong>distrugerii va fi prăbușirea sub scoarța Pământului. Va fi probabil o scufundare într-o baie de foc a unei pungi petroliere. <strong>„Atunci, un înger puternic a ridicat de jos o<em> </em>piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare şi a zis: Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit!” (Apoc. 18:21). </strong>Cuvintele îngerului sunt un ecou al unei profeții din cartea lui<strong> </strong>Ieremia: <strong>„Ieremia a scris într-o carte toate nenorocirile care aveau să vină asupra Babilonului, toate cuvintele acestea scrise asupra Babilonului. Ieremia a zis lui Seraia: Când vei ajunge la Babilon, vezi să citeşti toate cuvintele acestea şi să zici: Doamne, Tu ai spus că locul acesta are să fie nimicit şi că n-are să mai fie locuit nici de oameni, nici de dobitoace, ci are să ajungă un pustiu pentru totdeauna. Şi când vei isprăvi citirea cărţii acesteia, să legi de ea o piatră şi s-o arunci în Eufrat şi să zici: Aşa va fi înecat Babilonul şi nu se va mai ridica din nenorocirile pe care le voi aduce asupra lui; vor cădea sleiţi de puteri!” (Ieremia 51:60–64). </strong>Dumnezeu însuși va pedepsi Babilonul! Nu o armată ostilă îi va produce căderea, ci mâna Celui Atotputernic o va arde, îi va reduce clădirile la praf și moloz și o va probuși în adânc. Cel care s-a pogorât odinioară la turnul Babel să oprească progresul și să împiedice reintegrarea în sferele cerești cu ajutorul fințelor demonice, va veni s-o mai facă încă o dată. Blestemul rostit la turnul Babel n-a fost revocat niciodată și tot așa de parmenentă va fi și rostirea împotriva Babilonului numărul trei: <strong>„Şi nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbiţe; nu se va mai găsi la tine niciun meşter în vreun meşteşug oarecare. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii. Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:22–24). </strong>Ca „scaun de domnie al lui Satan”, Babilonul va fi distrus nu numai pentru uciderea sfinților lui Dumnezeu, ci pentru toți cei care au fost omorâți vreodată în istorie. Satan este cel care a adus moartea și uciderea în ecosistemul terestru: <strong>„Voi aveţi de tată pe Diavolul şi<em> </em>vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr” (Ioan 8:44). </strong>„Babilonul”, „șarpele inelat” care a râvnit la „poarta cerului”, vicleanul strecurat în paradis să-i ispitească pe primii doi oameni ca să-i despartă de Dumnezeu și să-i aducă sub stăpânirea lui va fi încă o dată înfrânt. Cel ce i-a zdrobit capul la Cruce are tot dreptul și toată puterea ca s-o facă. Apocalipsa 18 se<strong> </strong>încheie cu cântări de jale. Gata! Pe Pământ, petrecerea s-a terminat! În Cer, Apocalipsa 19 începe cu cântece de bucurie. Acolo, petrecerea abia începe. Toată lumea se pregătește de … nuntă!</p><p><strong>Capitolul 19 — Nunta Mielului:</strong></p><p>După ce am văzut distrugerea primilor doi dușmani ai lui Dumnezeu, capitolul 19 începe cu o paranteză care ne strămută iar pe tărâmul hiperdimensiunilor din spațiului profetic: <strong>„După aceea am văzut în cer …” (Apoc. 19:1).</strong> Vedem la prezent ceea ce ne așteaptă, pământește vorbind, în viitor. Între cea de a doua și cea de a treia distrugere de pe Pământ suntem invitați în spațiul profetic pentru a asista la proclamarea Nunții Mielului. <strong>Capitolele 19 și 20 din Apocalipsa pot fi intitulate: „Împăratul și Împărăția</strong> <strong>Lui”.</strong> După ce a distrus Babilonul, care este o întruchipare a împărăției celui rău cu oamenii, Iisus Hristos vine în slavă, puternic să readucă Pământul în limitele Împărăției lui Dumnezeu. El nu „cucerește”, ci recuperează ce era pierdut.</p><p><strong>Nunta Mielului: </strong>Înainte de a analiza elementele nunții cerești, se cuvine să facem câteva observații de ansamblu.<strong> </strong>Nunta este precedată de trei strigări, fiecare dintre ele începând cu un „Aleluia!” Prima sărbătorește distrugerea „Babilonului religios”:<strong> „ … am</strong><em> </em><strong>auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei” (Apocalipsa 19:1–2). </strong>Cel de al doilea glas este despre căderea cetății Babilon:<strong> „Şi au zis a doua oară: Aleluia! Fumul ei se ridică în sus în vecii</strong><em> </em><strong>vecilor! Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: „Amin! Aleluia!” Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” (Apocalipsa 19:3–5). </strong>Iar cel de al treilea glas este despre revenirea Mielului pentru Nuntă și pentru Împărăție:<strong> „Şi am auzit ca un glas de</strong><em> </em><strong>gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) (Apocalipsa 19:6–8). </strong>Reacția celor din Cer este pusă în contrast cu bocetul care s-a rostogolit pe Pământ la căderea Babilonului cel Mare. Ea scoate în evidență marile diferențe care există între cei din Cer și cei de pe Pământ.<strong> </strong>Este pentru prima dată când întâlnim cuvântul <strong>„alleluia”</strong> (<strong>alelu</strong> — lăudat <strong>— ia</strong> — Iehova) în Noul Testament! El apare de 24 de ori în Vechiul Testament și de numai 4 ori în Noul Testament.<strong> </strong>O a doua observație generală asupra pasajului este că evenimentul nu este numit „Nunta Miresei”, ci „Nunta Mielului!”. De obicei, la nuntă atenția tuturor este atrasă de mireasă, dar în cazul nostru, toți ochii vor fi îndreptați spre Mire. Mărețul eveniment va fi nu atât împlinirea așteptărilor Miresei, cât împlinirea așteptărilor Fiului lui Dumnezeu căruia Tatăl i-a promis o Mireasă mai înainte de întemeierea lumii:<strong> „În</strong><em> </em><strong>El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui” (Efes. 1:4). </strong>„Nunta Mielului” este împlinirea nădejdii lui Hristos ca OM. Unirea aceasta n-ar fi fost posibilă dacă Hristos nu s-ar fi întrupat mai întâi ca om, pentru că am fi avut naturi diferite. Iată care a fost logica nașterii Lui pe Pământ și iată de ce ni se spune că și astăzi El poartă în Cer chip de om:<strong> „Căci este un</strong><em> </em><strong>singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos” (1 Timotei 2:5). </strong>Apostolul Pavel profețește despre această unire de după învierea și înălțarea lui Hristos la Cer, zicând:<strong> „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni 11:2). </strong>Au fost multe logodne în care așteptarea a fost lungă, dar aceasta este fără îndoială cea mai îndelungată dintre toate. Biserica așteaptă de două mii de ani, dar Fiul așteaptă dinainte de întemeierea lumii!<strong> </strong>O altă observație necesară este că nu Mireasa și-a pregătit rochia de nuntă, ci ea doar a primit-o în dar:<strong> „ … soţia Lui s-a pregătit şi i s-a</strong><em> </em><strong>dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor) (Apoc. 19:8). </strong>Iar aceste fapte neprihănite sunt „faptele bune care au fost pregătite pentru ca noi să umblăm în ele”:<strong> „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). </strong>Haideți acum să privim mai de aproape care sunt elementele Nunții Mielului.</p><p><strong>I. Unde și când va avea loc Nunta Mielului? </strong>Evenimentul va avea loc înaintea tronului Tatălui, după ce Biserica va fi curățită prin „judecata răsplătirilor” (1 Cor. 3:10–15). Va fi o ceremonie grandioasă la care vor participa toate făpturile cerești. Biserica va fi lauda lui Hristos, pentru că El …<strong> „S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce</strong><em> </em><strong>a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:25–27).</strong></p><p><strong>II. Cine este Mirele? </strong>Asupra acestui lucru nu încape nicio îndoială: Mirele este Iisus Hristos, fiul împăratului din pilda unui împărat care a făcut nuntă fiului său (Mat. 22:1–14). Mirele este Mielul prezentat lumii de Ioan Botezătorul. Ioan s-a prezentat pe sine drept „prietenul mirelui” care se bucură când îi aude glasul (Ioan 3:28). Domnul Iisus s-a prezentat El însuși drept mire atunci când a spus „Se pot jeli nuntașii câtă vreme este mirele cu ei?” (Mat. 9:15) și a vorbit clar despre Sine în pilda celor zece fecioare (Mat. 25:1–10).</p><p><strong>III. Cine este Mireasa? </strong>Există păreri diferite. Unii cred că această „mireasă” ar fi poporul Israel pentru că este numită în versetul 7 „soția Lui”. Aceasta este poziția pe care a avut-o Israelul în Vechiul Testament:<strong> „ … căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte Dumnezeul întregului pământ … ” (Isaia 54:5). </strong>Cei ce îmbrățișează această părere spun că „soție” ar identifica numele terestru al Israelului, în timp ce „mireasă” ar fi numele ceresc al poporului lui Dumnezeu. Ei mai spun că așa cum Isaac a trebuit să caute o nevastă „din neamul lui” și Domnul Iisus trebuie să se căsătorească cu cei din poporul Lui, Israel, nu cu cei ce sunt dintre neamuri. Nu trebuie să uităm însă că dacă Avraam a fost într-adevăr primul evreu, rudele lui au fost toate dintre ne-evrei, adică dintre păgâni. Rebeca, deși rudă de sânge cu Avraam, n-a fost o iudeică.<strong> </strong>Nu trebuie să uităm că Scriptura menționează două „mirese”. Una este în Vechiul Testament, iar cealaltă în Noul Testament. Cea din Vechiul Testament este Israelul, mireasa lui Iehova. Cea din Noul Testament este Biserica, Mireasa lui Iisus Christos.<strong> </strong>Despre Israel este scris „Făcătorul tău este bărbatul tău” (Isaia 5:-8). Din cauză că s-a dus în curvie după alți dumnezei, Israelul a fost lepădat o vreme, dar Dumnezeu a promis că o va lua înapoi atunci când va fi sfârșit cu curviile ei (Ier. 3:1–18; Ezec. 16:1–63; Osea 2:1–23; 3:1–5). Ea nu va fi luată înapoi ca fecioară, ci ca NEVASTĂ. Nunta pe care o va face Mielul este cu o FECIOARĂ, așa că Nevasta (Israelul) din Vechiul Testament nu poate fi Mireasa (Biserica) din Noul Testament.<strong> </strong>Într-o paralelă cu Cântarea Cântărilor, Mireasa provine dintr-un neam inferior ajuns așa din cauza păcatului tatălui lor în grădina Eden, dar prințul a văzut-o, a pețit-o, a răscumpărat-o, s-a dus să-i pregătească un loc, L-a lăsat pe Duhul Sfânt să aibă grijă de ea și o va chema la El, în văzduh, cu un mare alai de nuntă:<strong> „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul</strong><em> </em><strong>unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesal. 4:16–17). </strong>Unii cred că Mireasa va fi alcătuită din toți neprihăniții de la Adam până la ultimul convertit dinainte de Răpire, dar nu cred că va fi așa. „Biserica lui Hristos” n-a existat înainte de Rusalii, așa că numai cei ce au trăit în perioada de la Rusalii până la Răpire vor putea face parte din Mireasă.</p><p><strong>IV. Ce este ospățul nunții Mielului?</strong> <strong>„Apoi mi-a zis: Scrie: Ferice de cei chemaţi la</strong><em> </em><strong>ospăţul nunţii Mielului!” Apoi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” (Apoc. 19:9).</strong> După ceremonia nunții va urma masa! Este o mare cinste să fi invitat la o asemenea festivitate. Nu degeaba i-a zis îngerul lui Ioan: „Scrie!”; avem de-a face cu o veritabilă invitație la ospăț! Toți sfinții veacurilor care n-au făcut parte din Biserica slăvită a lui Hristos vor sta la masă. <strong>„Adevărat vă</strong><em> </em><strong>spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mat. 8:10–12).</strong></p><p><strong>V. Ce se va întâmpla după ospățul Nunții Mielului ? </strong>Primul lucru care se va întâmpla va fi marea taină a Bisericii, unirea ei cu Hristos:<strong> „De aceea va lăsa omul pe</strong><em> </em><strong>tatăl său şi pe mamă-sa şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). (Efeseni 5:31–32). </strong>Din acel moment înainte, Biserica va fi oriunde va fi Hristos și oriunde va fi Hristos va fi și Biserica. Împreună cu El va fi în Mileniul Domniei terestre și împreună cu El va fi în Noul Ierusalim. Biserica este o ceată distinctă în rândul cetelor mântuiților lui Dumnezeu. Destinul ei depășește destinele tuturor celorlalte. Nu există suficente cuvinte ca să pot descrie această cinste. Biserica este cu mult mai mult decât poporul Israel. Biserica este net superioară sfinților mântuiți din Necazul cel Mare. Biserica … ei bine, Biserica va fi … va fi Hristos. Atunci se va împlini deplin rugăciunea de mijlocire făcută de Fiul lui Dumnezeu în Ioan 17:<strong> „Tată, vreau ca,</strong><em> </em><strong>acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei” (Ioan 17:24–26). </strong>Se pare că această revelație i-a tăiat respirația lui Ioan și acesta a căzut la picioarele îngerului care-i vorbea. Copleșit de recunoștință, el vrea să mulțumească și nu știe cui:<strong> „Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui, dar el mi-a zis: Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Iisus este duhul prorociei.) (Apoc. 19:10). </strong>S-ar putea ca anumite lucruri scrise de Ioan sau comentate de mine aici să nu corespundă cu ordinea evenimentelor din diferitele scheme profetice. Vă rog, țineți minte că avem de-a face cu înălțarea la planul superior al revelației profetice. Nu căutați cadențe cronologice acolo unde totul se vede deplin și deslușit „dintr-o dată”. Avem de-a face cu revelații tematice care se clădesc succesiv unele peste altele, se suprapun și se întrepătrund. Peste revelația Nunții Mielului se va suprapune acum revelația revenirii lui Hristos în glorie. Asistăm uimiți la următoarele trei distrugeri ale dușmanilor lui Hristos: Fiara, Profetul Mincinos și Neamurile Antihristice.</p><p><strong>Marele război de la Armaghedon: </strong>De data aceasta, Ioan este plasat la intersecția dintre Pământ și Cer. În această vedenie, apostolul îl vede pe Domnul Iisus venind. Identitatea Lui este dincolo de orice îndoială: este Domnul Domnilor și Cuvântul întrupat în istorie:<strong> „Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. … Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”. (Apocalipsa 19:11–13; 15–16). </strong>Domnul nu revine singur, ci în compania unei oștiri a Cerului:<strong> „Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat” (Apoc. 19:14).</strong><em> </em>Este clar că această a doua venire nu este tot una cu Răpirea Bisericii, cum confundă unii. Cele două evenimente sunt diferite și diferențiate în timp și în menire.<strong> </strong>Pentru cei ce doresc o privire panoramică asupra deosebirilor dintre Răpire și cea de adoua venire a Domnului, iată un tabel cu astfel de date:</p><p><strong>RĂPIRE</strong></p><p><strong>A DOUA VENIRE</strong></p><p>Hristos vine DUPĂ‚ ai Săi<br>1Tes. 4:13–18</p><p>Hristos vine CU ai Săi<br>Apoc. 19:14</p><p>Credincioșii sunt duși în casa Tatălui<br>Ioan 14:3</p><p>Credincioșii vin pe Pământ<br>Mat. 24:30</p><p>Văzut doar de credincioși<br>1 Cor. 15:52</p><p>Orice ochi Îl va vedea<br>Apoc. 1:7: 19:11–6, Mat. 24:30</p><p>Nicio referire la Satan</p><p>Satan va fi legat<br>Apoc. 20:1–3</p><p>Pământul nu este judecat</p><p>Pământul este judecat<br>Apoc. 20:4–5</p><p>Este o „taină“<br>1 Cor. 15:51</p><p>Vestită în Vechiul Testament<br>Dan. 12:1–3; Zah. 12:10; 14:4</p><p><strong>Hristos revine așa cum a fost vestit în planul mesianic descris în Biblie.</strong> El împlinește astfel una din cee mai vechi profeții din Biblie, cea făcută de Enoh, omul care a umblat cu Dumnezeu: <strong>„Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14–15).</strong> Revenirea Domnului Iisus va avea loc în toiul marii înfruntări de la Armaghedon, când toți împărații Pământului vor veni să se înfrunte în Israel. Intervenția Lui în acest conflict va pune capăt măcelului total dezlănțuit de o umanitate sinucigașă. Comentând acel ceas, Domnul Iisus a spus: <strong>„Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21–22).</strong> Expresia „din gura lui ieșea o sabie ascuțită” este o metaforă pentru felul în care vor fi nimiciți dușmanii Lui. Nu va fi o înfruntare armată, ci doar o „rostire” a „Cuvântului lui Dumnezeu”. Oștirile cerești nu vor lupta nici ele, ci doar vor privi nimicirea celor răi. Suntem familiari cu această imagine din profețiile făcute de apostolul Pavel: <strong>„Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesal. 2:7–8).</strong> Probabil că apostolul Pavel a fost la rândul lui familiar cu o altă profeție, aceea făcută de Isaia: <strong>„ … va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia, brâul mijlocului Său” (Isaia 11:4–5).</strong> Aceste versete apar în Isaia în contextul capitolului 11 care vestește lucrea lui Dumnezeu prin „odrasla” mesianică cu care Dumnezeu va instaura pe Pământ Împărăția Lui de o mie de ani (despre asta vom vorbi în capitolul următor). Cu singuranță, apostolul Ioan cunoștea foarte bine conținutul Psalmului 2: <strong>„Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă!” (Psalm 2:12).</strong> De ce va avea Domnul Iisus haina muiată în sânge? Răspunsul îl găsim tot în cartea profetului Isaia: <strong>„Cine este</strong><em> </em><strong>acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui?” „Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!” „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?” „Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1–6).</strong> Ioan ne-a vestit deja despre teascul mâniei lui Dumnezeu în Apocalipsa 14; 14–20. Este important că Ioan nu revine la descrierile de acolo, pentru că el are de data aceasta un alt scop: nimicirea dușmanilor numărul trei, Fiara și Profetul mincinos, și numărul patru, Neamurile care l-au urmat pe Antihrist. Judecata acestora începe printr-un anunț teribil: <strong>„Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului: Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari! Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui” (Apoc. 19:17–19).</strong> Urmează apoi nimicirea Fiarei și a Profetului mincinos. Remarcați că ei nu sunt aruncați în locuința morților, ci direct în iazul cu foc și pucioasă. Pentru aceștia nu va fi o judecată, ci vor fi trimiși direct la pierzarea veșnică: <strong>„Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă” (Apoc. 19:19–20).</strong> Amănuntele de mai sus ne arată clar că cei doi sunt Persoane, nu sisteme politice. Ei vor merge „de vii” în iazul cel veșnic. Așa cum Enoh și Ilie au fost mutați în Cer fără să moară, tot așa acești doi dușmani ai lui Dumnezeu vor fi aruncați fără să moară în pierzarea veșnică. Îi vom vedea vii acolo și la finalul Împărăției de o mie de ani (Apoc. 20:10). Este surprinzător ce puține amănunte ni se dau aici despre marea confruntare de la Armaghedon. Motivul este că s-a vorbit despre ea destul în alte părți ale Scripturii. Cu revenirea Domnului Iisus se împlinește profeția străbună făcută odată cu ispitirea femeii și căderea primilor oameni: <strong>„Vrăjmăşie voi pune între</strong><em> </em><strong>tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15).</strong> Cu revenirea Domnului Iisus se încheie un ciclu al istoriei profețit încă din Geneza 49: <strong>„Toiagul de domnie nu se va</strong><em> </em><strong>depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo. Şi de El vor asculta popoarele” (Geneza 49:10).</strong> Cu revenirea Domnului Iisus se împlinește profeța din 2 Samuel 7:13 care ne vorbeșe despre Fiul lui David care îi va zidi Numelui lui Dumnezeu o casă și un scaun de domnie care va dăinui veșnic. Cu revenirea Domnului Iisus se împlinesc profețiile din Ezechiel 37 și 38 care vorbesc despre adunarea lui Gog și Magog în valea lui Meghido. Dacă vreți amănuntele grozave ale măcelului de la Armaghedon, citiți Ezechiel 39 și țineți cont că evenimentul se desfășoară cronologic în perioada celui de al șaptelea potir al mâniei despre care am studiat în Apocalipsa 16: <strong>„Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. … Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apocalipsa 16:14–16).</strong> Cu revenirea Domnului Iisus la acest ultim conflict se împlinește profeția din Zaharia care vorbește despre Ierusalim ca de nodul problemelor imposibil de rezolvat ale omenirii: <strong>„În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica vor fi vătămaţi şi toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui” (Zaharia 12:3).</strong> Am văzut cum au fost nimiciți fiara și profetul mincinos la revenirea Domnului Iisus. Al patrulea dușman învins cu această ocazie vor fi Neamurile care l-au urmat pe Antihrist. Ei nu vor fi aruncați deocamdată în iazul cu foc, ci se vor coborî în locuința morților: <strong>„Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului:Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!” (Apoc. 19:17–18). „Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor” (Apoc. 19:21).</strong> Războiul de la Armaghedon prilejuiește desfințarea barierei temporare dintre Cer și Pământ. Cerul se deschide și din el coboară biruitor Fiul lui Dumnezeu împreună cu suita Sa regală. Prin aceasta, Pământul nu va mai fi niciodată ce a fost mai înainte. Vom vedea în capitolul următor ce urmări extraordinare va avea aceasta pentru Pământ, care nu va mai fi împărăția lui Satan, ci va intra în Împărăția odihnei de o mie de ani.</p><p><strong>APOCALIPSA — CAPITOLUL 19 — REFLECȚII SUPLIMENTARE!</strong></p><p><strong>Apocalipsa 19:1–3:</strong> <strong>În cer un glas: „Aleluia!ˮ (19.1):</strong></p><p>Cât de încântător este contrastul când trecem în capitolul 19! Dacă ar fi să caracterizăm cu un singur cuvânt capitolele 17 și 18 acesta este „pământul”. Credința creștină, care este centrată într-un Hristos ceresc, fusese înjosită într-o religie pământească — un plan de a produce un paradis pământesc, unde oamenii să-și aibă din plin bucurii pământești. Acest fel de religie se potrivește foarte bine „împăraților pământului”, și „locuitorilor pământului”, și „oamenilor mari ai pământului”, și „negustorilor pământului”; totuși aceasta produce „urâciunile pământului” și face ca sfinții să fie „omorâți pe pământ”. Acum, „după aceste lucruri”, spune Ioan, „am auzit în cer ca un glas puternic de mulțime mare”. Prin urmare pășim într-o scenă a purității și a laudei. Cuvântul caracteristic este „Aleluia”. Să notăm că în timp ce Babilonul este judecat pe Pământ, este o „mulțime mare” în cer. Toți sfinții care au fost adunați la Hristos la Răpire, acolo sunt. Ei înțeleg semnificația celor ce se întâmplă. Ei văd că Dumnezeu, ocupându-Se de centrul corupției Pământului, va termina repede cu violența pământului. Ei atribuie lui Dumnezeu mântuirea și Îi dau slavă, onoare și putere. Orice ar fi cu oamenii răi în această zi a mântuirii, ar fi greu pentru un sfânt să strige „Aleluia” dacă ar vedea judecata căzând peste cineva. Dar aici vede ziua judecății și faptele de judecată ale lui Dumnezeu sunt lăudate atunci, după cum faptele Sale pline de har sunt lăudate acum.</p><p><strong>Fum care se ridică în vecii vecilor ca urmare a judecății (19.2–3):</strong></p><p>Judecățile oamenilor nu sunt niciodată absolut adevărate și drepte în ele însele, pentru că unele elemente ale eului nu pot fi niciodată înlăturate din ele. Ceea ce judecățile oamenilor nu sunt, judecățile lui Dumnezeu sunt. Prostituata cea mare a corupt Pământul, și judecata pură și sfântă a Cerului a venit peste ea. Fumul ei se va ridica în veci de veci. Este o amintire a judecății lui Dumnezeu împotriva corupției, care își va rosti glasul de avertizare în veacurile eternității.</p><p><strong>Apocalipsa 19. 7: Adevărata Biserică recunoscută în Cer ca soția Mielului:</strong></p><p>„Biserica” falsă (Babilonul cel Mare religios este considerat de mulți comentatori ai Apocalipsei ca fiind reprezentat de Creștinismul fals), prostituata fiind judecată și distrusă pe Pământ, a venit clipa ca adevărata Biserică să fie recunoscută în cer ca „soția” Mielului. Este o măreție deosebită în limbajul versetelor 6 și 7. O dramă teribilă a corupției care depășește felul obișnuit de vorbire și o judecată violentă a trecut pe dinaintea noastră, dar, mai presus de orice rău, Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic stătea pe tron. Toate lucrurile au slujit puterii Lui și nimic nu s-a abătut de la scopul pe care îl are El. El a lucrat dincolo de ceea ce se vede pentru ca acel Unul, care aici este numit Mielul, să vadă pe deplin rodul muncii sufletului Său și să aibă „mireasa” pentru care a murit. Scopul Său în privința aceasta este acum împlinit, sfinții sunt în glorie și, mai mult, „soția Lui s-a pregătit”.</p><h3>Apocalipsa 19:11–16: Cerul deschis pentru arătarea în glorie a lui Hristos (19.11):</h3><p>În versetul 11 Cerurile se deschid pentru a se arăta gloria marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Iisus Hristos. Știm că El este, deși limbajul simbolic este încă folosit. Judecata va fi în cele din urmă într-o dreptate absolută, și numele Său — Cel credincios și adevărat — este garanția acestei lucrări. În final, perioada lungă a nedreptății omului și a păcatului se va termina. Toate simbolurile folosite vorbesc despre curăție, despre un discernământ pătrunzător, despre toată autoritatea și puterea Sa care înfruntă orice investigație a creaturii. El are un nume pe care niciun alt om nu-l cunoaște, în afara Lui Însuși.</p><p><strong>Patru nume divine în arătarea glorioasă a Domnului (19.11–16):</strong></p><p>Numele divine sunt pline de semnificație. În arătarea Sa glorioasă, Domnul Iisus ne este prezentat prin patru nume. Deoarece El Se arată pentru judecată, Numele Său „Cel Credincios și Adevărat” este cel dintâi, asigurând absoluta corectitudine a fiecărui act de judecată al Său. Apoi vine Numele pe care nimeni nu-l cunoaște decât numai El Însuși. Numele acesta, deși necunoscut nouă, exprimă ceea ce este în El — Dumnezeu adevărat și totuși Om perfect — care trece dincolo de priceperea oricărei creaturi. De aceea nu suntem surprinși când citim: „Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui!” (Romani 11.33).<br>În al treilea rând, „Numele lui este: Cuvântul lui Dumnezeu” (versetul 13). Este foarte semnificativ. Citim: „Cuvântul era Dumnezeu… Toate au fost făcute prin El” (Ioan 1.1–3); în felul acesta Dumnezeu S-a exprimat în mod foarte real în creație. Din nou, în același capitol citim: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi”, pentru a fi o prezentare deplină a Tatălui în har și adevăr față de noi. Dar acum nici creația, nici răscumpărarea nu sunt arătate, ci judecata. Dacă în judecată Numele Său trebuie să fie „Cuvântul lui Dumnezeu”, aceasta înseamnă că Dumnezeu va fi cunoscut în judecată — îndeosebi în dreptatea și sfințenia Sa, fără îndoială. Gândul este exprimat în cuvânt. Domnul Iisus este exprimarea gândului divin în toată această ordine de idei. Cel din urmă, Nume al Său de „Împărat al împăraților și Domn al domnilor” (versetul 16) este scris pe haina Lui; aceasta, în mod exterior, unde orice ochi îl poate vedea. Este de asemenea pe coapsa Lui; în exterior, în locul secret al puterii Lui. Cu greu ar putea fi o numire eternă, ca celelalte, deoarece cu greu ar fi luat când împărații și domnii ar veni în existență, creați de El. Totuși va fi de mare importanță în arătarea Sa glorioasă. Împărații sunt stăpânii (potentații) Pământului, în timp ce „domnii”, după cum gândim, ar cuprinde pe demnitarii cerești și pământești. La arătarea Sa, Domnul Iisus va veni „ca să-Și supună toate” (Filipeni 3.21). Acele multe diademe împărătești despre care vorbește versetul 12 sunt potrivite acestei situații.</p><p><strong>Oștirile din cer care Îl urmează (19.14):</strong></p><p>Avem, așadar, înaintea noastră „venirea Domnului nostru Iisus împreună cu toți sfinții Săi” (1 Tesaloniceni 3.13). În pasajul nostru avem „oștile din cer”, care reprezintă pe sfinți într-un fel simbolic. Ei sunt pe cai albi, pentru că se anunță timpul când „sfinții vor judeca lumea”. Îmbrăcămintea lor de „in subțire, alb și curat” îi identifică astfel cu „soția” Mielului, care a fost împodobită într-un fel asemănător.</p><p><strong>Sabia ascuțită care lovește și haina înmuiată în sânge (19.13–16):</strong></p><p>Ar fi bine să citim acum din nou capitolul 16.13–16. La Armaghedon împărații Pământului și ai întregii lumi sunt adunați pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. Oștirile Pământului se adună la luptă, însă oștirile Cerului nu vor avea de luptat. Lovitura decisivă vine din gura slăvitului lor Conducător, ca o lovitură a unei săbii ascuție. Niciun om nu poate sta împotriva cuvântului hotărâtor care iese din gura Cuvântului lui Dumnezeu. Prin puterea cuvântului Său a venit în existență întreaga creație. Prin puterea cuvântului Său va fi dată judecata în această luptă. Însă răscumpărarea, care își are locul între acestea două nu s-a împlinit în felul acesta. Nu lucrarea unui cuvânt minunat a adus răscumpărarea; nimic altceva mai puțin decât însăși moartea și învierea Lui au împlinit-o. El era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Dar faptul acesta gândim că nu este o referire la sângele crucii Lui, ci la ceea ce este profețit în Isaia 63.1–6, unde este prezisă lucrarea Sa de judecată. Când a citit în sinagoga din Nazaret, Domnul Iisus a închis cartea înainte de a ajunge la „ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru”. În capitolul 63.4 se spune: „în inima Mea era ziua răzbunării” și sângele dușmanilor Lui era stropit pe hainele Lui, când a călcat singur în teasc. Aceasta este o lucrare de judecată, cum am văzut la sfârșitul capitolului 16. Înfrângerea oamenilor în mândria lor este pentru a începe o perioadă în care națiunile vor fi conduse cu o nuia de fier.</p><p><strong>Apocalipsa 19:19–21:</strong> <strong>Război împotriva lui Dumnezeu (19.19):</strong></p><p>În viziune, Ioan îi vede pe regii Pământului și armatele lor strânse împreună sub Fiară ca să-și exprime scopul de a face război împotriva lui Dumnezeu, reprezentat de Hristos și armele Sale cerești. Ca omul muritor, chiar împreună cu alții, să fie văzut chiar pentru scurt timp luptând împotriva lui Dumnezeu ne-ar fi părut altădată incredibil. Am ajuns totuși să vedem o zi când descoperirile și invențiile minunate ale oamenilor i-au făcut să se îngâmfe și nu puțini să fie stăpâniți de acest spirit. Un conducător revoluționar al Rusiei sovietice se mândrea că, înlăturând pe țar și autoritățile pământești, se va lupta cu Domnul Dumnezeu la timpul potrivit. Atât de departe s-a dus în mintea lui încât Îl desconsidera pe Dumnezeu și-l slăvea pe om. Versetul 19 ne dă culmea acestui spirit. Versetele 20 și 21 arată înfrângerea acestui spirit. Cei doi oameni în care își găsise expresia deplină sunt scoși în relief pentru pedeapsa meritată în cel mai extraordinar fel. În „Babilonul” din capitolele 17 și 18 s-a văzut corupția maximă. În Fiara descrisă în capitolul 13, violența a atins punctul culminant. „Timpurile neamurilor” se termină cu Fiara, după cum a început cu tiranul Nebucadnețar. Pe Profetul Fals îl identificăm cu acela pe care Domnul l-a prezis, spunând: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, și nu Mă primiți; dacă va veni un altul în numele lui însuși, pe acela îl veți primi” (Ioan 5.43). El este falsul Mesia, „idolulˮ sau păstorul nebun” care se va ridica „în țară”, despre care vorbește Zaharia 11.15–17. Iudeu apostat, va fi primit fără șovăire de iudeii apostați. Pe plan politic el își va găsi o afirmare profitabilă în calitate de marele monarh al națiunilor, urmând exemplul irodianilor despre care citim în evanghelii.</p><p><strong>Fiara și profetul mincinos aruncați de vii în iazul de foc (19.20–21):</strong></p><p>Amândoi acești oameni sunt prinși de puterea irezistibilă a Domnului. Pe ei nu-i așteaptă ziua viitoare de judecată. Luați ca prinși asupra faptului, ca fiind conducători ai acțiunilor cele mai violente și mai sfidătoare față de Dumnezeu cum n-au mai fost vreodată, ei nu trec întâi prin moarte — despărțirea dintre suflet și trup — ci sunt aruncați direct în iazul de foc. Aici limbajul, ca în toată cartea, este simbolic, fără îndoială, dar este o arătare teribilă a judecății lui Dumnezeu în puterea ei pătrunzătoare. Chiar cuvântul „pucioasă„ are în el gândul la „focul divin”. În istoria Vechiului Testament doi oameni au fost luați în Cer fără să treacă prin moarte. Aici doi oameni trec de vii în pedeapsa focului. Oștile fără număr care îi urmaseră pe cei doi sunt oameni care au primit semnul Fiarei și au susținut relele lor enorme. Ei nu au parte de îndată de aceeași soartă. Ei mor, loviți de cuvântul cuceritor a toate al Celui care este Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca să-și aștepte judecata în ziua cea mare despre care vorbește capitolul următor. Situația lor va fi adusă la lumină într-o sesiune solemnă. Păcatul celor doi conducători este atât de revoltător și deschis încât le poate fi dată acea judecată sumară. Principiul acesta se vede în 1 Timotei 5.24.</p><h3>Capitolul 20 — Lucrurile de la urmă: legarea lui Satana, cea dintâi înviere, Împărăția de o mie de ani:</h3><p>Ultimele capitole (20–22) sunt capitolele mele preferate din Apocalipsa. Mă bucur de ele cu bucuria descrisă de apostolul Petru: <strong>„Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai</strong><em> </em><strong>tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1:19).</strong> De fiecare dată când ajung la Apocalipsa 20 îmi pare rău că evenimentele descrise sunt consemnate parcă „pe scurt” și în grabă. Gândiți-vă că Apocalipsa a dedicat unei perioade de șapte ani din Necazul cel Mare toate capitoltele de la 6 la 19, iar perioadei de o mie de ani îi acordă doar câteva versete din capitolul 20. Mi-ar fi plăcut ca să fie adunate aici toate elementele acestei perioade și să zăbovim în detaliu asupra fiecăruia din ele. De ce oare n-a făcut așa Duhul Sfânt? Primul motiv este că mai toate elementele Împărăției vitoare au fost deja pomenite și prezentate în celelalte cărți ale Bibliei. Al doilea este că, oricât ni s-ar spune, nu vom putea pătrunde în realitatea acestor evenimente pentru că ele sunt deasupra capacității noastre actuale de a înțelege. Vom vorbi despre Împărăția Milenară, de exemplu. Aici nu i se acordă decât șase versete succinte. Unii le consideră, așa cum deplângea <strong>Beniamin Fărăgău</strong> într-unul din studiile sale, drept „șase versete otrăvite” rătăcite într-o culegere de descoperiri adevărate. M-am bucurat să-l ascult cu cât dor a vorbit însă el despre ele. Mileniul este contestat de foarte mulți, iar venirea lui nu este așteptată aproape de nimeni. Mișcarea „milenaristă” a fost caracterizată pe nedrept „eretică” și oricine încearcă în România să se mai atingă de acest subiect a pierdut din start. Îmi aduc aminte că prin anii 90, <strong>Jody Dillow</strong>, trimisul bisericii păstorite de <strong>John MacArthur</strong>, care venea în România pentru a ține cursuri de <strong>BEE</strong> <strong>(Bible Education by Extension)</strong> cu păstori și lideri de biserici, a stârnit o reacție alergică atunci când a programat una din lecții despre „mia de ani”. Păstorii români i-au reproșat imediat că este o învățătură bazată doar pe șase versete dintr-una din cele mai metaforice cărți ale Bibliei. Jody a făcut ochii mari și le-a promis că a doua zi va vorbi despre Mileniu, fără să pomenească de loc textul din Apocalipsa. Așa a și făcut. A doua zi a fost una din cele mai fascinante călătorii prin profețiile Bibliei. Jody a luat ițele profețiilor din cărțile străvechi și a țesut covorul multicolor al planului minunat promis de Dumnezeu pentru evrei și nu numai pentru ei. Rând pe rând, cam toate cărțile profetice au fost arătate ca având în finalul ultimelor capitole sau versete pasaje cu trimitere directă la gloria viitoare păstrată de Dumnezeu pentru copiii Săi. Fără venirea Împărăției Milenare, această mulțime de profeții ar rămâne neîmplinite, neputincioase sau, și mai rău, mincinoase. Reticiența și reținerea ascultătorilor lui s-a topit repede și au fost înlocuite cu emoția unei sinteze care arunca dintr-o dată altă lumină asupra revelației. Totul s-a încheiat cu emoție și anticipație. Mileniul sau Mia de ani este ținta profețiilor legate de destinul terestru al planului mesianic cu poporul Israel. Vechiul Testament mustește cu aluzii la el. Așa cum am mai scris, cartea Apocalipsa nu poate fi pătrunsă decât de cei suficient familiarizați cu restul Bibliei.Paranteza dintre cea de a patra și cea de a cincea „nimicire” a dușmanilor lui Dumnezeu cuprinde trei evenimente distincte: legarea lui Satana (20:1–3), cea dintâi înviere (20:4–5) și împărăția de o mie de ani (20:4). Pentru unii, acestea sunt concepte stranii și va trebui să ne familiarizăm puțin cu ele.</p><h3>1. Legarea lui Satana pentru o mie de ani: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme” (Apocalipsa 20:1–3). Textul folosește patru nume diferite care-l identifică pe cel rău: balaur, șarpele cel vechi, Diavolul (pârâșul) și Satana (împotrivitorul). Din acest fapt și din faptul că această entitate va fi legată vedem clar că este vorba despre o persoană reală, nu despre o „influență” sau un „principiu al răului”. Satana nu este omnipotent (atotputernic) deși este numit în alte părți ale Scripturii „domnul puterii văzduhului” (Efes. 2:2), „dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4:4), „stăpânitorul întunericului acestui veac” (Efes. 6:11–12). Ioan ne spune că „un înger”, nici măcar un înger de rang mare a putut pune mâna pe el și l-a legat. Cred că acest înger este același pe care l-am văzut în Apocalipsa 9:1–2 când a răsunat pe Pământ cea de a cincea trâmbiță. Se pare că el este responsabil cu cheia „adâncului”. Dumnezeu și Satana nu evoluează pe același palier existențial. Dumnezeu este Creator. Satana este o simplă creatură. Nu, istoria nu este o înfruntare între doi adversari de forțe egale,Yin și Yang, cum cred orientalii și nici înfruntarea din interiorul unui dumnezeu care poate fi când bun, când rău, cum spunea misotheismul lui Goethe. Unii au obiectat la textul din Apocalipsa spunând că nu poți să legi un „spirit” imaterial cu un lanț de fier. Dar textul nu spune nicăieri că lanțul a fost de fier, ci doar că a fost „un lanț mare”. Așa ceva mai apare și în alte locuri din Scriptură: „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată …” (2 Petru 2:4), „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa” (Iuda 6). Cel ce a legat extraordinara putere creatoare în atom și ține galaxiile suspendate în spațiu îl poate lega și pe Satana. Nu este important ce fel de natură a avut această restrângere, ci că Satana a putut fi legat și ținut în adânc pentru o mie de ani. Dumnezeu are putere asupra lui și și-o exercită când și cum dorește, conform cu planul pe care-l are cu lumea. Observați că Satana nu este aruncat deocamdată în „iazul de foc, care arde cu pucioasă” unde au fost aruncați deja Fiara și Profetul Mincinos (Apoc. 19:20), pentru că Dumnezeu mai are ceva de făcut pentru el la finalul celor o mie de ani. Ioan ne spune că atunci „va fi dezlegat” (Apoc. 20:7). Pentru o mie de ani, Diavolul va fi legat în „adânc”, care este un fel de temniță, de închisoare temporară pentru îngerii căzuți. Aduceți-vă aminte cu câtă groază au pomenit demonii de „adânc”, atunci când au avut de-a face cu Domnul Iisus în ținutul gherghesenilor: „Când a văzut pe Iisus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui. Căci Iisus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela, pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin pustii. Iisus l-a întrebat: Cum îţi este numele? „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc” (Luca 8:28–31). În Apocalipsa 9 am văzut cum 200 de milioane de demoni au fost eliberați temporar din „adânc” pentru a-i chinui pe locuitorii Pământului. Toți aceștia, împreună cu căpetenia lor cea mare, Satana, vor fi trimiși iar în adânc și legați acolo pe durata Împărăției terestre. Omenirea nu va mai fi infectată cu influența lor pe Pământ. Nu vor mai exista ideologii satanice, nici filosofii satanice, nici moralitate satanică, nici teorii juridice satanice, nici teorii sociale satanice, nici teorii militare satanice, nici teorii economice satanice, nimic din toate acestea. Pe tot Pământul nu vor exista decât elementele agendei de conducere a Domnului Iisus Hristos. Dacă am fi deja în Împărăția lui Dumnezeu, cum cred amileniștii, Satana ar trebui să fie legat și n-ar mai exista influența lui asupra oamenilor! Nu aceasta este însă realitatea pe care o experimentăm zilnic. Iată ce ne spune apsotolul Petru: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Va veni însă o zi în care Împărăția lui Hristos cu oamenii va debuta pe Pământ, iar pentru aceasta Satana, marele nostru dușman, va trebui legat cu un lanț mare și trimis în „adânc”.</h3><h3>2. Cea dintâi înviere: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:4–6). Este pentru prima oară când întâlnim expresia „cea dintâi înviere” în cartea Apocalipsei. Conceptul, mai puțin băgat în seamă, nu este nici el nou în Noul Testament. Iată un text complementar din scrierile apostolului Pavel: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Thesaloniceni 4:16). Pavel nu-i menționează în text pe „cei răi”. Învierea despre care vorbește el este rezervată doar pentru creștini. Revenind la analiza textului din Apocalipsa, remarcăm două categorii de beneficiari ai celei dintâi învieri. Ele urmează metafora secerișului anual: adunarea snopilor, adunarea spicelor rămase și pleava de la urmă care va fi arsă în foc. Adunarea snopilor a început cu „pârga celor adormiți”, Iisus Hristos și sfinții care au ieșit din morminte odată cu Învierea Lui: „Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor, care muriseră, au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora” (Matei 27:51–53). Adunarea snopilor se va declanșa plenar la Răpirea Bisericii, înainte de Necazul cel Mare (1 Tes. 4:13–18). La începutul Împărăției de o mie de ani va exista o strângere a spicelor rămase, iar după Împărăția de o mie de ani vor învia păcătoșii, pleava care va fi aruncată în foc. În capitolul 20 din Apocalipsa sunt descrise cele trei cete distincte afectate de înviere. Cea dintâi este ceata celor descriși așa: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata” (Apoc. 20:4a). Aceștia nu pot fi decât cei douăzeci și patru de bătrâni care sunt deja în sala tronului ceresc cu care am făcut cunoștință în Apocalipsa 4:4–5. Ei îi reprezintă pe cei din Biserica răpită deja la Cer înainte de Necazul cel mare. Ei sunt snopii marelui seceriș de suflete din vremea Bisericii. Cea de a doua ceată sunt sfinții din Necazul cel Mare, identificați prin cuvintele: „Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână” (Apoc. 20:4b). Acești sfinți martirizați pentru credința lor reprezintă spicele răzlețe rămase în urma secerătorilor. Ni se spune despre aceste două cete că „au înviat”, adică au fost morți și au fost readuși la viață. Țineți minte că Ioan a văzut sub altarul din Cer „sufletele celor ce fuseseră înjunghiați” din pricina Cuvântului și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră sub teribila domnie a lui Antihrist. „Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Aceste două cete de sfinți fac parte din cea dintâi înviere. Următoarele cinci versete din Apocalipsa 20 vorbește despre o a treia ceată distinctă numită „ceilalți morți”, despre acare aflăm că: „ … n-au înviat până ce nu s-au sfârșit cei o mie de ani”. Este clar că avem de a face cu două învieri ale celor morți, cea dintâi va fi a celor neprihăniți, iar cea de a doua va fi a celor „răi”, iar intervalul dintre aceste două evenimente distincte va fi de cel puțin o mie de ani. Unii spun că nu putem face o doctrină bazată doar pe un singur verset din Biblie. Lor le răspundem că tot așa a fost și cu naștera Domnului din fecioară, care n-a apărut decât o singură dată în Vechiul Testament. În Apocalipsa, prima înviere apare de trei ori! În plus, nici nu trebuie să depindem doar de textul din Apoxalipsa 20 ca să vestim că „cei neprihăniți” vor învia înaintea celor „răi”. Limbajul altor texte din Noul Testament implică acest lucru. Ele ne vorbesc despre dualitatea învierii: „Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Fapte 24:14–15). „Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28–29). Textul spune clar că cei ce au făcut binele vor învia pentru viață și nu vor ajunge la învierea pentru judecată! Aceasta este promisiunea Domnului Iisus: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24). Luca folosește aceeași terminologie a unui dublu caracter al învierii. Există „învierea celor neprihăniți”, deosebită de învierea celor răi: „Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească, dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi” (Luca 14:14). Luca ne spune că ea va avea un caracter selectiv, afectându-i doar pe unii „dintre cei morți”, nu pe toți: „Iisus le-a răspuns: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (Luca 20:34–35). La fel este și în Evrei 11:35: „ … unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi”. Există deci această „înviere mai bună” de care vor avea parte doar fericiții copii ai lui Dumnezeu! Revenind la Apocalipsa 20, textul continuă cu această afirmație cât se poate de clară și de limpede: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:6). Moartea este separarea sufletului de trup. Aceasta este cea dintâi moarte. După Judecata de la urmă (descrisă în ultima parte a acestui formidabil capitol), sufletele celor păcătoși vor fi trimise departe de fața lui Dumnezeu în cea de a doua moarte. Ei vor ajunge în „iazul de foc și pucioasă” unde vor arde pentru totdeauna, ca bogatul nemilostiv din relatarea Domnului Iisus (Luca 16:19–31). Această „a doua moarte” nu are nicio putere asupra celor ce au avut parte de cea dintâi înviere în Hristos. Conceptele legării lui Satan și a celei dintâi învieri sunt strict necesare pentru înțelegerea învățăturii despre Împărăția terestră a Domnului Iisus.</h3><h3>3. Împărăția lui Hristos: Perioada de o mie de ani în care Hristos va domni pe Pământul acesta este menționată de șase ori în Apocalipsa 20:1–7 și este cunoscută de majoritatea creștinilor sub numele de „Mileniu”, de la cuvântul latin „mille” care înseamnă o mie și „annum” care înseamnă ani. Este regretabil însă că acest nume a fost preferat aceluia de „Împărăție”, pentru că Domnul Iisus nu ne-a învățat în „Tatăl nostru” să ne rugăm nu pentru Mileniu, ci pentru venirea „Împărăției” Lui! Da, oricine rostește rugăciunea „Tatăl nostru”, crede implicit în mia de ani și se roagă pentru ea! Vă propun să renunțăm în acest studiu la termenul „mileniu“ (care a fost comprimis de așa zisă mișcare a mileniștilor) și să ne oprim asupra aceluia de „Împărăție“. Durata este secundară, esențială este Împărăția!</h3><h4>Un caracter dublu așezat în două faze: Promisiunea despre Împărăția lui Dumnezeu are un caracter dublu: terestru și ceresc. Cine citește cu atenție va observa că există în Biblie texte care descriu o Împărăție terestră și există alte texte care descriu o împărăție cerească. Împărăția terestră este poarta intermediară care ne poartă spre Împărăția cerească. Aceasta este și succesiunea din ultimele capitole ale Apocalipsei. În faza Împărăției terestre intră și oameni muritori care vor avea copii, vor putea alege să I se supună sau să nu I se supună lui Dumnezeu și vor fi supuși morții. În treapta cerească a Împărăției vor intra numai oameni în trupuri proslăvite care vor avea acces în multiplele dimensiuni ale hiperspațiului. În Apocalipsa 20 ne vom întâlni cu Împărăția terestră, iar în Apocalipsa 21 ne vom întâlni cu Împărăția cerească, caracterizată sumar prin expresia „ceruri noi și un pământ nou”.</h4><h4>A cincea împărăție mondială: În cartea profetului Daniel am fost anunțați că vor mai fi pe pământ încă patru „imperii mondiale”, patru „împărății ale neamurilor” și că acestea vor fi făcute praf de „împărăția de la urmă”. O „piatră”, care se va desprinde fără ajutorul vreunei mâini omenești va lovi chipul din vedenia lui Daniel la nivelul picioarelor, îl va preface în praf împrăștiat de vânt și va instaura pe pământ o împărăție „care va umple tot pământul”. O putem numi deci fără să greșim: „Împărăția pietrei”! Cele patru împărății din profeția lui Daniel au fost împărății reale, așa că n-avem altă alternativă decât să credem că și această ultimă împărăție va fi tot la fel de reală pe pământ. Am văzut deja în Apocalipsa 19:11–21) cum Iisus Hristos va reveni cu armata Sa pe Pământ și va zdrobi pe Antihrist și pe toți aceia care se vor alia cu el. Este evenimentul anunțat cu atâta precizie de însuși Domnul Iisus: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Mat. 25:31–34). Domnul Iisus nu se ține de povești și nici nu minte. El ne promite că toți cei care sunt ascultători de El vor intra într-o Împărăție reală, cu toate elementele unei Împărății terestre. Le vom enumera în continuare pe fiecare dintre ele. Fiți atenți toți, chiar și cei care cred că, despre Împărăția de o mie de ani scrie „doar în Apocalipsa”!</h4><h4>1. Forma de guvernământ: Împărăția va fi împlinirea unui anunț străvechi din cartea Genezei: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele” (Geneza 49:10). Va fi o teocrație. Dumnezeu va domni în persoana Domnului Iisus Hristos, așa cum a fost vestit la debutul Noului Testament: Îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30–33). Promisiunea făcută Mariei are șase verbe la timpul viitor. Patru din ele s-au împlinit deja prin faptul că Maria a avut un „fiu”,al cărui nume a fost „Iisus”. El a fost „mare” și a fost chemat Fiul Celui Preaînalt”. Nu încape nicio îndoială că la fel de literal vor fi împlinite și celelalte două: „va împărăți peste casa lui Iacov în veci” și „Împărăția Lui nu va avea sfârșit“.Să ne amintim de mărturia pe care a depus-o Domnul Iisus înaintea lui Pilat: „Da”, a răspuns Iisus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume” (Ioan 18:37). Destinul lui Iisus nu s-a schimbat după Înviere. Timp de 40 de zile, El s-a arătat ucenicilor și a vorbit cu ei „despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu”. Singurul lucru pe care nu li l-a spus lor a fost data inaugurării acestei Împărății. De aici și curiozitatea lor: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (Fapte 1:3–7). Împărăția terestră este un imperativ în planul lui Dumnezeu cu lumea: „Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (1 Cor. 15:25). Profetul Daniel descrie venirea Împărăției lui Hristos astfel: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7:13–14). Nu este clar dacă Iisus Hristos în trup proslăvit de om va sta pe tron sau dacă David, reprezentantul său va ocupa funcția aceasta. Există texte, cam obscure cei drept, care par a anunța că Dumnezeu îl va învia pe David și-i va da această cinste: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă” (Osea 3:5). „Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David, pe care li-l voi scula” (Ieremia 30:9). „Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!” (Ezechiel 37:24). „Robul Meu David va fi împărat peste ei şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele şi le vor împlini” (Ezechiel 37:25). Isaia ne spune că … „Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:23) … așa că David va fi doar un reprezentant cu autoritate delegată și va fi chemat uneori „domnitor”: „Domnitorul va aduce în ziua aceea, pentru el şi pentru tot poporul ţării, un viţel ca jertfă de ispăşire” (Ezechiel 45:22). Nu cred că există nimeni care să creadă că Domnul Iisus ar trebui să mai aducă jertfă pentru sine. El s-a adus deja jertfă „pe Sine”! Din guvernarea Împărăției vor face parte cei uniți organic cu Hristos, Mireasa care a devenit între timp una cu El. Un rol distinct îl vor avea cei doisprezece ucenici ai Domnului: „Iisus le-a răspuns: Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19:28). Expresia „la înnoirea tuturor lucrurilor” trebuie să se refere la Împărăția Milenară, pentru că niciunul din ucenici nu s-a bucurat de această cinste deocamdată. Se pare că ea a intrat în vocabularul și în nădejdea ucenicilor, pentru că o întâlnim în predica lui Petru de la templul din Ierusalim: „Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor — despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19–21). Unii obiectează spunând că nu văd cum s-ar putea face ca oameni cu trupuri proslăvite să locuiască alături de oameni în trupuri muritoare. Ei uită însă că așa ceva s-a întâmplat deja cu Domnul Iisus cel înviat din morți! El s-a arătat oamenilor de nu mai puțin de unsprezece ori după patima Sa, iar ucenicii au stat iar împrenă cu El în acea perioadă de patruzeci de zile menționată în Faptele Apostolilor: „După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1:3). Nu vă amintiți că El a mâncat și a băut împreună cu ei, a mers împreună cu ei fie în drum spre Emaus, fie înspre Muntele Măslinilor de unde s-a și înălțat la Cer? „El i-a dus până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer” (Luca 24:50–51). Chiar și în Vechiul Testament, Dumnezeu și îngerii Lui au venit la Avraam și „au mâncat„ și au băut” împreună (Gen. 18:1–18). Dacă acei îngeri au mers la Sodoma și au fost așa de naturali că oamenii nici nu și-au dat seama, nu se va putea ca să fim și noi așa, că vom fi ca acei îngeri? Vom fi la fel ca ei în „veacul vitor”: „Iisus le-a răspuns: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20:34–36). Există un text în Isaia care nu-și are corespondent în experiența umană și care anunță vremea când oamenii vor împărtăși ceva din puterea lui Dumnezeu: „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40:28–31). Așa ceva se va putea spune doar de aceia care vor învia în putere, cum spune apostolul Pavel: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc” (1 Cor 15:42–43).</h4><h4>2. Locul scaunului de domnie: Locul scaunului de domnie din Împărăția Milenară va fi la Ierusalim. Atunci se vor încheia „vremurile Neamurilor”, o perioadă de timp în care Neamurile au avut rolul determinant în istorie: „Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24). Capitala Israelului va fi reclădită la dimensiuni pe care nu le-a cunoscut până atunci. Cetatea cea nouă va avea 25 de kilometri pătrați, înconjurată cu un zid înalt străpuns de câte trei porți pe fiecare parte, cu un total de douăsprezece porți, câte una pentru fiecare seminție a lui Israel (Ezechiel 48:15–18, 30–35). De fapt, toată țara lui Israel își va schimba înfățășarea. Nu uitați că lumea va trece printr-un mare cutremur de pământ care va împărți Ierusalimul și va produce schimbări majore de relief peste tot: „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit” (Apocalipsa 16:18–20). Templul nu va fi reconstruit în Ierusalim, ci în mijlocul unei uriașe porțiuni de teren închinate Domnului (Ezechiel 48:10, 20, 21). Asta îl va plasa cam pe unde a fost istoric Șilo, locul de odihnă al Cortului întâlnirii după ce evreii au cucerit țara Canaan. De la templu la Ierusalim va exista un „boulevard” lung cam de 20 de kilometri, cu pomi pe o parte și pe cealaltă: „Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi niciun leu şi nicio fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!” (Isaia 35:8–10). Profetul Zaharia ne spune că: „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara, şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zah. 14:8–9). Apele acestui râu vor izvorî de fapt de sub noul Templu și curgerea lui va inversul entropiei de azi, debitul crescând odată cu scurgerea lui la vale: „M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de sub pragul casei, dinspre răsărit, căci faţa casei era spre răsărit. Apa se pogora de sub partea dreaptă a casei înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte, şi m-a făcut să ocolesc pe dinafară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit cu măsura în mână, a măsurat o mie de coţi şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a pus să trec prin apă, şi apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a trecut prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot — un râu care nu se putea trece. El mi-a zis: „Ai văzut, fiul omului?” Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului. Când m-a adus înapoi, iată că pe malul râului era o mulţime de copaci pe amândouă părţile. El mi-a zis: Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se pogoară în câmpie şi se varsă în mare şi, vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul şi va fi o mulţime de peşti, căci pe oriunde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, de la En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor întinde mrejele; vor fi peşti de felurite soiuri, ca peştii Mării celei Mari, şi vor fi foarte mulţi. Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar, lângă râul acesta, pe malurile lui, de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veşteji şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană şi frunzele lor, ca leac” (Ezechiel 47:1–12 și, așa cum vom vedea, Apocalipsa 22:2). Templul cel nou va avea cinci sute de prăjini pe fiecare latură (Ezechiel 42:15–20), mult mai mult deât a fost primul Templu. Dumnezeu ne dă o descriere amănunțită a Templului în Ezechiel 41:1 până în Ezechiel 44:31. Ce scrie acolo nu s-a potrivit nici cu Templul micuț rezidit de Zorobabel, nici cu Templul restaurat de Irod. Cum astăzi nu mai există Templu, singura concluzie este că descrierea este a unui templu care va exista în timpul Împărăției de o mie de ani. Descrierea lui Ezechiel nu poate fi nici a unui templu din creația cea nouă, pentru că în Ezechiel ni se spune despre un rău care curge în două mari, iar în Apocalipsa se va spune în următorul capitol: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Mai mult, ni se spune că în noua creație nici nu va mai exista un templu: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei” (Apocalipsa 21:22). Parte din schimbarea de relief din Israel se va întâmpla la revenirea Domnului. Iată ce scrie profetul Zaharia: „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi. … Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim, iar Ierusalimul va fi înălţat şi va rămâne liniştit la locul lui” (Zaharia 14:4, 10–11). Ezechiel ne spune că numele nou care se va da Ierusalimului va fi „Domnul este aici!” (Ezechiel 48:35). Întraga țară a lui Israel va suferi transformări remarcabile. Granițele Israelului se vor extinde la dimensiunile promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Avraam, de la pârâul Egiptului până la răul Eufrat, de opt ori mai mare decât acela pe care l-a ocupat Israelul în istorie. „În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat” (Geneza 15:18). Convertirea evreilor la Mesia-Iisus Hristos va aduce împlinirea plenară a profeției profetului Ioel, doar parțial împlinită la Rusalii. Cunoștința de Dumnezeu va umple Pământul și toate Neamurile vor recunoaște prerogativele lui Israel: „Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zaharia 8:22–23). „Slava lui Dumnezeu” care a părăsit Templul înainte de robia babiloniană (Ezechiel 10:18–20; 11:22–23), se va întoarce și va locui în Templul cel nou (Ezechiel 43:1–5).</h4><h4>3. Atmosfera din Împărăție: Foarte multe lucruri vor fi „altfel”:</h4><p><strong>(1) Satana va fi legat (Apocalipsa 20:1–3): </strong>Omul nu va mai putea să dea vina pe Satana pentru neascultările lui! Vom vedea atunci dacă „omul este bun de la natură”! Testul va dura … o mie de ani. Toți locuitorii Pământului se vor afla sub influența binefăcătoare a Duhului lui Dumnezeu și a Fiului lui Dumnezeu. Sub influența prezenței lui Hristos, Împărăția se va bucura de pace, așa cum vestește Isaia într-un mesaj preluat apoi literă cu literă, într-un „plagiarism” biblic și de profetul Mica: <strong>„</strong>Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim, Cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiu” (Isaia 2:2–4; Mica 4:3–4).</p><p><strong>(2.) Țara va conoște o ferilitate și o abundență deosebite:</strong> Canaanul care a fost ocupat prima dată de evrei sub comanda lui Iosua era cunoscut ca o țară unde curge lapte și miere, cu tot felul de fructe. Dar rămânerea lor într-o țară binecuvântată a fost condiționată de ascultarea față de Dumnezeu (Deuteronom 11:13–17). Dumnezeu le-a rânduit anotimpuri cu „ploaie timpurie”, care prefgătea pământul pentru arătură și „ploi târzii” care hrăneau o recoltă bogată. Împărăția viitoare va asigura cele mai bune condiții pentru agricultură: <strong>„În vremea aceea, va picura must din munţi şi va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieşi, de asemenea, din Casa Domnului şi va uda valea Sitim” (Ioel 3:18).</strong> Vor fi posibile recolte multiple, așa cum anunță profeția: <strong>„</strong>Iată, vin zile, zice Domnul, când plugarul va ajunge pe secerător şi cel ce calcă strugurii, pe cel ce împrăştie sămânţa, când mustul va picura din munţi şi va curge de pe toate dealurile” (Amos 9:13).<strong> „</strong>Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie, cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru” (Isaia 35:1–2).<strong> „În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor” (Isaia 55:13). „</strong>Nu vă temeţi, fiare de pe câmp, căci izlazurile pustiei iarăşi vor înverzi, pomii îşi vor da roadele, smochinul şi viţa îşi vor da rodul lor. Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară. Ariile se vor umple de grâu, vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn, vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră. Veţi mânca şi vă veţi sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului vostru, care va face minuni cu voi şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară! Şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară” (Ioel 2:22–27, de citit și Psalmul 67 — T.M.).</p><h4>(3.) Vor fi mari schimbări în regnul animal: În Împărăție vor fi restaurate relațiile dintre animale de dinaintea potopului, când toate erau ierbivore: „Atunci, lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului” (Isaia 11:6–8). Nu trebuie să „spiritualizăm” aces text. Nu sunt lucruri nemaipomenite. Așa a fost întreaga creație în vremea de la începutul istoriei. În finalul ei, Dumnezeu o va ridica pe culmi încă neatinse. Vom vedea că în condițiile „noii creații” din capitolele următoare ale Apocalipsei, va fi desfințată entropia generală care le trage pe toate spre stricare, spre degenerare. Aduceți-vă aminte de cuvintele aspotolului Pavel: „Căci firea a fost supusă deşertăciunii — nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o — cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.“ (Romani 8:20–24). Împărăția de o mie de ani va fi un fel de avampremieră a acestor schimbări totale din noua creație.</h4><h4>(4.) Va crește durata vieții oamenilor: „Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Asta înseamnă că vărsta de o sută de ani va fi vârsta copilăriei. Oamenii vor trăi ca pe vremea patriarhilor câteva sute de ani: „Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor” (Isaia 65:22). „Cuvântul Domnului oştirilor a vorbit astfel: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Am o mare râvnă pentru Sion şi sunt stăpânit de o râvnă plină de mânie pentru el. Aşa vorbeşte Domnul: Mă întorc iarăşi în Sion şi vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: Cetatea cea credincioasă şi muntele Domnului oştirilor se va chema: Muntele cel sfânt. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Iarăşi vor şedea pe uliţele Ierusalimului bătrâni şi femei în vârstă, fiecare cu toiagul în mână, din pricina marelui lor număr de zile” (Zaharia 8:1–4). Știm din capitolele precedente ale Apocalipsei că va fi un enorm cutremur de Pământ care va reașeza relieful planetei. Munții nu vor mai fi, iar insulele vor dispare. Isaia ne-a spus și el despre vremurile viitoare: „Un glas strigă: Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 40:3–5). Probabil că cea mai mare schimbare va fi determinată de refacerea „canopiei de apă” care a acoperit pământul înainte de potop. Radiațiile cosmice vor fi astfel reduse și tot ecosistemul planetar va fi mult mai prielnic vieții, cu o temperatură moderată pe toată suprafața globului. Vor dispare calotele polare care acoperă acum vegetația tropicală de altădată, iar regiunile de pustie vor fi pline iar de verdeață și flori. „Voi face să izvorască râuri pe dealuri şi izvoare în mijlocul văilor; voi preface pustia în iaz şi pământul uscat în şuvoaie de ape; voi sădi cedri, salcâmi, mirţi şi măslini în pustie; voi pune chiparoşi, ulmi şi merişori turceşti la un loc în pustie, ca să vadă cu toţii şi să ştie, să priceapă şi să înţeleagă că mâna Domnului a făcut aceste lucruri şi Sfântul lui Israel le-a zidit” (Isaia 41:18–20). Israelul își va împlini în sfârșit destinul de a fi o binecuvântare pentru toate Neamurile. Dumnezeu îi va face „cap, iar nu coadă” (Deuteronom 28:13). Neamurile care vor încerca să fie ostile Israelului vor fi nimicite: „Porţile tale vor sta veşnic deschise, nu vor fi închise nici zi, nici noapte, ca să lase să intre la tine bogăţia neamurilor şi împăraţii cu alaiul lor. Căci neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji vor pieri şi neamurile acelea vor fi în totul nimicite. Slava Libanului va veni la tine, chiparosul, ulmul şi merişorul (cimişirul), cu toţii laolaltă, ca să împodobească locul sfântului Meu Locaş, căci Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele. Fiii asupritorilor tăi vor veni plecaţi înaintea ta şi toţi cei ce te dispreţuiau se vor închina la picioarele tale şi te vor numi Cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel.” (Isaia 60:11–14). Pământul va fi stăpânit de Iisus Hristos „cu un toiag de fier”, adică cu o autoritate totală care va pedepsi imediat orice neascultare. De aceea „nu se va face niciun rău pe totă fața pământului”. S-ar putea ca cele scrise mai sus să nu vă umple de bucurie, dar vă dați seama ce simte un evreu când citește toate aceste lucruri? Nu, Domnul nu a lepădat pe poporul său, cum ne explică apostolul Pavel. Alunecarea lor temporară din palnul mesianic a fost rânduită de Dumnezeu pentru mântuirea Nemurilor și alegerea Bisericii: „Întreb dar: S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă, neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea, şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? … Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele. În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Romani 11:11–15; 25–29). Înțelegeți acum sursa optimismului evreilor? Și nu doar ei, dar și noi vom avea parte să împărtășim autoritatea și stăpânirea lui Hristos. Iată ce este scris despre Hristos: „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 12:5). „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu” (Apocalipsa 19:15). Și iată ce este scris pentru noi: „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu” (Apocalipsa 2:27). Și când te gândești că rugăciunea cea mai răspândită pe Pământ, pe care unii o repetă cu o neatentă inconștință, este cea mai sublimă și cea mai supremă cerere a copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile: „Tatăl nostru care ești în ceruri … vină/vie Împărăția Ta” (Matei 6:10; Luca 11:2). Singurul lucru care ne-a mai rămas în acest fascinant studiu în capitolul 20 din Apocalipsa este … finalul finalului, nimicirea lui Satana și Marea Judecată de la urmă. Ne vom ocupa de ele în studiul următor.</h4><p>Perioada milenară va fi caracterizată, așadar, de o conducere dreaptă, totuși binefăcătoare. La sfârșitul veacurilor de conducere greșită, păcătoasă a oamenilor, cu toate mizeriile care o însoțesc, se va arăta perfecțiunea și gloria domniei divine sub Hristos ca Fiu al Omului și Împărat al lui Israel. Totuși păcatul nu va fi cu totul absent, după cum ne arată Isaia 65.20 și după cum vom vedea, mai ales, în momentul dezlegării lui Satan!</p><p><a href="https://scripturile.wordpress.com/2020/04/24/apocalipsa-20-lucrurile-de-la-urma-nimicirea-ultimilor-vrajmasi-gog-magog-satana-si-cei-pacatosi/"><strong>Capitolul 20: Lucrurile de la urmă — Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și a celor păcătoși</strong></a><strong>:</strong></p><p>Iată un studiu de care ne apropiem cu trepidația unor sentimente amestecate. Pe de o parte experimentăm bucuria pentru biruințele lui Dumnezeu, pe de altă simțim tristețe pentru mulțimea oamenilor care vor merge în focul cel veșnic. După paranteza care ne-a vorbit despre legarea Satanei, prima înviere și Împărăția de o mie de ani, reluăm istoria nimicirii dușmanilor lui Dumnezeu și vom parcurge ultima revoltă împotriva lui Dumnezeu, cu nimicirea lui Satan și cu sfârșitul celor păcătoși. Mileniul va fi și marea demonstrația prin care Dumnezeu va arăta că omul este pornit spre rău nu doar din cauza ispitirilor satanice, ci și din natura lui. Omenirea va trebui condusă „cu un toiag de fier” pentru că altfel ar lua-o razna. Cel care va muri la o sută de ani va muri ca blestemat, din cauza neascultării lui, iar la finalul celor o mie de ani, când Satana va fi dezlegat iarăși, el nu va trebui să depună mari eforturi ca să înșele iar neamurile: <strong>„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării” (Apocalipsa 20:8).</strong> Dezlegarea lui Satana va produce o scurtă rebeliune a color nemântuiți care au trăit în Împărăția de o mie de ani. Ea se numește generic „Gog și Magog” pentru că este o renaștere a duhului de împotrivire care a adunat popoarele lumii la marea bătălie de la Armaghedon. Se va dovedi astfel că vina pentru răutatea oamenilor nu poate fi dată în întregime pe influențarea lor de Satana. Inspirat de <strong>„Paradisul pierdut”</strong> al lui <strong>John Milton</strong>, <strong>Lord Byron</strong> a scris un poem celebru numit <strong>„Cain”.</strong> În el, întâiul născut al lui Adam, refuză să participe la rugăciune și la închinarea față de Dumnezeu. El se răscoală împotriva lui Dumnezeu pentru că „nu este drept”, spune el, nu i-a dat aceeași șansă ca tatălui său Adam, ci a fost „forțat” să trăiască și mai ales să moară într-o lume căzută. Cain întruchipează într-un fel protestele tuturor urmașilor lui Adam care, crezându-se mai buni, contestă deciziile înțelepciunii divine. Crescuți pe vremea când Satana a fost legat, oamenii nemântuiți din Împărăția Milenară vor da pe față răutatea din inimile lor, ținută în frâu doar atunci când Mielul i-a condus „cu un toiag de fier”.</p><p><strong>Nimicirea lui Gog și Magog: </strong>Ce ni se spune despre această ultimă rebeliune?<strong> „Când</strong><em> </em><strong>se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit” (Apoc. 20:7–9). </strong>Ni se spune că va fi inițiată de Satana: <strong>„va ieși ca să înșele Neamurile”.</strong> Cei o mie de ani de temniță nu i-au schimbat în niciun fel caracterul și pornirile.<strong> </strong>Ni se spune că va avea caracter mondial: <strong>„Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului”, „Numărul lor va fi ca nisipul mării”.</strong> Inima omului nenăscut din nou, chiar după ce a trăit o mie de ani sub influența lui Iisus Hristos, este la fel de rea și înșelătoare, un veritabil butoi de pulbere gata să explodeze la cea mai mică scânteie!<strong> </strong>Ni se spune că va fi o reeditare a conflictului lui <strong>Gog și Magog</strong>.<strong> </strong>Ni se spune că va fi printr-un război împotriva Ierusalimului: <strong>„au înconjurat tabăra sfinților și cetatea</strong><em> </em><strong>prea iubită”. </strong>Ni se spune că nu va fi nicio luptă, ci Dumnezeu îi va nimici imediat: <strong>„Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit”.</strong></p><p><strong>Nimicirea lui Satana: </strong>Ioan ne spune simplu că Dumnezeu a încheiat foarte repede și de data aceasta definitiv conflictul multimilenar cu Satana.<strong> </strong>Textul contrazice orice formă de „anihilare„, de „aneantizare”, de „nimicire spre neființă”! Entitățile acestea care au perturbat și pângărit sfințenia lumii lui Dumnezeu vor continua să sufere veșnic. Satana va fi acolo împreună cu Fiara și cu Profetul Mincinos. Lucrul acesta și locul acesta a fost pregătit de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii noastre. Satana s-a răsculat în sferele cerești, dar a fost înfrânt și pedepsit prin evoluția lui în lumea noastră:<strong> „ Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41 vezi și 2 Petru 2:4 și Iuda 6). </strong>Atunci se va încheia „conflictul angelic” declanșat în sferele cerești, focarul în care a fost creat și așezat omul. Probabil că unul din motivele pentru care Satana îi convinge pe oameni să nu citească Apocalipsa este și acela că nu vrea ca ei să afle care îi va fi sfârșitul, căutând să ducă împreună cu el cât mai mulți ignoranți! El nu poate suporta gândul că omul, o creatură infinit mai neînsemnată ca el, va ajunge în Împărăția Harului divin în timp ce el se va perpeli etern în flăcări.</p><p><strong>Judecata de la urmă: </strong>Judecata aceasta este confundată și combinată de mulți cu judecata neamurilor descrisă în Matei 25: 31–46. Există însă mari deosebiri între cele două. Judecata descrisă de Domnul Iisus în Matei nu este Marea Judecată de la urmă, pentru că are următoarele caracteristici:<strong> </strong>1. Cei judecați — Neamurile; 2. Timpul — la Revenirea Domnului Iisus, după Necazul cel Mare și înainte de Împărăția terestră (Apoc. 19); 3. Locul — Tronul slavei Sale, aici pe Pământ; 4. Criteriul judecății — Atitudinea față de martorii lui Hristos în Necazul cel Mare; 5. Rezultatul — unii sunt răsplătiți, alții sunt nimiciți.<strong> </strong>Răsplătirea celor de la Judecata Neamurilor va fi să intre în Împărăția terestră a Fiului lui Dumnezeu: <strong>„Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei. 25:34).</strong> Răsplătirea celor din ziua Marii Judecăți de la urmă va fi cu totul … alta. Așa cum vom vedea din studiul acestui capitol. Oricâte lămuriri am avea însă, problema evenimentelor de la urmă va rămâne totuși pentru majoritatea confuză, iar pentru cei studioși, incompletă. Așa cum spunea și apostolul Pavel: <strong>„Cunoaștem în parte și propovăduim în parte”.</strong> Este greu să plasezi cu certitudine evenimentele despre care vorbește apostolul Pavel: <strong>„Nu ştiţi că sfinţii vor</strong> <strong>judeca lumea?”</strong> (1 Cor. 6:2) și <strong>„Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?” </strong>(1 Cor. 6:3). Ambele presupun că Biserica va trece ea însăși printr-o judecată de curățire anterioară. Nu știm totul, dar ceea ce știm este suficient ca să ne alerteze și să ne facă să ne pregătim cum se cuvine pentru ceea ce ne așteaptă. Să citim, acum, mai întâi textul din <strong>Apocalipsa capitolul 20</strong>, care ne descrie cea mai solemnă și mai serioasă scenă, pentru că descrie cel mai tragic eveniment din istoria omenirii, sala Judecății de la urmă dinaintea merelui tron alb al lui Dumnezeu: <strong>„Apoi am văzut un scaun de domnie mare</strong><em> </em><strong>şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:11–15).</strong> Să privim împreună la scena judecății, la standardul de justiție și la sentința pronunțată.</p><p><strong>Scena Judecății de la urmă: </strong>În terminologia unui tribunal, aceasta este „ultima înfățișare în fața dreptății divine”. Nu va fi un tribunal ca toate tribunalele și nu va fi o procedură ca procedurile obișnuite. Nu vor fi dezbateri despre vinovăție sau nevinovăție. Va fi un acuzator, dar nu va exista un avocat al apărării. Nu vor exista dezbateri, doar o scurtă citire a capetelor de acuzare, fără martori și fără circumstanțe atenuante. Va fi un Judecător suprem lipsit de simpatie, care va pronunța o sentință la care nu există drept de apel, o pedeapsă din care nu se poate ieși prin cauțiune și din care nu se poate evada.<strong> Locul</strong> unde se va desfășura această Mare Judecată va fi undeva între Pământ și Cer, <strong>între cea dintâi creație și creația cea nouă</strong>. Indiferent și independent de lucrurile create, plasat în „neființa creată” din afara lumii materiale, există acest scaun de domnie mare și alb adus la ființă din Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Este mare în importanță cosmică și alb ca semn al neprihănirii absolute:<strong> „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apoc. 20:11). „Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată” (Psalm 9:6 — T.M.). </strong>Este scena pe care a văzut-o și profetul Daniel:<strong> „Mă uitam la</strong><em> </em><strong>aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” (Daniel 7:9–10). </strong>Dar ce înseamnă <strong>„Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele”?</strong> Aceasta este o afirmație imensă, atotcuprinzătoare. <strong>Pământul primei</strong> <strong>creații a fost reașezat și refăcut pe timpul Împărăției Milenare, dar tot purtător de germenele păcatului pângăritor a fost.</strong> El nu are loc în eternitate! Avem aici procesul de dizolvare a creației vechi, învechite ca o haină. <strong>„Nu s-a mai găsit loc pentru ele!” Apocalipsa 21</strong> descriind faza cerească a Împărăției lui Hristos, va debuta cu afirmația:<strong> „Am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era” (Apoc. 21:1). </strong>Unii fizicieni susțin că lumea există în Cosmosul actual prin echilibrul dintre materie și antimaterie, așa cum pentru fiecare cifră reală există una imaginară (1,-1; 2,-2; etc.). <strong>Dacă materia s-ar întâlni cu antimateria ar rezulta energie creatoare de o lume nouă, la fel cum numerele reale și negative s-ar îndrepta unele spre celelalte, s-ar uni în locul lui zero și s-ar despărți apoi într-o altă axă a numerelor</strong>. Este imaginea pe care ne-a dat-o apostolul Petru. De unde ar fi știut „pescarul” din Galileia despre astfel de lucruri dacă n-ar fi stat de vorbă cu Cel înviat în Seminarul celor 40 de zile?<strong> „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. … aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3:10, 12–13). </strong>Biblia are un mesaj clar pentru ecologiștii panicați care se tem că stricăm Pământul: Dacă vi se pare că acum este stricat, așteptați să vedeți ce va face mânia lui Dumnezeu din sistemul acesta blestemat din pricina păcatului! Nu încercați să salvați planeta!, ci grăbiți-vă să vă salvați pe voi înșivă!!<strong> </strong>Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia:<strong> „Ridicaţi ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri</strong><em> </em><strong>ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte, dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit” (Isaia 51:6). „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). </strong>Dr. <strong>Donald Grey</strong> <strong>Barnhouse </strong>a spus: „Cerurile materiale și Pământul pe care-l cunoaștem acum vor avea un sfârșit. Ele nu vor fi doar curățate sau reabilitate, ci vor fi pur și simplu distruse, vor înceta să mai existe, vor trece printr-o inversare a procesului creației, au fost făcute prin Cuvântul Domnului din nimic și se vor întoarce prin același Cuvânt al Domnului în nimic.”<strong> Cel care stă pe scaunul de domnie</strong> mare și alb este Iisus Hristos, persoana desemnată de Sfânta Treime să conducă procesul. El s-a calificat prin două argumente: 1) este alesul Tatălui s-o facă și (2) a trăit experiența umană, <strong>„a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5:22–23). „Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului” (Ioan 5:27). „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte, acum, tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17:30–31). Mulțimea celor</strong><em> </em><strong>acuzați</strong> care stau înaintea Lui este imensă și impresionantă, alcătuită din toți oamenii care în toate veacurile au ales să nu asculte de Dumnezeu:<strong> „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie” (Apoc. 20:12). </strong>Îi putem numi generic <strong>„păcăliții istoriei”,</strong> cei care crezând că-L pot păcăli pe Dumnezeu s-au păcălit pe ei înșiși, lăsându-se înșelați de dușmanul sufletelor lor, Satana. Acum îl vor urma pe Satana în locul de peseapsă veșnică. Satana, Profetul Mincinos și fiara se află deja în <strong>„iazul de foc și de pucioasă”</strong> și-i așteaptă!<strong> </strong>Cum vor putea aceștia <strong>„să stea în picioare”</strong> înaintea scaunului de domnie, când nu va exista ceva pe care să se așeze? Îmi veți spune că este greu de priceput. Vă voi răspunde că nu este greu, este … imposibil!! Doar când vom ieși din limitările experiențelor noastre terestre vom putea pricepe!<strong> </strong>Cine sunt cei din mulțimea imensă care stă înaintea scaunului de judecată?<strong> </strong>Există, nu uitați, două judecăți, pentru că există două învieri, așa cum a spus Domnul Iisus în Evanghelia lui Ioan:<strong> „Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru</strong><em> </em><strong>că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28–29). </strong>Există judecata pentru răsplata creștinilor prin examinarea faptelor celor din Biserica lui Hristos descrisă în 1 Corinteni 3:10–15 și explicată iar în cea de a doua epistolă către cei din Corint:<strong> „Căci toţi trebuie să</strong><em> </em><strong>ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5:10). Toți copiii lui Dumnezeu din Biserică vor supraviețui Judecății pentru fapte, chiar dacă unii vor ajunge de cealaltă parte a ei „ca prin foc”, adică fără nicio răsplătire. Curățați prin focul acestei judecăți, ei vor sta apoi pe tronuri alături de Hristos și „vor judeca lumea”! </strong>Cea de a doua judecată nu va fi pentru „răsplată”, ci pentru „pentru pedeapsă” și vor ajunge la ea toți cei care n-au vrut să creadă în Dumnezeu și să fie salvați prin credința în jertfa Lui ispășitoare.<strong> </strong>Judecata celor răi va avea loc la sfârșitul istoriei lumii. Toți cei care n-au fost înviați până atunci împreună cu sfinții înviați odată cu Iisus, împreună cu toți credincioșii morți la Răpire, împreună cu credincioșii martirizați în Necazul cel Mare și împreună cu cei proslăviți prin moarte în timpul Împărției terestre, vor învia pentru această Mare Judecată de la urmă. Miliarde și miliarde de oameni vor sta fără excepție și fără deosebire <strong>(„cei mici și mari”)</strong> înaintea scaunului mare și alb al lui Hristos.<strong> </strong>Va fi o părtășie teribilă acolo, cei morți, suflete moarte înviate în trupuri moarte într-o părtășie a groazei și a disperării! Oameni mici și femei pierdute care s-au complăcut toată viața în fleacuri și în lucruri de nimic, toți cei care s-au pângărit în certuri, bârfe, mici înșelătorii, viclenii de duzină, minciunele, furtișaguri, vulgarități de mahala, glume vulgare vor fi acolo. Tot acolo vor fi și cei considerați pentru o vreme „mari”, un <strong>Napoleon</strong>, un <strong>Alexandru cel Mare</strong>, un <strong>Hitler</strong>, asasini care au mâinile pătate de sângele a milioane și milioane de oameni. Acum toți și fiecare în parte va fi judecat și condamnat, o gloată înspăimântată adunată pentru prima și ultima oară ca să-și primească osânda binemeritată!<strong> </strong>Așa cum spune autorul Epistolei către Evrei:<strong> <em>„</em>Grozav lucru</strong><em> </em><strong>este să cazi în mâinile Dumnezeului celui</strong><em> </em><strong>viu!” (Evrei 10:31). </strong>Am privit de aproape scena marii Judecăți. Să trecem acum la …</p><p><strong>Standardul de justiție — capetele de acuzare: </strong>Ioan scrie:<strong> „Nişte cărţi au fost</strong><em> </em><strong>deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Fiecare a fost judecat după faptele lui” (Apoc. 20:12–13). </strong>Standardul judecății va fi sfințenia absolută a lui Dumnezeu. Toți cei care nu s-au refugiat sub sângele răscumpărător al lui Iisus Hristos vor fi osândiți de acest standard:<strong> „Căci toţi au</strong><em> </em><strong>păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). </strong>În fața sfințeniei absolute care zice că „plata păcatului este moartea”, nimeni nu poate spune că este „fără de păcat”:<strong> „Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacob 2:10). </strong>Tragedia este că oamenii din acea mulțime imensă ar fi putut avea și ei parte de harul iertării și ar fi putut avea numele scrise în cartea vieții, dar … n-au vrut! Și noi am fost ca ei, dar am fost salvați de la osândă:<strong> „Pe</strong><em> </em><strong>voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:13–14). </strong>Pentru refuzul harului manifestat în sângele lui Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, majoritatea imensă a oamenilor din istorie vor sta la Judecata de la urmă în fața standardului de sfințenie absolută a lui Dumnezeu și-și vor primi „sentința”.</p><p><strong>Sentința pronunțată la judecata de la urmă: </strong>Verdictul dat pentru fiecare om care va sta la Marea Judecată de la urmă va fi: <strong>„Vinovat!”</strong> Pedeapsa este descrisă în aceste cuvinte:<strong> „Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:14–15). </strong>Statistica arată că Domnul Iisus a vorbit de trei ori mai mult despre iad decât despre rai. A fost modul Lui de a-Și arăta dragostea și dovada că Dumnezeu „nu dorește moartea păcătosului”:<strong> „Doresc</strong><em> </em><strong>Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?” (Ezec. 18:23). Iazul</strong> <strong>cu foc și pucioasă</strong> <strong>este despărțirea definitivă de Dumnezeu, numită și „moartea a doua”. Este un loc de chin în care oamenii vor fi torturați de flăcările remușcărilor, vinovăției, păcatului și ale durerii! </strong>Dacă vă aduceți aminte de relația lui Dumnezeu cu omenirea prin metafora secerișușui, cu judecata aceasta am ajuns la ultima lui fază. După semănat, secerat, și vânturat, pleava nefolositoare trebuie aruncată în foc. Așa i-a avertizat Ioan Botezătorul pe cei din vremea lui, îndemnându-i din toată inima să se pocăiască:<strong> „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Mat. 3:11–13). </strong>Biblia este foarte clară și explicită. Iadul veșnic este un loc care nu aparține creației actuale, ci este din afara ei și de dicolo de ea. Creația actuală va exploda într-o zi într-o formă de energie pură din care va apare o creație nouă. <strong>Păcătoșii care mor acum, în veacul acesta al creației actuale cu timp și</strong> <strong>spațiu, vor mai muri o dată într-o lume în care nu mai există timp și spațiu, în pedeapsa veșnică. Iazul de foc este deja în existență, chiar dacă în prezent nu este ocupat de nimeni. </strong>Oamenii care mor acum, merg în locuința morților, în compartimentul numit iad, iar demonii rebeli sunt legați în „adânc”. Cei dintâi locuitori ai iazului cu foc vor fi Fiara și Profetul Mincinos (Apoc. 19:20), iar după încă o mie de ani, va fi și Satana și toți îngerii răzvrătiți care l-au urmat (Apoc. 20:10). În urma Judecății de apoi, toți oamenii neîmpăcați cu Dumnezeu vor ajunge și ei acolo!<strong> </strong>Se spune că <strong>Wolfgang Amadeus Mozart</strong> a pus atâta simțire în compunerea unui recviem, o compoziții despre moarte, comandat de un eluziv personaj foarte bogat, încât a murit de epuizare. S-a stins compunând despre stingerea sufletului! Am același sentiment de chin ori de câte ori trebuie să vorbesc ceva despre chinurile iazului de foc. Sunt teribile!<strong> </strong>O metaforă pentru iazul de foc este „Gheena”. Domnul Iisus spune:<strong> „ Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă” (Mat. 10:28). Locuința morților, prin iad, a găzduit numai sufletele celor păcătoși, dar iazul îi va primi după înviere când li se va da un trup veșnic</strong>! Valea Gheenei (Valea Ben-Hinnom) se afla la sud-vest de Ierusalim. Acolo era groapa de gunoi a orașului. Locul era asociat cu un miros teribil, cu un foc care nu se stinge, cu fum și cu o lume a viermilor.<strong> </strong>O altă numire a pedepsei eterne este <strong>„locul de afară”,</strong> sau <strong>„întunericul de afară”. „Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8:12). Lumea se îndreaptă irevocabil spre Marea Judecată de la urmă. Dar numai cei care vor cu tot dinadinsul vor ajunge acolo. Ei aleg să nu-L primească pe Iisus Hristos ca Mântuitor și Domn, preferând să trăiască în plăcerile de o clipă ale păcatului, înșelați de Satana care le-a întunecat mintea și le-a orbit ochii! </strong>Mă rog ca acest studiu să ne trezească pe toți la o viață de veghere și sfințire, pentru că, așa cum vom vedea începând cu capitolul următor, ne așteaptă creația cea nouă, cu minunatele ei realități cerești!</p><p><strong>REFLECȚII SUPLIMENTARE LA APOCALIPSA CAP. 20:</strong></p><p><strong>Apocalipsa 20.7–9:</strong> <strong>Firea păcătoasă a omului neschimbată și în împărăția de o mie de ani (20.7, 8):</strong></p><p>În timpul Împărăției de o mie de ani viața omenească pe Pământ va continua ca în prezent și mulțimi se vor naște în trecerea anilor, iar cuvintele Domnului: „ce este născut din carne este carne” vor fi tot atât de adevărate atunci ca și acum. Dacă nu are loc o lucrare a harului în astfel de inimi, toate tendințele firii păcătoase vor fi prezente, înăbușite de stăpânirea divină din afară; Satan, instigatorul la rău, nu va fi prezent ca să lucreze asupra lor. Aceasta justifică faptele deosebit de rele din versetul 8, care altfel nu s-ar putea explica. La sfârșitul Mileniului Satan va fi dezlegat din închisoare și i se va permite să-și facă voia. El n-a învățat nimic și n-a primit vreo corectare. Este absolut neschimbat. Îndată se duce să înșele națiunile. Oamenii, urmașii lui Adam, în afară de cazul când sunt născuți din nou, sunt de asemenea neschimbați, cu toate că au trăit sute de ani sub un regim absolut drept. Prin evanghelie am învățat că „gândirea firii păcătoase este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu și nici nu poate. Și cei care sunt în firea păcătoasă nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8.7, 8). <strong>De aceea este absolut necesară nașterea din nou!</strong> Lucrul acesta va fi arătat din nou într-un fel izbitor la sfârșitul Mileniului. Oamenii în firea păcătoasă nu pot să fie plăcuți lui Dumnezeu, iar Dumnezeu și stăpânirea Lui dreaptă nu le este plăcută lor. De aceea la prima ocazie, când sunt provocați, ei se răzvrătesc.</p><p><strong>Națiunile răzvrătite împotriva sfinților și a cetății cea iubită (Apocalipsa 20.8–9):</strong></p><p>Răzvrătiții vin din toate națiunile, deși „Gog și Magog” sunt numiți în mod special. Ezechiel 38 și 39 prezic distrugerea marii puteri de la nord când începe timpul Mileniului — ultima lovitură, se pare, a conflictului de la Armaghedon. Au trecut o mie de ani, și din nou aflăm reprezentanți ai acelei puteri luând conducerea în mișcarea împotriva lui Dumnezeu. Marile teritorii rusești sunt destul de clar indicate în capitolele lui Ezechiel, și chiar în timpul nostru spiritul împotriva lui Dumnezeu pare să se pregătească aici. Obiectivul lor este tabăra sfinților și cetatea cea iubită, în centrul căreia va sta templul lui Dumnezeu, de unde va ieși și autoritatea și binecuvântarea timpului Mileniului. Este curată răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ea cere o judecată meritată, și o primește. Foc din Cer îi mistuie și acest teribil episod duce la sfârșitul perioadei milenare și a tuturor veacurilor timpului, încât ajungem pe pragul stării eterne. Capitolul nostru continuă să prezinte faptele lui Dumnezeu în judecarea păcatului, și guvernamentală și eternă. Nu se menționează ce se întâmplă cu pământul material (decât că „pământul și cerul au fugit și nu s-a mai găsit loc pentru ele” în versetul 11), până ajungem la cel dintâi verset din capitolul următor, și atunci ni se spune că Cerul și Pământul dintâi „trecuseră”. Trebuie să ne referim la 2 Petru 3.7, 10 pentru detalii mai precise, și atunci aflăm că focul este folosit pentru aceasta. Deci s-ar putea foarte bine ca această cădere a focului din Cer ca să mistuie pe răzvrătiți este de asemenea un act al lui Dumnezeu care dă drumul forțelor atomice care vor produce ceea ce a prezis Petru.</p><p><strong>Apocalipsa 20.10:</strong> <strong>Diavolul aruncat în iazul de foc:</strong></p><p>Ultimele 6 versetele din acest capitol ne dau rezultatele judecăților de la urmă ale lui Dumnezeu; nu partea lor materială, ci partea morală și spirituală. Se termină cu izvorul oricărui rău. În tot Universul, cum ne revelează Scriptura, Satan a fost rebelul original. În lumea aceasta el a introdus păcatul pe calea amăgirii. Numele lui, <strong>diavol</strong>, înseamnă acuzator, calomniator și, prin defăimarea lui împotriva lui Dumnzeu și a cuvântului Său, a amăgit-o pe Eva, după cum Geneza 3 poartă mărturie. Ca o ființă spirituală măreață, având puteri uriașe ale inteligenței, dincolo de ce este uman, n-a fost nicio dificultate să-l amăgească pe om. Tot așa lucrează el și astăzi și va lucra până la sfârșit. Dar s-a ajuns acum la limita determinată de Cel ce este Atotputernic și el este aruncat în „focul cel veșnic, pregătit diavolului și îngerilor lui”,despre care a vorbit Domnul în Matei 25.41. Aici focul este numit ca un „iaz”, care dă ideea unui loc închis, limitat. În el fuseseră aruncați Fiara și Profetul fals/mincinos când începe timpul Mileniului, iar acum, la sfârșitul acestei perioade, citim că ei sunt deja, nu că vor fi. Focul nu i-a distrus.<br>Suntem foarte obișnuiți cu focul și efectele lui în lucrurile materiale; dar, din câte știm, focul nu are vreun efect asupra ființelor spirituale. Gândim deci că fraza aceasta este simbolică, întocmai ca multe altele din cartea aceasta, dar ea rămâne ca simbolul necazului și chinului arzător al judecății lui Dumnezeu, care și pentru diavol va însemna un chin „zi și noapte, în vecii vecilor”.</p><p><strong>Apocalipsa 20:12–15: Morții judecați după faptele lor, după cele scrise în cărți (20.12</strong>):</p><p>Marea judecată finală a păcătoșilor fi bazată nu pe ceea ce știa Dumnezeu despre ei că vor fi, ci pe ceea ce ei înșiși s-au arătat a fi în faptele lor exterioare. Despre aceste fapte s-a păstrat o <strong>„însemnare”</strong> înaintea lui Dumnezeu. Este de remarcat că la sfârșitul Vechiului Testament se vorbește despre o <strong>„carte de aducere aminte”</strong> scrisă înaintea Domnului pentru cei ce se temeau de El (Maleahi 3.16); Noul Testament la încheierea lui vorbește despre<strong> „cele scrise în cărți”, </strong>pe baza cărora sunt condamnați cei necredincioși. În timpul nostru știm cum să înregistrăm vorbirea și faptele oamenilor în așa fel încât să fie păstrate pentru generațiile viitoare. Ceea ce oamenii învață să facă în mod imperfect, Dumnezeu a făcut de veacuri în mod perfect! Un gând îngrozitor pentru fiii oamenilor păcătoși!</p><p><strong>Marea și locuința morților dau înapoi pe morți (20.13):</strong></p><p>Cam trei sferturi din suprafața Pământului este mare, ocean. Dacă unii dintre morți ar putea fi trecuți cu vederea în ceasul acela, ar fi cei care și-au găsit îngroparea în întinderea largă și în adâncurile imense ale apei. Dar marea le va da înapoi. Moartea este văzută ca ținând trupurile oamenilor și locuința morților (hadesul/iadul) ținând sufletele lor. Amândouă vor lăsa libere prada lor, pentru ca trupurile și sufletele lor să fie unite din nou! Ei au păcătuit în trupurile lor, și în trupurile lor vor fi condamnați. Și din nou este subliniat: <strong>„judecați fiecare potrivit faptelor lor”.</strong></p><p><strong>Moartea a doua: iazul de foc (20.14–15):</strong></p><p>Moartea și hadesul vor avea numai pe cei nemântuiți, de aceea versetul 14 arată faptul solemn că toți cei din ele își vor găsi locul în <strong>iazul de foc</strong>, și în felul acesta moartea și hadesul nu vor mai fi! Acestea două n-au fost permanente; amândouă au avut un scop provizoriu și acum el se termină. Versetul 15 arată același fapt teribil într-un alt fel. Dacă scrierea „cărților” a condamnat pe oameni într-un fel pozitiv, „cartea vieții” a lucrat într-un mod negativ. Dacă numele lor nu este scris în această carte, acest fapt le pecetluiește soarta.</p><p><strong>Un studiu de caz: Ziua Judecăţii divine: deznodământul care aduce bucurie! </strong>Noi oamenii, am fost creaţi ca să trăim pentru totdeauna. Dacă Adam şi Eva ar fi ascultat de poruncile lui Dumnezeu, n-ar fi murit niciodată (<a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/1/0">Geneza 1:28;</a><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/1/1"> 2:8,</a><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/1/2"> 16, 17;</a><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/1/3">Eclesiastul 3:10, 11</a>). Dar, păcătuind, ei au pierdut perfecţiunea şi viaţa. Prin urmare, şi descendenţii lor le-au pierdut, iar moartea, acest duşman de neînduplecat, a ajuns să domnească peste omenire (<a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/2/0">Romani 5:12,</a><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/2/1"> 14;</a><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/2/2"> 1 Corinteni 15:26</a>). Totuşi, scopul lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El doreşte ca Pământul transformat în paradis, în timpul Mileniului, să fie locuit de oameni perfecţi care să trăiască veşnic. În marea sa iubire faţă de omenire, el l-a trimis pe Pământ pe Fiul său, Iisus, care şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru „mulţi” dintre descendenţii lui Adam (<a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/3/0">Matei 20:28;</a><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/3/1">Ioan 3:16</a>). Glorioasa Domnie de O Mie de Ani a lui Iisus începe după aruncarea lui Satan în abis. Ioan spune: <strong>„Şi am văzut un tron mare şi alb şi pe cel ce stătea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (</strong><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/7/0"><strong>Apocalipsa 20:11</strong></a><strong>).</strong> Ce reprezintă acest „tron mare şi alb”? Nu poate fi decât scaunul de judecată al lui „Dumnezeu, Judecătorul tuturor” (<a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/8/0">Evrei 12:23</a>). El va judeca omenirea, pentru a stabili cine va beneficia de jertfa de răscumpărare a lui Iisus. — <a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/9/0">Marcu 10:45</a>. Despre tronul lui Dumnezeu se spune că este „mare”, subliniindu-se astfel măreţia Tatălui Ceresc şi „alb”, fapt ce arată dreptatea Sa perfectă. El este Judecătorul suprem al omenirii (<a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/10/0">Psalmul 19:7–11 — T.M.;</a><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/10/1"> Isaia 33:22;</a><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/10/2"> 51:5,</a><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/10/3"> 8</a>). Cu toate acestea, El i-a încredinţat lui Iisus Hristos judecata: „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a încredinţat-o Fiului” (<a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/11/0">Ioan 5:22</a>). Ioan vede o mulţime foarte numeroasă la Judecata Finală. Ea va fi alcătuită din miliarde de oameni!! <strong>„Şi am văzut morţii, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului şi au fost deschise nişte suluri”<em> </em>(</strong><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/19/0"><strong>Apocalipsa 20:12a</strong></a><strong>).<em> </em></strong>Printre cei „mari şi mici” se numără oameni de seamă şi nu numai, oameni care au trăit şi au murit pe acest Pământ înmiile de ani de istorie umană. În Evanghelia pe care apostolul Ioan a scris-o la puţin timp după Apocalipsă, Isus a zis despre Tatăl: „(El) i-a dat (lui Iisus) autoritate să judece, pentru că este Fiul omului. Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul său şi vor ieşi afară” (<a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/20/0">Ioan 5:27–29</a>). Ce perspectivă uluitoare: moartea şi Locuința Morților care au marcat întreaga istorie a omenirii vor dispărea! Miliardele de oameni care se află în memoria lui Dumnezeu vor fi readuşi la viaţă. Ioan spune: <strong>„Dar a fost deschis şi un<em> </em>alt sul: sulul vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în suluri, după faptele lor.</strong><em> </em><strong>Marea i-a dat înapoi pe morţii din ea, moartea şi Hadesul i-au dat înapoi pe morţii din ele. Şi au fost judecaţi fiecare după faptele lui” (</strong><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/21/0"><strong>Apocalipsa 20:12b,</strong><em> </em><strong>13</strong></a><strong>).<em> </em></strong>Ce privelişte extraordinară! Iisus a spus că, la sfârşitul lumii, vor exista oameni asemănători caprelor, care vor merge în „focul veşnic pregătit pentru Diavol şi îngerii lui”, <strong>adică în moartea a doua — iazul de foc și de pucioasă!</strong> Cine sunt <strong>„cei nedrepţi” </strong>din <a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/30/0">Faptele 24:15</a>? În această categorie intră mulţimile de oameni care au murit de-a lungul vremii, îndeosebi cei care au trăit în „timpuri de neştiinţă” (<a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/31/0">Faptele 17:30</a>). Din cauza locului în care s-au născut şi a epocii în care au trăit, ei n-au avut ocazia să cunoască voia lui Dumnezeu şi s-o împlinească. Ei vor fi înviați în timpul Mileniului; această categorie de oameni va trebui să facă schimbări în modul de gândire şi de viaţă pentru a putea beneficia, la Judecata Finală, de posibilitatea obţinerii vieţii veşnice. Este strict o părere personală! Este deasemenea posibil, ca printre acești nedrepți să fie și oameni sinceri, căutători de Dumnezeu, dar care au fost înșelați de doctrinele și învățăturile diverselor biserici existente în prezent. Ei, în timpul Mileniului, vor avea șansa de a cunoaște adevărata credință creștină și vor trebui să o accepte sau … nu! Ioan vorbește şi despre alte suluri/cărți, care vor fi deschise, după unii comntatori, în timpul Domniei Milenare (<a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/39/0">Apocalipsa 20:12</a>). <strong>Ce sunt aceste suluri?</strong> Ioan spune în continuare că morţii vor fi „judecaţi după cele scrise în suluri, după faptele lor”. Când se vor deschide aceste suluri se va şti în detaliu ce le va cere Dumnezeu oamenilor în timpul celor o mie de ani. Aplicând în viaţa lor legile şi poruncile din aceste suluri, oamenii ascultători îşi vor putea prelungi zilele, ajungând în cele din urmă la viaţă veşnică. <strong>Așadar, admitem posibilitatea ca aceste suluri să fie noi cărți inspirate adaptate vieții în timpul Mileniului!</strong> Este tot o părere personală! După cât se pare, învierea „celor nedrepți” va avea loc în aşa fel încât cei care vor fi în viaţă să îi poată întâmpina cu bucurie şi să-i instruiască pe membrii familiilor lor şi pe cunoscuţii lor, care şi ei îi vor întâmpina şi îi vor instrui pe alţii (compară cu <a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/42/0">1 Corinteni 15:19–28,</a><a href="https://wol.jw.org/ro/wol/bc/r34/lp-m/1101988041/42/1"> 58</a>).</p><p><strong>Capitolele 21–22 — discuții preliminare pe țărmul eternității: </strong>De ce ne-ar interesa să studiem ultimele două capitole ale Apocalipsei? În primul rând pentru că ni s-a dat sfatul acesta: <strong>„Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” (Coloseni 3:1–3).</strong> Un creștin înviat împreună cu Hristos trebuie și are datoria să-și formeze o perspectivă cerească asupra vieții. El trebuie să știe să așeze tot ceea ce i se întâmplă în contextul veșniciei. În al doilea rând, un astfel de studiu este o ofertă extraordinară! Gândiți-vă ce s-ar petrece cu umanitatea dacă s-ar afla ceva despre o altă civilizație din Univers, dacă am avea acces la lucrurile de acolo! Ei bine, ni se oferă ceva cu mult mai interesant. Nu este vorba despre ce fac „alții”, ci despre ce se va întâmpla cu „noi” când nu vom mai fi pe planeta aceasta. Ne interesează direct și personal! <strong>Apocalipsa cap. 21</strong> <strong>și 22 descriu noua creație din „debutul eternității noastre”.</strong> Am o reținere ori de câte ori ajung să citesc sau să vorbesc din aceste ultime două capitole ale Apocalipsei. Știu, am putea trece superficial peste text ca un patinator care alunecă pe suprafața lacului înghețat indiferent la adâncimea apei de dedesupt și ne-am putea mulțumi doar cu atâta. Ar fi însă o pierdere incalculabilă. Informațiile care ne sunt oferite prin descoperire dumnezeiască aici sunt despre eternitatea care ne așteaptă și descriu câteva din realitățile menite să ne umple de entuziasm uimit ființa. De fiecare dată când citesc aceste două capitole descopăr elemente noi din lumea care mă cheamă și care mă așteaptă. Inima mea se umple atunci de dragoste și dor. Știu, „ce vom fi nu s-a arătat încă”, dar avem aceste două capitole din Apocalipsa care ne ajută să privim prin crăpătura ușii. Știu, cunoaștem acum doar „în parte”. Asta nu înseamnă că trebuie să neglijăm partea aceasta mică pe care ni s-a dat să o cunoaștem! Cum să descrii ceea ce este imposibil de descris? Cum să vorbești despre lucrurile cerești când altuia i-a fost interzis acest lucru? Iată doar două din întrebările la care trebuie să căutăm măcar un răspuns parțial înainte de a părăsi „ceea ce știm” ca să pășim înspre „ceea ce nu există încă”. Despre dificultatea de a povesti lucrurile de dincolo de ecosistemul spațiu-timp în care ne-a limitat deocamdată Dumnezeu evoluția am mai scris în comentariul făcut la Apocalipsa 4. Poate că voi relua aici câteva fraze. Realitatea acestor limitări este scoasă în evidență de apostolul Pavel înaintea filozofilor atenieni, „mari căutători după Dumnezeu”. Apostolul le spune dur, dar extrem de clar că toate strădaniile lor după „dumnezeul cel necunoscut” sunt timp pierdut și caznă fără răsplată: <strong>„El a făcut ca toţi</strong><em> </em><strong>oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul Lui” … (Faptele Apostolilor 17:26–28).</strong> Un mucalit cu un deosebit simț al umorului a spus: „Căutările filozofilor după Dumnezeu în lumea rațiunii și a speculațiilor seamănă cu ambiția unor orbi care caută într-o cameră întunecată o pisică neagră, care a plecat în altă parte”. Vă propun, așadar, o discuție preliminară abordării revelațiilor din ultimele două capitole ale Apocalipsei. Vom discuta despre problema accesului la aceste revelații, despre dificultatea raportării la niște realități care seamănă între foarte puțin, până la „deloc” cu realitatea pe care o experimentăm noi astăzi. Vom încerca să răspundem la trei întrebări: 1. Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?; 2. Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus?; 3.Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?</p><p><strong>1. Problema accesului la aceste revelații — Cum de ni s-a spus? </strong>Dacă descoperirile din aceste două capitole date lui Ioan spre a le împărtăși cu noi reprezintă ceva din sfera „celui de al treilea cer”, cum explicăm că avem acces la ele, dacă apostolului Pavel i-a fost interzis să ne spună ceea ce a văzut când a fost el acolo? <strong>„E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului. Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu — Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu — Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Corinteni 12:1–4).</strong> Dumnezeu are planuri și misiuni diferite pentru oameni și situații diferite. Această realitate ne-a fost arătată de <strong>Richard Wurmbrand</strong> într-un Paști în care a aflat că unii creștini l-au judecat prea aspru și l-au cam „scărmănat” pe apostolul Petru pentru lepădarea lui în curtea Marelui Preot. „Fraților”, a spus el atunci, „nu vă grăbiți să judecați pe nimeni! Numai Dumnezeu are dreptul s-o facă. Nu este treaba noastră. Doar Dumnezeu știe ce, de ce și pentru ce. El are planuri diferite pentru oameni diferiți și vremuri diferite. Planuri diferite pentru oameni diferiți. Voi îl judecați aspru pe Petru, dar nu-l băgați în seamă pe Ioan. Știi cum a ajuns Petru „vinovat”, urmându-l pe Iisus „de departe”, la focul din curtea Marelui Petru? Textul spune clar, dar voi nu vedeți! L-a băgat acolo Ioan, pentru că Ioan se cunoștea foarte bine cu cei de acolo. Petru a fost în curte. Ioan a fost în casa Marelui Preot. Vă întreb: Nu știa Domnul Iisus că Ioan, ucenicul drăgăstos care se rezema la masă cu capul pe pieptul Lui se ducea din când în când acasă la Marele Preot?” Mulți frați creștini, care îl ascultau, au mărturisit că, au simțit cum le ard urechile. Au pus mâna pe Biblie, au citit și au văzut acolo pentru prima dată că a fost exact așa cum văzuse Richard Wurmbrand … Șah, mat! „Și asta nu doar acolo. S-a mai întâmplat și altă dată în alte părți. Eroii noștri luați captivi în Babilon au fost patru tineri neîncovoiați înaintea idolatriei. Oare chiar așa a fost? Întotdeauna? Ia gândiți-vă și întrebați-vă: Unde au fost Daniel când cei trei prieteni ai lui au refuzat în valea Dura să se închine chipului ridicat de Nebucadnețar? De ce n-a fost și el aruncat în cuptorul aprins? Și-a plecat piciorul?” Pe unii frați îi lua deja amețeala. Richard avea darul ăsta, de a despica capul cu un trăsnet și să te lase apoi să-ți revii singur din năuceală. Au urmat momente de mare stânjeneală pentru mulți frați. „Și invers! Când Daniel a fost aruncat în groapa cu lei unde au fost cei trei prieteni ai lui? Ei au ascultat porunca împăratului și nu s-au rugat în perioada aceea cu fața spre Ierualim?” Personal, am călătorit rapid cu mintea la Babilon și i-am căutat peste tot cu imaginația mea. Nu i-am găsit. Au început însă să mă muncească alte întrebări. Cele puse de Richard începuseră să facă pui în mintea mea. „Dar la chipul turnat, numai trei evrei au refuzat să se închine? Toți, absolut toți ceilalți, mii și mii de evrei, s-au închinat la porunca împăratului? Și când a fost interzisă rugăciunea, numai Daniel a continuat să se roage? Ce au făcut celelalte mii de evrei? Vă aud predicând că Daniel nu s-a întinat niciodată cu vinul și bucatele alese dela masa împăratului, dar nici asta nu este adevărat. În capitolul 10 se spune că în anul acela, Daniel „nu s-a spurcat” decât exact douăzeci și una de zile. În restul anului a mâncat de la masa împăratului și a băut vinul ales de acolo”. Personal, am pus iar mâna pe Biblie și, iar ca pentru prima dată, am citit uimit exact acele lucruri. „Nu vă grăbiți să judecați pe nimeni. Dumnezeu are planuri diferite pentru oameni diferiți. Este liber și suveran s-o facă, fără să ne explice nouă de fiecare dată”. Dacă ne însușim acest punct de vedere al fratelui Richard Wurmbrand, apostolul Ioan și apostolul Pavel sunt două persoane cu misiuni diferite în contexte diferite, iar Dumnezeu a putut să facă cu unul ceea ce nu a vrut să facă prin celălalt. Nu uitați că profetului Daniel i s-a spus: <strong>„Iar vedenia cu serile şi dimineţile de</strong><em> </em><strong>care a fost vorba este adevărată. Tu pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate.” (Daniel 8:26). „Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4).</strong> În timp ce apostolului Ioan i s-a poruncit exact invers: <strong>„Apoi mi-a zis:</strong><em> </em><strong>„Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10).</strong> Deși au fost amândoi răpiți în slavă, apostolul Pavel nu ne-a spus nimic, în timp ce Ioan a primit porunca să noteze totul, nu că aceasta ne-ar ajuta teribil de mult. Studiul acesta ne arată ce greu putem pătrunde în revelațiile dumnezeiești. Asemenea famenului etiopian spunem și noi: „Cum să înțelegem dacă nu ne va călăuzi cineva?” Doamne, ajută neputințelor noastre! Consecvent metodei sale, apostolul Ioan ne prezintă o altă septadă, enumerând șapte lucruri din nouă creație: (1) un cer nou — Apocalipsa 21:1; (2) un pământ nou — Apocalipsa 21:1; (3) Noul Ierusalim — Apocalipsa 21:9–23; 22:5; (4) noile Neamuri — Apocalipsa 21:24–27; (5) un râu nou — Apocalipsa 22:1; (6) un nou pom al vieții — Apocalipsa 22:2; (7) un nou Tron — Apocalipsa 22:3–4.</p><p><strong>2. Problema dificultății de a înțelege niște realități care seamănă între foarte puțin și chiar deloc cu realitatea pe care o experimentăm astăzi — Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus? </strong>Lucrurile cu care ne vom întâlni în ultimele două capitole din Apocalipsa „sunt din altă lume”, din hiperspațiul de dincolo de experiența noastră curentă.<strong> </strong>Ne vom întâlni cu ceea ce comentatorii numesc „antropomorfisme”, adică cu pasaje în care lucruri din lumea noastră sunt folosite pentru a descrie lucruri din lumea lui Dumnezeu. De exemplu, deși Dumnezeu este Duh și nu are forme trupești, Biblia vorbește despre „mâna lui Dumnezeu” și despre „urechea lui Dumnezeu”. În alte părți ni se spune că lui Dumnezeu „i-a părut rău” sau că „s-a răzgândit”, expresii care nu se pot împăca cu un Dumnezeu omniștient și atotștiutor.<strong> </strong>Dorind să comunice cu noi, Dumnezeu a ales să folosească limbajul nostru și lucruri care ne sunt familiare în această lume a oamenilor.<strong> </strong>Aduceți-vă aminte sau recitiți ceea ce am scris la debutul studiului în capitolul 4 al Apocalipsei:<strong> </strong>Capitolul 4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie” într-un „aici” care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo”, în „hiperspațiu” și pe care a încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea noastră.<strong> </strong>Relatarea lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort” ca în capitolul întâi al cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm și noi la un copleșitor spectacol de lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în admirație și adorare.<strong> </strong>Vom citi, vom da liber imaginației, dar, v-o spun de pe acum, le vom pătrunde doar în parte și numai în măsura în care cunoaștem „tot” restul Bibliei, pentru că toate temele care izvorăsc și curg în celelalte cărți ale Sfintelor Scripturi se varsă în cartea Apocalipsei așa cum râurile se varsă toate până la urmă în ocean.<strong> </strong>Am să încerc să ilustrez această simetrie organică a temelor biblice printr-un tabel de covergență tematică. Veți avea probabil, ca și mine, senzația că am citit despre aceste convergențe tematice, dar nu am fost suficient de atenți ca să le și înțelegem.<strong> </strong>Fiecare dintre aceste schimbări ne introduc într-o realitate pentru care nu avem corespondent actual. Vom încerca să analizăm ceea ce ne spune apostolul Ioan despre ele, dar trebuie să acceptăm încă din startul acestui studiu că ne va fi foarte greu să înțelegem. Va trebui să admirăm fără să putem spune că am ajuns să înțelegem deplin. Nu vor fi lucruri stranii, ne mai întâlnite, ci lucruri despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea Apocalipsei este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul Bibliei. Iată în rezumat imaginile din Apocalipsa 21 și 22 împreună cu alte texte în care au mai apărut anterior în Scripturi. Cerurile noi din Apocalipsa 21:1 au mai fost menționate în alte părți ale Bibliei: <strong>„Apoi</strong><em> </em><strong>am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea — zice Domnul — aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru“ (Isaia 66:22). „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3:13).</strong> Noul Ierusalim amintit în Apocalipsa 21:2 nu este nici el o noutate, căci și el a mai fost amintit în Biblie: <strong>„Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apocalipsa 21:2). „Dar Ierusalimul cel de sus este slobod şi el este mama noastră” (Galateni 4:6). „Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10).</strong> Cortul lui Dumnezeu cu oamenii prezentat în Apocalipsa 21:3 a fost prezentat anterior în cartea profetului Ezechiel: <strong>„Iată</strong><em> </em><strong>cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalispa 21:3). „Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veşnic cu ei; îi voi sădi şi-i voi înmulţi şi voi pune Locaşul Meu cel Sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Ezechiel 37:26–27).</strong> Dispariția lacrimilor și tânguirilor anunțată în Apocalipsa 21:4 a fost prevestită în cartea profetului Isaia: <strong>„El va şterge</strong><em> </em><strong>orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4). „(Domnul) nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit” (Isaia 25:8).</strong> „Apa vieții” pomenită în Apocalipsa 21:6 a fost și ea vestită de profetul Isaia și a fost integrată în vocabularul Domnului Iisus: <strong>„Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul</strong><em> </em><strong>apei vieţii” (Apocalipsa 21:6). „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!” (Isaia 55:1). „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14). „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:37–38).</strong> „Muntele înalt” care apare în Apocalipsa 21:10 ne-a mai fost prezentat în cartea profetului Ezechiel : <strong>„Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu …” (Apocalipsa 21:10). „M-a dus acolo, în nişte vedenii dumnezeieşti, şi m-a aşezat pe un munte foarte înalt; spre miazăzi de acest munte era ceva ca o cetate zidită” (Ezechiel 40:2).</strong> „Cetatea cu pietre scumpe” vestită în Apocalipsa 21 ne-a mai fost prezentată și în cartea profetului Isaia: <strong>„Zidul era zidit de iaspis şi cetatea</strong><em> </em><strong>era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu, a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist” (Apocalipsa 21:18–21). „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato! Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu şi-ţi voi da temelii de safir. Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe şi tot ocolul de nestemate” (Isaia 54:11–12).</strong> Faptul că vom trăi în lumina prezenței lui Dumnezeu nu este o surpriză în Apocalipsa 21 pentru că am fost anunțați de acest plan încă din vremurile străvechi: <strong>„În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru</strong><em> </em><strong>că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22–23). „Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine! … Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei, ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi” (Isaia 60:1,19–20).</strong> Râul cu apa vieții din Apocalipsa 22 ne este deja familiar din cărțile Vechiului Testament: <strong>„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede</strong><em> </em><strong>ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:1–2). „Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt” (Psalm 46:4 — T.M.). „Drept răspuns, Iisus i-a zis: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice:Dă-Mi să beau! tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10).</strong> Iar dorința împlinită ca omul să vadă fața lui Dumnezeu este o temă care a străbătut toată Biblia: <strong>„Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22:4). „Domnul a zis: Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:20). „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5:8). „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13:12). „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2).</strong> Dumnezeu a avut grijă să pună aceste imagini în Biblie ca să ne familiarizeze măcar în parte cu lumea viitoare. Nu vor fi deci lucruri stranii, ne maiîntâlnite, ci lucruri despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea Apocalipsei este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul Bibliei. Până atunci „cunoaștem în parte” prin pasaje de descoperiri profetice. Pentru că se cade și este locul, vă invit să contemplați imaginile profetice dintr-un loc la care nu vă gândiți, din cartea psalmilor. Vă recomand <strong>psalmul 46 — T.M.</strong>, pe care sunt sigur că-l veți înțelege altfel dacă ați parcurs ultimele capitole ale acestui studiu împreună cu noi: <strong>Psalmul 46: Către mai-marele cântăreţilor. Un psalm al fiilor lui Core. De cântat pe alamot. O cântare</strong><em>.</em> <strong>1 Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.2 De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.3 Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii. 4 Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu,sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt. 5 Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină;Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. 6 Neamurile se frământă, împărăţiile se clatină dar glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte de groază. 7 Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. 8 Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ. 9 El a pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărâmat arcul şi a rupt suliţa, a ars cu foc carele de război. 10 „Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” 11 Domnul oştirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.</strong></p><p><strong>Capitolele 21 și 22 — reflecții suplimentare:</strong></p><p>Viziunea lumii care vine este aceea care echilibrează mintea, așa ca lucrurile care sunt văzute să nu obțină controlul asupra sentimentelor, care au fost cumpărate cu un preț infinit de Mântuitorul lumii. Prin lucrarea Duhului Sfânt lucrurile nevăzute și veșnice sunt aduse înaintea sufletului și avantajele comorilor veșnice și nepieritoare sunt făcute să apară înaintea ochilor sufletești în frumusețea lor atrăgătoare. În acest mod noi învățăm să privim la cele nevăzute și veșnice și să apreciem mustrările lui Hristos la o valoare mai mare decât comorile lumii. Hristos, prin sacrificiul Său, plătind plata păcatului, nu doar l-a mântuit pe om, ci a recâștigat stăpânirea pe care omul a pierdut-o. Tot ceea ce a fost pierdut de primul Adam va fi restaurat de Cel de-al doilea. Dumnezeu a creat pământul să fie locuința ființelor sfinte și fericite. Această țintă va fi pe deplin împlinită atunci când, reînnoit prin puterea lui Dumnezeu și eliberat de păcat și suferință, el va deveni o casă eternă pentru cei mântuiți. Teama de a face moștenirea viitoare să pară prea materială a condus pe mulți să spiritualizeze chiar adevărurile care ne conduc să o privim ca și casă a noastră. Hristos și-a asigurat ucenicii că El se duce să pregătească locașuri pentru ei în casa Tatălui Său. Aceia care acceptă învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi cu totul ignoranți cu privire la căminul ceresc. „Și ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, așa sunt lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce îl iubesc”. Limba omenească nu este în stare să descrie răsplata neprihăniților. Aceasta va fi cunoscută numai de cei ce o privesc. Nicio minte mărginită nu poate cuprinde slava paradisului Pământului Nou și Cerului Nou. În Biblie, moștenirea celor salvați este numită o țară. Există un Păstor ceresc care-și conduce turma la fântâni de apă vie. Pomul vieții își dă fructele în fiecare lună și frunzele copacului sunt pentru vindecarea neamurilor. Există câteva ape curgătoare limpezi ca cristalul și lângă ele se unduiesc copaci ce aruncă umbrele lor asupra cărărilor pregătite pentru mântuiții Domnului. Acolo, câmpiile întinse se află între dealuri și munți, iar munții lui Dumnezeu își ridică vârfurile lor semețe. Pe aceste plaiuri liniștite, lângă aceste ape de viață, mântuiții vor găsi o casă la fel ca peregrinii și pribegii.</p><p>Cu o uimită admirație vă îndemn, acum, să pășim împreună prin cele șapte lucruri din noua creație și să privim smeriți de pe țărm spre eternitatea care ne așteaptă. Doamne, deschide-ne ochii să vedem!</p><p><strong>1. Un cer nou — Apocalipsa 21:1:</strong> <strong>„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era”</strong> <strong>(Apocalipsa 21:1).</strong> Avem de a face cu o nouă vedenie: „Apoi am văzut…”. În ea apare acest <strong>„cer nou”.</strong> Terminologia vine din limbajul Vechiului Testament. O întâlnim în cartea profetului Isaia: <strong>„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17).</strong> <strong>„Căci după</strong> <strong>cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea — zice Domnul — aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru” (Isaia 66:22).</strong></p><p><strong>Ce înseamnă de fapt „cer”?</strong> Pentru a ne disciplina cât de cât imaginația, și pentru a o feri de excesele ei, este bine să ne întoarcem puțin la locul în care a apărut prima oară termenul „cer”, la primul capitol din cartea Genezei.<strong> „Dumnezeu a zis: Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape. Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua” (Geneza 1:6–8). „Dumnezeu a zis: Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii” (Geneza 1:14).</strong> „Cerul este o întindere”, un spațiu creat și intrinsec legat de noțiunea de timp. Biblia Cornilescu traduce în alte locuri acest lucru cu termenul „boltă”:<strong> „Îl înfăşoară norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă o străbate!” (Iov 22:14). „A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar între lumină şi întuneric” (Iov 26:10). „El Şi-a zidit cămara în ceruri, Şi-a întemeiat bolta deasupra pământului; cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui!” (Amos 9:6).</strong> Expresia „boltă” exclude imaginea unui plan bidimensional și trimite automat la ideea de „spațiu”, de întindere spațială. Bolta este întotdeauna localizată „sus”. Așa este și cu ideea de „cer” în Biblie. Cerul este „deasupra” realității noastre limitate, în hiperdimensiunile superioare ale existenței create de Dumnezeu.<strong> </strong>De exemplu, în <strong>Apocalipsa 4:1–2</strong>, lui Ioan i se poruncește: <strong>„Suie-te aici, și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și am văzut că în cer era pus un scaun de domnie …” </strong>Am să reiau aici câteva din lucrurile spuse în comentariul făcut la capitolul 4 din Apocalipsa.<strong> Unde este cerul? </strong>Apostolul Ioan nu a fost răpit „sus” într-o dimensiune a spațiului actual, pentru că ce este sus pe o parte a sferei pământului este „jos” pe cealaltă. Ioan a fost „promovat” sus în ideea ridicării lui în alte realități ale hiperdimensiunilor de dincolo de lumea noastră.<strong> </strong>Am spus intenționat „spațiul cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale care pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ.<strong> </strong>În originalul ebraic, pentru termenul „întindere” este folosită expresia <strong>שמים </strong>(<strong>shamayim</strong>) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul <strong>celor „trei ceruri”</strong> pomenite de <strong>apostolul Pavel</strong> în <strong>2 Corinteni 12:2</strong> unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut:<strong> „Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu — Dumnezeu ştie) … ” </strong>Este fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10).<strong> </strong>Termenul „întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu” delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere”, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos” identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din Univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi.<strong> </strong>Dincolo de acestea două există cel de <strong>al treilea cer</strong>, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural” pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim <strong>„hiperspațiu”,</strong> un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.<strong> HIPERSPÁȚIU Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc..). </strong>Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. <strong>Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un Univers, ci într-un Multivers: „Tu, Doamne,</strong> <strong>numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4 — T.M.). </strong>Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe”, cum propunea Mihail Eminescu:<strong> </strong>„Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe,/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe./<strong> </strong>Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele -/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele.”<strong> </strong>Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple” pe dinăuntru!<strong> </strong>În revelația Scripturii, „cerul” este legat direct de sfera de existență a lui Dumnezeu. Creatorul este „deasupra” lumii noastre, în sensul că este net superior, este „dincolo”, neîncăput și nelimitat de lumea noastră. De aceea I se mai spune și <strong>„cel Preaînalt”!</strong> Acest nume divin este legat de dimensiuni, de hiperdimensiuni și de transcendența lui Dumnezeu. Pururi, El va rămâne „mai presus” de orice se poate crede sau gândi. Dumnezeu este neimaginabil, un Creator care nu poate încape în dimensiunile Creației.<strong> </strong>Îngăduiți-mi o mică explicație: <strong>Particula „prea” din termenul „Preaînalt” este caracteristică limbii ebraice și ea nu-și are corespondent în limbajul experienței noastre de fiecare zi. </strong>Gradele noastre de comparație pentru adjective și adverbe sunt: pozitiv, comparativ și superlativ.<strong> </strong>Spunem că ceva este: fericit, mai fericit, cel mai fericit sau foarte fericit.<strong> Biblia traduce însă în limba română un grad de comparație ebraic atunci când vorbește despre „preafericitul Dumnezeu” sau de noțiunea de „preasfânt” aplicată fie la una din încăperile Cortului Întâlnirii, fie de-a dreptul lui Dumnezeu. Ortodoxia vrea să sublinieze apartenența Fecioarei Maria la dimensiunile cerești numind-o „preacurată” și „preasfântă”. Ideea este de „ceva de dincolo de lumea noastră obișnuită”, ceva ce nu încape în percepția noastră obișnuită. Când îi cântăm lui Dumnezeu, vrem ca mesajul nostru să ajungă dincolo de tavan în bolțile cerului. De aceea noi Îl „preamărim” pe Dumnezeu</strong>.<strong> </strong>Numele de <strong>„Dumnezeu Preaînalt”</strong> este o definiție care aparține unei alte ordini de lucruri de deasupra lumii noastre. Este una din cele mai străvechi numiri ale „Dumnezeului transcendent”. Ea apare în viața, activitatea și limbajul lui <strong>Melhisedec</strong>, preot al Salemului venit dintr-o amintire comună a omenirii izvorâte din Noe:<strong> „Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin — el era</strong> <strong>preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine.” Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, …” (Gen. 14:18–22). </strong>Un element sau o persoană este definit ca „prea înalt”, atunci când nu încape într-o dimensiune anumită a lumii, este „mai presus” de ea, locuind în multe alte dimensiuni și chiar dincolo de toate acestea.<strong> </strong>Este vorba despre ieșirea spre hiperdimensiuni paralele cu lumea noastră. Imaginea aceasta este o reprezentare grafică în două dimensiuni. Ea implică ideea de spațiu, dar o și deformează. <strong>Cele trei ceruri nu sunt „unele după altele”, ci unele în altele, paralele și întrepătrunse unul cu celălalt. Cât poate dura o astfel de călătorie din lumea noastră într-un alt cer? </strong>Tâlharul pocăit de pe cruce a aflat că transportarea se face instantaneu, într-un „interval” nesupus scurgerii timpului așa cum îl cunoaștem noi astăzi:<strong> „Iisus a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). </strong>A treia zi, după calendarul nostru, când Maria a vrut să-L cuprindă, Domnul i-a zis:<strong> „Nu mă ţine”, i-a zis Iisus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Cum de a putut să-l ducă Domnul Iisus pe tâlhar în rai „astăzi”, când peste trei zile încă „nu se suise” la Tatăl? Singura explicație logică este că există un „astăzi” din afara timpului cunoscut de noi, o altfel de scurgere a evenimentelor din hiperdimensiunile lumii lui Dumnezeu. Ca să-l deosebesc de cronologia planetei Pământ, eu l-am numit „timpul profetic”, ca un prezent continuu pe care se poate aluneca după voie în viitor și în trecut</strong>.<strong> </strong>Filmele științifico-fantastice de astăzi ne-au adus ideea de „portal”, de ușă care poate apărea oriunde înlesnindu-ne trecerea dintr-un Univers în altul. Ideea nu este nouă. Ea i-a venit și patriarhului Iacov! În urma visului în care a văzut o scară pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și se coborau deasupra capului său, Iacov a exclamat:<strong> „(…)</strong> <strong>Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut. I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16–17). </strong>Sunt aproape sigur că majoritatea celor ce au citit acest pasaj nu au observat anomalia din text. Îngerii sunt prezentați ca ființe înaripate, deci, în mod normal, ei nu au nevoie de o „scară” cu trepte pe care să urce ca oamenii! Ideea revelației din vis era că Dumnezeu veghează continuu asupra lui Iacov, oriunde ar merge! Că lumea nevăzută este mult mai aproape de el decât își poate da el seama!<strong> Aparițiile îngerilor și „teofaniile” Îngerului Domnului din Vechiul Testament s-au produs tocmai prin astfel de intrări ale ființelor din hiperspațiu în Universul nostru cu patru dimensiuni. Acești musafiri n-au venit la noi din depărtări infinite, ci din eternitatea de lângă noi, din Împărăția Cerurilor. Un cer nou înseamnă o lume nouă! </strong>Cerul cel nou pe care l-a văzut<strong> </strong>apostolul Ioan în Apocalipsa 21 nu trebuie confundat cu un alt cer, dar de aceeași natura cu cel de astăzi. Termenul grec folosit în original (kainos) nu este cronologic, ci calitativ.<strong> „Un cer nou” va fi un cer total diferit de acesta, cu alte dimensiuni și cu un acces liber înspre alte ceruri din creația lui Dumnezeu și mai ales cu „cel de al treilea cer”, acolo unde este prezența copleșitoare a lui Dumnezeu. </strong>Aduceți-vă aminte cu câtă minuțiozitate a ținut Ezechiel să ne descrie vedenia din primul capitol al cărții sale și totuși, cât de insuficiente ne sunt cuvintele lui pentru a ne putea imagina ce a văzut el acolo. Când apar hiperdimensiunile altei creații, imaginația noastră este neputincioasă. De aceea nici în Apocalipsa nu vom putea pătrunde total în esența lucrurilor descrise. Va fi însă așa de net superior acestei creații actuale, așa de desăvârșit în împlinirile personale pe care ni le va oferi încât ni se promite că „nici nu ne va mai trece prin minte să ne amintim de prima creație”!<strong> „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). </strong>Apocalipsa 21 și 22 marchează trecerea noastră dincolo de limitările „stării smerite” în care am fost închiși datorită „căderii” primilor oameni în păcat. De atunci, heruvimii cu sabia înfocată au retezat accesul nostru în lumea părtășiei cu Dumnezeu. Nu ne mai putem întoarce în rai. Apocalipsa 21 semnalizează redeschiderea drumului înapoi, recăpătarea accesului și reașezarea noastră în atmosfera unei eternități fericite.<strong> </strong>Vedenia unui cer nou definește intrarea noastră în gloria lucrurilor eterne, împlinirea unor năzuințe înscrise și întreținute de Dumnezeu în noi până și în modelul de rugăciune „Tatăl nostru”. Sunt sigur că ați observat sau că măcar ați intuit ceva transcendental atunci când ați rostit primele ei cuvinte:<strong> „Tatăl nostru</strong> <strong>care ești în ceruri” (la plural) (…) precum în cer așa și pe pământ” (Matei 6:9–10). Noutatea pe care trebuie să o comunicăm unora este însă că noi nu vom exista etern „în cer”, ci vom trăi pe un pământ nou!</strong></p><p><strong>Studiu special — Apocalipsa 21.1–3: Dumnezeu va locui cu oamenii!!</strong></p><p><strong>Starea eternă, după Împărăția de o mie de ani (21.1–8):</strong> Ioan își ridică ochii să privească scenele fericirii veșnice într-un Cer Nou și un Pământ Nou. Pe pământul de acum marea este marele element care desparte și în sarea apei ei curg necurățiile realizate de om în starea lui păcătoasă, și ele sunt făcute inofensive. Ea nu va mai fi necesară în ziua aceea binecuvântată, când nu mai sunt necurății și despărțiri. Primele opt versete ale capitolului 21 ne dau, deci, starea eternă care va urma mileniului și va rămâne.</p><p><strong>Dumnezeu Însuși va locui cu omul (21.2–3):</strong> Trăsătura principală a acestei stări va fi locuirea lui Dumnezeu cu oamenii în cortul Său, care este identificat cu cetatea sfântă, Noul Ierusalim, cetate „împodobită ca o mireasă pentru soțul ei”. Aceasta pare să fie un amestec neobișnuit de simboluri pe care nu ne amintim să le fi văzut în capitolele 17 și 18, la pretențiile false de a fi biserica, reprezentată de Babilonul cel mare și de femeia atrăgătoare — o desfrânată. În acest nou Ierusalim avem în simbol Biserica lui Dumnzeu care este mireasa lui Hristos. Ea coboară „de la Dumnezeu”, deoarece ea este în întregime lucrarea Sa și vine „din cer”, pentru că din cer i-a fost chemarea și spre cer a plecat la venirea Domnului Iisus pentru toți sfinții Săi. În acea ordine eternă a lucrurilor, gândurile proeminente sunt Dumnezeu și Omul. Persoanele Dumnezeirii nu sunt accentuate, deși Ele sunt prezente, așa cum erau cuprinse în Elohim, tradus Dumnezeu în Geneza 1.1. Distincțiile dintre oameni, cum sunt națiunile, se făcuseră ca rezultat al păcatului, de aceea aici ele dispar. A fost întotdeauna scopul lui Dumnezeu să locuiască împreună cu omul; o indicație se află în Proverbe 8.31. Când omul a fost creat în nevinovăție, apropierea lui Dumnezeu nu era mai mult decât ce citim în Geneza 3.8, că El îl vizita „în răcoarea zilei”. Când Israel a fost răscumpărat din Egipt, Dumnezeu Și-a făcut locuința în cort, în mijlocul lor. Acum prin Duhul, Biserica este locuința Sa. În starea eternă dorința Sa de a locui va fi în final împlinită; și va fi într-o măsură deplină — locuința lui „Dumnezeu Însuși”.</p><p><strong>Cortul lui Dumnezeu (21.3):</strong> Cetatea sfântă este numită „cortul lui Dumnezeu”, îndreptându-ne astfel gândurile la cel dintâi tip al locuirii lui Dumnezeu printre cei din poporul Său. Sunt două cuvinte în Noul Testament traduse „temple”. Unul înseamnă întregul clădirilor sfinte și altul numai sanctuarul lăuntric. Cel dintâi cuvânt nu este folosit niciodată în Apocalipsa; întotdeauna al doilea. Astfel în capitolul 15.5 avem „templul cortului mărturiei”; adică locul preasfânt sau sanctuarul dinăuntru al cortului. Din nou, în capitolul 21.22 citim că nu este loc preasfânt în cetatea cerească „pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic și Mielul sunt templul ei”. Aceasta ne poate ajuta să înțelegem de ce cortul și nu templul este cuvântul potrivit în versetul 3, deși în epistolele lui Pavel biserica este numită templul (sfânta sfintelor) lui Dumnezeu. Toate activitățile răscumpărării lui Dumnezeu au avut în vedere locuirea Sa cu oamenii și de aceea, ridicându-Și cortul, El Își exercită puterea în binecuvântare. Totuși foarte puțin se spune despre partea pozitivă a acestui fapt. Se pare a fi rezumate la două fapte. Întâi, oamenii vor locui în prezența lui Dumnezeu. În al doilea rând, ei vor fi în relație cu El ca fii și astfel, ca învingători, vor moșteni toate. Dar cât de mult se cuprinde în aceste fapte! A-L cunoaște pe Dumnezeu și a locui înaintea Lui într-o relație apropiată trebuie să depășească în binecuvântare chiar și moștenirea tuturor lucrurilor.</p><p><strong>2. Un Pământ Uou! </strong>Dacă, studiind Apocalipsa ați simțit că vă fuge pământul de sub picioare, nu sunteți singuri:<strong> „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). </strong>Însă pentru „afonii speriați care au coșmare” la gândul că ne vom petrece eternitatea agățați de norișori și vom cânta mereu la niște harpe, am o veste bună! Eternitatea nu va fi straniu diferită de viața noastră de astăzi. Nici măcar nu vom sta „în cer”, cum simplifică caricatural unii, ci vom evolua pe un Pământ infinit superior celui de astăzi și ne vom bucura de împliniri personale la fel de infinit de superioare.<strong> Pământul nou</strong> <strong>este al doilea element al existenței noastre viitoare pe palierul superior al eternității.</strong> Ar fi trebuit să știm că Pământul acesta pe care locuim acum n-are viitor. Domnul Iisus ne-a spus-o și vestea a fost așa de importantă, de epocală, că a fost trecută în trei dintre cele patru Evanghelii:<strong> „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:25; Marcu 13:31; Luca 21:33).</strong>După Cerul și Pământul care <strong>„au fugit dinaintea lui Dumnezeu și n-a mai fost loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11),</strong> sub Cerul cel Nou apre și un Pământ Nou. Va fi un Pământ „cu totul altfel”! Cum adică? Nu știu decât foarte puține lucruri despre el! Iată-le.</p><p><strong>Un Pământ fără apă! </strong>Singurul indiciu descriptiv despre Pământul cel Nou este că <strong>„marea nu va mai fi”.</strong> Știm că trupurile noastre sunt compuse 2/3 din apă. Sângele nostru este 90% apă. Dacă nu bem apă, ne deshidratăm și murim. Planeta noastră „albastră” este deosebită de toate celelalte planete din Sistemul Solar prin faptul că are apă, are un sistem hidrologic. Două treimi din suprafața planetei sunt și ele acoperite cu apă. Tot ce există biologic, ființează datorită apei!<strong> </strong>„Marea”, o imensitate lichidă, este emblematică pentru un ecosistem bazat pe apă. Când nu va mai fi „marea” vor fi altfel de condiții. Va fi altfel? Trebuie să fie altfel!<strong> Michio Kaku</strong>, celebrul om de știință, povestește că în copilăria sa californiană petrecută la San Francisco, obișnuia să meargă într-o grădină japoneză ca să privească peștii frumos colorați.<strong> </strong>„Aveau ochii așezați lateral și nu puteau privi „în sus”. Din punctul lor de vedere lumea de deasupra luciului apei nu exista. Dacă mi-aș fi întins mâna, l-aș fi apucat pe unul din ei și l-aș fi ridicat din apă ar fi fost uimit să ne vadă respirând … aer. Dacă l-aș fi băgat apoi înapoi în apă, vă dați seama ce fel de povestiri ar fi avut el să le spună celorlalți pești ca el? Ei bine, oamenii de știință de azi, am ajuns la concluzia că noi suntem peștii aceia și că există un alt tărâm al existenței în alte dimensiuni, în hiperspațiu”.<strong> </strong>Viața acolo este altfel!<strong> </strong>Acel „altfel” care va veni nu va fi însă straniu, nepotrivit, incomod, ci va fi un mediu desăvârșit pentru desăvârșirea noastră viitoare:<strong> „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, …” (Evrei 12:22–23).</strong></p><p><strong>Un pământ fără un sistem planetar heliocentric: </strong>Ce pare sigur este că nu vom mai aparține unui sistem planetar heliocentric. Vom citi din restul capitolului 21 că Pământul cel Nou nu va mai avea Soare și nu va mai avea Lună. Nu vom mai avea nevoie de un corp ceresc care să răspândească lumina care întreține viața, pentru că vom umbla în lumina binefăcătoare a prezenței divine.<strong> „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23). </strong>Pur și simplu <strong>„nu</strong> <strong>va mai fi noapte” (Apocalipsa 21:25).</strong> Oare va mai trebui să dormim?<strong> </strong>Nu va mai fi apă, așa cum o știm noi, și nu va mai fi lumina aceasta cu care ne-am obișnuit. Lumina și apa sunt suportul vieții biologice. Pe Pământul cel Nou va fi însă un altfel de șuvoi vital, izvorât din tronul lui Dumnezeu și vom fi îmbăiați într-o slavă binefăcătoare a feței lui Dumnezeu și a Mielului.</p><p><strong>Un Pământ pentru o natură „duhovnicească”! </strong>Nu ni se spune ce formă va avea Pământul cel Nou și nici dimensiunile lui viitoare. Știm însă indirect că vom exista pe el într-o natură nesupusă putrezirii, numită „trup duhovnicesc”:<strong> „Aşa este şi învierea</strong> <strong>morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:42–49). </strong>Expresia „trup duhovnicesc” este îmbrățișarea unui paradox. Un duh nu are trup, este exact opusul materiei. <strong>Ce se ascunde în spatele</strong> <strong>expresiei „trup duhovnicesc” numai Dumnezeu știe!</strong> Este suficient să ne aducem aminte de posibilitățile extraordinare avute de persoana lui Iisus Hristos după învierea din morți. <strong>„Vom fi ca El!” „Să purtăm chipul lui”</strong> <strong>înseamnă să ne îmbrăcăm și noi într-un astfel de trup care poate călătorii instantaneu prin hiperdimensiunile Cerurilor lui Dumnezeu, care poate consuma hrană, dar căruia hrana nu-i este strict necesară, care poate trece prin ziduri și uși încuiate și care poate sta la masă cu oamenii, care poate prinde pești și poate face un foc pe malul apei, care poate păși pe un drum prăfuit de țară, dar care se poate și înălța oricând la Cer!</strong> Mai vreți și alte detalii?<strong> </strong>Cam asta este tot ce putem spune: vom fi înviați, ni se va da un trup proslăvit nemuritor, nesupus putrezirii și vom exista într-o lume minunată, mult peste circumstanțele „stării noastre smerite” cu care ne confruntăm astăzi. <strong>Epistola către evrei</strong> <strong>ne spune că vom fi reașezați, în ordin de mărime și importanță, „deasupra îngerilor”. Gândiți-vă la tot ce au putut face îngerii descriși în Biblie și bucurați-vă că vom face tot ceea ce au făcut ei, ba încă și mai mult! Asta ar fi suficient ca să ne stimuleze imaginația. Vom cunoaște o altfel de viață, cu un principiu vital de existență total schimbat</strong>.<strong> </strong>Inerția gândirii ne face să ne imaginăm Pământul cel Nou asemănător cu Pământul pe care-l cunoaștem, cu forma aproximativă a unei sfere. N-avem însă garanția că va fi așa. S-ar putea să aibă o cu totul altă formă și alte dimensiuni.<strong> Cel mai important element al Pământului Nou nu va fi însă … Pământul, ci Noul Ierusalim!</strong></p><p><a href="https://scripturile.wordpress.com/2020/06/24/3-un-ierusalim-nou-apocalipsa-219-23-225/"><strong>3. Un Ierusalim nou — Apocalipsa 21:9–23; 22:5</strong></a><strong>:</strong></p><p><strong>Cel mai nepământean element din noua creație va fi acest Ierusalim nou! „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:2–5). </strong>În istoria planului de salvare a omenirii există trei cetăți Ierusalim. Primul este Ierusalimul, orașul cel vechi, cum se numește și astăzi, cetatea iebusiților cucerită de împăratul David în străvechiul Canaan.<strong> </strong>Ca o prevestire a slavei lui viitoare a fost numit chiar „cetatea cea sfântă”: Isaia 52:1; Neemia 11:1; Daniel 9:24. La fel este numit și în Noul Testament: Matei 4:5; 27:53; Apocalipsa 11:2. Asta nu a însemnat însă că fiecare din locuitorii cetății a fost sau este sfânt, ci că cetatea a fost pusă de o parte pentru un scop specific al lui Dumnezeu. Vremelnic, ea va deveni scaunul de domnie al lui Antihrist, dar are dincolo de aceasta un destin special divin. Asta este tot! Noi nu venerăm „locuri sfinte”!<strong> </strong>Dincolo de cel de al doilea Ierusalim reclădit de Dumnezeu în domnia lui terestră milenară, ne întâlnim aici cu cel de al treilea Ierusalim. Și acesta este o cetate sfântă. Mult mai sfântă ca celelalte două, atât pentru că Domnul Iisus va domni de acolo, cât și pentru că toți locuitorii ei vor fi sfinți ai Domnului!<strong> „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:27). „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). </strong>Această a treia apariție a Ierusalimului este anunțată prima dată în<strong> Apocalipsa</strong> <strong>3:12: „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”. </strong>Cum să nu ne intereseze ceva de care se va lega identitatea noastră eternă? Textul citat mai sus ne spune că ea va avea o bază întreită: un Nume derivat direct de la Dumnezeu Tatăl, un nume derivat din adresa noastră specifică din Noul Ierusalim și un al treilea nume derivat din legătura directă cu numele cel nou pe care-l va purta în eternitate Fiul lui Dumnezeu, Mirele nostru Iisus Hristos!</p><p><strong>I. Ierusalimul ceresc deja … există! </strong>Probabil că acesta este unul din lucrurile surprinzătoare pe care ni le spune Biblia despre această cetate. De două mii de ani, creștinii se apropie de Ieruslimul ceresc. Știu, este puțin cam greu să răsturnăm cronologia cu care suntem obișnuiți. Ba încă trebuie să o abandonăm cu totul ca să putem pătrunde dincolo de ea în timpul profetic și să ne bucurăm de anunțul făcut de Duhul Sfânt în epistola către Evrei:<strong> „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (Evrei 12:22–24). </strong>Nu este loc acum să facem o scurtă analiză a acestui verset extraordinar! Suficient să spunem că, în prezentul etern, Dumnezeu vede toate lucrurila ca deja întâmplate, în timp ce noi, aflați în timp terestru, ne aflăm încă în călătorie spre aceste lucruri! Apocalipsa nu ne va vorbi despre „adunarea în sărbătoare a sfinților”, ci ne va da doar perspectiva prezenței noastre în cetatea eternă.</p><p><strong>II. Ierusalimul este antiteza Babilonului cel Mare: </strong>Finalul Apocalipsei ne descoperă și finalul luptei dntre Babilon și Ierusalim. Am văzut împreună cum a fost distrusă cetatea răzvrătirii. Acum asistăm împreună la inaugurarea Ierusalimului biruitor. Planul lui Dumnezeu de a face pace (Ierușalaim — Cetatea Păcii) se va împlini. Aceasta este logica desfășurării istoriei lumii. Ea este subliniată de un amănunt trecut prea adesea cu vederea. Și distrugerea Babilonului și inaugurarea Ierusalimului ceresc sunt anunțate de același crainic ceresc de mare importanță.<strong> „Apoi unul din cei şapte<em> </em>îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei! Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie” (Apocalipsa 17:1–3) „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:10). </strong>În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa, nevasta Mielului. Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară.</p><p><strong>III. Ierusalimul cel nou este nădejdea credincioșilor: </strong>Ierusalimul ceresc a fost ținta tuturor credincioșilor care au umblat cu Dumnezeu în istorie. Spre el a privit prin credință patriarhul Avraam:<strong> „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evrei 11:13–16). </strong>Avraam a aflat de la Dumnezeu mult mai multe lucruri decât ne sunt scrise în textul Bibliei. Domnul Iisus ne spune că, nu știm când și cum, Avraam a văzut viitorul:<strong> „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). </strong>Epistola către Evrei adaugă știrea că Avraam a trecut prin toate necazurile, a acceptat să nu primească nicio palmă de pământ din țara promisă și a rezitat tentației de a se întoarce în Ur din cauza unei revelații prin care Dumnezeu i-a arătat Ierusalimul ceresc:<strong> „Prin credinţă a venit şi s-a</strong><em> </em><strong>aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:9–10). </strong>Nu doar Avraam a primit această promisiune!</p><p><strong>IV. Ierusalimul cel Nou este împlinirea promisiunii făcute de Domnul Iisus ucenicilor: </strong>Probabil că Noul Ierusalim există deja în casa Tatălui despre care ne-a vorbit Domnul Iisus în Ioan 14. Este locul pe care ni-l pregătește El, pentru ca acolo unde este El să fim și noi.<strong> „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi</strong><em> </em><strong>aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:1–3). </strong>La reintegrarea umanității în eternitatea sfințeniei divine, în Universul nou creat de Dumnezeu în Cerul Nou și pe Pământul cel Nou se va coborî „din cer de la Dumnezeu” Ierusalimul cel nou.<strong> </strong>Iată ce ne mai spune Ioan:<strong> „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire</strong><em> </em><strong>pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu.” </strong>Aruncând o privire de ansamblu asupra Apocalipsei putem spune că ni L-a descoperit pe Fiul lui Dumnezeu în trei ipostaze:<strong> </strong>Domn peste biserici (Apocalipsa 1:1–3:22);<strong> </strong>Leu peste neamuri (Apocalipsa 4:1–20:15);<strong> </strong>Miel între cei credincioși (Apocalipsa 21:1–22:21).<strong> </strong>Uneori, trecem prea repede peste amănunte care s-ar putea să fie cheia acestor descrieri. De ce oare cel care vorbește cu Ioan este unul din îngerii purtători ai celor șapte potire ale mâniei divine? Și ce fel de „munte foarte înalt” a fost acela pe care a fost dus Ioan? Este un element de relief al Noului Pământ? Sau este o construcție spațială simbolică asemănătoare cu expresia „pe muntele lui Dumnezeu”? Și de ce a trebuit să fie neapărat „foarte înalt”? Observații avem, dar explicații sunt foarte puține.<strong> </strong>S-ar prea putea ca acest „munte înalt”, expresie folosită și în Isaia 14:13 unde se vorbește despre căderea lui Lucifer, să fie o denumire a aspectului piramidal cu multe paliere în care este rânduită creația lui Dumnezeu.<strong> „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului”! (Isaia 14:12–15).</strong></p><p><strong>V. Ierusalimul cel Nou — desăvârșirea descrisă, dar nepătrunsă: </strong>Să revenim însă la descrierea Noului Ierusalim. Vom simți împreună ceva din ceea ce a simțit profetul Ezechiel când a privit ceva din splendoarea unei alte lumi:<strong> „Lumina ei era ca o</strong><em> </em><strong>piatră preascumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi şi spre apus, trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă. I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie” (Apocalipsa 21:9–21). </strong>Lucrurile din Univers nu au „culoare”! Toate culorile există în interiorul luminii, iar lucrurile ne apar colorate diferit în funcție de ce lungimi de undă ale luminii absorb și ce frecvențe reflectă. Un obiect violet, de exemplu absoarbe toate lungimile radiației de lumină (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo) cu excepția radiației percepută ca lumină violet. Ce trebuie remarcat în descrierea Ierusalimului cel Nou este că toate „materialele de construcție” sunt substanțe care permit luminii să treacă prin ele. Ele nu sunt opace, ci transparente sau translucide. Până și forma pe care o va avea aurul în eternitate este „ca sticla străvezie”!<strong> </strong>În Noul Ierusalim, oamenii vor umbla în Lumina Slavei lui Dumnezeu, iar făclia ei este Mielul”. Vă las pe voi să desenați sau să vă imaginați această scenă! Eu am să vă privesc așa cum l-am privit și pe Ezechiel în strădaniile lui neputincioase. Absența Soarelui și a Lunii (probabil și a celorlalte stele) este compensată de o lumină atmosferică izvorâtă din Dumnezeu și Hristos, care penetrează peste tot prin zidurile de „aur curat, ca sticla curată” sau „ca sticla străvezie” (Apoc. 21:18, 21) și prin porțile de pietre nestemate, răspândind energie și viață. Sub influența ei binefăcătoare, oamenii nu vor mai avea nevoie de refacerea prin somn în timpul nopții, așa că „noapte nu va mai fi” (Apocalipsa 21:25).</p><p><strong>VI. Ierusalimul cel Nou este cetatea tuturor sfinților proslăviți! </strong>Putem emite părerea că, după nunta Mielului cu Biserica, în Noul Ierusalim vor fi integrați toți sfinții lui Dumnezeu din toate veacurile. Oricum, textul ne spune că nu este vorba despre „Mireasa Mirelui”, ci de mireasa devenită între timp soția Mielului, intrată deci într-o altă fază a unirii ei cu Hristos. Porțile cetății-soție a lui Hristos combină grupul celor douăsprezece seminții ale lui Israel așezate deasupra celor douăsprezece porți, cu numele celor doisprezece apostoli așezate pe cele douăsprezece temelii ale ei.<strong> </strong>Chiar măsurată în unități de lungime cu care suntem familiarizați, viitoarea cetate este impresionantă. Baza ei este un pătrat cu latura de aproximativ 1.380 de mile (2220 km. pe 2220 km.). Dimensiunile Noului Ierusalim nu trebuie să ne sperie, pentru că nu ni se spune nicăieri care vor fi dimensiunile Pământului cel Nou din vremurile viitoare! Cert este că va fi o clădire făcută în întregime de Dumnezeu și potrivită pentru ființele proslăvite care o vor locui.</p><p><strong>VII. Ierusalimul cel Nou nu va mai avea un templu! </strong>Un ultim amănunt despre Noul Ierusalim este lipsa unui Templu:<strong> „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22–23). </strong>Dumnezeu este asociat în Biblie cu lumina, la fel cum este asociat și Domnul Iisus în Evanghelii:<strong> „ În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:4–9). </strong>Viața nu poate exista acolo unde nu este lumină! Eternitatea va face ca lumina emanată din Dumnezeu să pătrundă în toată creația. Asta va face ca obiectele descrise în Noul Ierusalim să fie ca pietrele prețioase sau ca sticla. Vom fi îmbăiați continuu într-o binefăcătoare lumină divină!</p><h3><a href="https://scripturile.wordpress.com/2020/06/24/4-noile-neamuri-apocalipsa-2124-27/">4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou — Apocalipsa 21:24–27</a>:</h3><h3>Aceasta este una din tainele pe care nu le pot încă pătrunde. Dacă toți sfinții veacurilor au fost integrați în Noul Ierusalim, cine sunt aceste „Neamuri” (în original „popoare”) care trăiesc pe Pământul cel Nou? Facem o presupunere: la sfârșitul Împărăției Milenare nu toți oamenii îl vor urma pe Satana când va fi dezlegat pentru puțină vreme. Cei care nu-l vor urma, cu trupuri schimbate pentru Împărăția de o mie de ani, dar totuși muritori, vor fi răpiți la cer ca Enoh și Ilie, vor fi ținuți de Dumnezeu „undeva”, separat, până când Cerurile Dintâi și Pământul vor fi arse, iar ei vor coloniza Pământul din noua creație. Apa vieții ar fi pentru aceștia, transformându-i din ființe muritoare în ființe nemuritoare. „Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:24–27). Din versetele de mai sus deducem că vor exista oameni care nu vor avea locuința în Ierusalimul cel Nou, ci într-un alt loc de pe Pământul cel Nou. N-ar avea niciun rost ca Dumnezeim să facă un Pământ Nou dacă n-ar exista oameni care să-l populeze! Las la o parte discuțiile despre poziția Noului Ierusalim față de Noul Pământ și este foarte greu să accept că Ierusalimul va fi un fel de satelit al Pământului din care vom putea coborâ când vrem pe Pământ. Textul spune că cei de pe Pământ vor avea acces la cetatea sfântă! Mai deducem și că acești locuitori ai Noului Pământ vor fi suficient de mulți ca să se grupeze în unități naționale mari, conduse de persoane care vor purta titlul de „împărați”. Toți aceștia vor avea acces în Noul Ierusalim și îl vor vizita ca să aducă „slava și cinstea lor” înaintea lui Dumnezeu. Al treilea lucru pe care-l deducem din text este că aceste popoare vor fi exclusiv alcătuite din oameni neprihăniți, al căror nume a fost scris „în cartea vieții Mielului”. Aceleași Neamuri sunt amintite apoi și în capitolul următor: „În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Am citit zeci de comentarii la acest text, dar încă n-am găsit o explicație mulțumitoare. Majoritatea caută să minimalizeze importanța expresiei „vindecarea Neamurilor”, spunând că este un alt fel de a zice „întreținerea plenară a sănătății”, pentru că în noua creație nu vor mai exista boală și suferință. Mi se pare o eludare a subiectului. Cel mai cinstit ar fi să recunoaștem că nu știm despre ce este vorba! Oare de ce numai Neamurile vor avea nevoie de „vindecare”? Cei din Biserică și din Israel nu vor mai avea nevoie? Cum se face că nu fructele, ci frunzele pomului vor sluji la vindecarea Neamurilor? Ne lovim din nou de limitele cunoașterii noastre parțiale și trebuie să așteptăm vremea când acest „în parte” se va sfârși. Am găsit comentatori care insistă asupra ideii de repopulare a Pământului și de o administrație socială care are nevoie iar de niște „împărați ai pământului” pomeniți în Apocalipsa 21:24. Mi-e frică de o așa mare îndrăzneală și prefer să tac în această privință. Am învățat că acolo unde Biblia tace, trebuie să tac și eu. Trebuie însă să vorbim puțin despre acest misterios râu cu apă vie.</h3><h4>5. Un râu nou cu apă vie — Apocalipsa 22:1:</h4><p><strong>„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. </strong>În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună<strong>” (Apocalipsa 22:1). </strong>Putem presupune că noua creație nu va mai fi „hidrologic”, bazată pe un circuit al apei, pentru că „marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Nu se poate să nu ne punem atunci întrebarea: <strong>Ce este cu râul</strong> <strong>acesta și de ce fel de apă este vorba? </strong>Scriptura se tălmăcește tot prin Scriptură așa că trebuie să căutăm ceva despre această realitate scris într-o altă carte a Bibliei. Găsim foarte repede și găsim tocmai într-una din celelalte cărți scrise de același autor! În Evanghelia lui, apostolul Ioan amintise despre această „apă vie”, o apă misterioasă oferită de Domnul Iisus în cea din urmă zi a marelui praznic din Ierusalim:<strong> „</strong>În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Iisus a stat în picioare şi a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. <strong>Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El.</strong> Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7:37–39).<strong> </strong>Mintea sănătoasă ne îndeamnă să spunem că râul cel nou din Apocalipsa 22 este lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Nu vă grăbiți să mă contraziceți! Nu sunt eu primul care am ajuns la această concluzie! Dacă vă uitați la trimiterea de sub versetul din Ioan 7:38 veți găsi o referință la Apocalipsa 22:17, iar de acolo suntem trimiși prin altă referință la Apocalipsa 21:6:<strong> „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino! Şi cine aude să zică: Vino! Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21:6). </strong>Râul acesta izvorăște „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului” și nu produce o vegetație obișnuită. Singurul pom care se adapă din apa lui este „pomul vieții<strong>”! „ … pe cele două maluri ale râului, era </strong>pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună” (Apocalipsa 22:2).<strong> </strong>Aceasta nu este o vegetație obișnuită, cum am citit de multe ori în inerția imaginației noastre, roabă la lumea de acum, ci este „pomul vieții” despre care am citit în Geneza că a fost așezat de Dumnezeu în raiul primilor oameni!<strong> „</strong>Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului<strong>” (Geneza 2:9). </strong>Foarte interesant, rostul frunzelor din pomul care se adapă din râul cu apă este să „vindece Neamurile”, expresie ce pare a sugera că omenirea de pe Pământul cel Nou va avea nevoie de o transformare asemănătoare cu cea pe care am avut-o noi când am fost „născuți din nou” prin Duhul Sfânt!<strong> </strong>Revenind la descrierea din Apocalipsa, râul cu apa vieții curge „în cetate”, adică în Noul Ierusalim. Expresia <strong>„pomul vieții (la singular deci!) era î</strong>n mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului (la plural!)” are aerul descrierilor despre roțile Slavei divine din primul capitol al cărții profetului Ezechiel. Nu ni se spune că erau mai mulți pomi ai vieții care erau pe cele două maluri și în mijlocul pieții cetății, ci că această performanță va fi realizată de un singur pom miraculos, care adăpat din râul cu apă vie va rodi douăsprezece feluri de rod, „rodind în fiecare lună”.<strong> </strong>Presimt că avem de-a face cu o realitate în hiperdimensiuni pe care nu le putem pătrunde acum, dar care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu în Cerul Nou și în Pământul cel Nou.</p><p>Să recapitulăm:</p><p>§ * râul cel nou va ieși din scaunul de domnie al Tatălui și al Fiului;</p><p>§ * nu va conține apă obișnuită, ci apă vie;</p><p>§ * va uda un element central cu o destinație necesară, pomul vieții;</p><p>§ * care va fi concomitent și în mijlocul cetății, dar și pe cele două maluri ale lui;</p><p>§ * producând roduri proaspete în cele douăsprezece luni;</p><p>§ * iar frunzele acestui pom irigat de apa vie vor „vindeca” Neamurile, care trăiesc nu în cetate, ci de pe suprafața Pământului.</p><p>Eu cred că toate acestea ne vorbesc despre Duhul Sfânt. În plus, unul din ultimele versete ale Apocalipsei spune: <strong>„Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără</strong> <strong>plată!”</strong> Iar această invitație este făcută nu de altcineva, ci chiar de … Duhul și Mireasa! Exact Biserica celor născuți din nou împreună cu Duhul Sfânt, Cel care face acum lucrarea de vindecare, de naștere din nou a oamenilor! Dacă le punem pe toate împreună, cel puțin pentru mine, este destul de clar cu ce fel de râu nou vom avea de a face în noua creație.</p><h4>6. Un nou pom al vieții — Apocalipsa 22:2:</h4><p>Râul va fi plin „cu apa vieții”, numire care pe mine iar mă depășește ca și influența lui asupra pomului vieții. Scena îmi aduce aminte de hiperdimensiunile în care opera „Îngerul Domnului” în stare să tăbărască, el unul singur, „în jurul celor ce se tem de El”. Citim acum că acest <strong>„pom al vieții”,</strong> la singular, <strong>se va afla „î</strong>n mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, … rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună”. Cum poate un singur pom să ocupe atătea locuri concomitent vă las pe voi să vă imaginați! Dacă am încerca să desenăm un asemenea pom ar ieși ceva monstruos! Imaginațivi-l cu un trunchi uriaș suspendat în spațiu astfel ca rădăcinile lui să poată fi în același timp și în piața cetății și pe cele două maluri ale râului. Avem aceleași dificultăți cu cele întâlnite la descrierea „slavei Domnului” din debutul cărții profetului Ezechiel. Pentru mine, este evident că avem de-a face cu ceva care există în hiperdimensiunile unui altfel de spațiu. Acest pom al vieții este într-o rezonanță profetică simetrică cu pomul vieții așezat de Dumnezeu pentru primii oameni în rai (Geneza 2:9). Este clar că se anulează „căderea” primilor aomeni și umanitatea este reașezată în condițiile de la început. Dar cum poate rodi „în fiecare lună” într-o cetate în care „nu va mai fi noapte” și nu înțeleg cum se vor măsura atunci zilele? Doar dacă nu cumva Dumnezeu folosește iar un „antropomorfist”, ca să ne spună ceea ce altfel n-am putea pricepe. Asta ca să nu remarcăm o altă ciudățenie! În Noul Ierusalim nu va mai exista „pomul cunoștinței binelui și răului”. S-ar putea să fie semn că el și-a jucat rolul pe care i l-a destinat Dumnezeu în istorie și nu mai este!</p><h4>7. Un nou Tron — Apocalipsa 22:3–4:</h4><p>Pentru mine este clar și evident! Avem de a face iar cu descrierea unor realități dintr-o altă sferă de existență, cu totul deosebită de a noastră, mult mai compelxă și mai completă. Cerul Nou și Pământul Nou vor fi integrate în hiperdimensiunile lumilor lui Dumnezeu, cu acces direct la tronul slavei și la părtășia continuă și benefică a vieții care curge dinspre Dumnezeu înspre toate făpturile create de El: <strong>„</strong>Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3–5). Va fi împlinirea speranței apostolului Ioan: <strong>„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2).</strong> Care va fi legătura dintre „Cerul cel Nou” și „Cel de al Treilea Cer” al prezenței divine? Nu știu, dar cred din toată ființa că există în hiperdimensiunile Slavei o succesiune de văluri pe care le vom pătrunde succesiv și după care Dumnezeu se va ascunde mereu, imposibil de cuprins și infinit superior tuturor lucrurilor create. Și mai cred că, dintre toate făpturile create, oamenii uniți cu Hristos vor avea un statut privilegiat pentru că „ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor”. <strong>În felul acesta, paradisul pierdut va fi paradisul</strong> <strong>recâștigat prin Hristos.</strong> Expresia: „S-a isprăvit!” din Apocalipsa 21:6 este ecoul strigătului care a răsunat pe crucea de la Calvar, iar scurtele versete care-i urmează ne întorc la un rezumat minim al întregii Apocalipse: „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:6–8). Perspectivă glorioasă de care vom avea parte este: <strong>vom „împărăți în vecii vecilor.”</strong> Ca să putem împărăți vor trebuie să existe lucruri peste care să putem împărății. Aceasta ne deschide perspectiva activității noastre în alte Universuri ale creaturilor lui Dumnezeu și implicarea noastră în felul în care Dumnezeu își administrează creația! La fel cum examenele pe care le-ai dat la școală te-au calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi existența, testele și încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună cu Hristos în viața de apoi. Uită-te țintă la premiu. Viața aceasta este povestea scurtă; viața de dincolo este povestea întreagă. Să-L vezi pe Iisus față în față și să domnești împreună cu El pentru totdeauna este cea mai glorioasă perspectivă, nu-i așa?</p><p><strong>Studiu suplimentar: Apocalipsa 21.8 </strong>— <strong>Despărțirea veșnică de Dumnezeu a celor care au trăsăturile diavolului:</strong></p><p>Însemnătatea teribilă a versetului 8 este evidentă. Ea este în contrast cu învingătorii din versetul 7 și în amândouă versetele suntem purtați dincolo de limitele timpului și în întinderea fără sfârșit a eternitășii. Regiunea aceea limitată, arzând cu judecata sfântă a lui Dumnezeu, va fi a doua moarte pentru cei aruncați acolo. Cea dintâi moarte nu este anihilare. Dacă ar fi fost, n-ar putea fi a doua. Moartea este despărțirea sufletului de trup. A doua moarte va fi despărțirea completă și absolută a tuturor legăturilor care sunt cu Dumnezeu: totală despărțire de tot ce se cuprinde în cuvintele viață, și lumină, și dragoste. Va fi o existență, dar nu viață în sensul deplin și propriu al cuvântului. Lista celor peste care cade pedeapsa aceasta este instructivă și întunecată. Începe cu cei fricoși și necredincioși. Fiind fără credință, ei s-au temut de om și nu L-au mărturisit pe Iisus ca Domn al lor. Cei care poartă caracterul diavolului, care este un ucigaș, și s-au asemănat prin poftele și apucătuile lor cu puterile întunericului, vin imediat. Lista se termină cu „toți mincinoșiiˮ, pentru că a minți este o altă caracteristică a diavolului, și înșelăciunea ia o varietate de forme subtile. Învingătorii din versetul 7 sunt fii ai lui Dumnezeu. Cei condamnați din versetul 8 se recunosc ei înșiși ca fii ai celui rău. Ei îi împărtășesc soarta. Dincolo de punctul unde am ajuns, Scriptura nu ne mai duce. Starea eternă este ceva ce se află dincolo de capacitatea minților noastre. Dumnezeu va fi atunci totul în toți, dar nu este dată în detaliu nicio descriere. Dacă ar fi fost dată, ne-ar fi de neînțeles în starea în care suntem acum; putem deduce acest lucru din ceea ce ne spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 12.4. Găsim totuși învățătură adâncă în ceea ce ni se spune.</p><p><strong>Apocalipsa 22 — Integrare în eternitate:</strong></p><p>În această discuție pe țărmul eternității am ajuns împreună să dăm un răspuns la cea de a treia întrebare pe care o pun cei ce studiază Apocalipsa:</p><p>1. Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?</p><p>2. Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus?</p><p>3. <strong>Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?</strong></p><p>După ce am enumerat cele șapte lucruri noi din lumea viitoare, rămâne să dăm un răspuns la întrebarea: Asta este tot? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus? Ni s-a spus că toți păcătoșii din toate veacurile, demonii și oamenii, inclusiv Satana, falsul profet, Antihristul și toți ceilalți sau fost aruncați în iazul etern cu foc și pucioasă. Ei au fost alungați de la fața lui Dumnezeu și din prezența sfinților și a ființelor neprihănite. Au ajuns într-un loc de totală izolare și de veșnică suferință. În plus, tot Universul pe care-l cunoaștem astăzi, cu miliardele de galaxii și planete a fost desfințat. Totul a fost redus la energia pură a focului. Dumnezeu a făcut din această energie un alt Univers care n-a cunoscut întinarea păcatului. Se crează o lume nouă de oameni noi! Pentru această afirmație, ne bazăm pe două versete din Noul testament: <strong>„Căci, dacă este cineva în</strong><em> </em><strong>Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5).</strong> Această creație nouă este conectată direct cu lumea prezenței divine. Între ea și restul creației este unitatea recâștigată prin Hristos: <strong>„ … căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9–10). </strong>Ni s-a mai spus și că cei șapte dușmani ai lui Dumnezeu au fost nimiciți cu desăvârșire. Știm că după toate aceste lucrări săvârșite de Iisus Hristos, însuși Fiul I se va supune Tatălui, în ordinea eternă a lucrurilor:<strong> „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:27–28). </strong>Aceasta este limita orizontului profetic la care avem acces prin ceea ce ni s-a revelat în Biblie.<strong> </strong>Dar, oare, numai atâta este? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a pus?<strong> </strong>Apocalipsa cuprinde doar o parte din ceea ce ni s-ar fi putut spune. Ea „selectează” evenimente și elemente pentru ca să aflăm doar ceea ce ne este de folos deocamdată pentru a ne entuziasma de viitor și pentru a ne motiva la o viață trăită în sfințenia care ne așteaptă. Sunt multe alte lucruri, stări și evenimente pe care suntem lăsați să le percepem doar aluziv sau, și mai subtil, remarcându-le absența. Ele se aseamănă cu bucățile unui mozaic sublim. Iată câteva dintre ele:</p><p><strong>1. Doar în parte despre celelalte făpturi cerești: </strong>Interesant! Apocalipsa 21 și 22 nu ne spun nimic despre „alte făpturi” pomenite anterior în cărțile Noului Testament. Nu-i întâlnim în text pe îngeri, pe serafimi și pe heruvimi și nu ni se spune nimic despre interacțiunea oamenilor din noua creație cu ei.<strong> </strong>Nu-l găsim pe arhanghelul Gabriel care a anunțat nașterea Domnului, nici pe arhanghelul Mihail care s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9), nu-i întâlnim pe fiii lui Dumnezeu din cartea Iov, nici pe cei din „sfatul (consiliul) străjerilor” din 1 Regi 22:19–22 sau din cartea Daniel 4:17.<strong> </strong>Nu ni se spune nimic despre miile de îngerii mijlocitori „care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze” (Iov 33:23) și nici de „adunarea în sărbătoare a îngerilor” (Evrei 12:22) sau despre cele trei grupe de șapte îngeri care au declanșat pedepsele mâniei divine asupra Pământului! Nu-i întâlnim nici măcar pe cei patru heruvimi teribili care stau în jurul tronului din slava cerească! Se pare că ni se descrie „numai” partea noastră dintr-o realitate cu mult mai multe Universuri. Am putea spune că Împărăția lui Dumnezeu există în multe alte lumi, adică există un Multivers de Universuri!<strong> </strong>Prin natura Sa, Dumnezeu este omniprezent, făptura Lui fiind și imanentă (locuind în creație) și transcendentă (existând în afara ei și independent de ea).<strong> </strong>Orice încercare de a-L localiza pe Dumnezeu nu-L cinstește, ci-L dezonorează. Când ni se va spune în acest capitol că <strong>„Dumnezeu va fi cu oamenii”</strong> și că <strong>„ei vor umbla în lumina</strong> <strong>Lui”</strong> nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este un fel de extraterestru superior care se va mărgini în final să stea cu oamenii. Dacă ne închipuim că El va fi aici și nicăieri în altă parte, ne închipuim greșit. Acesta este un antropomorfism obraznic și antropocentric!<strong> „Iată că cerurile cerurilor nu-L pot încape”,</strong> ne spune Solomon, convins că templul zidit la Ierusalim nu-L va coborî pe Dumnezeu la nivelul nostru. Faptul că Dumnezeu își va face simțită plenar prezența Lui în Noul Ierusalim nu-I desfințează omniprezența Sa, ci înseamnă că El alege să se facă accesibil și nouă.<strong> </strong>Asta nu înseamnă că nu mai există heruvimi cu patru fețe, roțile slavei și tot ceea ce am întâlnit deja în sala tronului pe marea de sticlă asemeni cristalului.</p><p><strong>2. Doar în parte despre Cerurile lui Dumnezeu: </strong>Ca să ne dăm seama desptre această pluralitate a eternității este suficient să vă întreb: „De unde s-a coborât cetatea sfântă, Noul Ierusalim?”<strong> </strong>Veți alerga la text și vom citi împreună:<strong> „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:2–3). </strong>Noul Ierusalim a „coborât” în Cerul cel Nou „din cer de la Dumnezeu”, adică din altă parte. Mai există și mereu va mai exista un „în altă parte”! Iar faptul că Dumnezeu va veni să locuiască împreună cu oamenii nu desfințează în niciun fel faptul că El va putea fi concomitent în altă parte, în Cerul de unde s-a pogorât Noul Ierusalim! Dumnezeu va putea să fie și aici și acolo, și în Cerul nostru și în Cerul Lui și dincolo de toate Cerurile, pentru că este Omniprezent! El există pretutindeni în același timp!<strong> </strong>Omenirea cea nouă va exista în ecosistemul unui Cer Nou și a unui Pământ Nou, dar asta nu înseamnă că nu există ceea ce Biblia numește <strong>„cerurile cerurilor”,</strong> creația multiplă a lui Dumnezeu, fiecare populată cu alte feluri de făpturi.<strong> „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţilor 8:27). „Dar cine poate să-I zidească o casă, când cerurile şi cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde? Şi cine sunt eu, ca să-I zidesc o casă, decât doar ca să ard tămâie înaintea Lui?” (2 Cronici 2:6). „Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu!“ (2 Cronici 6:18). „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta” (Neemia 9:6). „Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin” (Isaia 34:4). </strong>Tot ceea ce ne-a fost sugerat în <strong>Epistola către Evrei</strong> există! Lucrurile din sistemul de închinare de la templu au fost numai „umbra” unor realități care există în hiperdimensiunile celui de al Treilea Cer:<strong> „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul. … Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis, să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”. (Evrei 8:1–2,5). „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:11–12). </strong>Realitățile acelea cerești n-au încetat să existe atunci când au dispărut cerurile vechi și Pământul. Ele n-aveau de ce să fie distruse! Ne-am întâlnit cu ele ori de câte ori Apocalipsa ne-a ridicat de pe Pământ în Hiperspațiul Ceresc.<strong> „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră” (Apocalipsa 6:9). „Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu …” (Apocalipsa 9:13). „ Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea:S-a isprăvit!” (Apocalipsa 16:17).</strong></p><p><strong>3. Doar în parte despre Duhul Sfânt: </strong>Un alt „mare absent” al ultimelor capitole este … Duhul Sfânt! Caracteristic dar curios în aceeași măsură, cea de a treia persoană a Sfintei Treimi apare doar aluziv și activ doar în susținerea lucrărilor făcute de Tatăl și de Fiul.<strong> </strong>Eu cred că El este râul de apă vie izvorât din tronul Tatălui și al Mielului, râul care alimentează noul pom al vieții ale cărui frunze vindecă Neamurile. Nu ni se spune însă foarte clar lucrul acesta. Cea de a treia persoană a Sfintei Trimități își păstrează caracterul și în eternitate.<strong> </strong>El mai apare doar încă o dată în textul Apocalipsei, când dinăuntrul Bisericii și împreună cu ea, strigă și cheamă:<strong> „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17).</strong></p><p><strong>4. Doar în parte despre integrarea în Împărăția plenară a lui Dumnezeu: </strong>Foarte puțini cititori dau importanță diferitelor „împărății” despre care vorbește Biblia. Pentru majoritatea, ele sunt tot una și este suficient că ele identifică ceva ce nu este din lumea noastră. Un cititor cu discernământ va observa însă că avem de a face cu sfere de existență distincte. Trebuie să încercăm să înțelegem care este și va fi relația dintre diferitele „împărății” pomenite în Biblie. Partea finală a Apocalipsei anunță că „ni se dă acces” la prezența divină, că vom deveni asemenea Lui în natură, nu că El va deveni dintr-o dată ca unul din noi! Dumnezeul cel viu nu este ca „vrăjitorul din Oz”, un omuleț ascuns deocamdată după o perdea, pe care-l vom descoperi în final drept unul ca noi, cu probleme și năzuințe neîmplinite. Nu! Departe de noi o asemenea blasfemie! Dumnezeu care ne dă „mai mult decât putem noi cere sau gândi” va rămâne pururi „mai mult decât ce putem noi crede sau gândi”. Iată ce știm parțial despre Împărăția Lui cea veșnică — Noul Testament ne vorbește despre:</p><p><strong>1. Împărăția în forma ei tainică</strong>: <strong>„Fariseii au întrebat pe Iisus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: Uite-o aici sau Uite-o acolo! Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 18:20–21). </strong>Acest text interzice identificarea împărăției cu orice formă sau denominație a bisericii din vreamea de<strong> </strong>acum. Nici catolicismul, nici ortodoxia n-ar trebui să aibe pretențiile unei existențe parohiale cu autoritate asupra unor teritorii sau asupra unor națiuni. Astăzi, Împărăția lui Dumnezeu se află doar în inimile oamenilor!</p><p><strong>2. Împărăția Fiului, atât în forma ei milenară, cât și în forma ei perfectă, amândouă vizibile, nu tainice: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari! Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă!” (Apocalipsa 19:5–7). </strong>Aceste împărății sunt intergate în ceea ce Biblia numește generic <strong>Împărăția Cerurilor</strong>, termen folosit o singură dată în Vechiul Testament (Daniel 11:4) și de 30 de ori în Noul Testament, interesant, numai în Evanghelia scrisă de Matei prioritar pentru poporul evreu<strong>: „Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8:11).</strong></p><p><strong>3. Împărăția lui Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare formă a domniei lui Dumnezeu, pe care „cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde”: „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţilor 8:27). „Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:28). </strong>Ca să respectăm terminologia Scripturii, împărăția lumii acesteia va trece în mâna Dumnezeului nostru, apoi Împărăția terestră a lui Hristos va fi integrată în Împărăția Cerurilor, iar după aceea, această Împărăție a Cerurilor va fi și ea integrată la rândul ei în Împărăția lui Dumnezeu, <strong>„pentru ca El să fie</strong> <strong>totul în toți”: „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:27–28).</strong></p><p><strong>4. Împărăția lui Dumnezeu va fi noul nostru loc de activitate! </strong>Apocalipsa ne spune că în Împărăția lui Dumnezeu vom face două lucruri: <strong>„vom împărăți în vecii</strong> <strong>vecilor”</strong> <strong>(Apocalipsa 22:5)</strong> și că vom fi <strong>„robii Lui care îi vom sluji” (Apocalipsa</strong> <strong>22:3).</strong> Cele două nu se exclud una pe cealaltă. Vom exercita o autoritate delegată, așa cum au avut și ucenicii:<strong> „Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20). </strong>Dacă Împărăția lui Dumnezeu s-ar reduce doar la Pământul cel Nou și la Noul Ierusalim nu ne-am putea împlini o astfel de misiune. Dacă toți vom împărății, atunci cine ne vor fi supuși? Asupra cui ne vom exercita autoritatea?<strong> „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21). </strong>Nu se poate vorbi despre domnie fără existența unor lucruri peste care să se exercite această domnie. Ne așteaptă contactul și interacțiunea cu miliardele de ființa ale Multiversului Împărăției lui Dumnezeu.<strong> Eternitatea va fi lumea lumilor lui Dumnezeu, iar câmpul nostru de misiune va fi pretitindeni unde ne va trimite Dumnezeu să-L reprezentăm și să-I facem cunoscută voia! </strong>Aceasta a fost tema anticipată încă din primul capitol al Apocalipsei:<strong> „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1:5–6).</strong></p><p><strong>5. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție fără de sfârțit! </strong>Logica experienței noastre actuale cere ca totul și toate să aibă o țintă, o finalitate. Nu ne împăcăm prea bine cu conceptul de eternitate. Înțeleptul Solomon a spus-o cel mai bine:<strong> „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11). </strong>Când vom urca la palierul superior al hiperdimensiunilor, timpul își va pierde din importanța actuală. Vom dobândi o „logică nouă” corespunzătoare cu condițiile noi în care vor exista. Biblia ne descrie în finalul Apocalipsei cum timpul terestru se scurge prin timpul profetic asemena unui fluviu în oceanul eternității.<strong> Nimeni nu trebuie să perceapă cele scrise în ultimele capitole ale Apocalipsei drept un final al istoriei. Nu există „sfârșitul lumii”!</strong> Istoria trece printr-un prag existențial la altul, urcând la un nou palier superior. Ne reintegrăm în eternitate! Am trecut prin „acest veac” al istoriei și am citit profeția despre „veacul viitor” al împărăției terestre.<strong> </strong>Cu capitollele 20–22 privim crepusculul veacurilor viitoare.<strong> „Și vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5). </strong>Expresia aceasta de pluralitate, „<strong>vecii vecilor”,</strong> identifică aventurile viitoare care ne așteaptă. Un „veac” sau „eon” este o perioadă foarte mare de timp:<strong> „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus” (Efeseni 2:6–7). </strong>Dumnezeu are încă mari surprize pentru noi. Eternitatea este încă în copilăria ei!</p><p><strong>Reflecții suplimentare: 1. Apocalipsa 22:4–6 — Vom vedea fața Lui și vom reflecta lumina Lui (22.4):</strong></p><p>Să citim aceste cuvinte pline de slavă: „ei vor vedea fața Lui”. Fața Lui este în legătură cu gloria adusă de revelația Sa Însăși. Când legea a fost dată și călcată, Moise a găsit har înaintea lui Dumnezeu și în felul acesta încurajat, a spus: „Arată-mi, Te rog, gloria Ta” (Exod 33.18). Răspunsul a fost: „Tu nu-Mi poți vedea fața, pentru că omul nu poate să Mă vadă și să trăiască.” Sub har contrastul este mare. Noi putem spune: „Dumnezeu a strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Hristos” (2 Corinteni 4.6). Dar ceea ce avem aici depășește cu mult acestea. Aduși în favoarea Lui, vom fi în lumina deplină a cunoașterii lui Dumnezeu, revelată în mod perfect în Hristos. Se va împlini cererea Domnului nostru: „Să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea” (Ioan 17.24). Vom vedea fața lui Dumnezeu pentru totdeauna, privindu-L pe El.<br>În legătură cu aceasta vin următoarele cuvinte: „Nunmele Lui va fi pe frunțile lor.” În capitolul 13 am văzut că toți cei ce urmau Fiarei trebuiau să aibă semnul sau numele pe frunțile lor, declarând astfel supunerea față de ea și faptul că o reprezentau. Aceștia vor ajunge, după cum am văzut, sub mânia lui Dumnezeu. Noi vom purta numele lui Dumnezeu și al Mielului, în locul cel mai proeminent, declarând supunerea față de El și reflectând asemănarea Sa ca reprezentanți ai Săi. Ar fi dificil să concepi vreun lucru mai binecuvântat decât acesta — să locuiești în lumina Lui și să reflectezi asemănarea Lui pentru totdeauna. Este de notat faptul izbitor al repetării de trei ori a cuvântului „Lui”, nu al „Lor”. Dumnezeu și Mielul sunt amândoi prezentați cu un pronume singular. Ei sunt deosebiți în mod clar, dar Ei sunt una. Este o altă indicație a Dumnezeirii lui Hristos.</p><p><strong>Niciodată noapte (22.5):</strong></p><p>Fiind aduși astfel în strălucirea luminii vii, toată întunecimea morții s-a dus pentru totdeauna și nu mai este nevoie de vreo lampă neînsemnată a omului. Capitolul nostru începe cu viața și continuă cu lumina. Dragostea nu este menționată, este numai dedusă, deoarce cetatea este mireasa, soția Mielului, și aceasta, fără îndoială, pentru că este vorba de cetate, care face cunoscut nu dragostea, ci este centrul administrării divine.</p><p><strong>A domni în vecii vecilor (22.5):</strong></p><p>Cuvintele de la sfârșitul descrierii sunt: „ei vor domni în vecii vecilor.” După cum am învățat la începutul cărții, sfinții sunt făcuți o împărăție de preoți pentru Dumnezeu; adică ei sunt preoți și regi. Mai departe, după cum apostolul Pavel a spus corintenilor, „sfinții vor judeca lumea”. Și iarăși, „noi vom judeca pe îngeri”. Acesta este gândul lui Dumnezeu, hotărât de mult timp. Acum îl aflăm că este adus la îndeplinire.<br>Aici sunt lucruri care se ridică mai presus de puterile noastre slabe de înțelegere în prezent. Totuși ele sunt, binecuvântat fie Dumnezeu, în mod profund reale, stabilite la timpul lor, pentru a fi stabilite pentru totdeauna. În versetul 5 am citit ultimul cuvânt al revelației profetice și în el am fost conduși spre o condiție de binecuvântare mult mai presus de cele mai înalte gânduri ale noastre. În Geneza 3 l-am văzut pe om depărtându-se de lumina lui Dumnezeu — atât cât i-a fost dăruită — s-a afundat în noapte spirituală și a devenit un sclav al păcatului. Aici îi vedem pe oamenii răscumpărați care au primit „plinătatea harului și darul liber al dreptății” arătat în lumina veșnică și ei vor domni în viață, prin Acel unul singur, Iisus Hristos, așa cum a scris apostolul Pavel în Romani 5.17.</p><p><strong>Afirmarea adevărului revelat (22.6):</strong></p><p>De aceea nu suntem surprinși că versetul 6 ne dă o afirmare solemnă a adevărului despre viitorul minunat dezvăluit. Apostolii au făcut cunoscut puterea și venirea Domnului, iar Petru ne asigură că ei n-au urmărit niște basme meșteșugit alcătuite (vezi 2 Petru 1.16). Aici contemplăm slăvi care se întind în eternitate și care ar fi dincolo de credință, dacă nu ne-ar fi fost garantate ca „vrednice de crezare și adevărate”.</p><p><strong>2. Apocalipsa 22:7–9: Iată, Eu vin curând (22.7):</strong></p><p>Totodată ele sunt lucruri „care trebuie să aibă loc în curând”. Afirmația aceasta intenționează desigur să ne comunice că noi trebuie să socotim timpul potrivit estimării divine și nu a noastră. Cuvântul tradus „curând” este aproape același întâlnit și în versetul 7, unde avem cea dintâi dintre cele trei anunțuri: „Eu vin curând”, care se întâlnesc în versetele de încheiere a acestei cărți. Ce înseamnă pentru noi multe secole nu sunt decât câteva minute pe ceasul mare al lui Dumnezeu. Înclinăm să gândim totuși că acest cuvânt înseamnă că, atunci când are loc o lucrare divină, ea este marcată de iuțeală, repreziciune, așa cum se spune în Romani 9.28: „Domnul va îndeplini pe deplin și repede pe pământ cuvântul Său.” Când va veni Domnul Iisus, nu vor fi manifestări încete și de lungă durată, ci va fi ca fulgerul, o clipă. În timp ce așteptăm venirea Lui, binecuvântarea noastră stă în ținerea spuselor profeției pe care o cercetăm. Vom „păzi” cuvintele ei dacă le păstrăm în gândurile noastre în așa fel încât ele ne vor guverna viața. Am auzit despre studiul profeției ca fiind doar un lucru intelectual. Desigur, s-ar putea să fie numai atât, dar intenția lui nu este numai atât. Dacă păzim spusele profeției, vom fi îmbogățiți cu înțelegerea scopului pe care îl are Dumnezeu, cu planurile pe care le are înaintea Sa și căile pe care se va ajunge la împlinirea lor. Vom fi de asemenea binecuvântați de siguranța biruinței depline care va încununa toate judecățile și căile Sale.</p><p><strong>A te închina numai lui Dumnezeu (22.8–9):</strong></p><p>Efectul tuturor acestora asupra lui Ioan a fost foarte mare, așa cum în adevăr trebuie să fie asupra noastră care le citim. Impulsul de a te închina era drept, fără îndoială, deși a cădea la picioarele îngerului era un lucru greșit. Faptul acesta a fost respins îndată de înger, pentru că el avea mai degrabă locul unui rob, și în privința aceasta era egal cu Ioan și cu profeții, sau chiar cu toți cei care își iau locul de ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm. Niciun înger nu va accepta ca cineva să i se închine lui, deși dorința cea mai aprinsă a lui Satan, marele înger căzut, aceasta era, așa cum ni se arată în Matei 4.9.</p><p><strong>3. Apocalipsa 22.16:</strong> <strong>Iisus, steaua strălucitoare de dimineață:</strong></p><p>În timp ce Apocalipsa se apropie de sfârșit, Iisus ni Se prezintă nu numai în felul în care să ne întoarcem înapoi la prezicerile Vechiului Testament a răsăritului Soarelui dreptății, ci în al doilea rând, în legătură mai distinct cu nădejdile Noului Testament. El fusese prezis venind ca o „stea a lui Iacov” (Numeri 24.17) fără vreo referință la dimineață. Ca Steaua strălucitoare a dimineții, Iisus ni Se prezintă ca Acela care vine mai înainte de răsăritul zilei și ca o garanție a ei. Acum Israel nu-L cunoaște în felul acesta, pentru că a fost respins și tratat ca înșelător. Biserica, și numai Biserica Îl cunoaște în caracterul acesta și are dreptul să-și mențină aceste speranțe cerești, centrate în El, care se vor realiza mai înainte de a se arăta ziua glorioasă pentru Israel și pentru Pământ. În felul acesta, în versetul 16 Domnul Iisus ni Se adresează personal ca Acela în care sunt centrate toate speranțele și pentru Cer și pentru Pământ, și El Se dezbracă de Sine Însuși, pentru a vorbi astfel, de toate titlurile și onorurile Sale, pentru ca mai simplu și efectiv să Se prezinte pe Sine Însuși. În felul acesta Se adresează mai direct inimilor celor ai Săi. Ca urmare este un răspuns imediat.</p><p><strong>Iisus, Rădăcina și Vlăstarul lui David:</strong></p><p>Versetul 16 are în el un element de contrast dacă îl comparăm cu cel dintâi verset al cărții. Descoperirile profetice date de Dumnezeu lui Iisus Hristos și transmise nouă de îngerul Său prin Ioan, acum sunt complete. Îngerul prin care au fost comunicate a dispărut. Iisus Însuși rămâne și în versetul acesta și în cele următoare se aude numai glasul Lui. În primul rând El aprobă tot ceea ce a fost transmis prin slujirea îngerului și ceea ce a fost trimis de El. Nu trebuie să gândim că mărturia profetică a fost ceva mai jos decât divină, deși a ajuns la noi în felul acesta. Mărturia a fost dată în cele șapte biserici din Asia, cum se precizează în capitolul 1.4, dar prin ele este intenționată iluminarea întregii Biserici universale până ce va veni El. După ce a aprobat întreaga carte, Domnul Iisus, folosind numai numele Său personal, ni Se prezintă în două feluri. Întâi, ca Rădăcina și Vlăstarul lui David, care ne dă demnitatea Sa în omenire pentru împărăție și pentru stăpânirea întregului Pământ. Dacă citim Psalmul 78.65–72 — T.M. și apoi 2 Samuel 23.1–5, observăm că, aceste pasaje arată cum printr-o intervenție specială a puterii divine David a fost ridicat în poziția împărătească, și cum el a fost o imagine imperfectă a Unuia infinit mai mare care avea să coboare din el în ce privește trupul. De aceea în Isaia 11.1 se vorbește de Hristos ca de o Ramură care iese din tulpina lui Isai și un Vlăstar din rădăcinile căruia vor fi roade. Aici El ni Se prezintă clar ca vlăstar al lui David. Dar în același capitol din Isaia, în versetul 10, El este prezentat ca „Vlăstarul lui Isai” care va fi „în ziua aceea” și corespunde cu ce avem în capitolul nostru. El este „tulpină” și „rădăcină” în Isaia; este „Vlăstar” și „rădăcină” în Apocalipsa. În cele dintâi cuvinte este proeminent gândul omenirii Lui; în cuvintele din urmă, Dumnezeirea Lui. Și apoi — revenind la 2 Samuel 23 — când în cele din urmă El stăpânește peste oameni în dreptate și în temere de Dumnezeu, El va fi „ca lumina dimineții, ca răsăritul soarelui în dimineața fără nori”. În imaginea aceasta izbitoare și poetică se arată începutul zilei strălucitoare a Mileniului Pământului, când El va veni.</p><p><strong>4. Apocalipsa 22.17:</strong> <strong>Invitația de a veni și cei ce n-au venit:</strong></p><p>A doua propoziție se referă la cei care au auzit acest strigăt dar până acum încă nu i s-au alăturat lui. Este vreunul dintre cititori în situația aceasta? Atunci ești invitat să fii împreună cu Duhul și Mireasa și să-ți adaugi acest „Vino” la al lor. Cu cât înțelegem mai mult partea noastră în Adunare și locul pe care Adunarea îl are ca mireasă a lui Hristos, cu atât mai mult vom dori venirea Mirelui. Propozițiile a treia și a patra cuprinse în versetul 17 ne dau siguranța fericită că până ce va veni El, apa vie pe care o dăruiește Evanghelia este la dispoziția fiecărui suflet însetat. Dacă Domnul nostru vorbește, așa cum face aici, noi care suntem niște simpli robi ai Săi ne putem adresa cu îndrăzneală oamenilor cu aceleași cuvinte, plini de încredere. Este o bucurie să știm că întocmai cum ne putem îndrepta spre El care este Steaua strălucitoare de dimineață și-I spunem: „Vino!” tot așa ne putem îndrepta spre oameni în general și către cei însetați în special și să-i îndemnăm să vină să ia apa vieții, fără plată. Până ce această perioadă a harului va fi înlocuită cu o perioadă a judecății, invitația Evangheliei trebuie să fie făcută cunoscut. Ea este pentru „oricine vrea” și putem fi siguri că în final se vor găsi unii care prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu vor voi să ia.</p><p><strong>Duhul și Mireasa spun: Vino!</strong></p><p>Putem afla încurajare în faptul că la sfârșitul acestei cărți, și de fapt al Noului Testament ca întreg, Duhul Se arată că încă a rămas, și Mireasa ca încă existând ca o entitate pe Pământ. Decăderea care s-a arătat atât de trist în Biserica de nume, după cum este indicat profetic în capitolele 2 și 3, n-a oprit lucrarea Unuia și n-a distrus pe celălalt. Duhul locuiește în Biserică, în Mireasă, și de aceea într-un glas se aude răspunsul: „Vino!” acesta este faptul; dar avem să ne cercetăm pe noi înșine dacă suntem în totul în armonie cu acest strigăt. Ne temem că prea mulți creștini urmăresc încă îmbunătățirea lucrurilor de pe Pământ sau cât de cât evenimente pentru o condiție ideală a lucrurilor care să fie produse prin predicarea Evangheliei, punând mare accent pe implicațiile lor sociale, și de aceea cu greu s-ar alătura acestui strigăt.</p><p><strong>5. Apocalipsa 22.18–19:</strong> <strong>Cine adaugă sau scoate ceva din Cuvântul lui Dumnezeu:</strong></p><p>Este un fapt deosebit de solemn în versetele 18 și 19. A falsifica o parte din Cuvântul lui Dumnezeu este un lucru de care se presupune că nu se va face vinovat un credincios adevărat. Să notăm că păcatul acesta poate fi făcut adăugând unele cuvinte sau scoțând din ele. În zilele de altădată primul păcat a fost cel al fariseilor, al doilea cel al saducheilor. Unii adăugau tradiția lor, care avea ca efect desființarea adevăratului Cuvânt al lui Dumnezeu. Ceilalți adoptau vederi raționaliste și refuzau să creadă în înviere, sau în îngeri, sau în duh și în felul acesta înlăturau mult din Cuvântul divin. Deși numele acestora sunt învechite, spiritul lor este viu și astăzi, iar avertizarea aceasta este foarte necesară. Amenințarea din ultima parte a versetului 19 este foarte gravă: scoaterea părții lui de la pomul vieții. Trebuie să notăm că schimbarea „cuvintelor” este interzisă. Avem un anunț final chiar aici la sfârșit, că toate cuvintele Scrierilor divine sunt inspirate. Inspirația cuvânt cu cuvânt este susținută chiar la sfârșit. Dacă nu am avea o inspirație cuvânt cu cuvânt, n-am avea deloc inspirație. Este ușor de înțeles acest lucru, dacă ne îndreptăm gândurile la aranjamentele din lume. Legile țării nu sunt desigur inspirate, dar ele sunt autoritate și au fost decretate de Parlament în formă scrisă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt. În Curtea de Apel se face frecvent caz de însăși cuvintele legii, știind că ele sunt valabile și nu pot fi desconsiderate sau alterate. Dacă un avocat dă la o parte cuvintele legii într-o acțiune legală și pretinde să interpreteze ceea ce se numește „spiritul legii” separat de cuvintele ei, va fi repede dovedit că este greșit și numai cuvintele ar avea autoritate și ar guverna acel caz. Să ținem seama de cuvintele acestei profeții și de fiecare altă parte a Scrierilor divine.</p><p><strong>6. Apocalipsa 22.20:</strong> <strong>Ultimele cuvinte ale Domnului Iisus: „Eu vin curând”:</strong></p><p>În versetul 20 avem ceea ce putem privi ca ultimele cuvinte ale binecuvântatului nostru Domn în Sfintele Scripturi — ultimul Său cuvânt inspirat către Biserica Sa. El tocmai mărturisise despre integritatea și autoritatea cuvântului Său sfânt, însă spunând „dacă adaugă cineva la acestea” (versetul 18), gândim că El Se referea la tot conținutul acestei cărți minunate, în adevăr la tot ce avem în Scripturi. Iar ultimul cuvânt al mărturiei Sale este: „Da, Eu vin curând.” În felul acesta pentru a treia oară în acest capitol de încheiere El anunță venirea Sa. Dat fiind acest lucru, cât de extraordinar este faptul că însuși gândul venirii Sale s-a dus din gândirea Bisericii timp de veacuri, și chiar a fost tăgăduit sau explicat greșit. Fără îndoială explicația stă în faptul că Biserica a alunecat în lume și și-a îndreptat gândurile spre Pământ, așa cum i s-a spus în scrisorile către Pergam și Tiatira în capitolul 2. Înșelată de ispitele pământești, venirea lui Hristos ceresc și-a pierdut atracția. Să privim la El, pentru ca nu cumva același proces să aibă loc în inimile și în viețile noastre. Dacă știm care este în adevăr partea și perspectiva noastră, vom afla că venirea Sa este atractivă mai mult decât pot spune cuvintele, iar răspunsul nostru va fi desigur, așa cum este indicat aici: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Nu putem dori amânare și adăugăm cu entuziasm: „Așa să fie!” Vino repede, așa cum ai spus, Doamne Iisuse! Dumnezeu să ne întărească la fiecare credința și încrederea în baza cărora acesta să fie adevăratul răspuns al tuturor inimilor noastre.</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=4efe9e4ae1b3" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[REZOLVAREA SUBIECTELOR DE LA EXAMENUL DE TITULARIZARE ISTORIE — 2016!]]></title>
            <link>https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/rezolvarea-subiectelor-de-la-examenul-de-titularizare-istorie-2016-431143677bc5?source=rss-65e80273e0e6------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/431143677bc5</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Balutescu Marius Petrisor]]></dc:creator>
            <pubDate>Sat, 27 Jun 2020 11:09:00 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2020-06-27T11:09:00.983Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p><strong>REZOLVAREA SUBIECTELOR DE LA EXAMENUL DE TITULARIZARE ISTORIE — 2016!</strong></p><p><strong>Varianta 1:</strong></p><p><strong>Subiectul I (30 de puncte)</strong></p><p><strong>A. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:</strong></p><p>„Stalin s-a bucurat de triumful Wehrmacht-ului asupra Franței […]. Era de părere că</p><p>prăbușirea democrațiilor îi consolida pretențiile la compensații în plus în Europa de Est și de Nord, primite în schimb pentru că îi dădea lui Hitler mână liberă în Occident și în Africa […]. Așadar, când Molotov s-a dus la Berlin, la 12–13 noiembrie 1940, ca să aducă la zi pactul sovieto-nazist, Stalin i-a spus să pretindă, ca cerințe de bază, ca Finlanda, România și Bulgaria, plus strâmtorile din Marea Neagră, să fie alocate sferei de influență sovietice, iar ca cerințe ultime, Ungaria, Iugoslavia, vestul Poloniei, Suedia și o parte din ieșirile la Marea Baltică. La un loc, nu diferă foarte mult de ceea ce a cerut Stalin, și în majoritatea cazurilor a obținut, în urma victoriei, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.“ (P. Johnson, <em>O istorie a lumii moderne (1920–2000)</em>)</p><p><strong>1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informații selectate din sursa dată, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (<em>cauză</em>, respectiv <em>efect</em>). 1 punct</strong></p><p>Pentru rezolvarea acestei cerințe exista posibilitatea stabilirii, la alegere, a uneia dintre urmatoarele relații de cauzalitate:</p><p><strong>O primă variantă:</strong></p><p>a. Cauza: Stalin i-a cerut lui Molotov „să aducă la zi pactul sovieto -german și să pretindă ca cerințe de bază Finlanda, România, Bulgaria, plus strâmtorile din Marea Neagră să fie alocate sferei de influență sovietice, iar ca ultime cerințe, Ungaria, Iugoslavia, vestul Poloniei, Suedia și o parte din ieșirile la Marea Baltică.”</p><p>b. Efect: „în majoritatea cazurilor a și obținut în urma victoriei, la sfârșitul celui de-al Doilea Razboi Mondial”</p><p><strong>A doua variantă:</strong></p><p>Cauza: Stalin credea ca Hitler nu va ataca U.R.S.S., mărginindu-se la Europa de Apus și Africa.</p><p>Efect: El credea că putea avea mână liberă să-și impună hegemonia în Europa Răsăriteană, ceea ce se va și întâmpla la sfârșitul războiului.</p><p><strong>2. Menționați o cauză și două consecințe ale participării Statelor Unite ale Americii la al Doilea Război Mondial. 3 puncte.</strong></p><p>a) Cauza: Atacul japonez de la Pearl Harbour din 7 decembrie 1941</p><p>b) Consecințe : — S.U.A. își va impune hegemonia în Apusul Europei</p><p>- Pentru o vreme S.U.A. va fi singura putere deținătoare a bombei atomice.</p><p><strong>3. Prezentați comparativ două fapte istorice desfășurate în relațiile internaționale din lumea interbelică, stabilind o asemănare și o deosebire dintre aceste fapte. 8 puncte.</strong></p><p><strong>Două fapte istorice: a) Constituirea Societății Națiunilor în 1919;</strong></p><p><strong>b) Semnarea Pactului Briand Kellogg în 1928.</strong></p><p>Înființarea Societății Națiunilor a fost propusă de Woodrow Wilson, având ca scop esențial împiedicarea izbucnirii unui nou conflict de proporții; propunerea făcea parte din cele „14 Puncte”. Era concepută ca o organizație care urma să descurajeze diplomația secretă și să asigure egalitatea tuturor statelor „mari și mici”.</p><p>Pactul Briand — Kellogg a fost semnat la propunerea miniștrilor de externe ai Franței și S.U.A., Aristide Briand și F. Kellogg, într-un moment de „reconciliere internațională” și de asigurare a „securității colective”.</p><p><strong>Asemănarea:</strong> ambele își propun să împiedice o nouă conflagrație și să asigure „rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor dintre state.”</p><p><strong>Deosebirea:</strong> deși ambele acțiuni au implicat participarea americană, la înființarea Societății Națiunilor, S.U.A. au ramăs la stadiul de propunător, în vreme ce la încheierea Pactului Briand-Kellogg americanii s-au dovedit activi.</p><p><strong>B</strong></p><p><strong>Elaborați, în 1–2 pagini, o sinteză referitoare la spațiul românesc în secolul al XIX-lea, având în vedere:</strong></p><p><strong>- menționarea unei trăsături a culturii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea;</strong></p><p><strong>- prezentarea a două fapte istorice desfășurate în viața politică internă în perioada 1859–1870 și</strong></p><p><strong>precizarea unei asemănări și a unei deosebiri dintre acestea;</strong></p><p><strong>- menționarea a două măsuri legislative adoptate de instituțiile politice din România în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea și a câte unei caracteristici a fiecăreia dintre aceste măsuri.</strong></p><p><strong>Notă: </strong>Se punctează și evidenţierea <strong>relaţiei cauză-efect</strong>, respectarea <strong>succesiunii cronologice/logice </strong>a faptelor istorice, utilizarea <strong>limbajului istoric adecvat</strong>, <strong>respectarea </strong>limitei de spaţiu. <strong>18 puncte</strong></p><p><strong>Constituirea Romaniei Moderne:</strong></p><p>În secolul al XIX-lea societatea românească a încercat racordarea la modernitatea apuseană; însă, în fapt, întregul secol a pendulat între deschiderea față de civilizația occidentală și autohtonism/tradiționalismul românesc. Acest aspect se poate observa mai ușor în planul culturii.</p><p>În prima jumatate a secolului XIX, în cultura româna modernă observăm confruntarea de idei dintre cei care considerau cultura română „o anexă secundară” la cea occidentală, ex: bonjuriștii, și, cei care considerau că și cultura românească este suficient de dezvoltată, „ ca să nu trebuiască să găsim sujeturi de scris de la alții”- M. Kogălniceanu — discurs la inaugurarea cursului de istorie de la București. Din păcate, și unii și alții au alunecat în ridicol — „bonjuriștii” pentru că imitau cultura franceză, iar tradiționaliștii romantici pentru că exagerau cu mult importanța culturii și istorii romaâilor — de exemplu N. Bălcescu îl vedea pe Miohai Viteazul drept promotorul medieval al unității naționale românești.</p><p>La fel, în plan politic se observă o confruntare între cei care erau „aserviți” Occidentului și cei care încercau să apere interesele națiunii române. Putem analiza, în acest sens, modul de elaborare a doua acte constituționale. Primul — „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris” alcătuit de A.I. Cuza și cel de-al doilea — Constituția din 1866.</p><p>Primul act este de fapt prima constituție cu adevărat românească și restabilea autonomia Principatelor, încălcată de Marile Puteri prin Convenția de la Paris. Din păcate, ea instituia un regim autoritar-dictatorial, — după expresia lui Stelian Tănase, AL.I. Cuza dorind „să guverneze cum făcea protectorul său Napoleon al III-lea în Franța”.</p><p>Al doilea act este Constituția din 1866. Aceasta inaugurează oficial monarhia constituțională. La prima vedere este o constituție românească întocmai ca și Statutul, dar, în realitate, este o reproducere a Constituției Belgiene. Pendulează, asadar, între „tradiționalism românesc” și „occidentalism”. Proclama drepturi și libertăți cetățenești dar nu acorda drepturi evreilor. O altă deosebire este dată de aspectul că Statutul introduce dictatura iar Constituția din 1866, monarhia constituțională. La fel, în plan economic, în ultimele decenii (1881–1900) se pot analiza două legi importante, menite să asigure protejarea intereselor României în fața capitalului străin. Legea de protejare a industriei naționale, din 1866, prevedea importante scutiri de taxe și impozite pentru fabricile cu un capital minim de 50.000 de lei. Legea minelor, din 1895, prevedea trecerea în proprietatea statului a tuturor bogățiilor naturale, cu excepția petrolului fapt care pune, din nou, în evidență caracteristica evoluției societății românești în secolul XIX: pendularea între politica de apărare a intereselor naționale și politica de promovare a deschiderii spre valorile civilizației occidentale.</p><p><strong>Subiectul al II-lea (30 de puncte)</strong></p><p><strong>A. Citiţi afirmaţia următoare:</strong></p><p>„Cucerirea de către romani a unor întinse teritorii dacice nord-danubiene și încadrarea lor în</p><p>sistemul social-economic, politic-administrativ și militar al vastei împărății romane marchează</p><p>începutul unei noi epoci în istoria Daciei.“ (<em>Istoria Românilor)</em></p><p>Răspundeţi următoarelor cerinţe:</p><p><strong>1. Exprimaţi-vă opinia faţă de afirmaţia de mai sus.</strong> <strong>2 puncte</strong></p><p><strong>2. Argumentaţi, în 1–2 pagini, opinia exprimată, având în vedere:</strong></p><p>- prezentarea a <strong>două fapte istorice </strong>(precizarea faptului şi menționarea a trei caracteristici ale acestuia) relevante pentru susţinerea opiniei; <strong>13 puncte</strong></p><p>- <strong>evidenţierea</strong> <strong>relaţiei cauză-efect </strong>prin utilizarea conectorilor corespunzători, utilizarea <strong>limbajului istoric adecvat</strong>, respectarea <strong>succesiunii cronologice/logice </strong>a fapteloristorice, <strong>structurarea </strong>argumentării elaborate și <strong>respectarea </strong>limitei de spaţiu.</p><p><strong>Etnogeneza românească — aspecte esențiale:</strong></p><p>După cucerirea unei părți însemnate din teritoriul geto-dacilor de către romani, a început o nouă epocă în evoluția acestui spatiu, această evoluție ducând, în final, la apariția poporului român. În procesul de etnogeneză românească remarcăm rolul deosebit de important a doua fapte istorice. <strong>Un prim fapt îl constituie chiar romanizarea</strong> <strong>geto-dacilor</strong>. Romanizarea geto-dacilor are 3 etape:</p><p>- prima — înainte de cucerire; în aceasta etapă, limba latină s-a răspândit pe scară largă, printe geto-daci. Această situație ar putea explica și romanizarea dacilor liberi, adică acei daci care n-au fost niciodată cucerți de romani.</p><p>- a doua etapă este cea a romanizării propriu-zise; această etapă are loc în Moesia Inferior și Dacia Traiana; nu are loc în teritoriile „dacilor liberi”.</p><p>- a treia etapă a început după retragerea aureliană; romanizarea nu este oprită; dimpotrivă, ea va continua și se va extinde pe întregul teritoriu geto-dac, nu atât ca urmare a circulației libere din fosta provincie în celelalte teritorii, <strong>cât din pricina celui</strong> <strong>de-al doilea fapt istoric esențial</strong>, — <strong>creștinismul în limba latină</strong>.</p><p>Așadar, romanizarea geto-dacilor are trei etape, în fapt distingându-se tot atâtea trăsături esențiale.</p><p><strong>Al doilea fapt este creștinismul și răspândirea lui în limba latină.</strong> Răspândirea creștinismului în limba latină este esențială pentru etnogeneza românească. Creștinarea geto-dacilor cunoaște o primă trasătură esențială: s-a făcut în mod liber, fără intervenția vreunui factor politic, ca la alte popoare.</p><p>A doua trăsătură a fost credința geto-dacilor în „nemurirea sufletului” care a facilitat răspândirea creștinismului, aspect atestat de scriitorul și apologetul creștin de limbă latină Tetullian în secolul al II-lea. A treia trăsătura esențială a acestui fapt istoric este deosebit de importantă și pentru romanizare: vocabularul creștin de bază din limba română este de origine latină. Este foarte important termenul „biserică” care provine din latinescul „basilica”. Acesta a fost moștenit de limba română dar nu și de limbile neolatine din Occident. Explicația este urmatoarea: în anul 313, când împăratul Constantin cel Mare a dat libertate de cult creștinismului, a impus folosirea temenului grecesc „ecclesia” pentru lăcașul de cult, până atunci fiind folosit termenul „basilica”. De aceea, limbile neolatine apusene vor prelua termeni derivați din „ecclesia”, ex: It. chiesa; fr. eglise; sp. iglesia. În schimb, daco-romanii nemaiaparținând de imperiu vor păstra termenul basilica. Acest aspect este important și pentru continuitatea daco-romanilor la nord de Dunare; dacă toți daco-romanii ar fi fost evacuați la sud de Dunare, limba română ar fi moștenit și termenul grecesc „ecclesia”.</p><p>În concluzie, suntem de acord cu opinia exprimată de autorii lucrârii „Istoria Românilor”; într-adevăr, putem conchide: cucerirea romană a însemnat începutul unei evoluții care va duce la nașterea poporului român, popor latin născut creștin.</p><p><strong>B. Citiţi afirmaţia următoare:</strong></p><p>„Pacea de la Augsburg marca un stadiu al Reformei la mijlocul drumului […], când</p><p>înțelegerea și liniștea au apărut preferabile continuării luptei și nesiguranței, dar bătălia era departe de a se sfârși: Calvin și adepții săi și papii care erau contra Reformei vor reaprinde în curând focul unui conflict sectarist.“ (K. Randell, <em>Luther și Reforma în Germania 1517–55</em>)</p><p>Răspundeţi următoarelor cerinţe:</p><p><strong>1. Exprimaţi-vă opinia faţă de afirmaţia de mai sus.</strong> <strong>2 puncte</strong></p><p><strong>2. Argumentaţi, în 1–2 pagini, opinia exprimată, având în vedere:</strong></p><p>- <strong>prezentarea a</strong> <strong>două fapte istorice </strong>(precizarea faptului şi menționarea a trei caracteristici ale acestuia) relevante pentru susţinerea opiniei;</p><p>- <strong>evidenţierea</strong> <strong>relaţiei cauză-efect </strong>prin utilizarea conectorilor corespunzători, utilizarea <strong>limbajului istoric adecvat</strong>, respectarea <strong>succesiunii cronologice/logice </strong>a faptelor istorice, <strong>structurarea </strong>argumentării elaborate și <strong>respectarea </strong>limitei de spaţiu. <strong>13 puncte</strong></p><p><strong>Reforma religioasă, o criză a conștinței europene:</strong></p><p>Reforma protestantă, declașata în 1517 de călugărul augustinian Martin Luther, constituie, după cum se exprima istoricul american W.N.Mc. Neill, „o criză a conștinței europene”.</p><p>Putem susține și noi aceasă opinie prin două fapte istorice importante.</p><p><strong>Un prim fapt</strong> <strong>este dat de învățătura lui Luther — „mântuirea prin credință”.</strong> Această învățătură a zguduit conștința creștină europeană obișnuita cu ideea că mântuirea se poate câștiga prin fapte bune. Învățătura lutheriană prezintă trei trăsături esențiale:</p><p><strong>Prima</strong> și cea mai importantă este chiar ideea mântuirii doar prin har, prin credință, nu prin fapte bune. Luther, bazându-se pe epistolele Sf. Pavel către Romani și Efeseni, argumentează pentru prima oară după multe secole, — primul a fost Sf. Augustin, dar învățătura acestuia fusese uitată, iar noi trebuie să observăm că M. Luther făcea parte din Ordinul monahal Augustinian, ce promova învățăturile lui Augustin — ușor de observant în cartea sa „Confesiunile”, lucrarea de bază a lui Augustin -, că omul, în urma păcatului originar nu-și poate câștiga mântuirea prin fapte bune ci doar prin credința în harul divin/grația divină; acesta îi este oferit gratis de Dumnezeu, dar condiționat de credința sinceră.</p><p><strong>A doua trăsătură</strong> a acestei învățături este ideea „preoției universale”. Luther s-a bazat pe Epistolele Sf. Petru unde se afirma despre toți creștinii că „sunt o preoție aleasă”. Astfel, prin credința lui proprie, fiecare creștin este preot și poate intra direct în legătură cu Dumnezeu fără intermedierea unei preoții clericale.</p><p><strong>A treia trăsătură</strong> se leagă într-un fel și de doctrina calvină, — teologia lutherană a vocației muncii. Ce înseamnă acest lucru? Harul divin se acordă gratis credinciosului, dar acesta trebuie să ducă o viață activă, să muncească. Această concepție a dus la succesul capitalismului în țările protestante, după cum observă Max Weber în cartea „Etica protestantă și spiritul capitalismului”. Această învățătură va fi dezvoltată mai departe de Calvin.</p><p><strong>Al doilea fapt istoric îl constituie războaiele religioase.</strong> <strong>Prima trăsătură</strong> <strong>a acestora este intoleranța caracteristică și atunci, carcateristică și azi</strong>. <strong>A</strong> <strong>doua trăsătura o reprezintă conflictele religioase</strong> care acoperă o arie teritorială foarte extinsă: Germania, Italia, Spania, Franța, Țările de Jos etc.; aria teritorială va fi aproape continentală odata cu războiul de 30 de ani (1618–1648), care a fost considerat aproape un prim razboi mondial. <strong>A treia trăsătură — unele conflicte religioase au încercat, în fapt, să ducă reforma religioasă până la extreme, adică reforme radicale în plan social</strong>. Astfel, războiul țărănesc german (1523–1524) condus de Thomas Munzer, a încercat să confiște averile Bisericii în favoarea țăranilor și să facă respectată libertatea religioasă pentru toți oamenii nu doar pentru elitele social-politice. Războiul va fi zdrobit de o coaliție catolico-protestantă deoarece chiar Luther nu putea concepe libertatea religioasă pentru plebe, prin aceasta dovedindu-se și el un „om medieval”.</p><p>Ca o concluzie, în mare, împărtășim opinia autorului, dar nu suntem de acord cu formulările de genul „secte”, „sectarism” deoarece istoria, în lumina rolului ei prospector de a extrage învățături din faptele și evenimentele trecutului, nu trebuie să propage ura și intoleranța la adresa altor credințe sau puncte de vedere.</p><p><strong>Subiectul al III-lea</strong> <strong>(30 de puncte):</strong></p><p><strong>Următoarea secvenţă face parte din <em>Programa şcolară </em>pentru disciplina istorie — clasa a VIII-a:</strong></p><p><strong><em>Competenţe specifice Conţinuturi</em></strong></p><p><em>2.4. Rezolvarea unor situaţii-problemă, prin utilizarea adecvată a surselor istorice referitoare la fapte din istoria românilor, desfăşurate în […] secolul al XX-lea</em></p><p><em>3.7. Stabilirea unor relaţii între aspectele unui fapt istoric din […] secolul al XX-lea, pe baza surselor istorice</em></p><p><strong><em>ROMÂNIA DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL</em></strong></p><p><em>Termeni istorici, concepte, probleme de atins:</em></p><p><em>- sovietizare, etatizare, colectivizare, industrializare forţată, “revoluţie culturală”, poliţie politică;</em></p><p><em>- deportare, muncă forţată, lagăr de muncă, deţinuţi;</em></p><p><em>- democraţie, societate civilă, practici democratice, constituţie; statutul minorităţilor;</em></p><p><em>- instituţii şi mecanisme de exercitare a puterii politice, represiunea comunistă, opozanţi şi disidenţe, rezistenţa anticomunistă, destalinizare şi desovietizare;</em></p><p><em>- etapele regimului comunist;</em></p><p><em>- revenirea la instituţiile democratice.</em></p><p><em>Conţinuturi:</em></p><p><em>• Evoluţii specifice ale regimului comunist 1945–1989</em></p><p><em>• Decembrie 1989. Context şi consecinţe</em></p><p><em>• Revenirea la democraţie</em></p><p><em>(Programe şcolare ISTORIE, clasele a V-a — a VIII-a, OMECI nr. 5097 / 09.09.2009 )</em></p><p>Pornind de la secvența dată, prezentați rolul surselor istorice în formarea/dezvoltarea și</p><p>evaluarea competențelor din programa școlară de istorie, având în vedere:</p><p>- precizarea unei categorii de surse istorice și menționarea a două avantaje și a două dezavantaje ale utilizării surselor istorice din această categorie în cadrul activităţii didactice specifice secvenței date;</p><p>- precizarea unei metode de predare-învăţare în care se pot utiliza sursele istorice pentru care</p><p>ați optat și exemplificarea formării/dezvoltării competenței <em>2.4. </em>prin folosirea acestei metode</p><p>(menționarea a două caracteristici ale metodei, a <em>Termenilor istorici, conceptelor, problemelor</em></p><p><em>de atins </em>și a <em>Conținuturilor </em>utilizate, respectiv a trei sarcini de lucru date elevilor, referitoare la</p><p>surse istorice);</p><p>- proiectarea unui item de tip subiectiv care să evalueze ambele competențe din secvența dată;</p><p>- precizarea unei metode complementare/alternative de evaluare care poate fi utilizată pentru</p><p>competențele din secvența dată și menționarea a două criterii de evaluare specifice acestei metode.</p><p><strong>Notă: </strong>Se punctează şi elaborarea răspunsului corespunzător itemului, respectiv corectitudinea ştiinţifică a informaţiei istorice.</p><p>Pentru învățarea istoriei, în contextul unui învățământ centrat pe competențe, sunt foarte necesare sursele isorice. Pentru conținuturile și competențele specifice din secvența didactică, ce face obiectul interesului nostru, sunt potrivite <em>sursele bibliografice</em>.</p><p>Pentru nivelul clasei a VIII-a considerăm că nu sunt recomandate sursele documentare directe, deoarece elevii nu au suficient discernământ în selectarea și prelucrarea acestora. De altfel, sursele bibliografice conțin și analize asupra documentelor și surselor istorice directe, comentate, analizate de specialiști și istoriografie. Acest fapt este, de altfel, un prim mare avantaj al folosirii unor astfel de surse de către elevii clasei a VIII-a.</p><p>Pentru secvența didactică dată putem folosi următoarele surse bibliografice: „Stalinism pentru eternitate” de Vladimir Tismăneanu; „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu; „Istoria românilor” de Vlad Georgescu; „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” de Neagu Djuvara; „România — țară de frontieră a Europei” de Lucian Boia. Aceste surse bibliografice, pe lângă avantajul menționat, prezintă și un altul — puncte de vedere actualizate și diverse, asigurând respectarea principiului multiperspectivității cerut de programa școlară. Din pacate ele prezintă și dezavantaje. <em>Un prim dezavantaj </em>îl constituie chiar analizele personale ale autorilor. Orice autor este influențat de modul său propriu de a privi lucrurile; elevii clasei a VIII-a vor trebui ghidați de profesori să nu-și însușească numaidecat aceste analize. Nu întotdeauna o analiză frumos argumentată este și corectă, autorul putând avea prejudecăți. De exemplu: Neagu Djuvara, dar și V. Tismaneanu văd perioada comunistă doar ca pe o epocă întunecată ce „ne-a stricat sufletul” — punctează cu hotărâre N. Djuvara. Totuși perioada comunistă a avut și unele puncte pozitive și elevii, prin atenta îndrumare a profesorului, vor înțelege sintagma des întâlnită în perioada postdecembristă „ne era mai bine înainte”. <em>Al doilea dezavantaj</em> este acela că autorii, pentru a-și confirma propriile puncte de vedere, selectează, de multe ori poate neintenționat, doar anumite surse documentare care le susțin aceste puncte de vedere. Profesorul va trebui să atragă atenția elevilor asupra acestui fapt.</p><p>Pentru formarea <strong>competenței 2.4.</strong> din secvența didactică, profesorul poate folosi <strong>metoda/ tehnica Știu/Vreau să știu/ Am învățat.</strong> Se poate folosi această metodă datorită următoarelor caracteristici:</p><p>- nu impune un număr strict de sarcini de efectuat/ învățat și niciun număr strict al grupelor în care să fie împărțiți elevii deoarce metoda poate fi efectuată frontal, individual sau pe grupe;</p><p>- elevii aduc în discuție tot ceea ce știu sau cred că știu despre anumite conținuturi. Pentru secvența noastră ei pot utiliza și cunoștintele dobândite în mediile educative informale — în familie, grupuri de prieteni, internet etc.. De exemplu: plecând de la expresia „era mai bine înainte”, ei pot enumera avantajele pe care cred ei că le avea perioada comunistă: locuri de muncă asigurate, locuințe, prețuri stabile etc..</p><p>Pentru <strong>competenta 2.4.,</strong> profesorul de istorie poate atinge urmatoarele conținuturi cu această metodă: Evoluții specifice ale regimului comunist — 1946–1989; Revenirea la democrație — aici se poate adauga o comparație între România de dinainte de 1989, cu Romania dupa 1989. Se pot atinge următorii termeni istorici: sovietizare — cu tot ceea ce implica aceasta: etatizare, colectivizare, industrializare forțată, poliție politică, deportare, lagăr de muncă etc.; democrație, represiune comunistă, rezistență anticomunistă. Ca și concepte de atins, vom avea în vedere, de exemplu: sovietizarea în Romania, comunismul „romanesc”, democratizarea.</p><p><strong>Competenta 2.4</strong>. impune rezolvarea de către elevi a unor situații problemă; de aceea, profesorul împarte elevii în 2 grupe, dupa un criteriu care poate fi aleatoriu sau îi poate împărți în 3 grupe care să cuprindă rândurile în care sunt așezați eleviii, presupunând existența unei clase cu 3 rânduri de elevi, sau împărțim în 3 grupe cu un număr egal de elevi — grupe formate prin decizia profesorului sau prin libera alegere a elevilor. În acest punct, marcăm și un <em>dezavantaj</em> al metodei: apariția unor conflicte între elevi. Acest dezavantaj este caracteristic nu doar acestei metode ci, în general, mai tuturor metodelor moderne. Pentru cele 3 grupe se vor preciza 3 situații-problemă, care vor implica folosirea surselor bibliografice prevăzute. Mai întâi, toate grupele vor prezenta ceea ce cred că știu despre conținuturile, termenii istorici și conceptele puse în dezbaterea/atenția elevilor. De exemplu: <strong><em>Știu</em></strong>:<em> </em>comunismul a fost impus cu forța, de către sovietici; a implicat distrugerea opoziției, înlăturarea monarhiei, impunerea modelului sovietic; cunoaștem că atât Dej cât mai ales N. Ceaușescu au impus un comunism național; știm că în decembrie 1989 s-au produs în România evenimente controversate, pe care unii le califică drept lovitură de stat iar alții revoluție; dupa 1989, în România a început tranziția la capitalism; în această perioadă, s-au pierdut locuri de munca, s-a declanșat inflația, a început migrația forței de muncă în Occident; România s-a integrat în N.A.T.O. și U.E., avantajele nefiind percepute încă de marea masă a populației, de aceea mulți oameni spun „ne era mai bine înainte”.</p><p>La rubrica <strong><em>„Vreau să știu”,</em></strong> fiecare grupă va trebui să rezolve o situație- problemă, astfel: <em>Grupa I</em> — Vrem să știm în ce măsură, dupa 1955, regimul comunist din România a fost o variantă românească de comunism. Vom pleca de la afirmația lui Dej privind „calea românească de construire a comunismului”. Vom folosi ca surse de documentare: „Stalinism pentru eternitate” de V. Tismăneanu și „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu.</p><p><em>Grupa a II-a: </em>Vrem să știm care au fost caracteristicile „comunismului- național” al lui Ceaușescu — dacă a fost realmente un comunism-național sau regim neostalinist, cum îl caracterizează unii istorici. Vom folosi: „Stalinism pentru eternitate” de V. Tismăneanu; „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” de N. Djuvara; „Istoria românilor” de V. Georgescu.</p><p><em>Grupa a III-a: </em>Vom încerca să vedem în ce măsură evoluția României după 1989 justifică lamentările de tipul „a fost mai bine înainte”. Vom avea în vedere: „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu; „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” de Neagu Djuvara; „România — țară de frontieră a Europei” de Lucian Boia.</p><p>Pentru prezentarea rezultatelor muncii elevilor se va stabili o oră de dezbatere și analiză. Din pacate, aplicarea metodelor moderne necesită mai multe ore. Programa de istorie prevede la clasa a VIII-a 2 ore/ săptămână; chiar și așa nu este posibilă aplicarea acestor metode întotdeauna.</p><p>Pentru evaluarea celor două competențe, profesorul va folosi ca<strong> item</strong> <strong>subiectiv </strong>— <strong>eseul structurat</strong>. Cerința pentru crearea acestuia poate fi formulată astfel: — Alcătuiți un eseu structurat în maxim 2–3 pagini cu tema „România postbelică”, în care veți avea în vedere următoarele chestiuni:</p><p>1. Sovietizarea României — 20 p;</p><p>2. Caracteristicile comunismului românesc, mai cu seamă ale național-comunismului — 20 p;</p><p>3. O apreciere globală asupra comunismului, cu aspectele sale pozitive și negative — 10 p;</p><p>4. Surprinderea unui fapt istoric intervenit după 1989–40 p.</p><p>Notă: se acordă 10 puncte din oficiu.</p><p><strong>Competențele se ating astfel: competenta 2.4. — punctele 2, parțial 1; competenta 3.7 — punctele 3, 4, parțial 2.</strong></p><p><strong>România postbelică:</strong></p><p><strong>Schița de idei</strong></p><p>1. Instaurarea comunismului: — înțelegerile dintre Marile Puteri;</p><p>- sovitizarea României</p><p>2. Comunismul românesc:</p><p>- Declarația lui Gheorghiu- Dej din 1955;</p><p>- Tezele din aprilie 1971.</p><p>3. Evoluția României după 1989: — Tranziția la capitalism;</p><p>- Declarația program a FSN — decembrie 1989;</p><p>- Programele de gurvernare ale guvernelor P. Roman; C.D.R.; Adrian Năstase, Alianța D.A..</p><p><strong>Rezolvare:</strong> În urma înțelegerilor secrete dintre Marile Puteri din Coaliția Națiunilor Unite, România a căzut în sfera de influență sovietică. Astfel, după 22 august 1944, Armata Roșie a ocupat militar întreaga Românie, devenind garantul transformării țării noastre într-un satelit sovietic.</p><p>Procesul de sovietizare al României s-a accentuat după înțelegerea de la Yalta din februarie 1945. În ciuda opoziției unor guverne, conduse de cătyre C.-tin Sănătescu și Nicolae Rădescu, comuniștii și-au intensificat presiunile pentru preluarea puterii. Regele Mihai I a fost forțat de Andrei Vâșinski să accepte instaurarea guvernului Petru Groza la 6 martie 1945, în caz contrar „România urmând să fie desființată ca stat independent” — A. I. Vâșinski. Chiar și așa, regale a încercat să se opună comunizării prin greva regală, dar, încurajat de recunoașterea din partea anglo-americanilor, guvernul P. Groza va iesi „triumfător” forțându-l, în cele din urmă pe rege să abdice în decembrie 1947.</p><p>În perioada 1947–1955, comunismul în România a urmat, întocmai, linia sovietică. Astfel, au fost lichidate toate formele de opoziție, s-a trecut la colectivizarea agriculturii, proces încheiat în 1962; a început industrializarea forțată; a avut loc încercarea de rusificare a societii. După moartea lui Stalin și-n condițiile neîncrederii reciproce între N. Hrusciov și Gheorghiu- Dej, acesta din urmă se va pronunța în 1955, pentru „calea românească de construcție a socialismului”. Din acest moment, începe un proces de distanțare al comuniștilor români de U.R.S.S.. Acest proces va culmina cu „Declarația P.M.R. privind problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale” din aprilie 1961; aici, pentru prima dată, comuniștii români subliniau idea egalității în drepturi cu P.C al U.R.S.S. și încercau o reconciliere cu poporul român.</p><p>De această politică, va profita N. Ceaușescu. Acesta va promova așa-numitul „național-comunism”, o încercare de identificare a comunismului cu istoria națională, care ar fi evolutat firesc spre communism, de impunere a valorilor naționale în dauna celor sovietice, dar care va evolua spre protocronism. Însă, în realitate, în afara afirmării unor interese naționale, național-comunismul lui Ceaușescu va aluneca, mai ales, după faimoasele Teze din aprilie 1971, spre cel mai autentic neostalinism, un regim caracterizat prin afirmarea unui cult al personalității lui Ceausescu la un nivel absurd, ce l-ar fi făcut invidios chiar pe Stalin. Regimul ceaușist va capăta forme insuportabile după 1981, odată ce dictatorul român impune dure privațiuni populației, în numele lichidării datoriei externe.</p><p>Totuși, putem observa și unele aspecte pozitive ale comunismului: locuri de muncă garantate, lichidarea analfabetismului, urbanizarea, prețuri stabile, locuințe gratuite etc.. Cu alte cuvinte, nu putem cădea în extrema în care au căzut mulți istorici, de exemplu V. Tismăneanu, de a considera și aprecia comunismul doar ca un regim odios, barbar care n-a avut nicio urmare benefică pentru români.</p><p>După evenimentele controversate din decembrie 1989, în România a început tranzitia la capitalism și democrație. Tranziția s-a dovedit a fi foarte dură pentru imensa majoritate a populației. În numele trecerii la economia de piață, al integrării în U.E. și N.A.T.O., au fost lichidate mii de întreprinderi, prețurile au explodat, a crescut șomajul care i-a obligat pe numeroși români să plece din țară. Confruntați cu foarte multe lipsuri, mulți oameni regretă regimul comunist: „era mai bine înainte” Chiar integrarea în U.E., la 1 ianuarie 2007, nu a adus românilor mult așteptata prosperitate. Ba mai mult, anul integrarii 2007 a coincis nefericit pentru români cu izbucnirea crizei economice mondiale, ce a afectat puternic țara noastră.</p><p>Ca o apreciere generală asupra României postbelice, putem observa că regimul comunist pare a fi adus României mai multă modernizare și prosperitate, decât regimul democrat instaurat după 1989. Pare paradoxal, dar realitatea este aceasta! Putem concluziona că românii și-au dorit mult libertatea, iar când au avut-o și-au bătut joc de ea!</p><p><strong>O metodă complementară potrivită pentru evaluarea competențelor date este portofoliul</strong>. Acesta prezintă urmatoarele avantaje: evaluează capacitatea de exprimare a elevului într-un limbaj științific adecvat disciplinei; pune în evidență imaginația și creativitatea elevului; <strong>evaluează progresul în învățare, pe o perioadă mai lungă de timp, fiind și un instrument potrivit pentru evaluarea holistică, global a capacităților și competențelor elevilor la istorie!</strong></p><p>Pentru secvența didactică avută în vedere se pot propune următoarele teme: Sovietizarea României; „Național-comunismul” în timpul lui Nicolae Ceaușescu; Evoluții în cadrul regimului comunist din România de la supunere la independență față de U.R.S.S.; Evenimentele din 1989; România dupa 1989. Ca surse de documentare se pot avea în vedere lucrările indicate mai sus.</p><p><strong>Portofoliul mai este și o modalitate de evaluare specifică evaluării sumative, uneori periodice</strong>. Este, totuși, o formă de evaluare subiectivă, în opinia noastră, deoarece criteriile de evaluare nu sunt foarte clare. Pentru ca evaluarea să fie cât de cât obiectivă, profesorul trebuie să urmarească îndeaproape elaborarea portofoliilor; trebuie să aibă în vedere capacitățile de analiză și argumentareale ale elevilor; consistența punctelor de vedere exprimate; relevanța surselor folosite de elevi, aici facem precizarea necesității evitării de către elevi a Wikipedia, o enciclopedie on-line care cuprinde numeroase afirmații și puncte de vedere nedocumentate suficient și neasumate, în general, de nimeni. Deși se pot indica și alte metode complementare, totuși considerăm că pentru clasa a VIII-a, și-n particular, pentru secvența didactică avută în vedere, cea mai indicată metoda rămâne portofoliul, <strong>deși există dezavantajul ca sarcinile cuprinse în cadrul lui să fie rezolvate/realizate de parinți.</strong></p><p>Notă: varianta de rezolvare este un rezumat!</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=431143677bc5" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[IISUS — LUMINA LUMII! — PERICOPELE DE LA 51 LA 60!]]></title>
            <link>https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/iisus-lumina-lumii-pericopele-de-la-51-la-60-c6226b8e62aa?source=rss-65e80273e0e6------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/c6226b8e62aa</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Balutescu Marius Petrisor]]></dc:creator>
            <pubDate>Sat, 27 Jun 2020 11:05:06 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2020-06-27T11:05:06.093Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p><strong>IISUS — LUMINA LUMII! — PERICOPELE DE LA 51 LA 60!</strong></p><p><strong>51 — Păstorul divin:</strong></p><p>„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi.” „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și cum cunosc Eu pe Tatăl; și Eu Îmi dau viața pentru oile Mele.” Iisus a găsit iarăși calea de a ajunge la mintea ascultătorilor Săi, folosind exemple care le erau cunoscute. El Se prezentase ca fiind lumina, izvorul vieții și al bucuriei pentru natură și pentru oameni. Acum, într-un frumos tablou pastoral, ilustrează legătura Sa cu cei care cred în El. Niciun tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi decât acesta și cuvintele lui Hristos i-au legat pentru totdeauna de Sine. De acum înainte, niciodată ucenicii nu puteau să vadă păstorii păscându-și turmele fără să-și amintească de învățătura Mântuitorului. Ei urmau să-L vadă pe Hristos în fiecare păstor credincios. Iar ei aveau să se vadă în fiecare oaie neajutorată și slabă. Imaginea aceasta fusese folosită de profetul Isaia, care o aplicase la misiunea lui Mesia, în cuvintele de mângâiere: „Suie-te pe un munte înalt, ca să vestești Sionului vestea cea bună; înalță-ți glasul, nu te teme, și spune cetăților lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru!… El Își va paște turma ca un păstor, va lua mieii în brațe, îi va duce la sânul Lui.” (Isaia 40, 9–11.). David cântase: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” (Psalmii 23, 1. — T.M.). Iar Duhul Sfânt declarase prin Ezechiel: „Voi pune peste ele un singur Păstor care le va paște”, „voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită”, „voi lega pe cea rănită și voi întări pe cea slabă”. „Voi încheia cu ele legământ de pace.” „Nu vor mai fi de jaf între neamuri … ci vor locui în liniște, și nu le va mai tulbura nimeni” (Ezechiel 40, 23.16.25.28.). Hristos a aplicat aceste profeții la Sine și a arătat contrastul dintre caracterul Său și cel al conducătorilor lui Israel. Fariseii tocmai izgoniseră o oaie din turmă, deoarece îndrăznea să dea mărturie despre puterea lui Hristos. Ei tăiaseră un suflet, pe care adevăratul Păstor îl atrăgea la Sine. Prin aceasta, ei arătau că nu cunosc lucrarea care le fusese încredințată și că sunt nevrednici de încrederea care li se acordase ca păstori ai turmei. Iisus le-a prezentat contrastul dintre ei și Păstorul cel bun și a arătat către Sine ca fiind adevăratul păzitor al turmei Domnului. Înainte de a face aceasta însă, El le-a vorbit despre Sine folosind o altă ilustrație. El a zis: „Cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoț și un tâlhar. Dar cine intră pe ușă este păstorul oilor”. Fariseii n-au înțeles că aceste cuvinte erau rostite împotriva lor. În timp ce se întrebau în inima lor cu privire la înțelesul lor, Iisus le-a spus pe față: „Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune. Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug.” Hristos este ușa de la staulul lui Dumnezeu. Prin ușa aceasta au intrat toți copiii Săi, din cele mai vechi timpuri. În Iisus, așa cum este arătat în ceremonii, cum este prefigurat în simboluri, cum este prezentat în descoperirea profeților, cum este dezvăluit în învățăturile date ucenicilor și în minunile săvârșite în favoarea fiilor oamenilor, ei L-au văzut pe „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29) și prin El au fost aduși în staulul harului Său. Mulți au venit prezentând alte ținte în care să creadă lumea: s-au inventat ceremonii și sisteme prin care oamenii speră să primească îndreptățire și pace de la Dumnezeu și, în felul acesta, să intre în staulul Său. Dar unica poartă este Hristos; toți cei care au introdus ceva care să-I ia locul lui Iisus, care au căutat să pătrundă în staul pe vreo altă cale, sunt hoți și tâlhari. Fariseii nu intraseră pe ușă. Ei săriseră în staul pe altă parte decât prin Hristos și nu îndeplineau lucrarea adevăratului păstor. Preoții și conducătorii, cărturarii și fariseii prăpădeau pășunile și murdăreau izvoarele apelor vieții. Cu credincioșie, Cuvântul inspirației îi descrie pe acești păstori mincinoși astfel: „Nu întăriți pe cele slabe, nu vindecați pe cea bolnavă, nu legați pe cea rănită; n-aduceți înapoi pe cea rătăcită … ci le stăpâniți cu asuprire și cu asprime.” (Ezechiel 34, 4.). În toate timpurile, filozofii și învățătorii au prezentat lumii teorii prin care să mulțumească nevoile sufletului omenesc. Fiecare neam păgân și-a avut marii ei învățători și sistemele sale religioase, care ofereau alte mijloace de mântuire decât Hristos, îndepărtând ochii oamenilor de la fața Tatălui și umplându-le inimile cu teamă față de Acela care le dăduse numai binecuvântări. Tendința lucrării lor este de a jefui pe Dumnezeu de ce este al Său, atât prin creațiune, cât și prin răscumpărare. Acești învățători mincinoși îl jefuiesc și pe om. Milioane de ființe omenești sunt încovoiate sub lanțurile unor religii false, în sclavia temerii sau a unei indiferențe totale, trudind asemenea vitelor de povară, jefuiți de nădejde, de bucurie sau de aspirație aici și având o teamă disperată de cele viitoare. Numai Evanghelia harului lui Dumnezeu poate înălța sufletul. Contemplarea iubirii lui Dumnezeu, manifestată prin Fiul Său, va mișca inima și va trezi puterile minții, așa cum nimic altceva nu o poate face. Hristos a venit ca să poată crea din nou chipul lui Dumnezeu în om și oricine îi îndepărtează pe oameni de la Hristos îi îndepărtează de la izvorul adevăratei dezvoltări, îi jefuiește de nădejdea, scopul și slava vieții. Cel ce face așa este un hoț și un tâlhar. „Cine intră pe ușă este păstorul oilor.” Hristos este și Păstorul, și Ușa. El intră prin Sine Însuși. Prin jertfa Sa, El devine păstorul oilor. „Portarul îi deschide, și oile aud glasul lui, el își cheamă oile pe nume, și le scoate afară din staul. După ce și-a scos toate oile, merge înaintea lor; și oile merg după el pentru că îi cunosc glasul.” Oaia este una dintre cele mai timide și mai neajutorate făpturi, și în Orient, grija păstorului pentru turmă este neobosită și neîncetată. Și pe vremuri, ca și acum, era puțină siguranță în afara orașelor întărite cu ziduri. Tâlharii din triburile rătăcitoare sau fiarele de pradă, din ascunzătorile lor din stânci, stăteau la pândă să prădeze turmele. Păstorul veghea asupra turmei lui, știind că această slujbă ar putea să-l coste chiar viața. Iacov, care păzise turmele lui Laban în pășunile din Haran, descriind munca sa neobosită, zicea: „Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, și-mi fugea somnul de pe ochi.” (Geneza 31, 40.). Și tânărul David, pe când păzea oile tatălui său, a avut de înfruntat singur leul și ursul și a scăpat din gura lor mielul furat. În timp ce păstorul își conduce turma peste înălțimile stâncoase, prin păduri și prin râpe sălbatice, către locurile de pășunat de pe malul râului, în timp ce le supraveghează în munți în noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari și îngrijindu-le cu duioșie pe cele bolnave și slabe, viața lui ajunge să fie una cu a lor. Un atașament puternic și plin de duioșie îl leagă de obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaște fiecare oaie. Fiecare are numele ei și răspunde la acest nume, când păstorul o cheamă. După cum un păstor pământesc își cunoaște oile, tot astfel Păstorul divin Își cunoaște turma răspândită în toată lumea. „Voi sunteți oile Mele, oile pășunii Mele, și Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.” Iisus zice: „Te chem pe nume; ești al Meu”. „Te-am săpat pe palmele Mele.” (Ezechiel 34, 31; Isaia 43, 1; 49, 16.).Iisus ne cunoaște pe fiecare în parte și are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaște pe toți pe nume. Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Iisus, ca și când ar fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia Îi mișcă inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a-i atrage pe toți oamenii la Sine. El le zice: „Urmați-Mă”, iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor, pentru a-i atrage să vină la El. Mulți nu se lasă atrași. Iisus știe cine sunt aceștia. El știe de asemenea și cine primește cu voie bună chemarea Sa și este gata să vină sub supravegherea Sa de păstor. El zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine”. El are grijă de fiecare în parte, ca și cum n-ar mai fi alta pe fața pământului. „El Își cheamă oile pe nume și le scoate afară din staul … și oile merg după El, pentru că Îi cunosc glasul.” Păstorul oriental nu silește oile la drum. El nu folosește forța sau frica, ci, mergând înainte, le cheamă. Ele îi cunosc glasul și ascultă de chemarea lui. Tot astfel face și Mântuitorul ca Păstor cu oile Sale. Scriptura zice: „Ai povățuit pe poporul Tău ca pe turmă, prin mâna lui Moise și Aaron”. Prin proorocul, Iisus declară: „Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea”. Nu constrânge pe nimeni să-L urmeze. El zice: „I-am tras cu legături omenești, cu funii de dragoste.” (Psalmii 77, 20 — T.M.; Ieremia 31, 3; Osea 11, 4.). Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veșnice îi face pe ucenicii lui Hristos să-L urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos, descoperită în timpul vieții Sale pe pământ, de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, și privirea Lui atrage, liniștește și supune sufletul. În inima celor ce privesc se aprinde iubirea. Ei aud glasul Lui și-L urmează. După cum păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutățile drumului, tot astfel procedează și Iisus cu poporul Său. „După ce și-a scos toate oile, merge înaintea lor.” Calea către Cer este sfințită de urmele pașilor Mântuitorului. Cărarea poate fi prăpăstioasă și aspră, dar Iisus a mers pe calea aceasta; picioarele Sale au călcat și îndoit spinii, pentru a face calea mai ușoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemați să o purtăm a fost purtată mai înainte de El. Oricât de mult și-ar iubi un păstor oile, el își iubește mai mult fiii și fiicele. Iisus nu este numai Păstorul nostru. El ne este și „Părinte veșnic”. Și El zice: „Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl, și cum cunosc Eu pe Tatăl.” (Ioan 10, 14.15.). Ce sublimă declarație! Singurul Fiu, Acela care este la sânul Tatălui, Acela despre care Dumnezeu a declarat că este „Omul care Îmi este tovarăș!” (Zaharia 13, 7), această legătură care există între El și veșnicul Dumnezeu este luată ca model, pentru a arăta relația dintre Hristos și copiii Săi de pe pământ! Iisus S-a gândit la toți aceia de pe întreg Pământul care au fost duși în rătăcire de păstorii mincinoși. Aceia pe care El dorea să-i adune „ca pe oi ale pășunii Sale” erau împrăștiați printre lupi, și El a zis: „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc, și ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un păstor.” (Ioan 10, 16.). „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața ca iarăși să o iau.” Adică: Tatăl Meu v-a iubit așa de mult, încât și pe Mine Mă iubește mai mult pentru că-Mi dau viața pentru răscumpărarea voastră. Pentru că am devenit înlocuitorul și garantul vostru, prin jertfa vieții Mele, pentru că am plătit datoriile voastre și am purtat vina voastră, Eu devin mai scump pentru Tatăl. „Îmi dau viața, ca iarăși să o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși.” În timp ce, ca membru al familiei omenești, era muritor, ca Dumnezeu, El era izvorul vieții pentru oameni. El S-ar fi putut împotrivi atacurilor morții și ar fi putut să refuze să intre sub stăpânirea ei, dar El și-a dat viața de bunăvoie, pentru ca să poată aduce viața și nemurirea la lumină. El a purtat păcatul lumii, a suferit blestemul lui, și-a dat viața ca jertfă pentru ca oamenii să nu moară veșnic. „El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui…. El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53, 4–6.).</p><p><strong>52 — Ultima călătorie din Galilea:</strong></p><p>Când se apropia încheierea lucrării Sale, Hristos a făcut o schimbare în felul Său de a lucra. Până aici, El căutase să evite agitația și publicitatea. El refuzase omagiul oamenilor și trecuse repede dintr-un loc în altul, atunci când entuziasmul poporului în favoarea Sa părea că trece dincolo de limita până la care putea să fie stăpânit. Deseori poruncise ca nimeni să nu spună că este Hristosul. În timpul Sărbătorii Corturilor, venise la Ierusalim repede și pe neobservate. Când a fost îndemnat de frații Săi să Se prezinte în public ca Mesia, El le-a răspuns: „Timpul Meu încă n-a sosit.” (Ioan 7, 6.). A făcut drumul la Ierusalim pe neobservate și a intrat în oraș neanunțat și fără să fie onorat de mulțime. Dar nu tot așa s-au petrecut lucrurile la ultima Sa călătorie. El părăsise Ierusalimul pentru câtva timp din cauza răutății preoților și a rabinilor. Dar acum S-a hotărât să vină înapoi, călătorind cât se poate mai în văzul oamenilor, pe un drum mai lung și anunțându-și pretutindeni sosirea, cum nu făcuse niciodată mai înainte. Se îndrepta către scena jertfei celei mari și atenția oamenilor trebuia să fie ațintită asupra acestui act. „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuia să fie înălțat și Fiul omului.” (Ioan 3, 14.). După cum întregul Israel și-a îndreptat privirea către șarpele înălțat, simbolul vindecării lor, tot astfel ochii tuturor oamenilor trebuiau să fie atrași către Hristos, jertfa care a adus mântuirea lumii pierdute. Motivul care îi determinase pe frații Săi să-L îndemne să Se prezinte pe față la Sărbătoarea Corturilor era o greșită concepție despre lucrarea lui Mesia și o lipsă de credință în caracterul divin al lui Iisus. Acum, dintr-un spirit asemănător, ucenicii ar fi vrut să-L împiedice să facă această călătorie la Ierusalim. Ei își aduceau aminte de cuvintele prin care El arătase ce-L aștepta acolo, cunoșteau vrăjmășia de moarte a conducătorilor religioși și cu bucurie L-ar fi sfătuit pe Domnul lor să nu meargă acolo. Pentru inima lui Hristos era o povară grea aceea de a-și croi drum prin temerile, dezamăgirile și necredința ucenicilor Săi iubiți. Îi era greu să-i conducă spre groaza și disperarea care-i aștepta la Ierusalim. Iar Satana se străduia să-L zdrobească pe Fiul omului sub ispitele sale. Pentru ce să meargă acum la Ierusalim, la o moarte sigură? Pretutindeni în jur erau suflete care flămânzeau după pâinea vieții. Pretutindeni se aflau oameni suferinzi, care așteptau cuvântul Său vindecător. Lucrarea care trebuia îndeplinită prin Evanghelia harului Său de abia începuse. Iar El era plin de vigoarea primei tinereți. Pentru ce să nu meargă înainte, către câmpurile întinse ale lumii, ducând cuvintele de har și atingerea puterii vindecătoare? Pentru ce să nu guste bucuria de a da lumină și fericire acelor milioane de oameni care zăceau în întuneric și necaz? Pentru ce să lase adunarea recoltei pe seama ucenicilor atât de slabi în credință, atât de greoi în înțelegere, atât de înceți la lucru? Pentru ce să dea ochii cu moartea acum și să lase lucrarea care era abia la început? Vrăjmașul care dăduse piept cu Hristos în pustie Îl ataca acum cu ispite mari și viclene. Dacă Iisus ar fi cedat o singură clipă, dacă, pentru a-și salva viața, și-ar fi schimbat atitudinea în vreun amănunt, oricât de neînsemnat, agenții lui Satana ar fi triumfat, iar lumea ar fi fost pierdută. Dar Iisus și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim. Singura lege a vieții Sale era voința Tatălui. Cu ocazia vizitei făcute la templu în copilărie, El îi spusese Mariei: „Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2, 49.). La Cana, când Maria dorise ca El să-și desfășoare puterea făcătoare de minuni, răspunsul Lui a fost: „Ceasul Meu încă n-a sosit.” (Ioan 2, 4.). Cu aceleași cuvinte le-a răspuns fraților Săi, când stăruiau ca El să meargă la sărbătoare. Dar în planul cel mare al lui Dumnezeu fusese precizat un timp anume, când El trebuia să Se jertfească pentru păcatele oamenilor, și ceasul acela avea să sune curând. El nu voia să dea greș, nici să Se lase înfrânt. Pașii Lui erau îndreptați spre Ierusalim, unde vrăjmașii Lui uneltiseră timp îndelungat să-I ia viața; acum El voia să o ofere, s-o dea de bunăvoie. Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la persecuție, sacrificiu, lepădare din partea oamenilor, condamnare și moarte. „A trimis înainte niște soli, care s-au dus și au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit.” Dar oamenii n-au vrut să-L primească, pentru că El Se îndrepta spre Ierusalim. Ei au interpretat lucrul acesta ca și cum Hristos i-ar fi preferat pe iudei, pe care ei îi urau de moarte. Dacă El ar fi venit să refacă templul lor și să Se închine pe Muntele Garizim, L-ar fi primit cu mare bucurie, dar El mergea către Ierusalim și de aceea nu voiau să-L găzduiască. Nu și-au dat seama că îndepărtează de la ușa lor cel mai bun dar al Cerului. Iisus i-a invitat pe oameni să-L primească, le-a cerut ajutorul, ca să Se poată apropia de ei și să reverse asupra lor cele mai bogate binecuvântări. Pentru orice binefacere făcută față de El, dădea înapoi un dar mai scump. Dar, din cauza prejudecăților și bigotismului lor, samaritenii au pierdut totul. Iacov și Ioan, trimișii lui Hristos, se simțeau adânc jigniți de insulta adusă Domnului lor. Ei erau plini de indignare pentru faptul că El fusese tratat în felul acesta de către samaritenii pe care îi onora cu prezența Sa. Nu demult, acești ucenici fuseseră cu El pe muntele schimbării la față și Îl văzuseră glorificat de Dumnezeu și onorat de Moise și Ilie. Și acum considerau că această fățișă lipsă de respect din partea samaritenilor nu trebuia să rămână fără o pedeapsă exemplară. Venind la Hristos, I-au raportat cuvintele oamenilor, spunându-I că aceștia n-au vrut să-L găzduiască nici măcar o noapte. Ei socoteau că I s-a făcut o mare nedreptate și, văzând în depărtare Muntele Carmel, unde Ilie îi omorâse pe profeții mincinoși, au spus: „Vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Mare le-a fost mirarea văzând că pe Iisus Îl dureau cuvintele lor și uimirea lor a crescut și mai mult la cuvintele de mustrare pe care le-au auzit: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți. Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”. Și a mers într-alt sat. Misiunea lui Hristos nu este aceea de a-i constrânge pe oameni să-L primească. Numai Satana și oamenii stăpâniți de duhul lui caută să forțeze conștiința. Sub pretenția râvnei pentru neprihănire, oamenii se asociază cu îngerii răi ca să aducă suferință asupra semenilor lor, pentru a-i converti la ideile lor religioase, dar Hristos Se arată totdeauna plin de îndurare, căutând totdeauna să câștige inimile oamenilor prin descoperirea iubirii Sale. El nu poate să îngăduie un rival în suflet, nici să primească un serviciu făcut pe jumătate; El dorește o slujire de bunăvoie a inimii, sub îndemnul iubirii. Nu poate exista o dovadă mai convingătoare că avem duhul lui Satana, decât tendința de a-i răni și a-i distruge pe aceia care nu apreciază lucrarea noastră sau lucrează altfel decât considerăm noi că ar fi bine. Orice făptură umană, cu trup, suflet și spirit, este proprietatea lui Dumnezeu. Hristos a murit pentru a-i răscumpăra pe toți oamenii. Nimic nu poate fi mai jignitor pentru Dumnezeu, decât atunci când oamenii îi fac pe cei răscumpărați prin sângele Mântuitorului să sufere din cauza bigotismului religios. „Iisus a plecat de acolo și a venit în ținutul Iudeii, dincolo de Iordan. Gloatele s-au adunat din nou la El; și, după obiceiul Său, a început iarăși să-i învețe.” (Marcu 10, 1.). Mare parte din lunile de la încheierea lucrării lui Hristos au fost petrecute în Perea, o provincie a Iudeii, care se afla „dincolo de Iordan”. Aici mulțimea s-a adunat în jurul Său, ca în prima parte a lucrării Sale în Galilea, și au fost repetate multe dintre învățăturile Sale de mai înainte. După cum îi trimisese pe cei doisprezece, tot astfel „a mai rânduit alți șaptezeci și i-a trimis doi câte doi înaintea Lui, în toate cetățile și în toate locurile pe unde avea să treacă El.” (Luca 10, 1.). Acești ucenici stătuseră câtva timp cu El și se pregătiseră pentru această lucrare. Când au fost trimiși cei doisprezece în prima lor lucrare misionară separată, Iisus a fost însoțit de alți ucenici în călătoria Sa prin Galilea. În felul acesta, ei au avut privilegiul unei strânse legături cu El și al unei învățături personale directe. Acum, aceștia, mai mulți la număr, trebuiau să meargă în lucrare. Îndrumările date celor șaptezeci erau asemănătoare cu cele date celor doisprezece, dar porunca primită de cei doisprezece de a nu intra în vreun oraș al neamurilor sau al samaritenilor n-a fost dată și celor șaptezeci. Deși Hristos fusese de curând respins de samariteni, iubirea Lui față de ei nu se schimbase. Când au pornit în Numele Său, cei șaptezeci au vizitat în primul rând orașele Samariei. Însăși vizita Mântuitorului în Samaria și, mai târziu, aprecierea samariteanului milos și marea bucurie a leprosului samaritean, care fusese singurul, dintre cei zece leproși vindecați, care a venit să-I mulțumească lui Hristos, erau pline de însemnătate pentru ucenici. Învățătura s-a înfipt adânc în inima lor. În însărcinarea pe care le-a dat-o chiar înainte în înălțare, Iisus a menționat Samaria, împreună cu Ierusalimul și Iudea, ca locuri unde să predice în primul rând Evanghelia. Învățătura Sa îi pregătise să îndeplinească această însărcinare. Când au mers în Numele Învățătorului lor în Samaria, i-au găsit pe oameni gata să-i primească. Samaritenii auziseră cuvintele de laudă ale lui Hristos și cunoșteau lucrările Sale pline de îndurare pentru oamenii din neamul lor. Ei au văzut că, fără a lua în seamă purtarea lor aspră față de El, Domnul avea numai gânduri de iubire față de ei și inima lor a fost câștigată. După înălțare, ei i-au primit bine pe mesagerii Mântuitorului, și ucenicii au adunat o recoltă prețioasă dintre aceia care pe vremuri fuseseră cei mai aprigi vrăjmași ai lor. „Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă nu-l stinge; va vesti judecata după adevăr.” „Și neamurile vor nădăjdui în Numele Lui.” (Isaia 42, 3; Matei 12, 21.). Trimițându-i pe cei șaptezeci, Iisus le-a poruncit, ca și celor doisprezece, să nu stăruie să rămână acolo unde nu erau bine primiți. „În orice cetate veți intra, și nu vă vor primi”, a zis El, „să vă duceți pe ulițele ei și să ziceți: Scuturăm împotriva voastră chiar și praful din cetatea voastră, care s-a lipit de picioarele noastre; totuși să știți că Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.” Ei nu trebuiau să facă lucrul acesta din resentiment sau pentru că demnitatea lor fusese rănită, ci pentru a arăta cât de grav este să respingem mesajul Domnului sau pe vestitorii Săi. Lepădarea slujitorilor Domnului înseamnă lepădarea lui Hristos. „Vă spun”, a adăugat Iisus, „că în ziua judecății va fi mai ușor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceasta.” Apoi, gândul I s-a dus la orașele din Galilea, unde săvârșise o mare parte din lucrarea Sa. Cu accente de adâncă întristare, El a exclamat: „Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir și Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit stând în sac și cenușă. De aceea, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru Tir și Sidon decât pentru voi. Și tu, Capernaume, vei fi înălțat oare până la Cer? Vei fi pogorât până în locuința morților”. Acelor orașe aglomerate din jurul Mării Galileii li se oferiseră cele mai bogate binecuvântări ale Cerului. Zi după zi, Domnul vieții umblase prin mijlocul lor. Slava lui Dumnezeu, pe care profeții și împărații doriseră să o vadă, strălucise asupra mulțimilor care se adunau pe urmele Mântuitorului. Totuși oamenii refuzaseră Darul ceresc. Făcându-se că sunt foarte prevăzători, rabinii îi avertizaseră pe oameni să nu primească noile învățături aduse de acest Învățător, deoarece teoriile și practicile Lui nu se potriveau cu învățăturile din bătrâni. Oamenii au crezut ce au spus preoții și fariseii, în loc să caute să înțeleagă Cuvântul lui Dumnezeu. Ei îi onorau pe preoți și conducători, în loc să-L onoreze pe Dumnezeu, și lepădau adevărul, ca să poată ține propriile tradiții. Mulți fuseseră impresionați și aproape convinși, dar n-au lucrat după aceste convingeri și n-au fost socotiți ca fiind de partea lui Hristos. Satana le-a prezentat ispitele lui până când lumina a început să pară a fi întuneric. În felul acesta mulți au lepădat adevărul, care s-ar fi dovedit a fi salvarea sufletului lor. Martorul Credincios zice: „Iată, Eu stau la ușă și bat.” (Apocalipsa 3, 20.). Fiecare avertizare, fiecare mustrare și fiecare îndemnare, care ni se dau prin Cuvântul lui Dumnezeu sau prin trimișii Săi, reprezintă o bătaie la ușa inimii. Este glasul lui Iisus, care cere să intre. Cu fiecare bătaie neluată în seamă, dispoziția de a deschide slăbește. Inima devine mai puțin sensibilă și cade într-o inconștiență primejdioasă cu privire la scurtimea vieții și la durata veșniciei. Condamnarea noastră la judecată nu se va datora faptului că am fost duși în rătăcire, ci că am neglijat ocaziile trimise de Cer pentru a cunoaște adevărul. Asemenea apostolilor, cei șaptezeci au primit puteri supranaturale, ca un sigiliu al misiunii lor. Când și-au încheiat lucrarea, s-au întors cu bucurie, zicând: „Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău”. Iisus a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din Cer”. Lui Iisus I-au venit în minte scenele trecutului și ale viitorului. L-a văzut pe Lucifer când a fost aruncat din locurile cerești. A privit apoi la scenele viitoare ale agoniei Sale, când caracterul înșelătorului trebuia să se descopere în fața tuturor lumilor. A auzit strigătul: „S-a sfârșit” (Ioan 19, 30), anunțând că mântuirea neamului omenesc era asigurată pentru veșnicie, că Cerul era asigurat pe vecie împotriva acuzațiilor, amăgirilor și pretențiilor pe care le-ar fi născocit Satana. De aici înainte, urmașii lui Hristos trebuiau să privească la Satana ca la un vrăjmaș înfrânt. Pe cruce, Iisus urma să câștige biruința pentru ei; El dorea ca ei să primească biruința aceasta ca fiind a lor. „Iată”, a zis El, „că v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii, și peste toată puterea vrăjmașului, și nimic nu vă poate vătăma.” Puterea nemărginită a Duhului Sfânt este apărarea oricărui suflet copleșit de greutăți. Hristos nu va îngădui ca vreunul dintre cei care, prin pocăință și credință, au cerut protecția Sa să treacă sub puterea vrăjmașului. Mântuitorul este alături de cei ispitiți și încercați. La El nu poate fi insucces, pierdere, imposibilitate sau înfrângere; noi putem totul prin Acela care ne întărește. Când vin ispitele și încercările, nu aștepta ca mai întâi să birui toate greutățile, ci privește la Iisus, ajutorul tău! Iisus a adăugat: „Totuși, să nu vă bucurați de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în Ceruri”. Nu vă bucurați că aveți putere, ca să nu pierdeți cumva din vedere dependența voastră de Dumnezeu. Fiți cu băgare de seamă, ca să nu se apropie de voi mulțumirea de sine și să ajungeți să lucrați în propria putere mai degrabă decât în spiritul și tăria Domnului vostru. Eul este totdeauna gata să se laude dacă într-o măsură oarecare lucrarea are succes. Eul se îngâmfă și se înalță și cei din jur rămân cu o impresie greșită și nu înțeleg că Dumnezeu este totul în tot. Apostolul Pavel zice: „Când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12, 10.). Când ne dăm seama de slăbiciunea noastră, înțelegem că trebuie să ne sprijinim pe o putere care nu este în noi. Nimic nu poate să pună așa de mult stăpânire pe inimă ca simțământul neclintit al răspunderii noastre față de Dumnezeu. Nimic nu pătrunde mai mult în profunzimea motivelor purtării noastre ca simțământul iubirii iertătoare a lui Hristos. Atunci când cei șaptezeci ascultau cuvintele lui Hristos, Duhul Sfânt imprima în mintea lor realitățile vii și scria adevărul pe tablele inimii lor. Deși erau înconjurați de o mulțime de oameni, li se părea că sunt singuri cu Dumnezeu. Văzând că ei înțeleg spiritul învățăturii date atunci, Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: „Tată, Doamne al Cerului și al Pământului, Te laud, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă așa ai găsit cu cale Tu. Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; și nimeni nu știe cine este Fiul, afară de Tatăl; nici cine este Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” Oamenii onorați ai lumii, considerați oameni mari și înțelepți, cu toată înțelepciunea cu care se mândreau că o au, n-au putut să înțeleagă caracterul lui Hristos. Ei Îl judecau după înfățișare, după umilința la care era supus ca ființă omenească. Dar pescarilor și vameșilor le fusese dat să-L vadă pe Cel Nevăzut. Nici ucenicii nu ajunseseră să înțeleagă tot ce dorea Iisus să le descopere, dar puțin câte puțin, atunci când se predau puterii Duhului Sfânt, mintea lor era luminată. Ei își dădeau seama că puternicul Dumnezeu, îmbrăcat în veșmântul trupului omenesc, Se afla între ei. Iisus S-a bucurat că, deși cei înțelepți și pricepuți nu aveau această cunoștință, ea fusese descoperită acestor oameni umili. Adesea, când prezentase textele Scripturilor Vechiul Testament și arătase aplicația lor la Sine și la lucrarea Sa de ispășire, oamenii fuseseră treziți de către Duhul Său cel Sfânt și înălțați într-o atmosferă cerească. Ei înțelegeau adevărurile spirituale vorbite prin profeți, mai bine chiar decât înșiși scriitorii lor. De aici înainte ei urmau să citească scrierile Vechiului Testament nu ca pe doctrinele cărturarilor și fariseilor, nici ca pe niște cuvinte ale unor oameni înțelepți care muriseră, ci ca pe o nouă descoperire de la Dumnezeu. Ei au văzut pe Acela „pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi, și va fi în voi.” (Ioan 14, 17.). Singura cale prin care putem câștiga o cunoștință desăvârșită a adevărului este să ne păstrăm inima plină de iubire și supusă față de Duhul lui Hristos. Inima trebuie să fie curățită de îngâmfare și mândrie și eliberată de tot ce a ținut-o în stăpânire, pentru ca Hristos să poată fi întronat în ea. Știința omenească este prea mărginită ca să înțeleagă lucrarea de ispășire. Planul de Mântuire este așa de larg cuprinzător, încât filozofia nu-l poate explica. Va rămâne totdeauna o taină, pe care cugetarea cea mai adâncă nu o poate cuprinde. Știința mântuirii nu poate fi explicată, dar poate fi cunoscută prin experiență. Numai acela care își vede păcătoșenia poate aprecia valoarea cea nemărginită a Mântuitorului. Îndrumările date de Hristos, când Își croia drum încet din Galilea către Ierusalim, erau pline de învățături. Oamenii ascultau cuvintele Sale cu multă atenție. În Perea și în Galilea, oamenii erau mai puțin sub stăpânirea bigotismului iudaic decât în Iudea, și învățăturile Sale au găsit un ecou în inimile lor. În aceste ultime cuvinte ale lucrării Sale, au fost rostite multe dintre parabolele lui Hristos. Preoții și rabinii Îl urmăreau cu o ură mereu crescândă și El a învăluit în simboluri avertizările pe care le dădea. Ei nu puteau înțelege greșit ce voia El să spună, însă nu puteau să găsească în cuvintele Lui nimic pe care să întemeieze o acuzație împotriva Lui. În parabola cu vameșul și fariseul, rugăciunea arogantă: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” era într-un contrast izbitor cu cererea pocăinței: „Ai milă de mine, păcătosul.” (Luca 18, 11.13.). În felul acesta, Hristos a mustrat fățărnicia iudeilor. Sub simbolul smochinului neroditor și al cinei celei mari, El a prevestit nenorocirea care trebuia să cadă peste un popor nepocăit. Cei care lepădaseră în mod batjocoritor chemarea la praznicul Evangheliei au auzit cuvintele Sale de avertizare: „Vă spun că niciunul dintre cei poftiți nu va gusta din cina Mea.” (Luca 14, 24.). Învățătura dată ucenicilor a fost foarte prețioasă. Parabola cu văduva stăruitoare și prietenul care cerea pâine la miezul nopții dădea o nouă putere cuvintelor Sale: „Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide.” (Luca 11, 9.). Și adesea, când credința lor se clătina, era întărită prin amintirea că Hristos spusese: „Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând.” (Luca 18, 7.8.). Hristos a repetat acea frumoasă parabolă cu oaia pierdută. El a dezvoltat mai departe învățătura ei prin pilda cu banul de argint pierdut și prin pilda fiului risipitor. Ucenicii nu puteau atunci să înțeleagă pe deplin aceste învățături, dar, după revărsarea Duhului Sfânt, când au văzut cum vin neamurile la credință și mânia aprinsă a iudeilor, au înțeles mai bine învățătura despre fiul risipitor și au putut pătrunde în bucuria cuvintelor lui Hristos: „Trebuie să ne veselim și să ne bucurăm; căci acest fiu al meu era mort și a înviat; era pierdut, și a fost găsit.” (Luca 15, 32.24.). Și când au mers în Numele Domnului lor, dând piept cu vorbirile de rău, sărăcia și persecuția, adesea și-au îmbărbătat inima, repetând cuvintele pe care le rostise. El în această ultimă călătorie: „Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția. Vindeți ce aveți și dați milostenie. Faceți-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în Ceruri, unde nu se apropie hoțul, și unde nu roade molia. Căci unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră.” (Luca 12, 32–34.).</p><p><strong>53 — Samariteanul milos:</strong></p><p>În parabola despre samariteanul milos, Hristos ilustrează natura adevăratei religii. El arată că ea nu constă din sisteme, crezuri sau ritualuri, ci din îndeplinirea faptelor de iubire, din a face cât mai mult bine altora, dintr-o bunătate adevărată. În timp ce Hristos îi învăța pe oameni, „un învățător al Legii s-a sculat să ispitească pe Iisus și a zis: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Cu atenția încordată, mulțimea adunată aștepta răspunsul. Preoții și rabinii crezuseră că-L vor prinde în cursă pe Hristos cu această întrebare. Dar Mântuitorul a evitat controversa. El a cerut răspunsul chiar de la cel care-L întrebase: „Ce este scris în Lege?” a zis El. „Cum citești în ea?” Iudeii încă Îl mai acuzau pe Iisus că nu apreciază legea dată pe Sinai. Dar El a legat problema mântuirii de păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Învățătorul legii a zis: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Iisus a zis: „Bine ai răspuns; fă așa și vei avea viața veșnică”. Învățătorul legii nu era mulțumit de poziția pe care o adoptaseră fariseii și nici de faptele lor. El studiase Scripturile cu dorința de a cunoaște adevăratul lor înțeles. Se interesase foarte mult de această problemă și întrebase cu sinceritate: „Ce să fac?” În răspunsul său cu privire la cererile legii, el trecuse cu vederea mulțimea preceptelor privitoare la ceremonii și ritualuri. El nu susținea că acestea n-au valoare, ci prezentase cele două mari principii de care erau legate legea și proorocii. Răspunsul acesta, lăudat de Hristos, Îl așează pe Mântuitorul pe un teren favorabil față de rabini. Ei nu puteau să-L condamne pentru că aprobase ceea ce fusese prezentat de un învățător al legii. Cărturarul acesta și-a dat seama că este un călcător al legii. Cuvintele cercetătoare ale lui Hristos l-au convins de acest lucru. El nu împlinise neprihănirea legii, pe care pretindea că o cunoaște și o înțelege. El nu dovedise iubire față de semenii săi. Se cerea pocăință, dar, în loc să se pocăiască, el a încercat să se îndreptățească. În loc să recunoască adevărul, a căutat să arate cât de grea este împlinirea poruncii. El sperase să înlăture în felul acesta convingerea și să se îndreptățească în fața oamenilor. Cuvintele Mântuitorului arătaseră că întrebarea lui n-avea rost, întrucât fusese în stare să dea singur un răspuns. Totuși a pus o altă întrebare, zicând: „Și cine este aproapele meu?” Printre iudei, întrebarea aceasta pricinuia o nesfârșită ceartă. Ei n-aveau nicio îndoială cu privire la păgâni și samariteni; aceștia erau străini și vrăjmași. Dar unde trebuia să se facă deosebire, în cadrul propriei etnii, între diferitele clase ale societății? Pe cine ar trebui să privească preotul, rabinul, mai marele, ca semen al său? Ei își petreceau toată viața într-un șir de ceremonii, prin care căutau să se curățe. Legătura cu gloata neștiutoare, spuneau ei, i-ar fi întinat și le-ar fi cerut eforturi obositoare pentru a se curăți. Să-i privească oare și pe cei „necurați” ca semeni ai lor? Iisus nu S-a lăsat nici acum atras în controversă. El n-a dezvăluit bigotismul celor care căutau să-L condamne. Dar a prezentat în fața ascultătorilor Săi, printr-o parabolă simplă, un tablou de prea îmbelșugată iubire cerească, ce a mișcat toate inimile și a scos de la învățătorul legii o mărturisire a adevărului. „Un om”, a zis Iisus, „se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora, pe același drum, un preot; și când a văzut pe omul acesta a trecut înainte, pe alături. Un levit trecea și el prin locul acela, și când l-a văzut, a trecut înainte, pe alături.” (Luca 10, 30–32.). Lucrul acesta nu era ceva închipuit, ci un fapt adevărat, cunoscut ca fiind exact așa cum era prezentat. Preotul și levitul, care trecuseră pe alături, se aflau printre ascultătorii lui Hristos. Mergând de la Ierusalim la Ierihon, călătorul trebuia să treacă printr-o parte a pustiei Iudeii. Drumul cobora printr-o trecătoare sălbatică, stâncoasă, plină de tâlhari; locul acela era adesea scena multor violențe. Tocmai aici fusese atacat călătorul, i se luase tot ce avea mai de preț, fusese rănit, bătut și lăsat pe marginea drumului, aproape mort. Pe când zăcea astfel, a venit pe drumul acela preotul, dar el a aruncat doar o privire către omul rănit. Apoi s-a arătat levitul. Curios să știe ce se întâmplase, s-a oprit și a privit la cel suferind. El știa prea bine ce ar fi trebuit să facă, dar aceasta nu era o datorie plăcută. Ar fi vrut mai bine să nu fi trecut pe drumul acela, ca să nu-l fi văzut pe rănit. Și-a zis însă că lucrul acela nu-l privea. Amândoi oamenii aceia aveau ocupații sfinte și pretindeau că sunt tălmăcitori ai Scripturilor. Făceau parte din clasa de oameni aleși în mod deosebit ca reprezentanți ai lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Ei trebuiau să fie „îngăduitori cu cei neștiutori și rătăciți” (Evrei 5, 2), ca să-i poată face pe oameni să înțeleagă marea iubire a lui Dumnezeu față de neamul omenesc. Lucrarea la care erau chemați se asemăna cu lucrarea lui Hristos, pe care El o descrisese astfel: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită; să propovăduiesc robilor de război slobozenia și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați.” (Luca 4, 18.). Iov spusese: „Străinul nu petrece noaptea afară; ci mi-am deschis ușa ca să intre călătorul”. și când cei doi îngeri preschimbați în oameni au venit în Sodoma, Lot s-a plecat cu fața la pământ și a zis: „Domnii mei, intrați vă rog în casa robului vostru, ca să rămâneți peste noapte.” (Iov 31, 32; Geneza 19, 2.). Cu toate că aceste învățături erau cunoscute preotului și levitului, ei nu le-au pus în practică în viața lor. Educați în școala bigotismului iudaic, ei deveniseră egoiști, mărginiți și exclusiviști. Când au privit la omul rănit, n-au știut dacă este din neamul lor sau nu. Se gândeau că s-ar putea să fie samaritean și, de aceea, au trecut pe alături. În purtarea lor, așa cum o descrisese Hristos, învățătorul legii n-a văzut nimic contrar celor pe care le știa el cu privire la cerințele legii. Dar acum s-a prezentat o nouă scenă. Un samaritean, fiind în călătorie, ajunge la locul în care era suferindul și, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. Nu s-a mai întrebat dacă străinul era iudeu sau dintre neamuri. Dacă cel căzut era iudeu, samariteanul știa bine că, dacă situația ar fi fost inversă, omul l-ar fi scuipat în față și ar fi trecut disprețuitor pe alături. Dar el n-a ezitat din cauza aceasta. Nu s-a gândit nici la faptul că el însuși putea să fie în primejdie, dacă întârzia în locul acela. Îi era de ajuns că avea în față o ființă omenească aflată în nevoie și suferință. Și-a scos haina, ca să-l acopere. Uleiul și vinul luate pentru propria călătorie le-a folosit ca să aline suferința și să întărească pe cel rănit. L-a așezat apoi pe asinul lui și a pornit încet, cu pas domol, așa încât străinul să nu fie mișcat și să sufere mai mult. L-a dus la un han și a avut toată noaptea grijă de el, supraveghindu-l cu multă atenție. Dimineața, întrucât străinul se mai întremase, samariteanul s-a hotărât să meargă mai departe, pe drumul său. Dar, înainte de a face lucrul acesta, l-a dat în grija hangiului, a plătit totul și a mai lăsat și o sumă de rezervă pentru străin; și, nefiind mulțumit numai cu atât, a luat măsuri și pentru alte nevoi, spunând gazdei: „Ai grijă de el și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere”. O dată încheiată parabola, Iisus și-a îndreptat privirea către învățătorul legii, cu o expresie care părea că-i citește sufletul, și a zis: „Care dintre acești trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” (Luca 10, 36.). Nici acum, învățătorul legii n-ar fi vrut să rostească numele de samaritean cu buzele sale și a răspuns: „Cel ce și-a făcut milă de el”. Iisus a zis: „Du-te de fă și tu la fel”. În felul acesta, s-a răspuns pentru totdeauna la întrebarea: „Cine este aproapele meu?” Hristos a arătat că aproapele nostru nu înseamnă numai cineva din biserică sau de credința noastră. Nu trebuie să facem nicio deosebire de rasă, culoare sau clasă. Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru! Aproapele nostru este orice suflet rănit și zdrobit de vrăjmașul! Aproapele nostru este oricine este proprietatea lui Dumnezeu! Învățătura aceasta nu este mai puțin necesară astăzi decât pe vremea când a dat-o Iisus. Egoismul și formalismul rece aproape au stins focul iubirii și au îndepărtat însușirile plăcute, care trebuie să înfrumusețeze caracterul. Mulți dintre cei care mărturisesc Numele Lui au pierdut din vedere faptul că toți creștinii trebuie să-L reprezinte pe Hristos. Dacă nu se dă pe față jertfire de sine pentru binele altora, în cercul familiei, între vecini, în biserică și oriunde am fi, atunci, oricare ar fi mărturisirea gurii, noi nu suntem creștini!</p><p><strong>54 — Fără să atragă privirea:</strong></p><p>Câțiva farisei au venit la Iisus cu întrebarea: „Când va veni Împărăția lui Dumnezeu?” Trecuseră mai mult de trei ani de când Ioan Botezătorul vestise cu sunet de trâmbiță prin țară vestea: „Împărăția Cerurilor este aproape.” (Matei 3, 2.). Dar, până la data aceea, fariseii n-au văzut nicio dovadă despre întemeierea Împărăției. Mulți dintre cei care îl respinseseră pe Ioan și care se împotriveau lui Iisus la orice pas lăsau să se înțeleagă că lucrarea Lui dăduse greș. Iisus a răspuns: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: Uite-o aici sau uite-o colo! Căci iată că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Împărăția lui Dumnezeu începe în inimă. Nu căuta manifestări ale puterii pământești, care să arate venirea ei. „Vor veni zile”, a zis El către ucenici, „când veți dori să vedeți una din zilele Fiului omului, și n-o veți vedea.” Din cauză că nu este însoțită de strălucire lumească, sunteți în primejdia de a nu observa slava misiunii Mele. Nu vă dați seama cât de mare este privilegiul de a avea între voi, deși înveșmântat în corp omenesc, pe Acela care este viața și lumina oamenilor. Vor veni zile când veți privi cu dor înapoi la ocaziile de care vă bucurați acum, când umblați și vorbiți cu Fiul lui Dumnezeu. Din cauza egoismului și a firii lor pământești, nici ucenicii lui Iisus nu puteau înțelege slava spirituală pe care căuta să le-o descopere. Numai după înălțarea lui Hristos la Tatăl Său și revărsarea Duhului Sfânt asupra credincioșilor, ucenicii au înțeles pe deplin natura și misiunea Mântuitorului. După ce au primit botezul Duhului, au început să-și dea seama că fuseseră chiar în fața Domnului măririi. Când le-au revenit în memorie cuvintele lui Hristos, mintea le-a fost deschisă ca să înțeleagă profețiile și să înțeleagă minunile pe care le făcuse El. Minunile vieții Lui le-au trecut pe dinainte și erau ca niște oameni treziți dintr-un vis. Și-au dat seama că, într-adevăr, „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr; și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1, 14.). Hristos, într-adevăr, a venit de la Dumnezeu într-o lume plină de păcat, pentru a mântui pe fiii și fiicele lui Adam. Ucenicii își dădeau acum mai puțină importanță decât înainte de a-și da seama de lucrul acesta. Niciodată nu oboseau repetând cuvintele și faptele Lui. Învățăturile Lui, pe care le înțeleseseră prea puțin, acum le-au revenit în minte într-o nouă lumină. Scripturile au devenit pentru ei o carte nouă. Când au studiat profețiile care mărturiseau despre Hristos, ucenicii au intrat în legătură cu Dumnezeirea și au învățat de la Acela care Se înălțase la Cer, pentru a încheia lucrarea pe care o începuse pe Pământ. Au recunoscut faptul că în El era o știință pe care nicio ființă omenească, lipsită de ajutorul dumnezeiesc, nu o putea înțelege. Ei aveau nevoie de ajutorul Aceluia despre care profetizaseră regi, profeți și oameni neprihăniți. Cu uimire au citit și recitit descrierile profetice ale caracterului și lucrării Sale. Cât de neclare fuseseră pentru ei scrierile profetice! Cât de greoi fuseseră în a primi marile adevăruri care mărturiseau despre Hristos! Privindu-L în umilința Lui, când a umblat printre oameni, ei nu înțeleseseră taina întrupării Sale, caracterul dublu al naturii Sale. Parcă fuseseră legați la ochi, ca să nu poată să recunoască pe deplin dumnezeirea în corpul omenesc. Dar, după ce au fost iluminați de Duhul Sfânt, cum ar mai fi dorit să-L vadă iarăși și să se așeze la picioarele Lui! Cum ar fi dorit să vină la El, ca să le explice pasajele din Scriptură pe care ei nu le înțelegeau! Cât de atenți ar fi ascultat cuvintele Lui! Ce a vrut să spună Iisus când a zis: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta”? (Ioan 16, 12). Cât ar fi dorit să le știe pe toate! Le părea rău că avuseseră o credință atât de slabă, că ideile lor fuseseră atât de departe de țintă și că greșiseră atât de mult în înțelegerea realității. Dumnezeu trimisese un mesager ca să vestească venirea lui Hristos și să atragă atenția poporului iudeu și a lumii către misiunea Sa, pentru ca oamenii să se poată pregăti să-L primească. Personajul minunat vestit de Ioan fusese printre ei peste treizeci de ani, și ei într-adevăr nu L-au recunoscut ca trimis al lui Dumnezeu. Ucenicii au avut remușcări din cauză că îngăduiseră ca necredința timpului să influențeze și părerile lor și să le întunece înțelegerea. Lumina acestei lumi întunecate strălucise prin negură, iar ei nu fuseseră în stare să înțeleagă de unde veneau aceste raze. Se întrebau pentru ce se purtaseră în așa fel, încât Hristos să fie nevoit să-i mustre. Repetau adesea discuțiile pe care le avuseseră cu El și își ziceau: De ce am îngăduit noi ca ideile pământești și opoziția preoților și rabinilor să ne încurce mintea, așa încât n-am înțeles că Unul mai mare decât Moise era între noi, că Cineva mai înțelept decât Solomon ne învăța? Cât de surde au fost urechile noastre! Cât de slabă a fost înțelegerea noastră! Toma nu voise să creadă înainte de a pune degetul pe rana făcută de soldații romani. Petru Îl tăgăduise în timpul umilirii și lepădării Lui. Aceste amintiri dureroase le reveneau în minte cu atâta claritate. Ei fuseseră cu El, dar nici nu-L cunoscuseră, nici nu-L apreciaseră. Dar acum, când își recunoșteau necredința, toate aceste lucruri le tulburau atât de mult inimile. Când preoții și mai marii s-au unit împotriva lor și i-au adus în fața judecătorilor și i-au aruncat în închisoare, urmașii lui Hristos s-au bucurat „că au fost socotiți vrednici să sufere pentru Numele Lui.” (Faptele Apostolilor 5, 41.). S-au bucurat că pot dovedi în fața oamenilor și a îngerilor că au recunoscut slava lui Hristos și au ales să-L urmeze, chiar dacă pentru aceasta aveau să piardă totul. Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel, încât să atragă atenția. Evanghelia harului lui Dumnezeu, cu spiritul ei de lepădare de sine, nu poate să fie niciodată în armonie cu spiritul lumii. Cele două principii sunt în vrăjmășie. „Omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” (1 Corinteni 2, 14.). Împărăția lui Hristos nu va fi întemeiată prin hotărârile tribunalelor, consiliilor sau ale adunărilor legislative, nici prin patronajul oamenilor mari din lume, ci prin sădirea naturii lui Hristos în natura omenească, prin lucrarea Duhului Sfânt. „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1, 12.13.). Aceasta este singura putere care poate produce înălțarea omenirii. Iar partea omului în săvârșirea acestei lucrări este învățarea și trăirea Cuvântului lui Dumnezeu. Când și-a început lucrarea în Corint, orașul acela aglomerat, bogat și stricat, pervertit de nenumăratele vicii ale păgânismului, apostolul Pavel a zis: „Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, și pe El răstignit.” (1 Corinteni 2, 2.). Scriind mai târziu unora care mai înainte se întinaseră prin cele mai nebunești păcate, putea zice: „Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți în Numele Domnului Iisus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru”. „Mulțumesc Dumnezeului meu totdeauna cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Iisus Hristos.” (1 Corinteni 6, 11; 1, 4.). Astăzi, ca și în zilele lui Hristos, lucrarea Împărăției lui Dumnezeu nu este făcută de cei care pretind cu zgomot să fie recunoscuți și sprijiniți de conducătorii pământești și de legile omenești, ci de aceia care vestesc oamenilor, în Numele Său, acele adevăruri spirituale, care-l vor face pe primitor să trăiască experiența lui Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc … dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2, 20.). Atunci ei vor lucra, la fel ca Pavel, pentru binele oamenilor. El zice: „Noi dar suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos, și ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu.” (2 Corinteni 5, 20.).</p><p><strong>55 — Binecuvântarea copiilor:</strong></p><p>Iisus a iubit totdeauna copiii. El primea simpatia lor copilărească și iubirea lor sinceră, neprefăcută. Laudele recunoscătoare de pe buzele lor curate erau ca o muzică pentru urechile Sale și Îi înviorau inima, atunci când era abătut din cauza oamenilor vicleni și fățarnici cu care venea în contact. Oriunde mergea Mântuitorul, bunătatea înfățișării Sale și purtarea Sa delicată și amabilă câștigau iubirea și încrederea copiilor. La iudei era obiceiul ca să fie aduși copiii la un rabin, pentru a-și pune mâinile asupra lor și a-i binecuvânta, dar ucenicii considerau că lucrarea Mântuitorului era prea importantă pentru a fi întreruptă în felul acesta. Când mamele și-au adus copilașii, ucenicii le-au privit cu neplăcere. Ei credeau că acești copii sunt prea mici pentru a avea un folos dintr-o întâlnire cu Iisus și apoi presupuneau că Lui Îi este neplăcută prezența lor. Dar El era nemulțumit tocmai de ucenici. Mântuitorul înțelegea grija și povara mamelor, care căutau să le dea copiilor o educație după Cuvântul lui Dumnezeu. El ascultase rugăciunile lor. El le atrăsese la Sine. O mamă și copilul ei plecaseră de acasă pentru a-L găsi pe Iisus. Pe drum, ea a spus unei vecine unde merge și vecina a dorit ca și copiii ei să fie binecuvântați. În felul acesta, au venit multe mame și copiii lor. Unii copii trecuseră de anii prunciei, la copilărie și tinerețe. Când mamele și-au exprimat dorința, Iisus a ascultat cu plăcere cererea timidă și înlăcrimată. Dar El aștepta să vadă cum le vor trata ucenicii. Când i-a văzut că le îndepărtează pe mame, crezând că Îi fac o favoare, El le-a arătat greșeala, zicând: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția Cerului este a celor ca ei”. El i-a luat pe copii în brațe, și-a pus mâinile peste ei și le-a dat binecuvântarea pentru care veniseră. Mamele au fost mângâiate. Ele s-au întors acasă întărite și binecuvântate de cuvintele lui Hristos. Au fost încurajate să-și ducă poverile cu o nouă bucurie și să lucreze cu nădejde pentru copiii lor. Mamele de astăzi trebuie să primească și ele cuvintele Lui cu aceeași credință. Hristos este și astăzi un Mântuitor personal, ca pe vremea când a trăit ca om între oameni. El este și azi ajutorul mamelor, ca pe vremea când i-a strâns pe cei mici în brațele Sale, pe când era în Iudea. Copiii căminelor noastre sunt răscumpărați prin sângele Său, ca și copiii de pe timpuri. Iisus cunoaște povara inimii oricărei mame. Acela care a avut o mamă care s-a luptat cu sărăcia și lipsurile simte cu fiecare mamă în lucrările ei. Acela care a făcut o călătorie lungă pentru a alina durerea unei femei canaanite va face tot atât de mult pentru mamele de azi. Acela care a redat văduvei din Nain pe unicul ei fiu și care, în agonia Sa pe cruce, și-a amintit de mama Sa este mișcat și astăzi de durerea mamei. În orice suferință și orice nevoie, El va da ajutor și mângâiere. Să vină dar mamele cu greutățile lor la Iisus! Vor găsi har îndestulător ca să le ajute la creșterea copiilor. Porțile sunt deschise pentru oricare mamă care vrea să-și depună poverile la picioarele Mântuitorului. Acela care a zis: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți” le invită fără încetare pe mame să-i aducă pe copilașii lor să fie binecuvântați de El. Până și copilul din brațele mamei poate să locuiască la umbra Celui Atotputernic, prin credința mamei care se roagă. Ioan Botezătorul a fost plin de Duhul Sfânt chiar de la naștere. Dacă trăim în comuniune cu Dumnezeu, și noi putem aștepta ca Duhul Sfânt să-i modeleze pe micuții noștri chiar din primele clipe. În copiii aduși la El, Iisus vedea bărbați și femei ce urmau să fie moștenitori ai harului Său și supuși ai Împărăției Sale, dintre care unii aveau să devină martiri pentru Numele Său. El știa că acești copii urmau să-L asculte și să-L primească drept Mântuitor al lor mult mai repede decât persoanele adulte, dintre care mulți erau înțelepți în felul lumii și cu inima împietrită. În învățăturile Sale, S-a coborât până la nivelul lor. El, Domnul Cerului, nu a socotit ca un lucru neînsemnat să răspundă la întrebările lor și să simplifice învățăturile Lui importante, pentru a fi înțelese de mintea lor de copii. El a pus în inima lor semințele adevărului, care urmau să răsară peste mulți ani și să aducă roade pentru viața veșnică. Este adevărat și azi faptul că cei mai receptivi la învățăturile Evangheliei sunt copiii; inima lor este deschisă față de influențele divine și este în stare să rețină învățăturile primite. Și copiii mici pot să fie creștini și să aibă o experiență potrivită cu vârsta lor. Ei au nevoie să fie educați în lucrurile spirituale și părinții ar trebui să îi ajute, prin orice mijloc, pentru ca să-și formeze caracterul după asemănarea lui Hristos. Tații și mamele ar trebui să privească la copiii lor ca la cei mai tineri membri ai familiei Domnului, încredințați lor spre a-i pregăti pentru Cer. Învățăturile pe care noi înșine le primim de la Hristos trebuie să le dăm copiilor noștri, așa cum pot înțelege mințile lor tinere, dezvăluindu-le puțin câte puțin din frumusețea principiilor Cerului. În felul acesta căminul creștin devine o școală, în care părinții au rolul de suplinitori, în timp ce Hristos este Învățătorul. Atunci când mama îi învață pe copii s-o asculte pentru că o iubesc, ea îi învață prima lecție din viața de creștin. Iubirea mamei față de copil reprezintă iubirea lui Hristos și cei mici, care se încred în mama lor și ascultă de ea, învață să asculte de Mântuitorul și să se încreadă în El. Părinți, pentru creșterea copiilor voștri, studiați învățăturile pe care Dumnezeu le-a dat în natură! Dacă ați vrea să cultivați o garoafă, un trandafir sau un crin, cum ați proceda? Întrebați-l pe grădinar cum face el să crească așa de frumos fiecare ramură și fiecare frunză, ca să se dezvolte în simetrie și frumusețe. El vă va spune că nu prin atingeri aspre sau prin eforturi violente, deoarece acestea ar frânge lăstarele delicate, ci prin mici atenții, des repetate. El a umezit pământul și a ferit planta în creștere de vânturile puternice și de arșița soarelui și Dumnezeu a făcut-o să înflorească și să crească în mare frumusețe. În purtarea față de copii, urmați metoda grădinarului. Prin atingeri delicate, ajutându-i cu iubire, căutați să modelați caracterele lor după modelul caracterului lui Hristos. Când le-a spus ucenicilor să nu-i împiedice pe copii să vină la El, Iisus Se adresa ucenicilor din toate veacurile: slujbașilor bisericii, predicatorilor, îngrijitorilor și tuturor creștinilor. Iisus îi atrage pe copii la Sine și ne îndeamnă: „Lăsați-i să vină”, ca și cum ar zice: Ei ar veni dacă nu i-ați împiedica voi! Lucrătorul creștin poate fi un slujitor al lui Hristos care să-i atragă pe copii la Mântuitorul. Prin înțelepciune și tact, el le poate da curaj și nădejde iar prin harul lui Hristos îi poate vedea transformați în caracter, așa încât să se poată spune despre ei: „A unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu”!</p><p><strong>56 — „Îți mai lipsește un lucru”:</strong>.</p><p>„Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat în fața Lui și L-a întrebat: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Tânărul care pusese această întrebare era un conducător. Avea multe avuții și deținea o poziție de răspundere. El văzuse iubirea manifestată de Hristos față de copiii aduși la El, văzuse cât de duios îi primise, cum îi luase în brațe și inima lui se aprinse de iubire pentru Mântuitorul. El simțea dorința de a fi ucenicul Lui. Fusese mișcat atât de adânc, încât, atunci când Iisus era gata să pornească la drum, a alergat la El și, îngenunchind la picioarele Lui, a pus, cu sinceritate și stăruință, întrebarea aceasta atât de însemnată pentru sufletul său și pentru sufletul oricărei ființe omenești: „Bunule Învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” „Pentru ce Mă numești bun?” i-a zis Hristos. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” Iisus dorea să încerce sinceritatea tânărului și să afle de la el în ce chip Îl socotea bun. Își dădea el seama că Acela cu care vorbea era Fiul lui Dumnezeu? Care era adevăratul sentiment al inimii lui? Conducătorul acesta punea foarte mare preț pe propria neprihănire. El nu se gândea că într-adevăr i-ar lipsi ceva, dar tot nu era pe deplin mulțumit. El simțea că mai lipsește ceva. Nu s-ar fi putut ca Iisus să-l binecuvânteze și pe el cum îi binecuvântase pe copii și să satisfacă lipsa din sufletul său? Ca răspuns la această întrebare, Iisus i-a spus că, dacă dorește să aibă viață veșnică, trebuie să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Și El a citat câteva din poruncile care arătau omului datoria față de semenii lui. Răspunsul conducătorului a fost hotărât: „Toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinerețea mea; ce-mi mai lipsește?” Hristos a privit fața tânărului, parcă citindu-i viața și cercetându-i caracterul. L-a iubit și a dorit să-i dea pacea, harul și bucuria care puteau să-i schimbe cu totul caracterul. „Îți lipsește un lucru”, a zis El; „du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în Cer. Apoi vino, ia-ți crucea și urmează-Mă.” Hristos era atras către acest tânăr. El știa că este sincer în afirmația lui: „Toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinerețea mea”. Mântuitorul dorea să-i ofere acea putere de discernământ care să-l facă în stare să-și vadă nevoia de consacrare a inimii și de bunătate creștină. Dorea mult să vadă în el o inimă umilă și zdrobită, conștientă că iubirea cea mai mare I se cuvine lui Dumnezeu, să-l vadă ascunzându-și lipsa în desăvârșirea lui Hristos. Iisus a văzut în acest tânăr conducător, dacă devenea conlucrător cu El în lucrarea de mântuire, exact ajutorul de care avea nevoie. Dacă s-ar fi așezat sub călăuzirea lui Hristos, ar fi devenit o putere spre bine. Într-o mare măsură, conducătorul ar fi putut să-L reprezinte pe Hristos; deoarece avea însușiri care, dacă s-ar fi unit cu Mântuitorul, l-ar fi făcut în stare să devină o forță divină între oameni. Privind la caracterul lui, Hristos l-a iubit. În inima conducătorului, s-a trezit iubirea pentru Hristos, căci iubirea dă naștere la iubire. Iisus dorea să-l vadă un împreună-lucrător cu El. El dorea să-l facă să-I semene, o oglindă care să reflecte chipul lui Dumnezeu. El dorea să dezvolte partea bună a caracterului acestui om și s-o sfințească pentru servirea Domnului. Dacă s-ar fi predat lui Hristos, tânărul conducător ar fi crescut în atmosfera prezenței Sale. Dacă ar fi ales partea aceasta, cât de deosebit ar fi fost viitorul lui! „Un lucru îți lipsește”, a zis Iisus. „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în Cer. Apoi vino și urmează-Mă.” Hristos a citit în inima fruntașului. Numai un lucru îi lipsea, dar acesta era un principiu vital. El avea nevoie de iubirea lui Dumnezeu în suflet. Dacă golul acesta nu era umplut, era fatal pentru el; întreaga lui ființă avea să se schimbe în rău. Prin îngăduință, egoismul s-ar fi întărit. Dar, ca să primească iubirea lui Dumnezeu, trebuia să renunțe la iubirea de sine. Hristos l-a pus la încercare pe acest om. L-a invitat să aleagă între slava pământească și comorile cerești. Comoara cerească îi era asigurată, dacă Îl urma pe Hristos. Dar eul trebuia înfrânt; voința sa trebuia pusă sub conducerea lui Hristos. Însăși sfințenia lui Dumnezeu îi era oferită tânărului conducător. El avea privilegiul să devină un fiu al lui Dumnezeu și împreună-moștenitor cu Hristos la comoara cerească. Dar trebuia să-și ia crucea și să-L urmeze pe Mântuitorul pe cărarea lepădării de sine. Cuvintele lui Hristos erau echivalente cu această invitație: „Alegeți astăzi cui vreți să slujiți.” (Iosua 24, 15.). Alegerea era lăsată pe seama lui. Iisus dorea cu ardoare convertirea lui. El îi arătase punctul slab din caracter și cu profund interes urmărea problema, în timp ce tânărul gândea asupra problemei. Dacă se hotăra să-L urmeze pe Hristos, trebuia să asculte în totul de cuvintele Lui. Trebuia să părăsească planurile sale ambițioase. Cu câtă nerăbdare, cu câtă îngrijorare privea Mântuitorul la tânăr, nădăjduind că va da curs invitației Duhului lui Dumnezeu. Fruntașul a înțeles repede tot ce cuprindeau cuvintele lui Hristos și s-a întristat. Dacă și-ar fi dat seama de valoarea darului oferit, în grabă s-ar fi numărat printre cei care-L urmau pe Hristos. El era un membru al onoratului consiliu al iudeilor și Satana îl ispitea cu posibilități atrăgătoare pentru viitor. El dorea comoara cerească, dar în același timp dorea și avantajele trecătoare, pe care le putea aduce bogăția. Îi părea rău că există asemenea situații; dorea viață veșnică, dar nu era dispus la sacrificiu. Prețul vieții veșnice i se părea prea mare și a plecat plin de întristare, „deoarece avea multe bogății”. Pretenția lui că păzise Legea lui Dumnezeu era o amăgire. El dovedise că avuțiile erau idolul lui. El nu putea să țină poruncile lui Dumnezeu, câtă vreme lumea avea locul cel dintâi în inima lui. Iubea mai mult darurile lui Dumnezeu decât pe Dătător. Hristos îi dăruise tânărului comuniunea cu Sine. „Urmează-Mă”, a spus El. Dar Mântuitorul nu valora pentru el atât cât valora numele pe care îl avea între oameni sau avuțiile lui. Să renunțe la comoara pământească, vizibilă, pentru comoara cerească, nevăzută, era un risc prea mare. El a refuzat darul vieții veșnice și a plecat; de aici înainte, lumea avea să pună cu totul stăpânire pe el. Mii de oameni trec prin aceleași experiențe, având de ales între Hristos și lume; și mulți aleg lumea. Asemenea tânărului fruntaș, ei se îndepărtează de Mântuitorul, zicând în inima lor: „Nu vreau ca Omul acesta să-mi fie conducător”. Purtarea lui Hristos față de acest tânăr este o pildă pentru noi. Dumnezeu ne-a dat o regulă de purtare, pe care trebuie s-o urmeze fiecare slujitor al Lui. Este vorba de ascultarea de Legea Sa și nu numai de o ascultare legalistă, ci de o ascultare care pătrunde în viață și este ilustrată în caracter. Dumnezeu a prezentat caracterul Său ca model pentru toți cei care vor să devină supuși ai Împărăției Sale. Numai cei care vor deveni conlucrători cu Hristos, numai cei care vor zice: „Doamne, tot ce am și tot ce sunt este al Tău”, numai aceia vor fi recunoscuți ca fii și fiice ale lui Dumnezeu. Toți trebuie să-și dea seama ce înseamnă a dori Cerul și totuși să renunțe la el din cauza condițiilor puse. Gândiți-vă ce înseamnă a zice „nu” lui Hristos. Fruntașul a zis: „Nu, nu pot să-ți dau totul”. Spunem și noi la fel? Mântuitorul Se oferă să împartă cu noi lucrarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o să o facem. El ne pune la dispoziție toate mijloacele date nouă de Dumnezeu, pentru a duce mai departe lucrarea Sa în lume. Numai în felul acesta ne putem mântui. Acelora care, asemenea tânărului conducător, sunt în posturi de încredere și au averi mari, li se va părea poate un sacrificiu prea mare să părăsească totul pentru a-L urma pe Hristos. Dar aceasta este regula de purtare pentru toți cei care doresc să devină ucenici ai Săi. Nu se primește nimic altceva decât ascultarea. Predarea de sine este miezul învățăturilor lui Hristos. Adesea, ni se pare că ne este impusă într-un limbaj care pare poruncitor, pentru că nu există altă cale de a-l salva pe om, decât de a îndepărta lucrurile care, dacă ar fi cultivate, ar duce la degradarea întregii ființe. Când urmașii lui Hristos înapoiază Domnului ce este al Lui, ei adună o comoară care li se va da când vor auzi cuvintele: „Bine, rob bun și credincios … intră în bucuria stăpânului tău”. „Care pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Matei 25, 23; Evrei 12, 2.). Bucuria de a vedea oameni mântuiți, salvați pentru veșnicie, este răsplata tuturor acelora care pășesc pe urmele Aceluia care a zis: „Urmează-Mă”.</p><p><strong>57 — „Lazăre, vino afară!”</strong>.</p><p>Lazăr din Betania era unul dintre cei mai statornici ucenici ai lui Hristos. De la prima lor întâlnire, credința lui în Hristos fusese puternică, iubirea pentru El era profundă și el era foarte iubit de Mântuitorul. Pentru Lazăr a și fost săvârșită cea mai mare minune a lui Hristos. Mântuitorul i-a binecuvântat pe toți cei care au căutat ajutorul Său; El iubește toată familia omenească, dar față de unii este legat prin legături deosebite. Inima Lui era prinsă într-o puternică legătură de iubire față de familia din Betania și pentru unul dintre ei a fost făcută cea mai minunată lucrare. În casa lui Lazăr, Iisus găsise de multe ori odihnă. Mântuitorul nu avea o casă proprie; El depindea de ospitalitatea prietenilor și ucenicilor Săi și adesea, când era obosit, însetat după o părtășie omenească sinceră, El găsea adăpost în familia aceasta pașnică, departe de bănuielile și invidia fariseilor mânioși. Aici găsea o primire sinceră și o prietenie curată și sfântă. Aici putea să vorbească simplu și liber, știind că vorbele Lui erau înțelese și păstrate ca o comoară. Mântuitorul prețuia o casă liniștită și niște ascultători interesați. El avea nevoie de duioșia, curtenia și iubirea oamenilor. Cei care primeau învățătura cerească, pe care El era gata să o dea, erau mult binecuvântați. În timp ce mulțimile Îl urmau pe Hristos prin câmpiile întinse, El le dezvăluia frumusețile lumii naturale. Căuta să deschidă ochii minții lor, ca să poată vedea cum mâna lui Dumnezeu susține lumea. Pentru ca oamenii să aprecieze bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu, El atrăgea atenția ascultătorilor Săi la roua delicată, la picurarea liniștită a ploii și la lumina strălucitoare a soarelui, care erau date deopotrivă și celor buni, și celor răi. El dorea ca oamenii să-și dea seama pe deplin de grija pe care Dumnezeu o arăta față de ființele omenești create de El. Dar mulțimile nu se grăbeau să asculte; și în familia din Betania, Hristos găsea odihnă de lupta obositoare a vieții publice. Aici, în fața unor ascultători înțelegători, El dezvăluia măreția Providenței. În aceste întrevederi particulare, El desfășura în fața ascultătorilor Săi lucrurile acelea pe care nu putea să le spună mulțimii amestecate. Prietenilor Săi nu trebuia să le vorbească în parabole. În timp ce Hristos dădea aceste învățături minunate, Maria stătea la picioarele Lui, ca o ascultătoare respectuoasă și devotată. Odată, Marta, foarte ocupată cu pregătirea mesei, a mers la Hristos, zicând: „Doamne, nu-ți pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute”. Aceasta s-a întâmplat cu ocazia primei vizite a lui Hristos în Betania. Mântuitorul și ucenicii făcuseră o călătorie obositoare pe jos, de la Ierihon. Marta voia să se îngrijească de ei și, în frământarea ei, ea uitase să se poarte delicat față de Oaspete. Iisus i-a răspuns în cuvinte blânde și pline de răbdare: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijești și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuiește: Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua”. Maria își îmbogățea mintea cu prețioasele cuvinte care curgeau de pe buzele Mântuitorului, cuvinte care pentru ea erau mai de preț decât cele mai scumpe bijuterii. Acel „singur lucru” care îi era necesar Martei era un spirit liniștit, de devoțiune, o mai mare preocupare pentru cunoștințele privitoare la viața veșnică și binecuvântările necesare pentru creșterea spirituală. Ea avea nevoie de mai puțină preocupare pentru cele trecătoare și mai multă pentru cele care rămân veșnic. Iisus voia să-i învețe pe copiii Săi să prindă orice ocazie de a câștiga acea cunoștință care-i face înțelepți spre mântuire. Cauza lui Hristos are nevoie de lucrători pricepuți și energici. Cei asemenea Martei, cu zelul lor pentru lucrarea religioasă, au un câmp întins în fața lor. Dar ei trebuie să stea mai întâi cu Maria, la picioarele lui Iisus. Sârguința, promptitudinea și energia trebuie să fie sfințite prin harul lui Hristos și atunci viața va fi o putere neînfrântă spre bine. Întristarea a intrat în casa pașnică în care Se odihnea Iisus. Lazăr s-a îmbolnăvit dintr-o dată și surorile lui au trimis la Mântuitorul să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubești este bolnav”. Ele au văzut gravitatea bolii fratelui lor, dar știau că Hristos Se dovedise în stare să vindece tot felul de boli. Credeau că El va simți împreună cu ele în durere, de aceea n-au stăruit ca El să vină numaidecât, ci au trimis numai vestea care arăta cât de mult se încredeau în El: „Acela pe care-l iubești este bolnav”. Ele credeau că Domnul va răspunde îndată la înștiințarea lor și că va veni în cel mai scurt timp la Betania. Pline de nerăbdare, așteptau vești de la Iisus. Câtă vreme scânteia de viață mai era încă vie în fratele lor, ele s-au rugat și au tot așteptat venirea lui Iisus. Dar trimisul s-a întors fără El. Totuși, a adus mesajul: „Boala aceasta nu este spre moarte”, și ele s-au agățat de nădejdea că Lazăr va trăi. Cu duioșie, au încercat să-i spună cuvinte de mângâiere și încurajare suferindului aproape inconștient. Când Lazăr a murit, ele au fost amar dezamăgite; dar au simțit harul întăritor al lui Hristos, și acesta le-a ferit să gândească rău despre Mântuitorul. Când Iisus a auzit înștiințarea, ucenicii au avut impresia că El a primit-o cu răceală. N-a manifestat întristarea la care se așteptau. Privind la ei, El a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea”. Timp de două zile, a rămas acolo unde Se afla. Întârzierea aceasta era o taină pentru ucenici. Ce mângâiere ar fi fost prezența Lui pentru familia întristată! gândeau ei. Marea Lui iubire pentru familia din Betania era bine cunoscută de ucenici și ei erau surprinși că nu a răspuns imediat la vestea tristă: „Acela pe care-l iubești este bolnav”. În timpul celor două zile, părea că Hristos nici nu Se mai gândea la vestea adusă, deoarece nu vorbea despre Lazăr. Ucenicii s-au gândit la Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Iisus. Ei se miraseră că Iisus, care avea atât de mare putere de a săvârși minuni, îngăduise ca Ioan să zacă în închisoare și să moară de o moarte năprasnică. Dacă avea o astfel de putere, pentru ce nu salvase Hristos viața lui Ioan? Deseori fariseii puseseră întrebarea aceasta, ca să aducă un argument de necombătut împotriva susținerii lui Hristos că El este Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul îi avertizase pe ucenici că vor avea de suferit încercări, pierderi și persecuții. Îi va uita El oare și pe ei în vreme de încercare? Unii se întrebau dacă nu cumva s-au înșelat în ce privește misiunea Lui. Toți erau profund tulburați. După o așteptare de două zile, Iisus le-a spus ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudea”. Ucenicii se întrebau de ce așteptase două zile, dacă și așa urma să meargă în Iudea. Dar îngrijorarea pentru Iisus și chiar pentru ei îi frământa mai mult. În hotărârea luată de El acum, ei nu vedeau decât primejdia care îi pândea. „Învățătorule”, au zis ei, „acum de curând căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, și Te întorci în Iudea?” Iisus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?” Eu sunt sub conducerea Tatălui Meu; câtă vreme fac voia Lui, viața Mea este în siguranță. Cele douăsprezece ore ale zilei Mele încă nu s-au sfârșit. Am trecut în ultima parte a zilei, dar cât mai rămâne ceva, Mă aflu în siguranță. „Dacă umblă cineva ziua”, a spus El mai departe, „nu se poticnește, pentru că vede lumina lumii acesteia.” Acela care face voia lui Dumnezeu, care umblă pe drumurile prescrise de Dumnezeu, nu poate să se împiedice și să cadă. Lumina, Duhul călăuzitor al lui Dumnezeu, îi dă o clară înțelegere a datoriei sale și-l călăuzește pe drumul cel drept până la capătul lucrării sale. „Dar dacă umblă noaptea, se poticnește, pentru că n-are lumină în el.” Acela care merge pe o cărare aleasă de el și unde nu l-a chemat Dumnezeu se va poticni. Pentru el, ziua se schimbă în noapte și, oriunde s-ar afla, nu este sigur. „După aceste vorbe le-a zis: Lazăr, prietenul nostru, doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn.” „Lazăr, prietenul nostru, doarme.” Cât de mișcătoare sunt cuvintele acestea! Ce pline de simpatie! Cu gândul la Ierusalim, ucenicii aproape uitaseră de familia îndurerată din Betania. Dar Hristos nu uitase. Ucenicii s-au simțit mustrați. Fuseseră dezamăgiți pentru că Hristos nu răspunsese mai grabnic la înștiințare. Fuseseră ispitiți să creadă că El n-avea acea călduroasă iubire pentru Lazăr și surorile lui cum crezuseră ei, căci altfel S-ar fi grăbit să meargă cu cel care adusese vestea. Dar cuvintele: „Lazăr, prietenul nostru, doarme” au trezit în mintea lor sentimente mai bune. Erau convinși că Hristos nu-i uitase pe prietenii Lui în suferință. „Ucenicii I-au zis: Doamne, dacă doarme, are să se facă bine. Iisus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește despre odihna căpătată prin somn.” Atunci Iisus le-a spus pe față: „Lazăr a murit. Și Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeți. Dar acum haidem să mergem la el”. Toma nu vedea pentru Învățătorul lui nimic altceva decât că-L aștepta moartea, dacă Se ducea în Iudea, dar el și-a făcut curaj și le-a spus celorlalți ucenici: „Haidem să mergem și noi să murim cu El!” El știa cât de mult Îl urau iudeii pe Hristos. Ucenicii s-au mirat de cuvintele lui Hristos, când a zis: „Lazăr a murit, și Mă bucur că n-am fost acolo”. După propria alegere stătuse Mântuitorul departe de familia prietenilor în suferință? Aparent, Maria, Marta și muribundul Lazăr fuseseră lăsați singuri. Dar nu erau singuri. Hristos a urmărit toată scena și, după moartea lui Lazăr, surorile întristate au fost susținute de harul Său. Iisus a fost martor la întristarea inimilor lor, când fratele lor se lupta cu vrăjmașul cel puternic, moartea. El a simțit toată durerea lor grozavă, când le-a spus ucenicilor: „Lazăr a murit”. Dar Hristos trebuia să Se mai gândească și la alții, afară de cei iubiți din Betania; El trebuia să țină seama de educația ucenicilor. Ei trebuiau să fie reprezentanții Lui în lume, pentru ca binecuvântarea Tatălui să-i poată cuprinde pe toți oamenii. Pentru binele lor a îngăduit El ca Lazăr să moară. Dacă l-ar fi vindecat de boala lui, minunea, care era cea mai puternică dovadă a naturii Sale divine, nu s-ar fi putut săvârși. Dacă Hristos ar fi fost în camera bolnavului, Lazăr n-ar fi murit, deoarece Satana n-ar fi avut putere asupra lui. Moartea n-ar fi putut să-și îndrepte săgeata spre Lazăr în prezența Dătătorului vieții. De aceea Hristos a stat departe. El a îngăduit exercitarea puterii vrăjmașului, ca apoi să-l poată izgoni ca pe un dușman înfrânt. El a îngăduit ca Lazăr să treacă sub stăpânirea morții; și surorile îndurerate l-au văzut pe fratele lor pus în mormânt. Hristos știa că, atunci când ele aveau să privească fața neînsuflețită a fratelui lor, credința în Răscumpărătorul lor avea să fie greu încercată. Dar știa că, datorită luptei prin care treceau acum, credința lor urma să strălucească și mai puternic. El a suferit toate chinurile întristării pe care ele le-au îndurat. El nu-i iubea mai puțin acum pentru că zăbovise; dar știa că, pentru ele, pentru Lazăr, pentru Sine și pentru ucenici, urma să fie câștigată o biruință. Întârziind să meargă la Lazăr, Hristos avea un plan de îndurare față de aceia care nu-L primiseră. El a zăbovit pentru ca, prin învierea lui Lazăr din morți, să poată da poporului Său încăpățânat și necredincios o nouă dovadă că El era într-adevăr „învierea și viața”. Se cutremura la gândul că astfel nu mai era nicio nădejde pentru acest popor, aceste sărmane și rătăcite oi ale casei lui Israel. Inima Lui era zdrobită din cauza nepocăinței lor. În harul Său, intenționa să le mai dea o dovadă că El era Vindecătorul, Acela care singur putea să aducă la lumină viața și nemurirea. Aceasta trebuia să fie o dovadă pe care preoții nu o puteau răstălmăci. Iată motivul pentru care a întârziat să meargă la Betania. Această minune culminantă, învierea lui Lazăr, trebuia să pună sigiliul lui Dumnezeu asupra lucrării și afirmațiilor Sale cu privire la originea Sa divină. În călătoria Sa către Betania, după obiceiul Său, Iisus i-a ajutat pe cei bolnavi și pe cei lipsiți. Apropiindu-Se de oraș, a trimis la surori un mesager cu vestea sosirii Lui. Hristos n-a intrat îndată în casă, ci S-a oprit într-un loc retras, de lângă drum. Marile ceremonii pe care iudeii obișnuiau să le îndeplinească la moartea prietenilor și rudelor nu se potriveau cu Duhul lui Hristos. El a auzit vaietele bocitorilor plătiți și nu dorea să le întâlnească pe surori în mijlocul zgomotului. Printre prietenii care luau parte la doliu erau și rude ale familiei, dintre care unii dețineau posturi de răspundere în Ierusalim. Printre aceștia, erau chiar vrăjmași foarte înverșunați ai lui Hristos. El le cunoștea planurile și de aceea nu S-a făcut îndată cunoscut. Vestea i-a fost dusă Martei atât de tainic, încât ceilalți din încăpere n-au știut. Stăpânită de durere, Maria n-a auzit nimic. Ridicându-se îndată, Marta s-a dus să-L întâmpine pe Domnul ei, dar Maria, crezând că merge la locul unde era înmormântat Lazăr, a rămas acolo unde se afla fără a mai spune ceva. Marta a mers grăbită să-L întâmpine pe Iisus, având inima frământată de emoții contradictorii. Pe fața Lui expresivă, a citit aceeași duioșie și iubire ca și mai înainte. Încrederea ei în El era nezdruncinată, dar se gândea la preaiubitul ei frate, pe care-l iubise și Iisus. Cu mare durere în inimă pentru faptul că Hristos nu venise mai înainte, totuși cu nădejdea că și acum putea să facă ceva pentru mângâierea lor, ea a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Iarăși și iarăși repetaseră surorile aceste cuvinte, printre strigătele bocitorilor. Cu milă omenească și dumnezeiască, Iisus a privit fața ei întristată și îngrijorată. Marta nu dorea să povestească cele petrecute; totul era adunat în aceste cuvinte mișcătoare: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Dar, privind fața Sa plină de iubire, a adăugat: „Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu”. Iisus i-a îmbărbătat credința, zicând: „Fratele tău va învia”. Răspunsul Lui nu urmărea să-i dea speranța unei schimbări apropiate. El a dus gândurile Martei dincolo de apropiata înviere a fratelui ei și le-a ațintit asupra învierii drepților. A făcut lucrul acesta pentru ca ea să vadă în învierea lui Lazăr o garanție pentru învierea tuturor neprihăniților morți și o asigurare că lucrul acesta se va face prin puterea Mântuitorului. Marta a răspuns: „Știu că va învia la înviere, în ziua de apoi”. Căutând să dea și mai departe o bună îndrumare credinței ei, Iisus a zis: „Eu sunt învierea și viața”. În Hristos este viața originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuși. „Cine are pe Fiul are viață.” (1 Ioan 5, 12.). Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios că va avea viața veșnică. „Cine crede în Mine”, a zis Iisus, „chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” La cuvintele Mântuitorului: „Crezi lucrul acesta?”, Marta răspunse: „Da, Doamne, cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume!” Ea nu înțelesese toată însemnătatea cuvintelor lui Hristos, dar și-a mărturisit credința în divinitatea Lui și încrederea că El putea să facă tot ce dorea. „După ce a spus aceste vorbe, s-a dus și a chemat în taină pe sora sa, Maria, și i-a zis: A venit Învățătorul și te cheamă.” Ea a spus lucrul acesta cât mai discret, deoarece preoții și conducătorii erau pregătiți să pună mâna pe Iisus, când li s-ar fi oferit ocazia. Strigătele bocitorilor au făcut ca să nu fie auzite cuvintele ei. Aflând vestea aceasta, Maria s-a ridicat în grabă și, cu nerăbdarea zugrăvită pe față, a părăsit camera. Crezând că s-a dus la mormânt să plângă, bocitorii au urmat-o. Când ea a ajuns la locul unde aștepta Iisus, a îngenuncheat la picioarele Lui și a spus cu buzele tremurânde: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Plânsetul bocitorilor o tulburau, deoarece ea ar fi dorit să vorbească în liniște câteva cuvinte cu Iisus. Dar cunoștea invidia și pizma unora dintre cei de față împotriva lui Hristos și lucrul acesta o împiedica să-și exprime durerea. „Iisus, când a văzut-o plângând, pe ea și pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat.” El citea inimile celor adunați. Vedea la mulți că ceea ce trece drept durere era numai fățărnicie. Știa că unii dintre cei de față, care acum dovedeau o fățarnică întristare, vor plănui în curând să omoare nu numai pe puternicul Făcător de minuni, dar și pe cel care trebuia să fie înviat din morți. Hristos ar fi putut să le smulgă haina de pretinsă întristare. Dar și-a înfrânat indignarea îndreptățită. Cuvintele pe care le-ar fi putut spune, pe bună dreptate, nu le-a rostit din cauza celor iubiți, îngenuncheați la picioarele Lui cu întristare, care credeau cu adevărat în El. „Unde l-ați pus?” a întrebat El. „Doamne”, I-au răspuns ei, „vino și vezi.” Au pornit împreună spre mormânt. Era o scenă plină de jale. Lazăr fusese foarte iubit și surorile lui plângeau pentru el cu inima zdrobită, pe când cei care îi fuseseră prieteni își amestecau lacrimile cu ale surorilor îndurerate. Din cauza suferinței omenești și văzând că prietenii îl plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era lângă ei, „Iisus plângea”. Deși era Fiul lui Dumnezeu, El luase totuși natura omenească și era mișcat de durerea oamenilor. Inima Lui duioasă și miloasă este totdeauna mișcată de iubire față de cel aflat în suferință. El plânge cu cei ce plâng și Se bucură cu cei care se bucură. Dar Iisus nu a plâns numai din cauza simpatiei Lui față de Maria și Marta. În lacrimile Sale era o întristare tot așa de adâncă față de întristarea omenească, pe cât este Cerul de înalt față de Pământ. Hristos nu plângea pentru Lazăr, căci El era gata să-l cheme afară din mormânt. El plângea pentru că mulți dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să plănuiască în curând moartea Lui, a Aceluia care era învierea și viața. Dar cât de neînstare erau iudeii necredincioși să înțeleagă ce însemnau lacrimile Lui! Câțiva, care nu puteau să vadă decât partea din afară a scenei din fața lor drept cauză a întristării Lui, au spus în șoaptă: „Iată cât de mult îl iubea”. Alții, căutând să arunce sămânța îndoielii în inima celor prezenți, au spus în batjocură: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” Dacă Hristos ar fi putut să-l salveze pe Lazăr, atunci de ce a îngăduit să moară? Cu ochi profetic, Hristos a văzut vrăjmășia fariseilor și a saducheilor. Știa că ei plănuiesc să-L omoare. Știa că unii dintre aceia care se arătau acum pe dinafară atât de iubitori își vor închide curând ușa nădejdii și porțile cetății lui Dumnezeu. Umilirea și crucificarea Sa, care urmau să aibă loc în curând, aveau să ducă la distrugerea Ierusalimului și atunci nimeni nu mai avea să bocească pe cei morți. Pedeapsa care trebuia să vină asupra Ierusalimului se zugrăvea foarte limpede în fața Sa. El vedea Ierusalimul înconjurat de legiunile romane. Știa că mulți dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să moară în timpul asedierii cetății, și pentru moartea lor nu mai era nădejde. Iisus plângea nu numai din cauza scenei din fața Sa. Îl apăsa povara durerii veacurilor. El vedea grozavele urmări ale călcării Legii lui Dumnezeu. Vedea că în istoria lumii, începând cu moartea lui Abel, lupta dintre bine și rău nu încetase nici o clipă. Privind prin anii ce urmau să vină, vedea suferința și întristarea, lacrimile și moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de durerea întregului neam omenesc din toate veacurile și din toată părțile. Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său și, în timp ce dorea să aline toate suferințele lor, ochii Săi erau plini de lacrimi. „Iisus S-a înfiorat din nou în Sine și S-a dus la mormânt.” Lazăr fusese așezat într-o peșteră, în stâncă, și o piatră grea era așezată la intrare. „Dați piatra la o parte”, a zis Hristos. Crezând că dorește numai să vadă mortul, Marta s-a opus, spunând că trupul fusese înmormântat de patru zile și intrase deja în descompunere. Declarația aceasta, dată înainte de învierea lui Lazăr, nu le mai îngăduia vrăjmașilor lui Hristos să spună că totul nu fusese decât o înșelăciune. Mai înainte, fariseii își spuseseră feluritele lor păreri cu privire la atât de minunata descoperire a puterii lui Dumnezeu. Când o readusese la viață pe fiica lui Iair, Hristos spusese: „Fata n-a murit, ci doarme.” (Marcu 5, 39.). Întrucât ea fusese bolnavă numai un scurt timp și fusese înviată imediat după moarte, fariseii declaraseră că fata nu fusese moartă, pentru că Hristos Însuși spusese că ea numai doarme. Ei încercaseră să arate că Hristos nu putea să vindece boala, că ceea ce se spunea despre minunile Lui era numai o poveste. Dar, în cazul acesta, nimeni nu putea să susțină că Lazăr nu era mort. Când Domnul este gata să facă un lucru, Satana ridică pe cineva care să se opună. „Dați piatra la o parte”, a spus Hristos. Pe cât este cu putință, pregătiți calea pentru lucrarea Mea. Dar natura hotărâtă și ambițioasă a Martei s-a arătat și acum. Ea nu voia ca trupul în descompunere să fie scos la lumină. Inima omenească este greoaie în a înțelege cuvintele lui Hristos și credința Martei nu prinsese adevăratul înțeles al făgăduinței Lui. Hristos a mustrat-o pe Marta, dar cuvintele Lui erau rostite cu cea mai mare duioșie: „Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea Slava lui Dumnezeu?” Pentru ce te îndoiești de puterea Mea? De ce te împotrivești cererilor Mele? Ai cuvântul Meu. Dacă vei crede, vei vedea Slava lui Dumnezeu. Piedicile naturale nu pot să oprească lucrarea Celui Atotputernic. Îndoiala și necredința nu sunt umilință. Credința neclintită în cuvântul lui Hristos — iată adevărata umilință, adevărata predare de sine. Porunca a fost ascultată. Piatra a fost rostogolită. Totul s-a făcut pe față și cu chibzuință. Tuturor li s-a dat ocazia să vadă că nu se practică înșelăciunea. Corpul lui Lazăr zăcea în mormântul lui din stâncă, rece și tăcut. Strigătele bocitorilor amuțiră. Surprinși și plini de nerăbdare, toți stăteau în jurul mormântului, așteptând să vadă ce va urma. Hristos stătea liniștit în fața mormântului. O sfântă solemnitate îi stăpânea pe toți cei prezenți. Hristos Se apropie de mormânt. Înălțând privirea spre Cer, zise: „Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat”. Nu demult, vrăjmașii lui Hristos Îl acuzaseră de hulă și luaseră pietre să dea în El, pentru că pretinsese că este Fiul lui Dumnezeu. Îl acuzau că face minunile cu puterea lui Satana. Dar acum, Hristos pretindea că Dumnezeu este Tatăl Său și, cu o încredere desăvârșită, Se declara drept Fiu al lui Dumnezeu. În tot ce făcea, Hristos conlucra cu Tatăl Său. Totdeauna El avusese grijă să dea dovadă că nu lucrează independent. El săvârșise minunile prin credință și rugăciune. Hristos dorea ca toți să cunoască legătura Sa cu Tatăl. „Tată”, spuse El, „Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna Mă asculți, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejurul Meu, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Aici trebuia să se dea poporului și ucenicilor cea mai convingătoare dovadă cu privire la legătura care există între Hristos și Dumnezeu. Trebuia să li se arate că susținerile lui Hristos nu erau false. „După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: Lazăre, vino afară!” Glasul Lui clar și pătrunzător străbătu urechea mortului. În timp ce vorbea, dumnezeirea străfulgeră prin natura omenească. Pe fața Sa, luminată de Slava lui Dumnezeu, oamenii I-au văzut puterea. Fiecare ochi era ațintit spre intrarea peșterii. Fiecare ureche era atentă să prindă și cel mai slab sunet. Cu interes încordat și dureros, toți așteptau dovada dumnezeirii lui Hristos, dovada care trebuia să susțină pretențiile Lui că este Fiul lui Dumnezeu sau să stingă nădejdea pentru totdeauna. În mormântul tăcut se făcu mișcare și cel care fusese mort apăru la intrarea peșterii. Mișcările lui erau împiedicate de îmbrăcămintea cu care fusese înmormântat, iar Iisus le-a spus spectatorilor înmărmuriți: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă”. Fiind dezlegat, Lazăr a stat înaintea celor adunați nu ca un om ros de boală, nu cu membrele slabe și tremurânde, ci ca un om în floarea vieții și în puterea unei bărbății nobile. Ochii lui străluceau de inteligență și de iubire pentru Mântuitorul lui. În adorare, el se aruncă la picioarele lui Iisus. La început, privitorii au rămas muți de mirare. Apoi a urmat o scenă de bucurie și recunoștință ce nu se poate exprima. Surorile l-au primit pe fratele lor înviat ca pe un dar de la Dumnezeu și, cu lacrimi de bucurie, au izbucnit în mulțumiri față de Mântuitorul. Dar, în timp ce fratele, surorile și prietenii se bucurau de această întâlnire, Iisus Se retrase. Când L-au căutat pe Dătătorul vieții, nu L-au mai găsit.</p><p><strong>58 — Uneltirile preoților:</strong></p><p>Betania era aproape de Ierusalim, așa că vestea învierii lui Lazăr a ajuns repede în cetate. Iscoadele, care au fost de față la săvârșirea minunii, i-au informat imediat pe conducătorii iudei de tot ce se întâmplase. A fost imediat convocată o adunare a Sinedriului, pentru a hotărî ce era de făcut. Hristos dovedise acum că avea putere asupra morții și mormântului. Minunea aceasta mare era dovada culminantă, dată de Dumnezeu oamenilor, că El L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru mântuirea lor. Era o demonstrare a puterii divine, care era îndestulătoare pentru a convinge orice minte stăpânită de rațiune și de o conștiință luminată. Mulți dintre cei care fuseseră de față la învierea lui Lazăr au ajuns să creadă în Iisus. Dar ura preoților împotriva Lui a crescut. Ei lepădaseră toate dovezile mai mici ale dumnezeirii Lui, iar această nouă minune îi făcea să turbeze. Mortul fusese înviat în plină lumină a zilei și în fața unei mulțimi de martori. Cu toată iscusința lor, nu puteau să înlăture o asemenea dovadă. Tocmai din motivul acesta vrăjmășia preoților a crescut și mai mult. Mai mult ca oricând, acum erau hotărâți să pună capăt lucrării lui Hristos. Saducheii, deși nu erau nici ei de partea lui Hristos, nu fuseseră atât de înrăiți împotriva Lui ca fariseii. Ura lor nu fusese atât de înverșunată. Dar acum s-au alarmat de-a binelea. Ei nu credeau în învierea morților. Întemeindu-se pe o așa-numită știință, ajunseseră la concluzia că ar fi imposibil ca un trup mort să fie readus la viață. Dar, prin câteva cuvinte ale lui Hristos, teoria lor fusese răsturnată. Li se arătase că nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Ei nu mai vedeau nicio posibilitate de a îndepărta din mintea oamenilor impresia făcută de minune. Cum puteau să-i îndepărteze pe oameni de la Acela care izbutise să jefuiască mormântul de prada lui? S-au răspândit zvonuri mincinoase, dar minunea nu putea fi tăgăduită și nu știau cum să nimicească urmările ei. Până acum, saducheii nu sprijiniseră planul de a-L omorî pe Hristos. Dar, după învierea lui Lazăr, au hotărât că numai prin moartea Lui putea să se pună odată capăt gravelor acuzații pe care li le aducea El. Fariseii credeau în înviere și ar fi trebuit să-și dea seama că minunea aceasta era o dovadă că Mesia Se afla în mijlocul lor. Dar ei se împotriviseră totdeauna lucrării lui Hristos. De la început Îl urâseră, pentru că El demascase pretențiile lor fățarnice. El dăduse la o parte mantaua datinilor rigide, sub care își ascundeau diformitatea morală. Religia curată pe care o propovăduia El condamna falsele lor pretenții de evlavie. Ardeau de dorința de a se răzbuna pe El pentru mustrările Lui totdeauna întemeiate. Ei încercau să-L provoace să spună sau să facă ceva, care să le dea ocazia de a-L condamna. De câteva ori încercaseră să-L omoare cu pietre, dar El Se retrăsese în liniște și Îl pierduseră din vedere. Toate minunile pe care le făcuse în Sabat erau pentru binele celor suferinzi, dar fariseii căutaseră să-L condamne ca pe un călcător al Sabatului. Ei au încercat să-i ridice pe irodieni împotriva Lui. Îl acuzaseră că voia să formeze un regat rival și se sfătuiseră cu ei cum să-L distrugă. Pentru a-i ațâța pe romani împotriva Lui, Îl acuzaseră că vrea să le răstoarne autoritatea. Încercaseră orice mijloc pentru a-I distruge influența pe care o avea asupra poporului. Dar, până la data aceasta, încercările lor fuseseră zadarnice. Mulțimea, care fusese de față la faptele Lui pline de îndurare și auzise învățăturile Lui curate și sfinte, știa că acestea nu erau cuvintele și faptele unui călcător de Sabat sau ale unui hulitor. Până și slujbașii trimiși de farisei fuseseră atât de impresionați de cuvintele Lui, încât n-au putut să pună mâna pe El. În disperarea lor, iudeii dăduseră în cele din urmă dispoziția ca, dacă un om va mărturisi credința în Iisus, să fie dat afară din sinagogă. Prin urmare, când preoții, conducătorii și bătrânii s-au adunat să se sfătuiască, hotărârea lor nestrămutată a fost de a-L aduce la tăcere pe Acela care făcea lucruri atât de extraordinare, încât toată lumea se mira. Fariseii și saducheii erau mai uniți ca oricând. Mai înainte fuseseră dezbinați, dar acum s-au unit pentru a sta împotriva lui Hristos. Nicodim și Iosif împiedicaseră, în consfătuirile trecute, condamnarea lui Iisus și din cauza aceasta acum n-au mai fost chemați. Erau de față la consiliu și alți oameni influenți care credeau în Iisus, dar influența lor nu însemna nimic pentru fariseii plini de răutate. Cu toate acestea, membrii consiliului nu erau toți de aceeași părere. Sinedriul nu era la data aceea o adunare legală. Exista numai pentru că era tolerat. Unii dintre ei se întrebau dacă era înțelept să-L condamne pe Hristos la moarte. Se temeau că lucrul acesta va provoca o răscoală în popor și va face ca romanii să retragă de la preoți și alte favoruri și să le ia și puterea pe care o mai dețineau. Saducheii erau uniți în ura lor împotriva lui Hristos, dar erau înclinați să fie prevăzători în acțiunile lor, pentru că se temeau că romanii îi vor destitui din poziția înaltă pe care o dețineau. În consiliul acesta, adunat pentru a plănui moartea lui Hristos, era de față Martorul care auzise cuvintele îngâmfate ale lui Nebucadnețar, Cel care văzuse serbarea idolatră a lui Belșațar și care fusese prezent când Hristos Se anunțase în Nazaret ca fiind Cel Uns. Martorul acesta se străduia să-i determine acum pe conducători să înțeleagă lucrarea pe care o făceau. Evenimentele din viața lui Hristos apăreau atât de clar înaintea ochilor lor, încât i-au alarmat. Și-au amintit de scena din templu, când Iisus, pe atunci un copil de doisprezece ani, a stat în fața savanților învățători ai legii, punându-le întrebări care îi uimiseră. Minunea săvârșită chiar atunci dădea dovadă că Iisus nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu. Adevăratul înțeles al Scripturilor Vechiului Testament privitoare la Hristos le lumina mintea ca un fulger. Tulburați și neliniștiți, conducătorii întrebau: „Ce să facem?” Consiliul era împărțit. Sub impresia Duhului Sfânt, preoții și conducătorii nu puteau să îndepărteze convingerea că se luptau împotriva lui Dumnezeu. Când consiliul a ajuns în culmea tulburării, Caiafa, marele preot s-a ridicat. Caiafa era un om îngâmfat și crud, poruncitor și intolerant. Printre rudele sale erau saducheii îngâmfați, îndrăzneți, care nu se temeau de consecințe, plini de ambiție și cruzime, defecte pe care și le ascundeau sub haina unei pretinse neprihăniri. Caiafa studiase profețiile și, cu toate că nu cunoștea adevăratul lor înțeles, vorbi cu multă autoritate și siguranță: „Voi nu știți nimic; oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, și să nu piară tot neamul?” Chiar dacă Iisus n-ar fi vinovat, susținea marele preot, El trebuie să fie dat la o parte. Îi tulbura pentru că atrăgea poporul la Sine și slăbea autoritatea conducătorilor. El era numai unul singur; era mai bine ca El să moară decât să slăbească puterea conducătorilor. Dacă oamenii își pierdeau încrederea în conducători, puterea națională era distrusă. Caiafa susținea că, după minunea aceasta, urmașii lui Iisus se vor ridica la răscoală. Atunci vor veni romanii, spunea el, ne vor închide templul, ne vor desființa legile și ne vor distruge ca popor. Ce valoare are viața unui galilean în comparație cu viața unui popor? Dacă El stă în drumul fericirii neamului, nu înseamnă că Îi facem un serviciu lui Dumnezeu dacă Îl dăm la o parte? Mai bine să piară un singur om decât să fie distrus neamul. Spunând că un om ar trebui să moară pentru popor, Caiafa dovedea că avea oarecare cunoștință despre profeții, deși cunoștința sa era foarte limitată. Dar Ioan, raportând scena, ia profeția și-i arată însemnătatea largă și adâncă. El zice: „Și nu numai pentru neamul acela, ci și ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți”. Cât de orb era îngâmfatul Caiafa, chiar atunci când recunoștea misiunea Mântuitorului! Pe buzele lui Caiafa, adevărul acesta atât de prețios era transformat într-o minciună. Planul susținut de el era întemeiat pe un principiu împrumutat de la păgânism. La păgâni, conștiința obscură că unul trebuia să moară pentru neamul omenesc dusese la aducerea de jertfe omenești, așa că acum Caiafa propunea să-L sacrifice pe Iisus ca să salveze un popor vinovat, nu din nelegiuirea lui, ci în nelegiuire, ca să poată continua în păcat. Și el spera să liniștească prin acest raționament remușcările acelora care ar fi îndrăznit să spună că până acum nu se găsise în Iisus nimic vrednic de moarte. La consiliul acesta, vrăjmașii lui Hristos fuseseră adânc convinși. Duhul Sfânt le impresionase mintea. Dar Satana se lupta să pună stăpânire pe ei. El le-a adus aminte de greutățile pe care le suportaseră din cauza lui Hristos. Cât de puțin onorase Hristos neprihănirea lor! El prezenta o altă neprihănire, pe care trebuia să o aibă toți cei ce voiau să fie copii ai lui Dumnezeu. Neluând în seamă formele și ceremoniile lor, El îi încurajase pe păcătoși să meargă direct la Dumnezeu, ca la un Tată milostiv, și să-I spună ce nevoi au. Astfel, după părerea lor, El dăduse la o parte preoția. El refuzase să recunoască teologia școlilor rabinice. El demascase practicile rele ale preoților și le compromisese în mod irevocabil influența. Stricase efectul principiilor și tradițiilor lor, spunând că, în timp ce impuneau cu strictețe legea ceremonială, ei desființau Legea lui Dumnezeu. Satana le amintea acum toate aceste lucruri. Satana le-a șoptit că, pentru a-și menține autoritatea, trebuie să-L omoare pe Iisus. Ei urmau sfatul acesta. Faptul că puteau să-și piardă puterea era, credeau ei, un motiv destul de puternic pentru a-i duce la o anumită hotărâre. Cu excepția câtorva, care nu îndrăzneau să-și spună părerea, Sinedriul a primit cuvintele lui Caiafa ca fiind cuvintele lui Dumnezeu. Consiliul s-a simțit ușurat; discordia a încetat. Ei s-au hotărât să-L omoare pe Hristos la prima ocazie favorabilă. Lepădând dovada dumnezeirii lui Iisus, preoții și conducătorii aceștia se închiseseră singuri într-un întuneric de nepătruns. Ei ajunseseră cu totul sub influența lui Satana, care urma să-i împingă cu grabă dincolo de pragul ruinei veșnice. Dar înșelăciunea era de așa natură, încât erau mulțumiți de ei înșiși. Se socoteau niște patrioți care căutau salvarea neamului. Sinedriul s-a temut totuși să ia măsuri pripite împotriva lui Iisus, ca nu cumva poporul să fie ațâțat și crima plănuită împotriva Lui să se întoarcă asupra lor. Din cauza aceasta, consiliul a amânat executarea sentinței pronunțate. Mântuitorul a înțeles uneltirea preoților. El știa că voiau să-L îndepărteze și că planul lor trebuia să se împlinească în curând. Dar nu era partea Lui să grăbească criza, așa că S-a retras din locul acela, luându-i și pe ucenici cu El. Astfel, prin pilda Sa, El a întărit învățătura pe care o dăduse ucenicilor: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiți în alta.” (Matei 10, 23.). Câmpul în care putea să lucreze pentru salvarea de suflete era întins; și în afară de cazul că lucrul acesta ar fi fost cerut de credincioșia față de El, servii Domnului nu trebuiau să-și primejduiască viața. Lucrarea publică a lui Iisus în favoarea lumii pierdute începuse în urmă cu trei ani. Pilda Sa de lepădare de Sine și bunătatea Lui dezinteresată stăteau în fața lor. Viața Lui de curăție, suferință și devoțiune era cunoscută de toți. Totuși, această scurtă vreme de trei ani era exact atât cât putea lumea să îndure prezența Mântuitorului. Viața Lui a fost marcată de persecuție și insultă. Izgonit din Betleem de un rege gelos, respins de ai Săi din Nazaret, condamnat la moarte la Ierusalim fără să fie vinovat, Iisus și puținii Săi urmași credincioși au găsit un adăpost vremelnic într-un oraș străin. El, care fusese totdeauna impresionat de durerea oamenilor, care îi vindecase pe bolnavi, redase orbilor vederea, auzul surzilor și muților graiul, care îi hrănise pe cei flămânzi și mângâiase pe cei întristați, era izgonit de poporul pentru mântuirea căruia lucrase. El, care umblase pe valurile înalte și liniștise mugetul lor înfuriat printr-un cuvânt, care izgonise demonii și îi făcuse să-L recunoască drept Fiu al lui Dumnezeu, El, care sfărâmase somnul morții, care ținuse mii de oameni extaziați, ascultând cuvântul înțelepciunii Sale, nu putea să miște inima celor orbiți de prejudecată și ură, care respingeau cu încăpățânare lumina.</p><p><strong>59 — Legea noii împărății:</strong></p><p>Vremea Paștilor se apropia și Iisus S-a îndreptat din nou către Ierusalim. În inima Lui domnea pacea supunerii desăvârșite față de voia Tatălui; cu pasul grăbit, înainta spre locul jertfirii Sale. Dar pe ucenici i-a cuprins un simțământ tainic, de îndoială și teamă. Mântuitorul „mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburați și mergeau îngroziți după El”. Hristos i-a chemat din nou pe cei doisprezece în jurul Său și, mult mai clar decât oricând până atunci, le-a vorbit despre trădarea și suferințele Sale. „Iată”, a zis El, „că ne suim la Ierusalim și tot ce a fost scris prin prooroci despre Fiul omului se va împlini. Căci va fi dat în mâna neamurilor; Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa; și, după ce-L vor bate cu nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia. Ei n-au înțeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei și nu pricepeau ce le spunea Iisus.” Nu vestiseră ei cu puțin timp mai înainte, pretutindeni: „Împărăția Cerului s-a apropiat?” Nu făgăduise chiar Hristos că mulți vor ședea cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția lui Dumnezeu? Nu făgăduise El tuturor celor ce renunțaseră la ceva pentru Numele Lui că urmau să primească însutit în viața aceasta și că vor avea parte de Împărăția Sa? Și nu dăduse El celor doisprezece făgăduința deosebită că vor avea un loc de mare cinste în Împărăția Sa — că aveau să stea pe tronuri și să judece cele douăsprezece seminții ale lui Israel? Chiar și acum spusese că toate lucrurile scrise în profeții cu privire la El aveau să se împlinească. Și nu au profetizat proorocii despre slava domniei lui Mesia? În lumina acestor gânduri, cuvintele Lui despre trădare, persecuție și moarte păreau vagi și întunecate. Ei credeau că, oricare ar fi fost greutățile care urmau să intervină, împărăția trebuia să fie întemeiată în curând. Ioan fiul lui Zebedei, fusese unul dintre primii doi ucenici care Îl urmaseră pe Iisus. El și fratele său Iacov formaseră cea dintâi grupă care părăsise totul pentru a-L sluji. Ei își părăsiseră familia și prietenii cu bucurie, numai ca să poată fi împreună cu El; au umblat și au vorbit cu El; fuseseră cu El atât în intimitatea familiei, cât și în adunările publice. El le liniștise temerile, îi scăpase de primejdie, le alinase suferințele, îi mângâiase în dureri și, plin de răbdare și bunătate, îi învățase până când inima lor părea înlănțuită de a Lui și, în căldura iubirii lor, doreau să fie cât mai aproape de El în Împărăția Sa. Ori de câte ori se ivea o ocazie, Ioan se așeza chiar lângă Mântuitorul său și Iacov dorea și el să fie onorat cu o legătură tot atât de strânsă. Și mama lor Îl urmase pe Hristos și de multe ori Îl slujise cu dărnicie din avutul ei. Cu iubire de mamă și plină de ambiție pentru fiii ei, ea dorea pentru aceștia locul cel mai onorat în noua Împărăție. De aceea ea i-a încurajat să-l ceară. Mama a venit împreună cu fiii la Iisus, cerând să le împlinească dorința inimii. „Ce voiți să vă fac?” i-a întrebat El. Mama a răspuns: „Poruncește ca în Împărăția Ta acești doi fii ai mei să șadă unul la dreapta și altul la stânga Ta”. Iisus S-a purtat blând cu ei și nu le-a mustrat egoismul, când căutau să fie așezați mai presus de frații lor. El le-a citit inimile și a cunoscut profunzimea atașamentului lor față de El. Iubirea lor nu era doar un sentiment omenesc; deși pervertită de egoismul naturii omenești prin care se manifesta, ea era o revărsare din izvorul iubirii Sale răscumpărătoare. El nu voia să mustre, ci să adâncească și să cruțe. El a zis: „Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu și să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat?” Ei și-au adus aminte de cuvintele Lui tainice, care arătau spre încercare și suferință, și totuși au răspuns plini de încredere: „Putem”. Ei ar fi socotit drept cea mai mare cinste să-și arate credincioșia, împărtășindu-se de toate câte trebuia să sufere Domnul lor. „Este adevărat că veți bea paharul Meu și veți fi botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu”, a spus El; în fața Lui era o cruce în loc de tron și doi răufăcători ca tovarăși, la dreapta și la stânga Lui. Ioan și Iacov aveau să împărtășească suferința cu Domnul lor; unul, primul dintre frați, avea să piară de sabie, celălalt avea să îndure mai mult ca toți truda, ocara și persecuția. „Dar cinstea de a ședea la dreapta și la stânga Mea”, a continuat El, „nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” În Împărăția lui Dumnezeu nimeni nu poate câștiga o anumită poziție prin favoritisme. Ea nu este câștigată și nici nu este primită printr-o hotărâre arbitrară. Este un rezultat al caracterului. Coroana și tronul sunt semnele exterioare ale împlinirii unei condiții; ele sunt semnele biruinței câștigate asupra eului prin Domnul Iisus Hristos. Mult timp după aceea, când ucenicii au fost aduși să simtă împreună cu Hristos prin împărtășirea cu suferințele Lui, Domnul i-a descoperit lui Ioan care era legea Împărăției Lui. „Celui ce va birui”, a zis Hristos, „îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu, și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și Numele Meu cel nou.” (Apocalipsa 3, 21.12.). Tot astfel scria și apostolul Pavel: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură, și clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept.” (2 Timotei 4, 6–8.). Cel mai aproape de Hristos va sta acela care pe Pământ a fost pătruns cel mai mult de spiritul iubirii Sale pline de jertfire — iubirea care „nu se laudă, nu se umflă de mândrie … nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău” (1 Corinteni 13, 4–5) — iubire care îl îndeamnă pe ucenic, așa cum L-a îndemnat și pe Domnul nostru, să dea totul, să trăiască, să lucreze și să Se sacrifice, chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii. Spiritul acesta s-a manifestat în viața lui Pavel. El spunea: „Pentru mine, a trăi este Hristos”, deoarece viața lui descoperea oamenilor pe Hristos; „și a muri este un câștig” — câștig pentru Hristos; moartea însăși urma să dea pe față puterea harului Său și să adune suflete pentru El. „Hristos va fi proslăvit, cu îndrăzneală, în trupul meu”, a spus el, „fie prin viața mea, fie prin moartea mea.” (Filipeni 1, 21.20.). Când cei zece au auzit cererea lui Iacov și a lui Ioan au fost foarte nemulțumiți. Locul cel mai de frunte în împărăție era tocmai ceea ce fiecare dintre ei căuta pentru sine și s-au supărat pentru că cei doi ucenici câștigaseră un aparent avantaj față de ei. Și când era gata ca să reînceapă cearta cu privire la cel care să fie socotit cel mai mare, Iisus, chemându-i la Sine, le-a spus ucenicilor indignați: „Știți că domnitorii neamurilor domnesc peste ele, și mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie așa”. În împărățiile lumii, o poziție înaltă înseamnă înălțare de sine. S-ar fi putut spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare. Influența, bogăția, educația erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să hotărască, să se bucure și să stăpânească; cele de jos, doar să asculte și să slujească. Religia, ca și toate celelalte lucruri, era o chestiune de autoritate. Se aștepta ca poporul să creadă și să facă așa cum le spuneau mai marii lor. Dreptul omului ca om, să gândească și să acționeze pentru sine, era în întregime nerecunoscut. Hristos Își întemeia împărăția pe principii cu totul diferite. El îi chema pe oameni nu să stăpânească, ci să slujească, cel mai tare să poarte neputințele celui slab. Puterea, poziția, talentul, educația îl puneau pe posesorul lor sub o mai mare obligație de a sluji semenilor săi. Chiar celor mai umili ucenici ai Lui, Hristos le-a spus: „Toate aceste lucruri sunt în folosul vostru.” (2 Corinteni 4, 15.). „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața ca preț de răscumpărare pentru mulți.” În mijlocul ucenicilor Săi, Domnul Hristos era în orice sens un purtător de grijă, un purtător al poverilor. El a fost părtaș la sărăcia lor. A practicat lepădarea de Sine în folosul lor, a mers înaintea lor pentru a înfrunta dificultățile și în curând urma să-și încheie lucrarea pe Pământ, dându-și viața. Principiul pe baza căruia lucra Hristos trebuia să fie îndemnul la lucru și pentru membrii bisericii, care este trupul Său. Iubirea este planul și temelia mântuirii. În Împărăția lui Hristos, sunt mai mari aceia care urmează pilda pe care a dat-o El și lucrează ca păstori ai turmei Sale. Cuvintele lui Pavel descoperă adevărata demnitate și onoare a vieții creștinești: „Căci măcar că sunt slobod față de toți, m-am făcut robul tuturor”, „căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulți, ca să fie mântuiți”. (1 Corinteni 9, 19; 10, 33.). În materie de conștiință, sufletul trebuie să fie lăsat liber. Nimeni nu trebuie să stăpânească asupra minții altuia, să judece în locul altuia sau să-i prescrie ce este dator să facă. Dumnezeu îi dă fiecărui suflet libertatea de a gândi și de a urma propriile convingeri. „Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuși lui Dumnezeu.” Nimeni nu are dreptul să-și impună individualitatea sa ca model pentru a altuia. În toate lucrările unde este vorba de principiu, „fiecare să fie pe deplin încredințat în mintea lui.” (Romani 14, 12.5.). În Împărăția lui Hristos nu există apăsare de domni, nicio impunere de maniere. Îngerii Cerului nu vin pe Pământ să domnească și să impună să fie adorați, ci ei sunt trimiși să colaboreze cu oamenii pentru înălțarea omenirii. Principiile și chiar cuvintele Mântuitorului, în frumusețea lor dumnezeiască, au rămas în memoria ucenicului iubit. În ultimele sale zile, povara mărturiei lui Ioan către biserici era: „Vestirea pe care ați auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alții”. „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați.” (1 Ioan 3, 11.16.). Acesta era spiritul care domnea în Biserica Primară. După revărsarea Duhului Sfânt, „mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui”. „Căci nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă de ceva.” „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Iisus. Și un mare har era peste toți.” (Faptele Apostolilor 4, 32.34.33.).</p><p><strong>60 — Zacheu:</strong></p><p>Pe drumul către Ierusalim, „Iisus a intrat în Ierihon și trecea prin cetate”. La câțiva kilometri de Iordan, la capătul apusean al văii care se deschidea aici într-o câmpie, cetatea trona în mijlocul verdeții tropicale, într-o revărsare de frumusețe. Cu palmierii și grădinile ei bogate, udate de ape curgătoare, scânteia ca un smarald înconjurat de dealurile din piatră de var și văile pustii ce se aflau între Ierusalim și cetatea câmpiei. Cu ocazia sărbătorilor, prin Ierihon treceau multe caravane în drum spre Ierusalim. Însăși sosirea lor era totdeauna o sărbătoare, dar acum lumea era preocupată de ceva mult mai important. Se aflase că Învățătorul galilean, Cel care nu demult îl înviase pe Lazăr, Se afla și El în mulțime; și, cu toate că în ascuns se șoptea că preoții unelteau împotriva Lui, mulțimea dorea să-L onoreze. Ierihonul era una din cetățile puse deoparte pe vremuri pentru preoți și, în vremea aceasta, mulți preoți locuiau acolo. Dar cetatea avea o populație foarte împestrițată. Era un mare centru comercial, se găseau acolo slujbași și soldați romani și străini de tot felul, în timp ce adunarea impozitelor și taxelor vamale făcea ca în această cetate să locuiască mulți vameși. „Mai marele vameșilor”, Zacheu, era iudeu, dar conaționalii săi îl urau. Rangul și averea lui erau răsplata pentru o meserie pe care ei o disprețuiau și care pentru ei era totuna cu nedreptatea și silnicia. Cu toate acestea, vameșul bogat nu era un om lumesc, cu totul împietrit, cum părea. Sub aparența de trufie și iubire de lume, se ascundea o inimă sensibilă la îndemnurile dumnezeiești. Zacheu auzise de Iisus. Vestea despre Acela care Se purta cu amabilitate și bunăvoință față de clasele neluate în seamă se răspândise în toate părțile. În acest mai mare al vameșilor s-a trezit dorința după o viață mai bună. Numai la câțiva kilometri de Ierihon, Ioan Botezătorul predicase la Iordan și Zacheu auzise chemarea la pocăință. Învățătura dată vameșilor: „Să nu cereți nimic peste ce v-a fost poruncit să luați” (Luca 3, 13), deși aparent neluată în seamă, făcuse impresie asupra minții lui. El cunoștea Scripturile și era convins că faptele lui erau nedrepte. Acum, auzind cuvintele care se spunea că erau rostite de Marele Învățător, și-a dat seama că înaintea lui Dumnezeu el era un păcătos. Și cu toate acestea, ceea ce auzise despre Iisus i-a aprins nădejdea în inimă. Pocăința și schimbarea vieții erau cu putință și pentru el; nu era vameș chiar unul dintre cei mai de încredere ucenici ai noului Învățător? Zacheu a început îndată să se conformeze convingerilor care puseseră stăpânire asupra lui și să dea înapoi acelora pe care îi nedreptățise. El chiar începuse să se întoarcă de pe căile lui rele, când s-a răspândit prin Ierihon vestea că Iisus intră în oraș. Zacheu s-a hotărât să-L vadă. A început să-și dea seama cât de amare sunt roadele păcatului și cât de greu este pentru cel care încearcă să se întoarcă de pe drumurile sale rele. Să fii greșit înțeles, să fii întâmpinat cu suspiciune și neîncredere, atunci când încerci să-ți îndrepți greșelile, era greu de suportat. Mai marele vameșilor dorea să privească fața Aceluia ale cărui cuvinte aduseseră nădejde în inima lui. Străzile erau aglomerate și Zacheu, care era mic de statură, nu putea să vadă nimic peste capetele oamenilor. Nimeni nu voia să-i facă loc; de aceea, bogatul perceptor a fugit înaintea mulțimii, până la un loc unde se afla un smochin cu ramurile întinse larg deasupra drumului; bogatul strângător de biruri s-a cățărat până sus și s-a așezat în frunzișul ramurilor, așa ca să poată privi procesiunea în timp ce trecea pe dedesubt. Mulțimea se apropie ca să treacă pe alături, iar Zacheu căută cu ochi nerăbdători să deosebească fața Aceluia pe care dorea să-L vadă. Peste larma făcută de preoți și rabini, mai tare ca strigătele de bun-venit ale mulțimii, dorința neexprimată a mai marelui vameșilor a vorbit inimii lui Iisus. Deodată, un grup se oprește chiar sub smochin, cei care Îl înconjoară pe Iisus se opresc și ei, iar Cineva, ai cărui ochi par să citească în suflet, privește în sus. Omului cățărat în pom aproape că nu-i vine să creadă când aude cuvintele: „Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta”. Mulțimea face loc și Zacheu, mergând ca în vis, arată drumul spre casa lui. Dar rabinii priveau cu fețe posomorâte și murmurau cu dispreț și nemulțumire: „A intrat în casa unui om păcătos”. Zacheu a fost copleșit și a rămas mut de uimire, văzând iubirea și bunăvoința lui Hristos, care Se plecase spre el, cel atât de nevrednic. Dar acum iubirea și credincioșia față de Învățătorul său de curând găsit îi deschid gura. El dorea să își mărturisească public pocăința. În fața mulțimii, „Zacheu a stat înaintea Domnului și I-a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuția mea o dau săracilor; și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit. Iisus i-a zis: Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci și el este fiul lui Avraam.” Când tânărul bogat se depărtase de Iisus, ucenicii rămăseseră uimiți de cuvintele Învățătorului lor: „Cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogății să intre în Împărăția lui Dumnezeu!” Ei au zis unii către alții: „Cine poate atunci să fie mântuit?” Acum aveau o demonstrație a adevărului din cuvintele lui Hristos: „Ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu.” (Marcu 10, 24.26; Luca 18, 27.). Ei au văzut cum, prin harul lui Dumnezeu, un bogat poate să intre în Împărăție. Înainte să fi văzut fața lui Hristos, Zacheu începuse să facă lucruri care dădeau dovadă că se pocăise cu adevărat. El și-a mărturisit păcatul înainte ca oamenii să-l fi acuzat. El s-a supus influenței Duhului Sfânt și a început să împlinească învățătura cuvintelor scrise atât pentru vechiul Israel, cât și pentru noi. Cu multă vreme înainte, Domnul spusese: „Dacă fratele tău sărăcește și nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijini, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine. Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă, să te temi de Dumnezeul tău, și fratele tău să trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuți banii tăi cu dobândă și să nu-i împrumuți merindele tale pe camătă”. „Niciunul dintre voi să nu înșele deci pe aproapele lui, și să te temi de Dumnezeul tău.” (Leviticul 25, 35–37.17.). Cuvintele acestea fuseseră rostite chiar de Hristos, când Se găsea în stâlpul de nor, și cel dintâi răspuns al lui Zacheu la iubirea lui Hristos a fost de a da pe față milă pentru cei săraci și suferinzi. Vameșii făcuseră o înțelegere între ei, ca să-i poată înșela pe oameni, și se sprijineau unul pe altul în aceste practici frauduloase. Prin silnicia lor, nu făceau altceva decât să exercite un obicei care ajunsese universal. Chiar preoții și rabinii, care îi disprețuiau, erau vinovați de faptul că se îmbogățeau prin fapte necinstite, făcute sub masca unei chemări sfinte. Dar, îndată ce s-a predat influenței Duhului Sfânt, Zacheu a lepădat orice deprindere necinstită. Pocăința în care nu se vede schimbare nu este adevărată. Neprihănirea lui Hristos nu este o haină care să acopere păcatele nemărturisite și nepărăsite; ea este un principiu de viață care transformă caracterul și stăpânește purtarea. Sfințenia este o predare deplină lui Dumnezeu; este o totală supunere a inimii și vieții față de principiile Cerului. Fiecare suflet pocăit ca Zacheu va dovedi că Hristos a pătruns în suflet, dacă va da la o parte deprinderile necinstite, care i-au caracterizat viața. Asemenea mai marelui vameșilor, el își va dovedi sinceritatea dând înapoi cele luate. Domnul zice: „Dacă cel rău dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învățăturile care dau viață, și nu săvârșește nici o nelegiuire … toate păcatele pe care le-a săvârșit se vor uita … va trăi negreșit.” (Ezechiel 33, 15.16.). Dacă am păgubit pe cineva prin afaceri necinstite, dacă i-am înșelat buna-credință sau dacă am furat ceva, chiar dacă lucrul s-a făcut fără a ieși din granițele legii, trebuie să mărturisim nedreptatea și să dăm înapoi atât cât ne stă în putere. Este drept să dăm înapoi nu numai ceea ce am luat, ci și ceea ce s-ar fi putut aduna, dacă ar fi fost bine și înțelept folosit în tot timpul cât a fost în stăpânirea noastră. Mântuitorul i-a spus lui Zacheu: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta”. Nu numai Zacheu a fost binecuvântat, ci și toată casa lui împreună cu el. Hristos a mers cu el acasă, ca să-i dea învățătură din adevăr și să-i învețe pe cei din casa lui lucrurile privitoare la Împărăție. Ei fuseseră scoși din sinagogi datorită disprețului rabinilor și al preoților; dar acum casa lor era cea mai favorizată din tot Ierihonul. Ei s-au adunat cu toții în jurul Învățătorului divin și au ascultat cuvintele vieții. Atunci când Hristos este primit ca Mântuitor personal, omul ajunge să cunoască mântuirea. Zacheu nu L-a primit pe Iisus numai ca pe un oaspete trecător în casa sa, ci ca pe Cineva care rămâne în templul sufletului. Cărturarii și fariseii îl acuzau că este păcătos, ei murmurau împotriva lui Hristos că i-a fost oaspete, dar Domnul l-a recunoscut ca fiu al lui Avraam. Fiindcă „fii ai lui Avraam sunt acei ce au credință.” (Galateni 3, 7.).</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=c6226b8e62aa" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[MOMENTUL „AUGUST 1968”]]></title>
            <link>https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/momentul-august-1968-9aa0592ab046?source=rss-65e80273e0e6------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/9aa0592ab046</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Balutescu Marius Petrisor]]></dc:creator>
            <pubDate>Fri, 29 May 2020 10:02:55 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2020-05-29T10:02:55.212Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p><strong>MOMENTUL „AUGUST 1968”</strong></p><p>În ziua 18 august 1968, liderii partidelor comuniste din URSS, Bulgaria, Polonia, Republica Democrată Germană și Ungaria au stabilit detaliile intervenției militare în Cehoslovacia, începând cu noaptea de 20/21 august, ora 0. Acțiunea s-a desfășurat conform planului aprobat. Statele occidentale nu au intervenit pentru apărarea Cehoslovaciei, apreciind că acțiunea militară condusă de sovietici era o problemă internă a Tratatului de la Varșovia. Îndată ce a aflat despre această agresiune, Ceaușescu a convocat Comitetul Executiv (CEx) al CC al PCR. Potrivit stenogramei, ședința a început la ora 6.30 și s-a încheiat la 8.30. Secretarul general al CC al PCR a explicat: „La ora 3 noaptea, un funcționar de la Ambasada sovietică a adus o notă, nesemnată, pe care a lăsat-o la Cancelaria Comitetului nostru Central, în care se arată istoria evenimentelor din Cehoslovacia, că acolo există elemente contrarevoluționare și față de această situație, la cererea majorității Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia, au intervenit în această țară”. Pe de altă parte, un secretar al CC al PCC, „ne-a informat că cei cinci nu au luat nicio legătură cu Comitetul Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia, că toată această acțiune este făcută peste capul Comitetului Central, peste capul guvernului Cehoslovaciei” și că „ar fi bine ca România, care este membră a Tratatului de la Varșovia, să facă ceva”. Ceaușescu a precizat că a fost convocat CEx, care „trebuie să analizeze această situație și să stabilim aici ce poziție trebuie să adoptăm”. În opinia sa, era bine să fie convocată Plenara CC al PCR în jurul orei 10, împreună cu guvernul și primii secretari ai Comitetelor județene de partid. A propus ca Plenara să adreseze imediat o scrisoare „celor cinci partide și să ne exprimăm surprinderea noastră, îngrijorarea noastră pentru această acțiune care constituie o gravă încălcare a principiilor pe care se bazează relațiile între țările socialiste, între partidele comuniste, o gravă încălcare a prevederilor Tratatului de la Varșovia, declarând în același timp că noi am constatat că în Cehoslovacia conducerea partidului este stăpână pe situație și că nu împărtășim punctul lor de vedere că acolo există elemente contrarevoluționare și considerăm că este o gravă greșeală intervenția militară în Cehoslovacia”. A mai propus: „Să ne adresăm, de asemenea, tuturor partidelor comuniste și muncitorești cam în același sens”; să fie pregătită „o declarație a partidului și guvernului român în legătură cu situația creată după ocuparea Cehoslovaciei”; să fie luate „toate măsurile pentru asigurarea securității României” și dacă „se va ajunge la o ciocnire militară” trebuia luptat, pentru că nu se putea admite „subjugarea țării”. A conchis: „Este trist că am ajuns să punem problema aceasta față de țările socialiste, dar aceasta este situația creată de oameni iresponsabili”. Au luat cuvântul toți cei 25 de membri ai CEx, care au susținut propunerile lui Nicolae Ceaușescu. În aceeași dimineață a avut loc Plenara comună a CC al PCR, Consiliului de Stat și Guvernului, care a aprobat propunerile CEx și a hotărât ca Nicolae Ceaușescu să se adreseze cetățenilor adunați în Piața Palatului. Spre orele prânzului, secretarul general al CC al PCR a rostit, din balconul clădirii CC al PCR, o amplă cuvântare, condamnând cu fermitate invadarea Cehoslovaciei: „Nu există nicio justificare, nu poate fi acceptat niciun motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenției militare în treburile a unui stat socialist frățesc”. Referindu-se la pericolul ce plana asupra României, a ținut să se știe că „întregul popor român nu va permite nimănui să calce teritoriul patriei noastre” și că se vor lua măsuri imediate „pentru a apăra cuceririle revoluționare, pentru a asigura munca pașnică, independența și securitatea patriei noastre socialiste”. Cuvântarea a fost transmisă în direct la radio și televiziune, fiind preluată de mai multe posturi străine, astfel că nu numai românii, ci și întreaga lume a putut afla că România a condamnat ferm agresiunea celor cinci state membre a Tratatului de la Varșovia împotriva Cehoslovaciei. Poziția României a fost apreciată, chiar atunci, de liderii tuturor statelor democratice, precum și de mass-media, care au subliniat curajul liderului politic român. După 1989, pe fondul campaniei vizând diabolizarea lui Nicolae Ceaușescu, unii dintre colaboratorii săi apropiați au ținut să se distanțeze de „odiosul dictator”, lansând în spațiul public aprecieri cu totul în afara realității. Astfel, <strong>Ion Gheorghe Maurer</strong> — atunci președintele Consiliului de Miniștri și membru în Comitetul Executiv al CC al PCR — într-un lung interviu, publicat de <strong>Lavinia Betea</strong> în 1995, afirma că în ziua întoarcerii delegației de partid și de stat din Cehoslovacia (17 august 1968) „ambasadorul sovietic la București ne-a comunicat că va avea loc invazia și ne-a cerut să participăm și noi. Aici, în asemenea discuții, nu se făceau teorii, nu se mai aduceau justificările din comunicatele de presă sau din cuvântări. Ni s-a comunicat, pur și simplu, ce aveam de făcut, în calitate de membri ai Tratatului de la Varșovia. Am refuzat”. În continuarea acestor alegații, Maurer a afirmat: „După plecarea ambasadorului sovietic, eu m-am adresat imediat ambasadei americane și celei franceze, comunicându-le ceea ce ni s-a propus și refuzul nostru”. La întrebarea Laviniei Betea dacă s-a discutat în prealabil asupra conținutului cuvântării lui Ceaușescu, Maurer a răspuns categoric: „Nu”. Aceste afirmații sunt absolut false. Nici vorbă despre comunicarea ambasadorului sovietic și despre invitația ca și România să participe la invadarea Cehoslovaciei. Toate pregătirile și declanșarea acțiunii s-a făcut fără implicarea României, care nu a fost invitată să participe la discuțiile și hotărârile luate de <strong>Leonid Brejnev</strong>, <strong>Todor Jivkov</strong>, <strong>Walter Ulbricht</strong>, <strong>Wladislaw Gomulka</strong> și <strong>János Kádár</strong>. Nu există niciun document care să confirme că Maurer s-a adresat celor două ambasade. SUA au fost alertate de ministrul de externe <strong>Corneliu Mănescu</strong>, care atunci îndeplinea funcția de președinte al Adunării Generale a ONU. Despre poziția României față de invadarea Cehoslovaciei s-a discutat în ședința Comitetului Executiv și la Plenara lărgită a CC al PCR din dimineața zilei de 21 august 1968, la care Ion Gheorghe Maurer nu numai că a participat, dar a luat și cuvântul. În stenograma ședinței CEx este consemnată poziția sa: „Eu sunt absolut de acord cu propunerile făcute de tovarășul Nicolae Ceaușescu și cred că nu există alt drum pentru a asigura nu numai libera dezvoltare a României, dar pentru a asigura socialismului prestigiul pe care îl merită în lume”. Un alt colaborator apropiat al lui Ceaușescu, <strong>Alexandru</strong> <strong>Bârlădeanu</strong> — atunci vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și membru în CEx — a pus în circulație o altă variantă, publicată de Lavinia Betea în 1997: „eu am fost trezit în dimineața de 22 (corect 21) august și convocat la ședința Prezidiului CEx”. La întrebarea interlocutoarei dacă ședința fusese anunțată dinainte, Bârlădeanu a răspuns: „Nu fusese anunțată dinainte. Știam că invazia este iminentă și situația este încordată”. A recunoscut că toți participanții la ședință au fost împotriva invaziei, dar a evitat să se refere la poziția sa, consemnată în stenogramă: „Consider că măsurile propuse aici de tovarășul Nicolae Ceaușescu reprezintă o primă linie de apărare a intereselor partidului și poporului nostru” și de aceea „eu susțin toate aceste propuneri”. În 1997, Bârlădeanu a afirmat că „s-a hotărât convocarea unei adunări populare în care Ceaușescu să expună situația”. În realitate, bucureștenii s-au adunat spontan în Piața Palatului și apoi s-a stabilit ca organizațiile de partid să se implice în organizarea acestora. În legătură cu discursul lui Ceaușescu rostit din balconul clădirii CC al PCR, atât Maurer, cât și Bârlădeanu au ținut să minimalizeze și să falsifice realitatea. Ion Gheorghe Maurer a spus că „în urma apelului” său adresate celor două ambasade „am fost lăsați în pace. În acest timp, Ceaușescu s-a pus pe cuvântat. A făcut și-atunci ce-l tăia capul (…) nu era nevoie de acea cuvântare. Mai ales că era pur și simplu gratuită”. La rândul său, Alexandru Bârlădeanu a susținut că „la adunarea populară l-a luat limba pe dinainte pe Ceaușescu. S-a înflăcărat și s-a montat singur”. Întrebat dacă nu i-a plăcut cuvântarea, Bârlădeanu a răspuns: „Nu era momentul ca după ce ieși în fața tigrului să-l tragi și de coadă. Asta este ceea ce a făcut Ceaușescu”. Documentele arată că România nu a fost lăsată „în pace”, ci a fost supusă unor puternice presiuni la granițele de est, sud și vest, iar românii au trăit momente dramatice. Un autentic cunoscător al situației reale din vara anului 1989, <strong>Cristian Popișteanu</strong> — în studiul introductiv la volumul <strong>„1968.</strong> <strong>Primăvara de la Praga. Documente diplomatice”,</strong> publicat în 2009 — aprecia: „Primejdia devenise reală, iar tezele istorice contemporane ce încearcă să minimalizeze sau chiar să ignore evoluția periculoasă a situației în care s-a găsit România atunci în august 1968, ca urmare a pozițiilor ferme adoptate prin condamnarea categorică a intervenției sovietice în Cehoslovacia, exprimate în documentele oficiale ale conducerii statului și Partidului Comunist, nu reprezintă decât o sfidare a adevărului istoric” (p. XXXVII). Documentele arată că, în acele zile, au fost luate măsuri ferme de salvgardare a integrității teritoriale a României: s-au creat gărzi patriotice, armata a fost pusă în stare de alarmă, au fost convocate mai multe contingente de rezerviști, s-au luat măsuri de apărare a instituțiilor și întreprinderilor etc.. La 24 august 1968, Nicolae Ceaușescu a avut la Vârșeț o întâlnire cu liderul iugoslav <strong>Iosip Broz Tito</strong>, prilej cu care i-a declarat limpede: „Suntem hotărâți să apărăm independența țării”. În acel moment, cuvântarea lui Ceaușescu, de solidaritate cu Cehoslovacia, de condamnare a invaziei și de exprimare a hotărârii poporului român de a apăra independența patriei a avut un puternic impact intern și internațional. Așadar, secretarul general al CC al PCR nu „s-a pus pe cuvântat” și nici nu „l-a luat limba pe dinainte”. Se cuvine reliefat faptul că Nicolae Ceaușescu a folosit cuvinte măsurate, nelăsându-se influențat de expresiile folosite în ședința CEx. Cităm câteva dintre acestea: sovieticii au recurs „la metodele țariste” și au comis „un act de mare cinism” (<strong>Ilie Verdeț</strong>); armatele celor cinci state au recurs la „ocuparea piraterească a Cehoslovaciei” (<strong>Manea Mănescu</strong>); au recurs la „acțiuni barbare și criminale” (<strong>Dumitru Coliu</strong>); sovieticii reprezintă o forță „imperialistă care este în stare să pună cizma pe grumazul poporului nostru” (<strong>Dumitru Popescu</strong>); sovieticii au comis un act „de brutalitate, de încălcare a independenței și suveranității, un act murdar (…) un act brutal, de ocupație militară, pe care l-au săvârșit numai hitleriștii” (<strong>Vasile</strong> <strong>Vâlcu</strong>); „să fim atenți la acte de provocare, pentru că știm ce s-a întâmplat în 1940” (<strong>Ștefan Voitec</strong>). Este regretabil că personalități cu o solidă pregătire intelectuală, precum Ion Gheorghe Maurer și Alexandru Bârlădeanu, au recurs — din motive politicianiste — la falsificarea istoriei, nerealizând că, mai devreme sau mai târziu, adevărul va ieși la suprafață. Și unii cercetători s-au îndeletnicit cu falsificarea adevărului istoric, punând în circulație aprecieri care nu au nicio legătură cu realitatea. Au făcut-o deliberat, pentru a arunca o pată neagră asupra unui moment important din istoria poporului român și a-l diaboliza pe Nicolae Ceaușescu, prezentându-l ca un sinistru dictator stalinist. Cel mai mediatizat a fost <strong>Vladimir Tismăneanu</strong>, care în cartea sa intitulată <strong>„Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului</strong> <strong>românesc”,</strong> publicată în 2005, a scris: „Opoziția sa (a lui Ceaușescu) față de intervenția Moscovei în Cehoslovacia nu a însemnat un sprijin acordat socialismului democratic, ci numai refuzul de a da curs dorințelor Kremlinului de a controla întregul bloc”. Și în acest caz — ca și în cel al celor doi politicieni — documentele sunt grăitoare. În zilele de 15–17 august 1968, o delegație de partid și de stat a României, condusă de Nicole Ceaușescu, a făcut o vizită la Praga, exprimându-și susținerea pentru politica promovată de Partidul Comunist Cehoslovac, în frunte cu <strong>Aleksander Dubcek</strong>. Imediat după revenirea delegației la București a avut loc ședința CEx al CC al PCR, în cadru căreia Nicolae Ceaușescu a apreciat că la Praga este „o atmosferă bună. Există dorința și preocuparea nu numai a conducerii, ci și a populației de a asigura înfăptuirea programului partidului”. Liderii cehoslovaci „au nevoie în acest timp de liniște și se pare că tovarășii sovietici nu prea sunt dispuși să-i lase să-și vadă de treabă în liniște”. A menționat că la recepția oferită de gazde, i-a spus ambasadorului sovietic „că cel mai bine ar fi să-i lăsăm în pace (pe conducătorii PCC) ca să-și poată pregăti Congresul”. Așadar — în acele momente critice pentru Cehoslovacia, când invazia militară condusă de sovietici devenise iminentă sub motiv că forțele contrarevoluționare au pus în pericol socialismul din această țară — PCR, prin glasul secretarului său general, a apreciat politica PCC în frunte cu Aleksander Dubcek. În ședința CEx, secretarul general al CC al PCR a ridicat o problemă fundamentală, care a fost eludată de toți cei care au urmărit să-l prezinte pe Nicolae Ceaușescu ca un stalinist fanatic. Cităm din stenogramă: „ei (liderii cehoslovaci) se străduiesc și sunt hotărâți să nu mai revină la vechea cale, așa cum li se cere, pentru că ce li s-a cerut la Varșovia este ca în locul activității politice de rezolvare a lucrurilor să revină la activitatea represivă”. El avea în vedere întâlnirea de la Varșovia din 14–15 iulie 1968 a conducătorilor URSS, Bulgariei, RDG, Poloniei și Ungariei, care au adresat o scrisoare comună CC al PCC în care apreciau că în Cehoslovacia s-a creat „o situație primejdioasă”, fapt ce constituia un mare pericol pentru apartenența acestei țări la lagărul socialist. Cei cinci cereau „mobilizarea tuturor mijloacelor de apărare create de statul socialist” împotriva forțelor contrarevoluționare. Au lansat o amenințare nevoalată: „Popoarele țărilor noastre nu ne-ar ierta niciodată indiferența și nepăsarea față de un asemenea pericol”. Nicolae Ceaușescu aprecia: „Aceasta este esențial și se pare că unora le este teamă de ceea ce este la ei acasă și caută să ridice la rangul de principiu marxist-leninist, teroarea”. În opinia lui Ceaușescu: „Este într-adevăr aici vorba de o confruntare între două concepții, tovarăși, între o concepție care vrea să mențină ca principiu de rezolvare a problemelor interne teroarea și represiunea și consideră partidul ca un aparat de represiune și concepția care merge pe calea ca problemele să fie rezolvate în mod democratic, pe calea convingerii, ca să atragă poporul la rezolvarea problemelor țării sale și a făuririi victoriei sale. De aceea, noi am considerat că, în fața acestei situații, nu putem sta ca simpli spectatori, pentru că este o problemă deosebită și nu am stat nici până acum, pentru că ceea ce am făcut în ultimii ani este îndreptat în direcția aceasta”. Evident, secretarul general se referea la reformele realizate în România, între care modernizarea economiei naționale, preluarea unor întreprinderi de stat de către persoane particulare (numite mandatari), deschiderea unor magazine și ateliere în proprietate privată, construirea de locuințe proprietate personală, relaxarea cenzurii și publicarea unor volume în care se critica politica din „obsedantul deceniu” (1948–1958), restabilirea și dezvoltarea contactelor cu statele occidentale etc. etc.. Această politică a fost criticată de sovietici, care invocau teza lui <strong>Lenin</strong> potrivit căreia proprietatea privată naște zi de zi și ceas de ceas, în proporție de masă, capitalism. Ministrul de externe <strong>Andrei Gromîko</strong> și-a exprimat temerile față de „apariția unei a doua Românii”, care putea avea consecințe grave asupra Tratatului de la Varșovia. El se referea la Cehoslovacia care, în privința reformelor, mergea „pe urmele” României. Același Vladimir Tismăneanu a ținut să ridiculizeze cuvântarea rostită de Nicolae Ceaușescu: „Scena balconului din 21 august 1968, în timpul căreia Ceaușescu s-a adresat din balconul clădirii Comitetului Central unei mulțimi de 100.000 de persoane adunate în Piața Palatului, condamnând în termeni de o rară duritate intervenția Pactului de la Varșovia la numai câteva ore de la invadarea Cehoslovaciei, și care a devenit o legendă a comunismului național, nu a fost altceva decât o mascaradă” (p. 238). Acest text a fost preluat aidoma în <strong>Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România</strong>, fapt ce arată cât de „științific” este acest document. A caracteriza ca „mascaradă” unul dintre cele mai semnificative momente din istoria României depășește orice atitudine rațională. Din păcate, falsificarea istoriei și denigrarea poporului român au devenit o practică după 1989. Istoria nu este lineară, iar faptele concrete și activitatea liderilor politici trebuie apreciate pe baza documentelor concrete. O analiză pe bază de documente arată că înfrângerea „primăverii de la Praga” a avut consecințe negative pentru evoluția României. Pentru ca Ceaușescu să nu aibă soarta lui Dubcek, care a fost schimbat la o plenara a CC al PCC, Congresul al X-lea al PCR din august 1969 a decis instituirea funcției de secretar general al PCR, în locul celei de secretar general al CC al PCR. La adunarea din Piața Palatului s-a scandat pentru prima dată: „Ceaușescu-PCR!”, „Ceaușescu-România!”. <strong>Ulterior s-a speculat acea stare de spirit și s-a trecut la cultivarea unui aberant cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu, pentru a demonstra că el era susținut de „întregul popor</strong>”. <strong>De teama unei intervenții militare sovietice ca cea din august 1968, au fost abandonate reformele, regimul a devenit tot mai închistat și conservator.</strong> Decizia lui Nicolae Ceaușescu din 1982 ca România să achite rapid întreaga datorie externă pentru a asigura „independența deplină” a țării a avut rezultate catastrofale: pentru a procura valuta necesară a fost forțat exportul până la ultima limită, fapt ce a afectat grav nivelul de trai al populației. <strong>Dincolo de aprecierile mai mult sau mai puțin subiective, istoria a demonstrat că reformarea unui regim totalitar este o iluzie politică.</strong> Un asemenea regim nu poate fi reformat și democratizat fără a se nega pe sine. <strong>Mihail Gorbaciov</strong>, ajuns la putere în 1985, a încercat să reformeze societatea sovietică prin „glasnost” și „perestroika”, fiind imitat de liderii din celelalte state membre ale Tratatului de la Varșovia, mai puțin România. Situația nu numai că nu s-a îmbunătățit, dar criza socialismului totalitar s-a agravat, grăbind prăbușirea acestui regim. După două decenii, raportul de forțe pe plan internațional s-a modificat în favoarea Occidentului (în primul rând al SUA). Pe acest fond, în vara anului 1989 s-a pus în mișcare „principiul dominoului”, respectivele regimuri fiind înlăturate unul după altul. În urma unei uriașe nemulțumiri populare, în decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a fost răsturnat de la putere, iar Mihail Gorbaciov n-a supraviețuit din punct de vedere politic decât până în decembrie 1991, când a fost nevoit să constate că Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste — pe care el voise să o reformeze — își încetase existența.</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=9aa0592ab046" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[COMPLOTURILE POLITICO-MILITARE DIN EPOCA CEAUȘESCU!]]></title>
            <link>https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/comploturile-politico-militare-din-epoca-ceau%C8%99escu-3488822cc8c6?source=rss-65e80273e0e6------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/3488822cc8c6</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Balutescu Marius Petrisor]]></dc:creator>
            <pubDate>Wed, 27 May 2020 10:50:21 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2020-05-27T10:50:21.704Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p><strong>COMPLOTURILE POLITICO-MILITARE DIN EPOCA CEAUȘESCU!</strong></p><p>În contextul discuțiilor pro și contra privind rolul și locul liderilor Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) în ceea ce privește existența unei opoziții organizate împotriva regimului Ceaușescu, precum și al amestecului comunității de intelligence a Uniunii Sovietice (KGB și GRU) în influențarea/manipularea acestei opoziții, se impune a readuce în atenția opiniei publice și a mass-media încercările de-a submina regimul Ceaușescu din interiorul său. Totodată, rolul și locul UM 0110 din cadrul Departamentului Securității Statului (DSS) trebuie să fie cunoscut și înțeles pentru a putea aprecia gradul de implicare al acestei unități pe frontul invizibil al contraspionajului în apărarea unei identități naționale și nu numai, precum și modul în care a fost folosită în anihilarea oricărei opoziții politice interne care nu putea fi decât de sorginte moscovită, în opinia lui Nicolae Ceaușescu și nu numai.</p><p><strong>Manipularea unei structuri informative:</strong></p><p>Referitor la această confruntare dintre KGB și Securitate trebuie menționat faptul că precursoarea UM 0110 (anti-KGB), viitoarea UM 0920/A din structura Direcției Generale de Informații Externe (DGIE) își are originea în ordinul primit de către generalul Nicolae Doicaru, la începutul anului 1963, din partea ministrului Alexandru Drăghici, de a se constitui o unitate specială care să apere ambasadele și agențiile economice românești din țările socialiste de atenția serviciilor in­for­mative și contrainformative ale aliaților din Tratatul de la Varșovia. Șeful DGIE, Nicolae Doicaru, va interpreta într-un mod ciudat ordinul lui Alexandru Drăghici și va înfiin­ța un serviciu a cărui principală misiune era aceea de a recruta diplomați occidentali acreditați în diverse capitale din spațiul dominat de sovietici. La sfârșitul anului 1965, colonelul Constantin Iosif, prieten cu generalul Nicolae Doicaru, a devenit șeful a ceea ce s-a numit la început <strong>Biroul Țări Socialiste</strong><em> </em>din cadrul Direcției Generale de Informații și, mai apoi, locțiitor al serviciului de informații orientat spre țările socialiste. În primăvara anului 1969, ca urmare a reorganizării activității și structurii DGIE, Biroul Țări<em> </em>Socialiste a primit și sarcini de natură contrainformativă, devenind o unitate inde­pen­dentă, sub comanda aceluiași colonel Constantin Iosif. În 1973, după reorganizarea Di­recției a III-a Contraspionaj și debarcarea generalului-maior Neagu Cosma de la con­du­cerea acesteia, UM 0920 (DIE) a preluat și nucleul special din cadrul Direcției a III-a care se ocupa cu combaterea spionajului din țările socialiste și verificarea loialității mem­brilor CC al PCR. Contraspionajul descoperise trădările din DIE, faptul că o serie întreagă de ofițeri DIE aflați la post erau deconspirați, încă din plecare, iar unii dintre agenții din exterior ai Direcției a III-a căzuseră în mâna contraspionajului occidental, ca urmare a unei „indiscreții” venite de la DIE. Ordinul prin care Direcției a III-a i-au fost limitate o serie de prerogative în muncă purta numărul „000235” (Strict-secret de importanță deosebită), adică numărul de la mașina de serviciu a lui Ion Mihai Pacepa. Prin acest ordin spionajul românesc prelua în totalitate contraspionajul în sensul că au fost desființate rezidențele create, lichidate punctele de contraspionaj create în străinătate, dar instaurată obligația de a preda acestor organe orice informator de contraspionaj care pleca în străinătate definitiv sau pentru o perioadă mai îndelungată. Noua unitate (UM 0920/A) se va afla, în continuare, sub comanda colonelului Constantin Iosif care va fi cooptat și în consiliul de conducere al DIE. În ancheta întreprinsă în 1978, după dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, se va releva faptul că șeful UM 0920/A minimalizase pe orice cale pericolul pe care-l prezenta<strong> </strong>activitatea serviciilor de informații din țările socialiste pentru cadrele din DIE. În 1977, UM 0920/A va trece sub coordonarea directă a ministrului de Interne, Teodor Coman, și a generalului Nicolae Pleșiță. Ofițerii DIE au mărturisit, în cursul an­chetei din 1978, faptul că au fost distruse, din ordinul colonelului Constantin Iosif, nu­me­roase documente referitoare la introducerea de tehnică operativă în domiciliile unor oa­meni pe care nu-i agreau, respectiv Mircea Malița, Nicolae Militaru precum și alți dem­ni­tari comuniști din epocă. Colonelul Ion Păduraru (DIE) va raporta faptul că șeful UM 0920/A a distrus toate materialele cu privire la persoanele suspecte că ar<strong> </strong>lucra pentru<strong> </strong>un serviciu de informații din țările socialiste. Ancheta internă efectuată în 1978 va releva faptul că UM 0920/A a instalat tehnică operativă și a desfășurat activități contrainformative fără aprobări legale de la organele în drept chiar și împotriva cadrelor de conducere din aparatul de stat și, totodată, au prelucrat cu mijloace TO și filajul de care dispunea UM 0920/A pe cine au dorit Nicolae Doicaru și Ion Mihai Pacepa, atât din Ministerul de Interne, cât și din alte instituții. UM 0920/A a fost folosită și de Emil Bobu, cu prilejul Plenarei CC al PCR din aprilie 1974, pentru a-i supraveghea pe unii activiști ai PCR care nu prea mai erau de acord cu Nicolae Ceaușescu și cu a sa politică. Într-un interviu acordat postului de televiziune Duna TV, fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa a declarat că „Ion Iliescu<strong> </strong>a fost interceptat ani de zile cu microfoanele tip UM 0920/A, încă din anul 1972”. Ofițerii UM 0920/A au participat la acțiuni de<strong> </strong>filaj<strong> </strong>și supra­veghere informativă și a membrilor marcanți ai Consiliului de Stat,<strong> </strong>prim-miniștrilor sau a secretarilor CC al PCR<strong> </strong>urmărindu-se verificarea loialității acestora față de PCR și față de Nicolae Ceaușescu. După defectarea lui Ion Mihai Pacepa (23 iulie 1978), UM 0920/A va deveni UM 0110 (denumită codificat „Contraspionaj Est” sau „anti-KGB”). În decembrie 1989, UM 0110 avea în componența sa 304 persoane, dintre care 264 ofițeri, care lucrau în patru servicii informative. Două dintre aceste servicii se ocupau de URSS, unul de Ungaria și Iugoslavia, celălalt de RDG și celelalte state socialiste. La comanda UM 0110 a rămas colonelul Constantin Iosif, devenit, mai apoi, general, până în 1986 când a fost înlocuit cu generalul-maior Victor Neculcioiu. În preocupările ofițerilor UM 0110 se vor afla, cu precădere, toți cei care aveau studii militare/civile în URSS sau manifestau simpatii față de Uniunea Sovietică. Într-un document din 18 iulie 1995 înaintat de către MApN către senatorul Șerban Săndulescu (PNȚCD), membru al <strong>Comisiei parlamentare pentru Cercetarea Evenimentelor din</strong><em> </em><strong>Decembrie 1989</strong><em>, </em>se menționa faptul că primele cadre ale MApN au plecat la studii militare în URSS în 1948, prima promoție de ofițeri absolvenți fiind în 1950, iar ultima în 1967. În total, 1.858 de ofițeri ai MApN au absolvit<strong> academii </strong>și școli militare, precum și cursuri de perfecționare (specializare) în URSS. 816 ofițeri au absolvit academii militare, cu durata de 2–7 ani, astfel: 1) 161 la academii militare generale de comandă și stat-major (Academia Militară Superioară „K. E. Voroșilov” și Academia Militară „Mihail B. Frunze”); 2) 348 la academii militare cu profil de armă (artilerie, blindate, geniu, transmisiuni, transporturi, chimie și radiolocație); 3) 257 la academii militare cu profil tehnico-ingineresc; 4) 33 la Academia de Spate și Apro­vizionare; 5) 17 la Academia Militară Politică „V. I. Lenin”. Acestor ofițeri li se vor adăuga 348 de ofițeri care au absolvit școli militare cu durata de 1–3 ani din diferite specialități militare, precum și 704 ofițeri care au absolvit cursuri de perfecționare pe linie de comandă, stat-major, servicii și asistență medicală. La data întocmirii documentului, 1.827 dintre acești ofițeri nu mai lucrau în MApN fiind scoși din evidența rezervei militare, adică nu mai aveau nicio obligație militară. „Ceilalți 41 ofițeri, au vârsta cuprinsă între 51 și 60 de ani, îndeplinesc cu competență funcții pe linie de comandă, stat-major, tehnică, învățământ și cercetare științifică, fiind apreciați în notările de serviciu, preponderent, ca ofițeri foarte buni”, menționa MApN. Direcția Personal din Ministerul de Interne a comunicat că în urma analizelor efectuate a rezultat faptul că în perioada 1948–1968 nu au fost trimise cadre ale Ministerului de Interne la studii academice sau de nivel superior în URSS. Însă, 1.000 de cadre ale Ministerului de Interne au efectuat stagii de perfecționare (specializare) la instituții de învățământ civil sau militar din URSS. În 1995 nu se mai aflau în activitate niciunul dintre acești oameni. În contextul denigrării Revoluției Române din Decembrie 1989, presa post-decembristă a menționat existența unor generali (ex. Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Marin M. Pancea, Gheorghe Logofătu etc.) și a unor ofițeri superiori din MApN<a href="https://www.aesgs.ro/kgb-versus-securitate-comploturile-politico-militare-din-epoca-ceausescu-si-relevanta-lor-in-erodarea-increderii-regimului/#_ftn4">[4]</a> care ar fi lucrat pentru GRU sau KGB, însă dovezile, cu excepția unor supoziții, nu au fost făcute publice niciodată în condițiile în care se păstrează misterul asupra destinului dosarelor din arhiva fostei UM 0110 (anti-KGB), precum și al dosarelor fostei Direcții a IV-a Contrainformații militare. Istoricul Marius Oprea consemnează, privitor la arhiva UM 0110, faptul că, după o sursă anonimă, „o mare parte a arhivei UM 0110, circa 40.000 de pagini, depozitată la Iași, a fost transferată în 1994–1995 către București”. În lucrarea Cazul Timofte — KGB…, jurnalistul Alexandru Mihăilă reproduce în facsimil (p. 322) raportul din 10 aprilie 2001 al colonelului Constantin Muraru din SRI în care se menționează faptul că înainte de anul 1996, dar și după aceea, a apărut solicitarea „inventarierii tuturor persoanelor ce au făcut obiectul preocupărilor pe linia contraspionajului sovietic (a fostei UM 0110) cu precizarea necesității valorificării datelor și informațiilor pe care le dețineau foștii lucrători ai UM 0110, activi sau în rezervă, cunoscut fiind faptul că pe acel profil de muncă arhiva nu s-a conservat”. Istoricul britanic dr. Dennis Deletant declara, într-un interviu apărut în săptămânalul <strong>Prezent</strong>, că marile mistere, care continuă să învăluie istoria Securității, și care trebuie să fie developate opiniei publice, și nu numai, se referă la: „1) stabilirea influenței pe care a avut-o KGB la începuturile Securității, în 1948; 2) care a fost politica de cadre a Securității înainte de 1965 și după; 3) care au fost țintele UM 0110; 4) unde sunt banii din conturile fostului DSS și 5) care sunt politicienii din Occident și din partidele socialiste vest-europene care au primit bani de la regimul Ceaușescu sau au întreținut relații cu Securitatea<strong> </strong>română”. Referindu-se la raporturile dintre DSS-ul României socialiste și comunitatea de intelligence a țărilor socialiste membre ale Tratatului de la Varșovia, istoricul Florian Banu menționează faptul că, totuși, „gradul de izolare a Securităţii în cadrul comunităţii informative a statelor membre ale<em> </em>Pactului<em> </em>de la Varşovia a sporit” în anii ’80. „Investigaţiile în arhive confirmă faptul că, în ultimii ani ai regimului comunist din România, colaborarea s-a redus la aspecte ţinând de comunicaţiile guvernamentale, probleme de drept comun, rezolvate pe linie de Miliţie, schimburi firave de tehnică operativă şi cooperare în domeniul de activitate al pompierilor şi pe linie de<strong> </strong>paşapoarte” consemnează istoricul Florian Banu. La o ultimă întâlnire a serviciilor componente ale comunității de intelligence a Tratatului de la Varșovia, desfășurată la iniţiativa Direcţiei de Contrainformaţii Militare a KGB, între 27–31 martie 1989, la Moscova, România nu a fost invitată să participe. Cu această ocazie, reprezentanții organelor de contrainformaţii militare din URSS, RP Bulgaria, RP Ungaria, RDG, RS Cehoslovacă, RP Polonă, RP Mongolă şi Cuba au discutat probleme legate de asigurarea contraspionajului forţelor armate ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia în condiţiile noii doctrine militare de apărare şi au schiţat direcţiile de interacţiune şi coordonare în activitatea de asigurare a programului de dezvoltare a Forţelor Armate, tehnicii de luptă şi a armamentului din armatele aliate până în anul 2000. Menționăm faptul că România socialistă devenise, în a doua jumătate a anilor ’80, <strong>„Obiectivul 24”</strong> (numele de cod al României în operațiunile KGB) astfel încât KGB și GRU erau preocupate în mod direct de România ca fiind<strong> </strong>„un centru ideologic<strong> </strong>subversiv din aceeaşi categorie cu SUA, RFG şi Israel”. Referindu-se la această confruntare dintre DSS și KGB și GRU, istoricul Florian Banu consemna: „Anul 1989 a găsit Securitatea izolată şi tratată drept inamic de restul serviciilor de informaţii socialiste din Pactul de la Varşovia. Această situaţie s-a reflectat pe deplin şi în modalitatea în care s-a pus capăt regimului comunist de la Bucureşti, caracterul sângeros al Revoluţiei Române găsindu-şi factorii explicativi şi în confruntarea de pe frontul secret dintre foştii tovarăşi de luptă”.</p><p><strong>Dizidență și opoziție militară:</strong></p><p>Dincolo de dorința de întărire a organismului militar, având în vedere teama de o invazie sovietică menită a-l răsturna de la putere, Nicolae Ceaușescu a încercat să-și subor­doneze întru-totul instituția militară. „În ceea ce privește Armata și con­du­cerea ei, aceasta a fost o nucă prea tare pentru dinții lui V. Patilineț și un zid aproape imposibil de dărâmat pentru N. Ceaușescu. Generalii Ioniță, Ion Gheor­ghe, Vasile Ionel, Militaru, Niculescu și alții se constituiseră într-un baraj puternic, impenetrabil la măsurile sau indicațiile de natură să lezeze interesele Armatei sau să-i reducă capacitatea de luptă. Ani întregi, N. Ceaușescu nu a avut curajul să înfrunte conducerea Armatei și a fost nevoit să înghită poziția acestora într-o serie de situații. Calul Troian l-a constituit Direcția de contrainformații militare care, potrivit modelului sovietic, era<strong> </strong>încadrată în<strong> </strong>structurile Ministerului de Interne” mărturisește generalul-maior (r) Ionel Gal. În baza rapoartelor Direcției a IV-a Contrainformații militare, Nicolae Ceaușescu cunoștea starea de spirit a Armatei, stadiul pregătirii de luptă, ordinea și disciplina militară, precum și loialitatea cadrelor de conducere și a statelor-majore din MApN. Pe măsură ce generalii Ion Ioniță și Ion Gheorghe se afirmau tot mai puternic în plan politic în ceea ce privește luarea unor decizii privind Armata, Nicolae Ceaușescu a lansat și speculat, în mod abil, conceptul de întărire a conducerii economiei naționale cu militari astfel încât foarte mulți generali au fost trimiși la posturi de conducere în economia națională. Totodată, ideea utilizării în economia națională a unor efective mari de militari din cadrul Ministerului Apărării Naționale avea să-l ajute pe Nicolae Ceaușescu în dorința lui de a-și subordona complet conducerea acestei instituții militare. În cadrul raportului de activitate prezentat la Congresul al XII-lea al PCR, pe 19 noiembrie 1979, Nicolae Ceaușescu va susține necesitatea reducerii cheltuielilor militare cu cel puțin 10% până în 1985. Comandantul Suprem al Forțelor Armate considera că 50% din sumele acumulate, astfel, ar putea fi alocate pentru satisfacerea nevoilor sociale din fiecare țară, iar 50% pentru sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare. Reflectând asupra acelor realități care privesc Armata României socialiste, generalul-maior (r) Ionel Gal consem­nează: „Pentru acestea<strong> </strong>(sacrificiile umane și materiale făcute în economia națională — n. n.)<strong> </strong>și multe alte înfăptuiri Nicolae Ceaușescu a apreciat Armata și i-a acordat un cre­dit uriaș, a participat la toate analizele și bilanțurile ei anuale, precum și la ma­rile aplicații sau festivități militare. Armata, pentru Nicolae Ceaușescu, reprezenta scu­tul de granit, brațul înarmat al poporului, instituția cea mai fidelă și loială a re­gi­mului totalitar. Din rândurile armatei, ori de câte ori era nevoie, au fost pro­mo­vate cadre pentru alte sectoare de activitate, în Securitate, în organele Ministerului de Interne, în economie, sport, știință, tehnică ș.a.”. Secția pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR a devenit, în acei ani, un auxiliar extrem de prețios în relația dintre Nicolae Ceaușescu și instituțiile de forță ale României socialiste. Materialele înaintate de către aceste instituții lui Nicolae Ceaușescu erau îndreptate spre Secție astfel încât „șefului statului nu-i era prezentat un material cu păreri diferite, evitându-se punerea acestuia în<strong> </strong>situația de arbi­tru”. Secția pentru Probleme Militare și Justiție a fost puternic implicată în toate pre­gătirile care se făceau pentru mobilizarea și angajarea în luptă „a întregului popor”, par­ticipând „la organizarea gărzilor patriotice, la selecția oamenilor, la echiparea lor, ini­țierea unor ședințe de instrucție elementară, folosirea armamentului”, pre­cum și „la identificarea tuturor celor care se afișaseră ca rusofili — consemnează ge­neralul-maior (r) Ionel Gal -, erau legați de căsătorii contractate în URSS sau de alte obligații asumate în anii de studii făcuți la Moscova”. Cadrele mi­li­tare cu studii în URSS și căsătoriți cu femei din spațiul sovietic erau mutați, de regulă, pe alte funcții, relativ echivalente, explicația dată aliaților sovietici fiind „rotirea cadrelor”.<strong> </strong>Nicolae Ceaușescu îi va ordona generalului-maior Constantin Olteanu, în 1978, ca dosarele de cadre ale generalilor să fie scoase din circuitul Secției Cadre a CC al PCR și să fie aduse la Secția pentru Probleme Militare și Justiție. Propunerile pentru numirea sau eliberarea din funcții a unor generali din MApN sau din Ministerul de Interne urmau să se discute într-un cadru restrâns. Referindu-se la relația dintre Nicolae Ceaușescu și Armată, politologul Anneli Ute Gabanyi menționa faptul că în Occident au ajuns informații privind frământările din rândul forțelor armate române în anii ’70 — ’80. „Ofițerii trimiși în rezervă înainte de termen sau transferați în economia civilă în 1978, 1983, 1984 și 1985 au creat un potențial de protest care a conlucrat cu elitele de funcție potrivnice lui Cea­u­­șescu în partid și în securitate. De abia după schimbare au fost făcute cunoscute detalii despre diverse planuri și tentative de puci care puneau în pericol poziția deținută de Ceaușescu. Pentru a putea combate rezistența unor părți ale cor­pului ofițeresc, el a inițiat măsuri de de-profesionalizare a forțelor ar­mate<strong>”</strong>, concluzionează politologul Anneli Ute Gabanyi. Pe 7 februarie 1983, mass-media occidentală (BBC, The Times și Süddentsche Zeitung) va menționa existența unor zvonuri despre o lovitură militară eșuată împotriva lui Nicolae Ceaușescu care ar fi avut loc la sfârșitul lui ianuarie 1983. „La începutul anului 1983, într-un mo­ment, deci, când conducerea română se afla după moartea lui Brejnev sub presiuni crescânde din partea conducerii moscovite, au putut fi auzite cu ocazia unei conferințe a comandanților reproșuri serioase la adresa politicii de apărare a lui Ceaușescu, chiar în<strong> </strong>prezența șefului de stat și de partid”, scria analista Anneli Ute Gabanyi. Walter Bacon jr. avea să consemneze, în studiul dedicat României socialiste, cu referire la nemulțumirile Armatei: „Pretinsele conspirații împotriva lui Ceaușescu în rândul forțelor armate nu sunt numai simptome ale nemulțumirii unei elite, ci și semne ale unei maladii generale printre români care au trebuit să poarte greul provocat de inabilitatea regimului de a răspunde la criza economică”. Direcția a XV-a din STASI raporta, pe 8 noiembrie 1984, în baza exploatării in­for­mative a unui cetățean român, vorbitor de limbă germană și care se aflase în vizită turistică în RDG, că „în 1982/1983 ar fi avut loc o tentativă de puci îndreptată împotriva guvernului Republicii<strong> </strong>Socialiste România” aceasta fiind „plănuită, organizată și executată de către membrii marcanți<strong> </strong>ai armatei române”. Conducerea STASI era informată că lovitura de stat de la București a eșuat ca urmare a „intervenției forțelor speciale (din cadrul armatei și a Securității), o mare parte dintre participanți fiind lichidați”. Analiștii STASI considerau că „motivul acțiunii puciștilor îl constituie influența exercitată de către conducerea statului și a partidului asupra politicii militare și de securitate a țării”. Ofițerii STASI menționau faptul că populația României socialiste este nemulțumită de faptul că întreaga putere se află în mâinile „clanului Ceaușescu<strong>” </strong>astfel încât<strong> </strong>„după dejucarea tentativei de puci numeroase părți ale populației, în special minoritatea maghiară și cea germană din România, manifestă încă simpatie deosebită față de puciști, deoarece oamenii cred că printr-o restructurare a guvernului s-ar putea obține o creștere a randamentului economiei naționale”. Informațiile STASI erau inexacte, însă o lovitură de stat militară se aflase în pregătire în toamna anului 1984 organizată de către un grup de generali și civili, unii dintre ei cu studii în URSS și afinități către valorile acesteia, care căutau o soluție pentru a scăpa de „clanul Ceaușescu”. Inițiatorul complotului militar fusese generalul-colonel (r) Nicolae Militaru, fost ministru-adjunct la Ministerul Construcțiilor Industriale (5 iunie 1978–8 februarie 1984) și fost comandant al Armatei a II-a din București (8 iulie 1969–5 iunie 1978). Indicii referitoare la relația extrem de apropiată dintre comandantul Armatei a II-a din Bu­curești, generalul-colonel Nicolae Militaru, și reprezentanții militari ai URSS în Ro­mânia, ne sunt oferite de către fostul ministru al Apărării Naționale, generalul (r) Con­stantin Olteanu. În contextul în care la sfârșitul anului 1974 (noiembrie) aveau loc o serie de mișcări de cadre în structurile centrale ale MApN, Nicolae Militaru a purtat o discuție cu generalul-maior Constantin Olteanu în care i-a propus comanda Armatei a II-a, în contextul în care acesta urma să preia funcția de șef al Marelui Stat-Major român. „L-am informat sincer că ministrul Apărării Naționale înaintase o lucrare prin care erau propuși trei generali pentru funcția de șef al Marelui Stat-Major, însă numele lui nu figura. Poate, am specificat eu, ca să depășesc momentul, ministrul Apărării Na­țio­nale o fi trimis o altă propunere direct comandantului suprem, fără să mai fi trecut<strong> </strong>prin secția noastră. Intervenind,<strong> </strong>generalul Militaru a precizat<strong>: </strong><em>Mie</em><strong> — </strong>zicea el<strong> — </strong>mi-a spus atașatul militar sovietic că voi fi numit<em> </em>șeful Marelui Stat-Major. Chiar m-a felicitat!<strong> </strong>Am rămas surprins de cele auzite de la generalul Militaru. Nu l-am întrebat dacă di­plo­matul militar sovietic i-a transmis direct informația, ori printr-o terță persoană. Dacă era adevărat ce mi-a spus, înseamnă că în anumite cercuri fusese vehiculat și numele generalului Militaru, fapt ce ajunsese și la urechile sovieticilor. Rezulta că la vremea respectivă nu se înțelegea faptul că prin numirea ca șef al Marelui Stat-Major a generalului Ion Coman, chiar dacă asta însemna o oarecare retrogradare, Nicolae Ceaușescu a urmărit să întrerupă seria generalilor cu studii în Uniunea Sovietică care au ocupat această funcție”, consemna Constantin Olteanu în amintirile sale. În perioada 14–19 februarie 1978 se va desfășura, în stațiunea Mangalia-Nord, o aplicație operativ-strategică, pe hartă, pe linia Tratatului de la Varșovia. Delegația militară a României era condusă de către generalul-colonel Ion Coman, mi­nis­trul Apărării Naționale, alături de care s-a aflat și comandamentul Armatei a II-a române, în frunte cu generalul-colonel Nicolae Militaru. În seara zilei de 18 februarie 1978, ge­neralul-colonel Nicolae Militaru împreună cu generalii Dumitru Fotescu, șeful de stat-major al Armatei a II-a, și Stelian Popescu, comandantul Armatei a III-a, au participat, după încheierea aplicației, la o reuniune, la hotelul „Dacia”, alături de generalii sovietici și bulgari. În conformitate cu relatările lui Nicolae Militaru, generalii sovietici s-au pro­nun­țat împotriva politicii externe a României și a lui Nicolae Ceaușescu, a modului în care se poziționează România în cadrul Tratatului de la Varșovia, precum și a faptului că poziția de conducere pe care o ocupă Nicolae Militaru este inferioară pregătirii și experienței sale. Nicolae Militaru nu a ripostat verbal față de declarațiile generalilor sovietici. „În plus<strong> — </strong>adnotează Constantin Olteanu în memoriile sale -, generalul Nicolae Pleșiță, care se afla în relații apropiate cu generalul Nicolae Militaru de când funcționaseră în garnizoana Cluj, mi-a relatat că discutase cu acesta situația gravă creată și l-a sfătuit «prietenește» să se autodenunțe că este colaborator al unor organe de informații sovietice. Încheind, generalul Nicolae Pleșiță mi s-a adresat<strong> </strong>astfel:<strong> </strong>Nea Costică să știi că Nicu (Nicolae Militaru — n. n.) nu este<em> </em>trădător, îl cunosc bine!<strong> </strong>La întrebarea mea dacă despre acest caz l-a informat pe Nicolae Ceaușescu, generalul Nicolae Pleșiță mi-a precizat că-l informase în detaliu pe comandantul suprem. În final, generalul Nicolae Militaru s-a autodenunțat, în scris, că este colaborator al GRU (Direcția Generală de Informații a Armatei sovietice). Dacă nu intervenea acel sfat prietenesc, al generalului Nicolae Pleșiță, era posibil ca lucrurile să se oprească aici”. Direcția a IV-a Contrainformații Militare va încerca, conform declarațiilor făcute de către generalul-maior Constantin Nuță lui Constantin Olteanu, să forțeze o mărturisire completă a lui Nicolae Militaru, în condițiile în care „cei de la contrain­for­mații militare, nu au cunoscut din timp despre faptul că va avea loc o asemenea discuție, nu au dirijat special un informator și nici nu au<strong> </strong>avut instalată<strong> </strong>tehnică operativă”. Fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu, nu a crezut versiunea privitoare la surpriza pe care GRU și Nicolae Militaru au produs-o ofițerilor Direcției a IV-a Contrainformații militare, iar Nicolae Ceaușescu nu s-a grăbit să-l schimbe din funcție, imediat, pe generalul-colonel Nicolae Militaru. Nicolae Militaru a rămas în funcția de ministru-adjunct al Ministerului Construcțiilor Industriale până la data de 8 februarie 1984, deși pe 4 aprilie 1983 a fost trecut în rezervă și pensionat din MApN. Totodată, a rămas membru supleant al CC al PCR până la 22 noiembrie 1984, nemaifiind ales la Congresul al XIII-lea al PCR. Beneficiind de o asemenea calitate a putut să se interneze la Spitalul „Elias” unde l-a reîntâlnit pe Ion Iliescu care venise într-o vizită la Valter Roman. Menționăm faptul că la 17 aprilie 1983, Nicolae Militaru i-a scris lui Nicolae Ceaușescu cerându-i să fie numit la comanda Academiei Militare a Republicii Socialiste România.</p><p><strong>Imposibilul complot:</strong></p><p>După întâlnirea cu Ion Iliescu, Nicolae Militaru a trecut, conform propriei mărturii din 1991, să contacteze personalități politice și militare ale regimului comunist care se puteau angaja în derularea unui complot politico-militar prin care urma să fie înlăturat de la putere Nicolae Ceaușescu. Generalul-colonel (r) Nicolae Militaru va reuși să ralieze la complotul său pe generalii rezerviști Ion Ioniță și Ștefan Kostyal, pe căpitanii de rangul I (r) Radu Nicolae și Anton Bejan, la care s-au alăturat Ion Iliescu și Virgil Măgureanu. Referindu-se la acest complot politico-militar, fostul președinte al Ro­mâ­niei, Ion Iliescu, va consemna: „Din păcate, datorită unor imprudențe săvârșite de generalul Militaru, prin contactarea unor foști subalterni din Marele Stat-Major, care l-au turnat, atât el, cât și generalul Ioniță au fost avertizați, iar eu, în martie 1984, am fost înlăturat din conducerea Consiliului Național al Apelor. Nu cu mult înainte, Vasile Patilineț, fost ambasador în Turcia (anterior fost secretar al CC al PCR) a sucombat într-un accident auto suspect. Și el participase la unele discuții privind situația insuportabilă din țară. În iunie 1987, generalul Ioniță a murit în urma unui<strong> </strong>cancer care a evoluat<strong> </strong>foarte rapid”. În martie 1984, Tudor Postelnicu îl va ancheta pe Nicolae Militaru la sediul CC al PCR în legătură cu acest complot politico-militar care urma să-și producă efectele cu ocazia vizitei de stat pe care Nicolae Ceaușescu avea să o efectueze în RFG în perioada 15–17 octombrie 1984. Trebuie subliniat faptul că, totuși, Nicolae Ceaușescu îi va trece în rezervă pe generalii Paul Cheler și Dumitru Pletos abia în februarie 1985. Menționăm faptul că într-o notă informativă a STASI, din 9 martie 1981, cu referire la aprecierile diplomaților occidentali privind situația internă din România, se menționa faptul că „armata<strong> </strong>(română — n. n.)<strong> </strong>ar fi gata de intervenție pentru apărarea<strong> </strong>puterii încă<strong> </strong>de la bun început”. Rememorând acele încercări de răsturnare a lui Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu va consemna: „Puțini erau acei cu care, pe stradă, în drum de la serviciu spre casă sau în întâlniri cât de cât discrete, discutând deschis despre situația politică, despre degringolada regimului și fundătura în care ne găseam, imaginam soluții politice și conjuncturi care să permită ieșirea țării din cercul tot mai strâns al sistemului dictatorial. Am contactat separat unele persoane susceptibile să participe la un asemenea demers. Din păcate, demersurile nu au putut depăși limita unor contacte, discuții, analize, fără a le putea concretiza într-o ac­țiune eficace. Pe de altă parte, am fost profund decepționat de cele câteva con­tacte personale pe care le-am avut cu unii dintre cei aflați în posturi de răs­pun­dere suficient de importante pentru a putea întreprinde acțiuni politice eficace. Ti­mo­rați, aceștia evitau, cu cea mai mare grijă, orice aluzie cu privire la schimbările posibile, nelăsându-mi nicio speranță în privința capacității lor de a-și asuma riscurile unui asemenea act”. Referindu-se la o posibilă implicare a serviciilor de informații sovietice (KGB și GRU) în această conspirație, în condițiile în care Nicolae Ceaușescu negocia un import de petrol sovietic concomitent cu tergiversarea negocierilor privind prelungirea termenului de valabilitate al Tratatului de la Varșovia, istoricul Petre Opriș apreciază că „deși este plauzibilă” nu există dovezi care să demonstreze acest lucru. Fostul șef al Direcției a IV-a Contrainformații Militare, generalul-locotenent (r) Vasile Gheorghe, va declara, cu re­ferire la Nicolae Militaru, într-un interviu acordat jurnalistei Angela Băcescu în martie 1991, următoarele: „Este adevărat că pe fondul nemulțumirii cauzate de înde­păr­ta­rea sa din armată, îndeosebi în ultimii ani, generalul Militaru Nicolae s-a situat pe o poziție de ostilitate. Sunt însă lipsite de temei susținerile sale, privind amploarea legăturilor pe care le-ar fi avut în rândul generalilor și a altor categorii de militari activi. În realitate aceste legături se refereau la câțiva rezerviști, nemulțumiți și ei, pentru măsurile administrative luate împotriva lor. Doi generali activi au raportat imediat Ministerului Apărării Naționale, că generalul Militaru încearcă să-i atragă la acțiuni îndreptate împotriva ordinii militare. Este vorba de generalul Gomoiu Gheorghe și Popa Constantin, cărora generalul Militaru le-a propus funcții, în situația în care el ar prelua comanda”. Un prim caz de culegere de informații politico-militare în favoarea URSS fusese cel al generalului-locotenent Ioan Șerb și care a devenit exemplul cel mai des utilizat în memorialistica foștilor ofițeri ai Securității române ca fiind un exemplu cu final fericit al luptei cu KGB și GRU. În septembrie 1971, generalul-locotenent Ioan Șerb a fost prins în flagrant delict de către ofițerii Direcției a IV-a Contrainformații militare a DSS și arestat. A fost degradat și trecut în rezervă la 30 septembrie 1971 și, mai apoi, condamnat la șapte ani de închisoare de un tribunal militar deoarece a deținut ilegal, la domiciliul său, mai multe documente militare, printre care s-au aflat și două hărți cu însemnări, precum și pentru faptul că a divulgat secrete de stat Uniunii Sovietice. Analiștii occidentali ai spațiului sovietic au susținut, în epocă, că ministrul Apărării Naționale, generalul-colonel Constantin Olteanu, ar fi fost implicat, în decembrie 1985, într-o încercare de revoltă împotriva lui Ceaușescu. Totul era legat de vizita pe care o efectuase ministrul Apărării de la București la Moscova și de faptul că ministrul de Externe sovietic, Andrei A. Gromîko, încercase să-l câștige de partea ideii unei schimbări a liderului de la București. Referindu-se la acest episod, Constantin Olteanu mărturisește: „În calitate de ministru al apărării naționale al României, între 9 și 14 decembrie 1985, la invitația mareșalului Serghei Sokolov, ministrul apărării al URSS am făcut, într-adevăr, o vizită oficială la Moscova. (…) În legătură cu specu­la­țiile amintite, pentru consemnarea exactă a faptelor, aș dori să precizez urmă­toa­rele: cu ocazia acelei vizite nu l-am întâlnit pe Mihail Gorbaciov, secretarul general al PCUS și nici nu a fost avansată vreo propunere în acest sens. Este cunoscut că nivelul primirii în astfel de cazuri este stabilit de gazde care, în cazul de față, cum am afirmat mai înainte, l-au nominalizat pe Andrei Gromîko, care deținea cea mai înaltă funcție pe linie de stat. Înainte de a pleca la Moscova, Nicolae Ceaușescu îmi ceruse, ca în toate situațiile de acest fel, să transmit un mesaj verbal, din partea lui, personalității din conducerea sovietică ce mă va primi — M. Gorbaciov, A. Gromîko, sau N. Rîșkov — a menționat el. Faptul că la sosirea la Moscova am fost întâmpinați de un număr impresionant de mareșali și generali sovietici, că principalele mo­mente ale vizitei au fost mediatizate în presă și la televiziunea sovietică, că pos­tu­rile de televiziune din alte țări au preluat imagini despre acea vizită, care au ajuns și la telespectatorii români (via Sofia!), că delegația a fost însoțită în localitățile in­cluse în program de mareșalul V. Kulikov, a fost interpretat tendențios. La aceasta a contribuit și interpretarea exagerată a faptului că dineul pe care l-am dat, con­form aprobării ce o aveam (și pe bază de reciprocitate), la Ambasada României din Moscova, a fost onorat de un mare număr de mareșali și generali. În fond, acțiunile menționate n-au depășit cadrul protocolar obișnuit cu ocazia vizitei unui ministru al apărării naționale într-un stat oarecare. Toate aceste interpretări speculative au avut ca scop acreditarea ideii apropierii mele de sovietici într-un scop ascuns”. Foarte probabil că dorințele ministrului Apărării Naționale de la București în ceea ce privește îmbunătățirea cooperării bilaterale româno-sovietice, pe linia industriei de apărare, să fi deranjat orgoliul lui Nicolae Ceaușescu, precum și viziunea lui despre raporturile prezente și viitoare cu URSS, astfel încât a decis eliberarea din funcție a generalului-colonel Constantin Olteanu și limitarea perspectivelor acestei cooperări. Trebuie menționat, totuși, faptul că fostul ministru al Apărării Naționale susține în amin­tirile sale că existau semnale discrete și indirecte că Nicolae Ceaușescu dorea să-l înlo­cuiască de la conducerea ministerului cu generalul-colonel Vasile Milea, șeful Marelui Stat-Major în funcție. Totodată, Nicolae Ceaușescu va anunța, pe 17 decembrie 1985, la con­vo­carea-bilanț pe MApN, că Armata urmează să participe la realizarea unor im­por­tante obiective economico-sociale (ex: Canalul București — Dunăre, realizarea a 1.500.000 de hectare de irigat, a planului de împădurire a României, a câtorva canale magistrale, nu de<em> </em>navigație etc.). „Rezultă clar că prin programul anunțat se redirecționa acti­vi­tatea organismului militar, îndepărtându-l și mai mult de la misiunea sa<strong> </strong>firească”, mărturisea fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu. Analiștii STASI aveau să consemneze, pe 5 septembrie 1988, referitor la poziția conducerii MApN de la București, că aceasta „este apreciată ca fiind invariabil loială con­ducerii de partid și de stat” și că „nu este de așteptat nicio abatere de la această poziție atâta timp cât interesele armatei nu vor fi prejudiciate substan­țial”. Ofițerii STASI observau faptul că existau deosebiri între concepțiile ofițerilor mai bătrâni „al căror antisovietism este mai puternic” și cele ale ofițerilor mai tineri „care sunt mai deschiși față de evoluțiile din Uniunea Sovietică și schimbările din propria țară”, însă această diferență de viziune nu are<strong> </strong>„influență asupra loialității față de Ceaușescu”. Această stare de lucruri era și un rezultat al activității de propagandă politică executată în rândul militarilor în condițiile în care Nicolae Ceaușescu declara: „Să facem ca fiecare militar să fie în același timp și un activist de bază al partidului. Fiecare ostaș, după ce termină stagiul militar, să devină un bun activist, un bun propagandist, un bun patriot, cu o înaltă conștiință revoluționară și patriotică, cu o înaltă conștiință socialistă”. Într-o astfel de conjunctură istorică, aflați într-o înfrigurată așteptare, putem concluziona că nouă, românilor, ne-a lipsit un colonel Klaus von Stauffenberg și un amiral Wilhelm Franz Canaris. Ne-a lipsit un om care să își asume, chiar cu prețul vieții, responsabilitatea orga­nizării unei lovituri de stat militare pentru înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu, precum și un om care, din postura de șef al intelligence-ului, să protejeze și să încurajeze, chiar, un complot politico-militar care ar fi oferit României și românilor un alt destin istoric. Cele două personaje istorice, cu un destin tragic și măreț deopotrivă, au iubit Germania și viitorul ei mai mult decât propria-i viață, și s-au sacrificat pentru ca omenirea să știe că nu toți germanii au fost precum Adolf Hitler și acoliții lui. Într-un interviu din octombrie 2010, fostul șef al DIA din 1989, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, mărturisea că ar fi trebuit să mai treacă cel puțin 10 ani până când conducerea Armatei României socialiste ar fi îndrăznit să se gândească la o lovitură de stat militară împotriva lui Nicolae Ceaușescu. „Armata nu juca un rol important în afacerile României, și era lipsită de resurse. Deși părea să fie sub controlul total al lui Ceaușescu, în ochii ambasadei americane ea reprezenta o sursă potențială de opoziție. În orice caz, ea ar fi putut deveni un element important într-o epocă post-Ceaușescu. În consecință, vizitele pe linie militară i-ar fi putut încuraja pe ofițerii români să se considere drept personal militar profesionist și nu, pur și simplu, numai un fel de sclavi ai lui Ceau­șescu. În plus, vizitele vaselor militare ale SUA făcute unui membru al Tratatului de la Varșovia erau încă suficient de rare pentru a face din acestea un exemplu util și pentru alte națiuni din cadrul Tratatului și un semnal al<em> </em>posibilității unei auto­no­mii în domeniul militar”, consemnau foștii diplomați Mircea Răceanu și Roger Kirk cu referire la eforturile ambasadei SUA din România de-a menține contactele cu per­soanele importante din societatea românească și din structura puterii comuniste de la București, implicit și Armata.</p><p><strong>Imposibila dizidență:</strong></p><p>Referindu-se la opoziția vechii gărzi a PCR față de Nicolae Ceaușescu, respectiv o disidență, Virgil Măgureanu mărturisește: „Apoi să nu uitați un lucru, că, deși disidența în România, o disidență fățișă, o facțiune sau un curent care să determine o orientare social-democrată — deși cuvântul aici comportă echivocuri, mă refer la România, așa cum echivoc comportă și social-democrația de azi din România, dar astea sunt alte capitole de discuții -, deși disidența din cadrul PCR a existat, nu se poate vorbi de o viziune social-democrată, în sensul european al cuvântului. Vreau să vă spun că între toți aceștia care erau în jurul lui Iliescu, inclusiv Ion Ioniță, inclusiv alții, între care unii mai apar la televizor și azi, mă refer la bătrânii din vechea conducere…(…) toți aceștia alcătuiau o veritabilă rețea. M-am uitat și la momentul când, la moartea lui Ioniță, erau toți prezenți acolo”. Pe măsură ce noi documente și mărturii vor intra în circuitul istoriografic, vom putea înțelege „jocurile operative” ale DSS-ului și ale serviciilor de intelligence occidentale și sovietice privind existența și activitatea unui așa-zis <strong>Front Militar Român, </strong>aripă militară a unui posibil <strong>„Comitet al Salvării Naționale”</strong><em> </em>sau al unui<em> </em><strong>„Front al Salvării Naționale”,</strong><em> </em>care s-a dezis de tactica lui Ion Iliescu și a minusculei sale grupări politice, și a trecut la acțiuni mai mult sau mai puțin realiste în perspectiva obiectivului strategic: înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu. Virgil Măgureanu susține în dialogul cu publicistul Alex Mihai Stoenescu, din 6 sep­tem­brie 2005, că generalul-colonel (r) Nicolae Militaru a propus în mai multe întâlniri avute pe parcursul anilor 1984 și 1985, denumirea de „Frontul Salvării Naționale”<strong> </strong>pentru organizația complotistă care încerca să se coaguleze. „Cert este că această de­nu­mire, inspirată, după cunoștințele mele de atunci, din nomenclatorul acelor nesfâr­șite mișcări naționale inițiate de sovietici, mai precis de spionajul sovietic în America Latină (…) Experiența frontistă a fost ștampila pusă nemeritat pe o serie de mișcări naționale de către sovietici, prin implicarea lor directă și ascunsă, dar și prin dezvăluirea unei maniere de a denumi și promova public o astfel de mișcare. Eu nu am vrut să se extindă această<strong> </strong>imagine asupra noastră”, mărturisește Virgil Măgureanu. Fostul director al SRI consideră că, în acele clipe, Ion Iliescu achiesase la ideea lui Nicolae Militaru privind denumirea de Frontul Salvării Naționale”. Între­bă­rile publicistului Alex Mihai Stoenescu către Virgil Măgureanu, referitor la acest su­biect, relevă dorința de a obține o confirmare în ceea ce privește originea sovietică (KGB/GRU) a „Frontului Salvării Naționale”. Virgil Măgureanu va declara: „Eu sunt convins acum că ea este de sorginte sovietică. Atunci doar simțeam acest lucru și nu doream ca denumirea aleasă de sovietici să fie împrumutată mișcării noastre, nici ca denumire și nici în fondul chestiunii”. Având în vedere evoluțiile în spațiul public ale fostului director al SRI, de după 22 decembrie 1989, precum și raporturile sale cu fostul președinte al României de până în 1996, cu precădere în toamna anului 1996, am putea înțelege mai ușor cele mărturisite în septembrie 2005. Reiterez faptul că există sufi­ciente mărturii din partea sovietică care confirmă că propunerile generalului-colonel (r) Nicolae Militaru nu erau luate în serios și nici nu erau tratate în consecință de oficialii URSS. Alex Mihai Stoenescu declară că, totuși, nu a văzut documentul DSS care relevă „complotul<strong> </strong>Iliescu<strong> </strong>— Militaru — Măgureanu”, de proveniență sovietică, și care i-a fost înaintat lui Nicolae Ceaușescu, însă conținutul acestuia i-a „fost descris” de către foștii lideri ai DSS-ului. Șefii DSS-ului au luat decizia să încerce influențarea pozitivă a lui Ion Iliescu, printr-o sursă aflată în intimitatea acestuia, însă agentul de influență „a fost deconspirat dintr-o prostie, motiv pentru care după decembrie ’89 a fost și el<strong> </strong>marginalizat, ca și<strong> </strong>comandorul Radu<strong> </strong>(Nicolae — n. n.)”. Ion Iliescu înțelesese că DSS-ul era foarte atent, extrem de atent, la tot ceea ce gândea și încerca să facă. Virgil Măgureanu, politolog și cadru didactic la Academia de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”, înainte de 22 decembrie 1989, este unul dintre inițiatorii unei mișcări de rezistență față de regimul Ceaușescu, însă CV-ul său ascunde multe mistere, cu precădere cele legate de calitatea lui de ofițer al DIE (1 septembrie 1972 — aprilie 1973). În septembrie 1973, cu ocazia deschiderii anului uni­versitar, la Timișoara, Virgil Măgureanu îl va întâlni pe Ion Iliescu. Conversația legată de vii­torul sistemului comunist i-a apropiat pe cei doi, astfel încât s-a născut, cu timpul, o prietenie intelectuală aparte. „Lucrurile s-au petrecut astfel: începuse<strong> </strong>(Ion Iliescu — n. n.) să aibă nevoie de mine, eu îi spuneam și îi scriam lucruri pe care alții nu<strong> </strong>i le spu­­neau<strong> </strong>și nu i le scriau”, va mărturisi Virgil Măgureanu. Dialogul Iliescu — Măgu­reanu se va întrerupe un timp și se vor revedea, după cutremurul din 4 martie 1977, când Ion Iliescu era prim-secretar al Comitetului Județean de Partid Iași. În mai 1981, la Cehul Silvaniei, cu ocazia unei agape, Virgil Măgureanu va discuta cu Ion Iliescu despre posi­bilitatea organizării înlocuirii lui Nicolae Ceaușescu. Mărturisirile lui Virgil Măgureanu despre relația cu Ion Iliescu îl vor determina pe Alex Mihai Stoenescu să considere că fostul director al SRI este „omul care, în urma acțiunii de constituire a unui grup disident, îl formează decisiv ca lider politic pe Ion<strong> </strong>Iliescu timp de aproape<strong> </strong>două<strong> </strong>decenii”. Referindu-se la o astfel de afirmație, Virgil Măgureanu va mărturisi: „În contactele noastre, și el (Ion Iliescu — n. n.) a avut o influență imensă asupra mea. Ne-am format împreună. Eu eram deplin conștient că el va fi succesorul. El arată într-o carte a lui că, la o întâlnire cu Ion Ioniță, acesta a întrebat: Cine e ăsta?. Și Iliescu i-a răspuns: Este cel care m-a racolat pe mine pentru cauză”. Motivația lui Virgil Măgureanu, și nu numai a lui, pentru a participa la un complot politico-militar, îndreptat împotriva președintelui Nicolae Ceaușescu, a fost generată de faptul că secretarul general al PCR era privit ca „un candidat la o dictatură întemeiată pe cultul personalității, de genul celor care muriseră demult în URSS”. Ion Iliescu va scrie că, totuși, itinerarul său personal, de la îndepărtarea din structura de putere centrală a PCR la Revoluția Română din Decembrie 1989, este „cel al unei întregi generații, al unei perioade când oamenii au început să renunțe la utopii și să coboare, cel puțin cu gândul, în lumea valorilor firești ale democrației”. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înțelege faptul că Ion Iliescu și Virgil Măgureanu se vor găsi de aceeași parte a baricadei în lupta împotriva regimului Ceaușescu. „Puțini erau acei cu care, pe stradă, în drum de la serviciu spre casă sau în întâlniri cât de cât discrete, discutând deschis despre situația politică a țării, despre degringolada regimului și fundătura în care ne găseam, ima­ginam soluții politice și conjuncturi care să ne permită ieșirea spre liman. Printre aceștia se numărau fostul ministru al Apărării, generalul Ion Ioniță, de care mă lega o veche prietenie, și Virgil Măgureanu, pe care-l cunoscusem cu ocazia elaborării, împreună, a unor lucrări de politologie. Toți trei analizam modalitățile politice de a grăbi răsturnarea unui regim a cărui soartă ni se părea, oricum, pecetluită. Am redactat împreună un program minimal — care a stat la baza celor zece puncte ale Apelului — program al Revoluției din Decembrie 1989…Din păcate, ge­neralul Militaru, pe care-l contactasem, a comis anume imprudențe și o anchetă a fost deschisă în ceea ce-l privește. Mai mult decât atât, după ce ne-am întâlnit și am discutat toate aceste probleme, căpitanul de rangul întâi Radu Nicolae a fost arestat și, din câte se pare, autoritățile au fost informate despre acțiunea noastră. Supravegherea a fost întărită, domiciliul generalului Mi­litaru a fost percheziționat, generalul Ioniță și eu însumi am primit avertismente clare și, la începutul anului 1989, Virgil Măgureanu a fost mutat intempestiv din București la Focșani…”, va consemna Ion Iliescu cu referire la încercările de a construi o opoziție politică la regimul Ceaușescu. În dialogul cu Virgil Măgureanu, publicistul Alex Mihai Stoenescu, un apropiat al foștilor lideri ai DSS-ului, confirmă faptul că Securitatea era extrem de preocupată de faptul că Leonte Răutu generase un sistem de învățământ academic care producea „cadre de partid foarte bine pregătite” și gata „să se revolte împotriva lui Ceaușescu, pentru a face jocul Moscovei”. În pofida faptului că nu existau dovezi ale intervenției sovietice în geneza acestui fenomen educațional, liderii DSS-ului erau convinși de faptul că „acțiunea lor îi slujea pe ruși”. Comandorul (r) Anton Bejan, unul dintre „conjurați”, referindu-se la implicarea sovieticilor în „conjurație”, va mărturisi: „Da, eram prieten cu consulul sovietic din Constanța, Krubleak, mă invita la cocktail-uri sau să luăm ceaiul. Krubleak a fost înaintat la București, ne vizitam și aici. Rușii nu au prea vrut să se bage. Pe mine mă rugase Nicolae Militaru să îi fac legătura cu Krubleak și sovieticul nu a vrut să-l primească. Eu îi informasem pe ruși despre existența grupului, dar ei nu au vrut să se bage direct”. În „conjurația” pe care Virgil Măgureanu încerca să o construiască a fost invitat și Ilie Verdeț, prim-ministru în exercițiu în 1980, căruia universitarul de la Academia „Ștefan Gheorghiu” îi va duce cadou o carte cu nume simbolic: <strong>Puterea politică</strong>. Conversația în jurul apariției cărții îi va permite lui Virgil Măgureanu să-i sugereze premierului Ilie Verdeț că, totuși, România socialistă „ar trebui să-și împrospăteze metodele de conducere, atâta vreme cât până și China se pornise la drum” și realiza o serie de reforme extrem de interesante. În 1987, Virgil Măgureanu îl va contacta, din nou, pe Ilie Verdeț, președintele Comisiei Centrale de Revizie a PCR, informându-l că dorește, cu orice preț, o întâlnire cu Ion Coman, șeful Secției pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR, deoarece trebuia „organizată împotriva regimului o rezistență armată”. Ilie Verdeț nu a achiesat la propunerile lui Virgil Măgureanu, în pofida discuțiilor și a lungii plimbări din zona Aviatorilor, astfel încât Virgil Măgureanu a înțeles că demnitarul era „foarte precaut,<strong> </strong>dar era și deosebit de supravegheat”. Profesionalismul cadrelor din UM 0110, și intransigența conducerii supreme a Departamentului Securității Statului nu au permis nașterea unei „opoziții politice” în sânul PCR, de inspirație „gorbaciovistă”, cu efecte pe termen mediu și lung în ceea ce privește drumul nostru în viitor. Diferitele conexiuni existente între unii membri marcanți ai grupurilor de putere care s-au amestecat în jocul preluării puterii, după plecarea lui Nicolae Ceaușescu din sediul Comitetului Central al PCR, nu pot fi semnificative pentru a acredita ideea unui complot organizat, a unei lovituri de stat, clasice sau atipice.</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=3488822cc8c6" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[IISUS — LUMINA LUMII! — PERICOPELE DE LA 41 LA 50!]]></title>
            <link>https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/iisus-lumina-lumii-pericopele-de-la-41-la-50-86189f2b4a40?source=rss-65e80273e0e6------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/86189f2b4a40</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Balutescu Marius Petrisor]]></dc:creator>
            <pubDate>Mon, 25 May 2020 11:49:46 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2020-05-25T11:49:46.687Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p><strong>IISUS — LUMINA LUMII! — PERICOPELE DE LA 41 LA 50!</strong></p><p><strong>41 — Tradiția:</strong></p><p>Sperând să-l vadă pe Iisus la Paști, cărturarii și fariseii Îi pregătiseră o cursă. Dar, știind lucrul acesta, Iisus a lipsit de la această adunare. „Atunci niște farisei și niște cărturari din Ierusalim au venit la Iisus.” Fiindcă n-a mers El la ei, au venit ei la El. Câtva timp, păruse că galileenii L-ar primi pe Iisus ca Mesia și că puterea autorităților religioase în ținutul acela ar fi sfărâmată. Misiunea celor doisprezece a arătat însă întinderea lucrării lui Iisus și i-a adus pe ucenici în conflict direct cu rabinii, provocând din nou gelozia mai marilor din Ierusalim. Iscoadele trimise la Capernaum, la începutul lucrării Lui, care încercaseră să-L acuze de călcarea Sabatului, fuseseră puse în încurcătură, iar rabinii erau hotărâți să-și înfăptuiască planul. De astă dată, a fost trimisă o nouă delegație, să-I urmărească mișcările și să găsească vreo acuzație împotriva Lui. Ca și mai înainte, motivele de plângere împotriva Lui erau că nu lua în seamă tradițiile care împovărau Legea lui Dumnezeu. După cum se spunea, aceste tradiții aveau ca scop să susțină păzirea Legii, dar ajunseseră să fie privite ca fiind mai sfinte decât Legea însăși. Când veneau în conflict cu poruncile date pe Sinai, erau puse mai presus preceptele rabinilor. Între datinile asupra cărora se stăruia mai mult era și aceea a curățirii ceremoniale. Neglijarea săvârșirii unor ritualuri înainte de a mânca era socotită ca un păcat foarte mare, care trebuia pedepsit atât în lumea de acum, cât și în cea viitoare; omorârea celui care călca datina era privită ca o mare virtute. Rânduielile cu privire la curățire erau nenumărate. Viața întreagă de abia ajungea ca cineva să le cunoască pe toate. Viața acelora care încercau să țină cerințele rabinice era o luptă neîncetată împotriva unor întinări ceremoniale și un șir nesfârșit de spălări și curățiri. În timp ce oamenii erau ocupați cu lucruri și cu detalii lipsite de importanță și cu ritualuri pe care Dumnezeu nu le ceruse, atenția le era îndepărtată de la marile principii ale Legii Sale. Hristos și ucenicii Lui nu respectau aceste spălări ceremoniale și iscoadele au făcut din aceasta temeiul acuzațiilor lor. Cu toate acestea, nu L-au atacat direct pe Hristos, ci au veni la El criticându-i pe ucenici. Când au ajuns în fața mulțimii, au spus: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-și spală mâinile când mănâncă”. Iisus n-a făcut nicio încercare să Se apere pe Sine sau pe ucenici. El n-a făcut nicio referire la acuzațiile aduse împotriva Sa, ci a căutat să arate spiritul care-i stăpânea pe aceia care se țineau de ceremonii omenești. El le-a dat o pildă despre ceea ce făceau fără încetare și chiar înainte de a veni să-L caute pe El. „Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu”, a zis El, „ca să țineți datina voastră. Căci Moise a zis: Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta; și cine va grăi de rău pe tatăl și pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea. Voi dimpotrivă ziceți: Dacă un om va spune tatălui sau mamei sale: Ori cu ce te-aș putea ajuta, este „Corban”, adică dat lui Dumnezeu, face bine, și nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa.” Ei dădeau la o parte porunca a cincea, ca și cum n-ar fi fost de nicio valoare, dar se țineau cu multă stăruință de tradițiile bătrânilor. Ei îi învățau pe oameni că dedicarea averii lor templului era o datorie mai sfântă decât ajutorarea părinților lor și că, oricât ar fi fost de mare nevoia, era un sacrilegiu să dai tatălui sau mamei vreo parte din ceea ce se consacrase în felul acesta. Un copil care nu-și împlinea datoria putea să pronunțe cuvântul „Corban” asupra proprietății sale, consacrând-o în felul acesta lui Dumnezeu, și putea să o păstreze pentru folosul propriu toată viața, iar după moarte o punea în slujba templului. În felul acesta el era liber ca, atât în viață, cât și la moarte, să nu-i onoreze pe părinți și să-i lipsească de drepturile lor sub pretextul unei așa-zise consacrări lui Dumnezeu. Hristos n-a diminuat niciodată prin cuvânt sau faptă obligația omului de a aduce daruri sau jertfe lui Dumnezeu. Hristos Însuși a dat îndrumările din Lege cu privire la zecimi și daruri. Când era pe Pământ, a lăudat-o înaintea oamenilor pe femeia sărmană, care a dat în tezaurul templului tot ce avea. Dar zelul fățarnic pentru Dumnezeu al preoților și rabinilor era o aparență cu care să-și acopere dorința de înălțare. Oamenii erau înșelați. Ei purtau sarcini grele, pe care Dumnezeu nu le impusese. Nici chiar ucenicii lui Hristos nu erau liberi cu totul de jugul care fusese pus asupra lor prin prejudecățile moștenite și prin autoritatea rabinică. Acum, dezvăluind adevăratul spirit al rabinilor, Iisus a căutat să elibereze din sclavia tradiției pe toți aceia care doreau din toată inima să slujească pe Dumnezeu. „Fățarnicilor”, a zis El, adresându-Se iscoadelor șirete, „bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: Norodul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături care nu sunt decât niște porunci omenești”. Cuvintele lui Hristos erau o acuzație pentru întregul sistem fariseic. El declară că, așezând pretențiile lor mai presus de principiile divine, rabinii se așezau mai presus de Dumnezeu. Delegații de la Ierusalim s-au umplut de mânie. Ei nu puteau să-L acuze pe Hristos că a călcat Legea dată pe Sinai, deoarece El vorbea ca apărător al ei împotriva tradițiilor. Marile precepte ale Legii pe care El le prezentase se arătau într-un contrast izbitor cu rânduielile meschine inventate de om. Atât față de mulțime, cât și, mai târziu, mai pe deplin față de ucenici, Iisus a arătat că întinarea nu vine din afară, ci dinăuntru. Atât curăția, cât și necurăția aparțin inimii. Fapta rea, cuvântul rău, gândul rău, călcarea Legii lui Dumnezeu întinează pe om, și nu neglijarea lucrurilor din afară. Ucenicii au observat mânia manifestată de iscoade, când a fost demascată învățătura lor rătăcită. Ei au văzut privirile lor încruntate și au auzit cuvintele spuse printre dinți, prin care își arătau nemulțumirea și dorința de răzbunare. Uitând de câte ori Iisus dăduse dovadă că El citea în inimă ca într-o carte deschisă, ei I-au vorbit despre efectele cuvintelor Sale. Sperând că ar putea să împace pe acești funcționari de stat înfuriați, ei I-au spus lui Hristos: „Știi că fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?” El a răspuns: „Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel Ceresc, va fi smuls din rădăcină”. Obiceiurile și tradițiile așa de mult apreciate de rabini erau din lumea aceasta, nu din Cer. Oricât de mare era autoritatea lor față de popor, ele nu puteau să reziste, dacă erau puse la probă de Dumnezeu. Orice invenție omenească pusă în locul poruncilor lui Dumnezeu va fi socotită ca fiind fără valoare, în ziua aceea când „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” (Eclesiastul 12, 14.). Înlocuirea poruncilor lui Dumnezeu prin precepte omenești n-a încetat. Chiar și între creștini se găsesc așezăminte și practici care n-au o temelie mai bună decât tradițiile părinților. Asemenea întocmiri, întemeiate pe autoritatea omenească, le-au înlocuit pe cele dumnezeiești. Oamenii se agață de tradițiile lor, onorează obiceiurile și cultivă ura împotriva acelora care caută să le arate greșeala. Astăzi, când suntem invitați să atragem atenția asupra poruncilor lui Dumnezeu și a credinței lui Iisus, vedem aceeași vrăjmășie care s-a dat pe față și în zilele lui Hristos. „Dar orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel Ceresc, va fi smuls din rădăcină.” În locul autorității așa-numiților Părinți ai Bisericii, Dumnezeu ne poruncește să primim cuvântul Părintelui veșnic, Domnul Cerului și al Pământului. Numai aici se află adevărul neamestecat cu rătăcirea. David spune: „Sunt mai învățat decât toți învățătorii mei, căci mă gândesc la învățăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale.” (Psalmii 119, 99.100. — T.M.). Toți aceia care primesc autoritatea omenească, obiceiurile Bisericii sau tradițiile părinților să ia aminte la avertizarea cuprinsă în cuvintele lui Hristos: „Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături care nu sunt decât niște porunci omenești”.</p><p><strong>42 — Barierele sfărâmate:</strong></p><p>După întâlnirea cu fariseii, Iisus S-a retras din Capernaum și, străbătând Galilea, a mers către ținutul muntos de la hotarele Feniciei. Privind spre apus, putea să vadă, pe câmpia de la poale, orașele vechi, Tirul și Sidonul, cu templele lor păgânești, palatele lor mărețe, târgurile și porturile pline de corăbii. În depărtare, se întindea fața albastră și nemărginită a Mediteranei, peste care trimișii Evangheliei aveau să ducă vestea cea bună până la centrele marelui Imperiu Universal Roman. Dar încă nu venise timpul. Lucrarea care-I stătea înainte avea să-i pregătească pe ucenici pentru misiunea lor. Venind în această regiune, El spera să găsească locul liniștit și retras pe care nu-l aflase în Betsaida. Dar nu numai acesta era scopul pentru care pornise în această călătorie. „Iată că o femeie canaanită a venit din ținuturile acelea și a început să strige către El: Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.” (Matei 15, 22.). Oamenii din ținutul acesta erau din neamul vechilor canaaniți. Ei erau idolatri și erau disprețuiți și urâți de iudei. Din această clasă făcea parte și femeia care a venit la Iisus. Era păgână și, din cauza aceasta, exclusă de la avantajele de care se bucurau iudeii în fiecare zi. Printre fenicieni, trăiau mulți iudei și vestea despre lucrarea lui Hristos pătrunsese în această regiune. Unii oameni ascultaseră cuvintele Lui și fuseseră martori la lucrările Lui minunate. Femeia aceasta auzise despre profetul care, după cum se spunea, vindeca tot felul de boli. Când a auzit despre puterea Lui, nădejdea a încolțit în inima ei. Inspirată de iubirea maternă, s-a hotărât să-I înfățișeze cazul fiicei sale. Hotărârea puternică era să aducă durerea ei la Iisus. El trebuia să-i vindece copila. Căutase ajutor la zeii păgâni, dar nu primise nicio ușurare. Și din când în când era ispitită să se gândească: Ce poate să facă pentru mine acest Învățător iudeu? Dar se spunea că El vindecă tot felul de boli, indiferent dacă cei care vin la El pentru ajutor sunt bogați sau săraci. S-a hotărât să nu piardă unica ei ocazie. Hristos cunoștea situația acestei femei. Știa că ea dorea să-L vadă și i-a ieșit în cale. Ajutând-o în necazul ei, putea să dea o exemplificare a lecției pe care intenționa să o lase. Din cauza aceasta îi adusese și pe ucenici în această regiune. El dorea ca ei să vadă neștiința din orașele și satele vecine cu țara lui Israel. Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie de a înțelege adevărul nu cunoșteau nevoile celor din jurul lor. Niciun efort nu se făcea pentru a ajuta sufletele care se aflau în întuneric. Zidul de despărțire pe care-l ridicase mândria iudeilor îi făcea chiar și pe ucenici să nu aibă iubire față de lumea păgână. Dar aceste bariere trebuiau să fie sfărâmate. Hristos n-a răspuns imediat la cererea femeii. El a primit-o pe această reprezentantă a unui neam disprețuit așa cum ar fi făcut un iudeu. El dorea ca ucenicii să fie impresionați de purtarea rece și fără inimă, pe care iudeii ar fi manifestat-o față de această femeie, și de felul milostiv în care El voia ca ei să trateze asemenea dureri, cum s-a dovedit mai târziu, când i-a împlinit cererea. Cu toate că Iisus n-a răspuns, femeia nu și-a pierdut credința. În timp ce El mergea mai departe, ca și cum n-ar fi auzit-o, ea L-a urmat, stăruind în cererile ei. Supărați de vorbele ei plictisitoare, ucenicii I-au cerut lui Iisus să-i spună femeii să plece. Ei vedeau că Domnul o trata cu indiferență și, din cauza aceasta, gândeau că Lui Îi face plăcere prejudecata iudeilor împotriva canaaniților. Dar femeia se ruga de un Mântuitor milos și, ca răspuns la cererea ucenicilor, Iisus a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Deși acest răspuns părea să fie în acord cu prejudecata iudeilor, era mai mult o mustrare pentru ucenici, pe care ei au înțeles-o când și-au amintit ceea ce le spusese El adesea — că a venit în lume să mântuiască pe toți cei care voiau să-L primească. Femeia a cerut cu și mai mare stăruință să fie ascultată, plecându-se la picioarele lui Hristos și strigând: „Doamne, ajută-mă”. Iisus, făcându-Se că încă respinge rugămintea ei, așa cum cerea prejudecata nemiloasă a iudeilor, a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței”. Aceasta voia să spună că nu era drept să reverse binecuvântările aduse pentru poporul favorizat de Dumnezeu asupra celor îndepărtați și străini de Israel. Răspunsul ar fi descurajat-o pe o persoană mai puțin hotărâtă. Dar femeia a văzut că șansa ei venise. Sub refuzul aparent al lui Iisus, ea a văzut o milă pe care El n-a putut să o ascundă. „Da, Doamne”, a răspuns ea, „dar și cățeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor.” În timp ce copiii stăpânului mănâncă la masa tatălui lor, cățeii nu rămân nici ei flămânzi. Ei au dreptul la firimiturile care cad de la masa îmbelșugată. Tot astfel, dacă lui Israel i s-au dat multe binecuvântări, nu se găsea o binecuvântare și pentru ea? Ea era privită ca un câine, dar atunci nu putea să aibă pretenție, ca și un câine, să primească o fărâmă din belșugul Lui? Iisus tocmai plecase din câmpul Său de lucru, din cauză că fariseii și cărturarii căutau să-I ia viața. Ei murmurau și se plângeau. Dădeau pe față necredință și ură și refuzau salvarea oferită atât de generos. Aici Hristos întâlnește pe cineva dintr-un neam nefericit și disprețuit, care nu fusese favorizat cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu; totuși ea se supune îndată influenței divine a lui Hristos și are credință în puterea Lui de a-i da ajutorul cerut. Ea se roagă pentru firimiturile care cad de la masa Stăpânului. Dacă poate să aibă privilegiile unui câine, este bucuroasă să fie privită ca un câine. Ea n-are prejudecăți religioase sau etnice, nici mândrie care să-i influențeze conduita și Îl recunoaște îndată pe Iisus ca Mântuitor și ca fiind în stare să împlinească tot ceea ce ea cere de la El. Mântuitorul este mulțumit. A pus la probă credința ei în El. Prin purtarea față de această femeie, El a arătat că ea, care era privită ca o îndepărtată de Israel, nu mai e străină, ci un copil în casa lui Dumnezeu. Fiind copil, are privilegiul să se împărtășească de darurile Tatălui. Acum Hristos îi împlinește rugămintea și termină învățătura dată ucenicilor. Întorcându-Se către ea, cu o privire plină de milă și de iubire, El zice: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești”. Din ceasul acela, fiica ei s-a însănătoșit. Demonul n-a mai tulburat-o. Femeia a plecat mărturisind pe Mântuitorul ei, fericită că i s-a împlinit rugăciunea. Aceasta a fost singura minune săvârșită de Iisus în timpul acestei călătorii. Tocmai pentru împlinirea acestei fapte a mers El la hotarele Tirului și Sidonului. El dorea să vină în ajutorul femeii îndurerate și, în același timp, să lase o pildă a lucrării Sale pline de har față de un neam disprețuit, pentru folosul ucenicilor Săi, atunci când El urma să nu mai fie împreună cu ei. El voia să-i întoarcă de la exclusivismul iudaic la interesul de a lucra și pentru alții, nu numai pentru poporul lor. Iisus voia să dezvăluie tainele adânci ale adevărului, care fuseseră ascunse timp de veacuri, și anume ca neamurile să fie împreună-moștenitoare cu iudeii și să ia parte „la aceeași făgăduință în Hristos, prin Evanghelie.” (Efeseni 3, 6.). Ucenicii înțelegeau greu acest adevăr și Învățătorul divin le-a dat învățătură peste învățătură. Răsplătind credința sutașului din Capernaum și predicând Evanghelia locuitorilor din Sihar, El dăduse și mai înainte dovadă că nu împărtășește intoleranța iudeilor. Dar samaritenii aveau oarecare cunoștință despre Dumnezeu, iar sutașul făcuse bine lui Israel. Acum Iisus i-a pus pe ucenici în legătură cu o păgână, pe care o socoteau ca neavând vreun motiv în plus față de alții din neamul ei să aștepte un bine de la El. Domnul voia să dea o pildă de felul cum trebuie să fie tratate asemenea persoane. Ucenicii se gândeau că El împărțise prea ușor darurile harului Său. El voia să le arate că iubirea Sa nu trebuie să fie mărginită la o anumită rasă sau neam. Când a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, El a spus adevărul și, în lucrarea Sa pentru femeia canaanită, El Își îndeplinea însărcinarea. Femeia aceasta era una dintre oile pierdute, pe care copiii lui Israel ar fi trebuit să le salveze. Hristos îndeplinea tocmai însărcinarea dată lor, lucrarea pe care o neglijaseră ei. Faptul acesta a deschis mai bine mintea ucenicilor pentru lucrarea pe care urmau s-o facă între neamuri. Ei au văzut un foarte mare câmp de lucru în afara Iudeii. Au văzut ființe apăsate de întristări necunoscute celor mai favorizați. Între aceia pe care fuseseră învățați să îi disprețuiască, erau suflete care doreau ajutor de la puternicul Vindecător, flămânzind după lumina adevărului, care fusese dată iudeilor cu atâta îmbelșugare. Mai târziu, când iudeii s-au îndepărtat și mai mult de ucenici, deoarece declaraseră că Iisus este Mântuitorul lumii, și când zidul de despărțire dintre iudei și neamuri fusese sfărâmat prin moartea lui Hristos, învățătura aceasta și altele asemănătoare, care arătau către lucrarea Evangheliei neîmpiedicată de obiceiuri sau de naționalitate, au avut o puternică influență asupra trimișilor lui Hristos, pentru a-i îndruma în lucrarea lor. În credință, femeia din Fenicia s-a ridicat împotriva barierelor ridicate între iudei și neamuri. Fără a ține seama de descurajare sau de aparențele care ar fi dus-o la îndoială, ea s-a încrezut în iubirea Mântuitorului. Astfel dorește Hristos ca noi să ne încredem în El. Binecuvântările mântuirii sunt pentru orice ființă. Nimic altceva decât propria alegere îl poate face pe orice om să devină părtaș la făgăduința lui Hristos prin Evanghelie. Dumnezeu urăște ideea de clasă privilegiată. El nu vrea să știe nimic despre lucruri de felul acesta. Înaintea Lui, viața tuturor oamenilor are aceeași valoare. El „a făcut ca toți oamenii ieșiți dintr-unul singur să locuiască pe toată fața Pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi”. Fără deosebire de vârstă, rang, naționalitate sau privilegiu religios, toți sunt invitați să vină la El și să trăiască. „Oricine crede în El nu va fi dat de rușine, deoarece nu este deosebire.” „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod.” „Bogatul și săracul se întâlnesc; Domnul i-a făcut și pe unul, și pe altul.” „Toți au același Domn, care este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.” (Faptele Apostolilor 17, 26.27; Galateni 3, 28; Proverbe 22, 2; Romani 10, 11–13.).</p><p><strong>43 — Adevăratul semn:</strong></p><p>„Iisus a părăsit ținutul tirului și a venit iarăși prin Sidon la Marea Galileii, trecând prin ținutul Decapole.” (Marcu 7, 31.). În ținutul Decapole, fuseseră vindecați cei doi demonizați din Gherghesa. În locul acesta, oamenii, alarmați de pierderea porcilor, stăruiseră pe lângă Iisus să plece din mijlocul lor. Dar ei auziseră între timp cuvintele vestitorilor lăsați de El în urmă și se născuse în ei dorința de a-L vedea. Când a venit din nou în ținutul acela, oamenii s-au adunat în jurul Lui și I-au adus un om surd, care vorbea anevoie. Iisus nu l-a vindecat pe om așa cum avea obiceiul, numai prin cuvânt. Luându-l la o parte din mulțime, a pus degetele în urechile lui și i-a atins limba; privind spre Cer, El a suspinat, gândindu-Se la urechile care nu voiau să se deschidă înaintea adevărului și la limbile care refuzaseră să-L recunoască pe Mântuitorul. La cuvântul „Deschide-te!”, omul a putut din nou să vorbească și, neținând seamă de porunca de a nu spune nimănui, a povestit pretutindeni istoria vindecării lui. Iisus a urcat pe un munte și acolo mulțimea a alergat la El, aducându-i pe bolnavi și pe schilozi și așezându-i la picioarele Lui. El i-a vindecat pe toți și oamenii, așa păgâni cum erau, preamăreau pe Dumnezeul lui Israel. Timp de trei zile au continuat să se adune în jurul Mântuitorului, dormind noaptea sub cerul liber, iar ziua îmbulzindu-se, gata să asculte cuvintele lui Hristos și să vadă lucrările Lui. După trei zile, hrana lor se isprăvise. Iisus nu voia să le dea drumul flămânzi și le-a spus ucenicilor să le dea ei de mâncare. Ucenicii și-au manifestat din nou necredința. La Betsaida ei văzuseră cum, prin binecuvântarea lui Hristos, puținul pe care-l aveau îndestulase cu hrană toată mulțimea, dar acum ei n-au adus tot ce aveau cu încrederea în puterea Lui de a-l înmulți pentru gloatele înfometate. Mai mult, cei pe care îi hrănise la Betsaida erau iudei, dar aceștia erau neamuri și păgâni. Prejudecata iudaică era încă plină de putere în inima ucenicilor și ei I-au răspuns lui Iisus: „Cum ar putea cineva să sature cu pâine pe oamenii aceștia, aici, într-un loc pustiu?” Dar, ascultători de cuvântul Lui, au adus ceea ce aveau — șapte pâini și doi pești. Mulțimea a fost hrănită și s-au adunat șapte coșuri mari de firimituri. Patru mii de bărbați, afară de femei și copii, au fost întăriți prin hrană și Iisus le-a dat drumul să plece cu inima voioasă și recunoscătoare. Luând apoi o corabie, a străbătut marea împreună cu ucenicii spre Magdala, la capătul de miazăzi al câmpiei Ghenezaretului. În ținutul Tirului și al Sidonului, inima Lui fusese reînviorată de încrederea deplină a femeii siro-feniciene. Locuitorii păgâni din Decapole Îl primiseră cu bucurie. Acum, când a coborât din nou în Galilea, unde puterea Lui se manifestase mai mult decât oriunde, unde se săvârșiseră cele mai multe fapte de îndurare ale Lui și unde dăduse învățăturile Sale, a fost întâmpinat cu necredință disprețuitoare. O delegație de farisei se unise cu reprezentanții saducheilor bogați și semeți, partid al preoților, al necredincioșilor și al aristocrației neamului. Cele două partide fuseseră într-o vrăjmășie grozavă. Saducheii căutau să câștige prin lingușiri favoarea puterii cârmuitoare, pentru a-și menține poziția și autoritatea. Pe de altă parte, fariseii cultivau ura poporului împotriva romanilor, așteptând cu nerăbdare timpul când puteau să scuture jugul cuceritorilor. Dar fariseii și saducheii s-au unit acum împotriva lui Hristos. Cei care se aseamănă se adună și răul, oriunde ar exista, se unește cu răul pentru nimicirea binelui. De astă dată, fariseii și saducheii au venit la Hristos, cerând un semn din Cer. Când israeliții, în zilele lui Iosua, au mers să se lupte cu canaaniții la Bet-Horon, soarele s-a oprit la porunca celui care îi conducea până a fost câștigată biruința și multe minuni asemănătoare se săvârșiseră în istoria lor. Un semn asemănător se cerea de la Iisus. Dar nu de astfel de semne aveau nevoie iudeii. Lor nu le era de folos un simplu semn exterior. Ceea ce le trebuia nu era o iluminare intelectuală, ci o înnoire spirituală. „Fățarnicilor”, le-a zis Iisus, „fața cerului știți s-o deosebiți” — studiind cerul, ei puteau să prevadă vremea — „și semnele vremurilor nu le puteți deosebi?” Chiar cuvintele lui Hristos, rostite în puterea Duhului Sfânt care îi convingea de păcat, erau semnul pe care Dumnezeu îl dăduse pentru mântuirea lor. Și semne direct din Cer se dăduseră pentru a adeveri misiunea lui Hristos. Cântecul îngerilor către păstori, steaua care îi călăuzise pe magi, porumbelul și glasul care au venit din Cer la botezul Lui erau mărturii date în favoarea Lui. „Iisus a suspinat adânc în duhul Său și a zis: Pentru ce cere neamul acesta un semn?” „Nu i se va da alt semn, decât semnul proorocului Iona”. După cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele peștelui, și Hristos trebuia să stea același timp „în inima pământului”. Și după cum predica lui Iona fusese un semn pentru cei din Ninive, tot așa și predica lui Hristos trebuia să fie un semn pentru generația Lui. Dar ce contrast în primirea Cuvântului! Locuitorii metropolei păgâne s-au cutremurat când au auzit avertizarea de la Dumnezeu. Regi și nobili s-au umilit, cei mari și cei mici au strigat împreună către Dumnezeul Cerului și lor le-a fost dat harul Său. „Bărbații din Ninive se vor scula alături de neamul acesta în ziua judecății”, a spus Iisus, „și-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; și iată că aici este Unul mai mare decât Iona.” (Matei 12, 40.41.). Fiecare minune săvârșită de Iisus era un semn al divinității Sale. El săvârșea întocmai lucrarea prevestită despre Mesia; dar, pentru farisei, aceste fapte ale milei erau o reală ofensă. Mai marii iudeilor priveau cu o crudă indiferență la suferințele oamenilor. În multe cazuri, egoismul și nedreptățile lor cauzaseră suferința pe care o alina Hristos. În felul acesta, minunile Lui erau o mustrare pentru ei. Ceea ce-i făcea pe iudei să lepede lucrarea Mântuitorului era tocmai cea mai puternică dovadă a caracterului Său divin. Însemnătatea cea mai mare a minunilor Sale se vedea în faptul că ele erau împlinite pentru binecuvântarea oamenilor. Cea mai evidentă dovadă că El venea de la Dumnezeu era faptul că viața Lui descoperea caracterul lui Dumnezeu. El împlinea lucrările și rostea cuvintele lui Dumnezeu. O astfel de viață este cea mai mare minune. Cei care doreau un semn de la Iisus își împietriseră atât de mult inimile în necredință, încât n-au văzut în caracterul Său chipul lui Dumnezeu. Ei nu voiau să vadă că misiunea Lui era o împlinire a profețiilor Scripturilor. În parabola cu omul bogat și săracul Lazăr, Iisus le-a spus fariseilor: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.” (Luca 16, 31.). Nu mai putea fi dat niciun semn în Cer sau pe Pământ care să-i ajute. Iisus „a suspinat adânc în duhul Său” și, întorcându-Se de la grupul batjocoritor, S-a urcat în corabie cu ucenicii. Într-o tăcere tristă, ei au străbătut lacul din nou. Cu toate acestea, nu s-au întors la locul din care plecaseră, ci s-au îndreptat spre Betsaida, aproape de locul unde fuseseră hrăniți cei cinci mii. În timp ce se apropiau de locul acela, Iisus a zis: „Luați seama și păziți-vă de aluatul Fariseilor și al Saducheilor”. Iudeii obișnuiau, din zilele lui Moise, să îndepărteze aluatul din casele lor în timpul Paștilor, căci fuseseră învățați să-l socotească un simbol al păcatului. Dar ucenicii nu L-au înțeles pe Iisus. La plecarea lor grăbită de la Magdala, uitaseră să ia pâine și nu aveau cu ei decât o singură pâine. De astă dată, au crezut că Hristos îi avertiza să nu cumpere pâinea fariseilor sau a saducheilor. Lipsa lor de credință și de pătrundere spirituală îi făcuse de multe ori să înțeleagă greșit cuvintele lui Iisus. Acum, Iisus i-a mustrat pentru că au crezut că El, care a hrănit mii de oameni cu câteva pâini și câțiva pești, S-ar fi gândit în solemnele Lui avertizări mai mult la hrana pământească, pieritoare. Exista primejdia ca raționamentele iscusite ale fariseilor și saducheilor să-i influențeze și pe ucenicii Săi prin necredință, făcându-i să se gândească în mod ușuratic la lucrările lui Hristos. Ucenicii erau înclinați să creadă că Domnul ar fi trebuit să împlinească cererea pentru un semn din Cer. Ei credeau că El este în stare să facă lucrul acesta și că un semn i-ar fi redus pe vrăjmașii Lui la tăcere. Ei nu observaseră fățărnicia acestor batjocoritori. După luni de zile, „când se strânseseră noroadele cu miile, așa că se călcau unii pe alții”, Iisus a repetat aceeași învățătură. El „a început să spună ucenicilor Săi: Mai întâi de toate, păziți-vă de aluatul Fariseilor, care este fățărnicia.” (Luca 12, 1.). Aluatul pus în făină lucrează pe neobservate, schimbând toată plămădeala, făcând-o asemenea lui. Tot astfel, dacă se îngăduie fățărniciei să locuiască în inimă, ea pătrunde în caracter și în viață. Un exemplu izbitor de fățărnicie fariseică, pe care Hristos o mustrase condamnând-o, era practica prin care se admitea neglijarea datoriilor filiale sub pretenția unei dărnicii față de templu, care era numită „Corban”. Cărturarii și fariseii strecurau învățături amăgitoare. Ei ascundeau adevărata tendință a învățăturilor lor și foloseau orice ocazie pentru a le strecura cu măiestrie în mintea ascultătorilor lor. Aceste principii false, o dată primite, lucrau asemenea aluatului în făină, pătrunzând și transformând caracterul. Tocmai învățătura aceasta înșelătoare făcea ca oamenii să primească așa de greu cuvintele lui Hristos. Fățărnicia fariseilor era rezultatul egoismului. ținta vieții lor era proslăvirea proprie. Lucrul acesta i-a făcut să pervertească și să aplice greșit Scripturile și i-a orbit față de misiunea lui Hristos. Până și ucenicii Domnului Hristos erau în primejdia de a cultiva acest rău subtil. Aceia care se numărau printre urmașii lui Iisus, dar nu părăsiseră totul pentru a deveni ucenicii Lui, erau influențați într-o mare măsură de raționamentele fariseilor. Adesea, ei se zbăteau între credință și necredință și nu pătrundeau comorile de înțelepciune ascunse în Hristos. Nici măcar ucenicii, deși pe dinafară părăsiseră totul pentru Hristos, nu încetaseră în inima lor să umble după lucruri mari. Spiritul acesta provocase cearta cu privire la cine trebuie să fie mai mare. Spiritul acesta s-a așezat între ei și Hristos, făcându-i să aibă așa de puțină simpatie față de misiunea Sa plină de sacrificiu de sine și să înțeleagă așa de greu taina mântuirii. După cum aluatul, dacă este lăsat să-și desăvârșească lucrarea, va produce stricăciune și decădere, tot astfel spiritul egoist, dacă este cultivat, produce pervertirea și ruina sufletului. Cât de răspândit este acest păcat subtil și înșelător între urmașii de astăzi ai Domnului, ca și pe vremuri! De câte ori slujirea lui Hristos și părtășia noastră unul cu altul sunt întinate de dorința tainică de a înălța eul! Cât de grăbit este gândul ca eul să fie satisfăcut și cât de mare dorința după aprobarea oamenilor! Iubirea de sine și dorința de a găsi o cale mai ușoară decât cea rânduită de Dumnezeu duc la înlocuirea preceptelor dumnezeiești cu teorii și tradiții omenești. Chiar pentru ucenicii Săi sunt rostite cuvintele de avertizare ale lui Hristos: „Luați seama și feriți-vă de aluatul fariseilor”. Religia lui Hristos este însăși sinceritatea. Zelul pentru Slava lui Dumnezeu este motivul sădit de Duhul Sfânt și numai lucrarea puternică a Duhului îl poate sădi. Numai puterea lui Dumnezeu poate să izgonească egoismul și fățărnicia. Semnul lucrării Sale este schimbarea aceasta. Când credința pe care o primim distruge egoismul și fățărnicia, dacă ne conduce să căutăm Slava lui Dumnezeu, și nu slava proprie, putem ști că este o religie adevărată. „Tată, proslăvește Numele Tău” (Ioan 12, 28) a fost nota dominantă a vieții lui Hristos și, dacă Îl urmăm, aceasta va fi și nota dominantă a vieții noastre. El ne poruncește „să umblăm cum a umblat El” și „prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă păzim poruncile Lui.” (1 Ioan 2, 6.3.).</p><p><strong>44 — Umbrele crucii:</strong></p><p>Lucrarea lui Hristos pe Pământ înainta cu grabă către sfârșit. În fața Lui, se conturau în mod viu scenele către care se îndreptau pașii Săi. Încă înainte de a lua asupră-și natura omenească, El a văzut în întregime drumul pe care trebuia să meargă pentru a mântui ce era pierdut. Fiecare durere care-I sfâșia inima, fiecare insultă aruncată asupra capului Său, fiecare lipsă pe care era chemat să o îndure fuseseră descoperite în fața Lui, înainte de a lăsa coroana și haina împărătească și a Se coborî de pe tron pentru a îmbrăca dumnezeirea cu natura omenească. Drumul de la staul până la Golgota fusese descoperit înaintea ochilor Săi. Cunoștea groaza care avea să vină asupra Lui. Știa totul și, cu toate acestea, a zis: „Iată-Mă că vin — în sulul cărții este scris despre Mine — vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii Mele.” (Psalmii 40, 7.8. — T.M.). El avea fără încetare înaintea Sa rezultatele lucrării Sale. Viața Sa pământească, plină de muncă grea și sacrificiu de sine, era înviorată de gândul că munca aceasta nu va fi în zadar. Dând viața Sa pentru viața oamenilor, El urma să recâștige lumea pentru ascultarea de Dumnezeu. Cu toate că trebuia să primească mai întâi botezul sângelui, cu toate că păcatele lumii aveau să apese asupra sufletului Său nevinovat, cu toate că asupra Lui se lăsase umbra unor suferințe de nedescris, totuși, pentru bucuria ce-I era așezată înainte, a ales să sufere crucea și a disprețuit ocara. Pentru cei aleși să-I fie conlucrători în lucrarea Sa, scenele care stăteau în fața Lui erau încă ascunse; dar se apropia vremea când trebuiau să privească agonia Lui. Ei trebuiau să-L vadă pe Acela pe care-L iubeau și în care se încredeau dat în mâinile vrăjmașilor Săi și atârnat pe crucea Calvarului. În curând, El trebuia să-i părăsească și ei aveau să dea piept cu lumea, fără mângâierea prezenței Sale vizibile. El știa cât de grozav urmau să-i persecute ura și necredința și dorea să-i pregătească pentru aceste încercări. Iisus și ucenicii veniseră acum într-unul din orașele din Cezarea lui Filip. Se aflau acum dincolo de hotarele Galileii, într-o regiune unde predomina idolatria. Aici ucenicii erau scoși de sub influența atotstăpânitoare a iudaismului și puși în situația de a înțelege ce înseamnă închinarea idolatră. În jurul lor erau reprezentate formele de superstiție care existau în toate părțile lumii. Iisus dorea ca aceste realități să le aducă simțământul răspunderii față de păgâni. În timpul rămânerii Sale în această regiune, El voia să înceteze să mai învețe mulțimea și să Se devoteze mai mult ucenicilor Săi. El voia să le vorbească despre suferințele care Îl așteptau. Dar întâi a mers deoparte singur și S-a rugat ca inima lor să fie pregătită pentru a primi cuvintele Sale. După ce a venit la ei, nu le-a spus îndată tot ce dorea să le împărtășească. Înainte de a face lucrul acesta, le-a dat ocazia de a-și mărturisi credința în El, ca să fie întăriți pentru încercarea viitoare. El a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” Cu tristețe, ucenicii au fost obligați să recunoască faptul că Israel nu izbutise să-L primească pe Mesia venit la ei. Câțiva, într-adevăr, când au văzut minunile Lui, au declarat că El este Fiul lui David. Mulțimea care fusese hrănită la Betsaida dorise să-L proclame împărat peste Israel. Mulți erau gata să-L accepte ca profet, dar nu credeau că El este Mesia. Iisus a pus atunci o a doua întrebare, adresându-Se chiar ucenicilor: „Dar voi cine ziceți să sunt?” Petru a răspuns: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” De la început, Petru a crezut că Iisus este Mesia. Mulți alții, care fuseseră convinși de predicarea lui Ioan Botezătorul și-L primiseră pe Hristos, începuseră să se îndoiască de misiunea lui Ioan atunci când a fost închis și omorât și acum se îndoiau că Iisus este Mesia, pe care-L așteptaseră atâta vreme. Mulți dintre ucenicii care așteptaseră cu mare înfrigurare ca Hristos să-și ocupe locul pe tronul lui David L-au părăsit când au înțeles că El nu are această intenție. Dar Petru și tovarășii lui nu s-au îndepărtat de credința lor. Purtarea nesigură a celor care ieri proslăveau și azi condamnau nu a distrus credința adevăraților urmași ai Mântuitorului. Petru a declarat: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. El n-a așteptat ca onorurile împărătești să-L încoroneze pe Domnul său și L-a primit când era în umilință. Petru a exprimat credința celor doisprezece. Dar ucenicii erau încă departe de a înțelege misiunea lui Hristos. Împotrivirea și greșita interpretare provenite de la preoți și conducători, deși nu-i puteau îndepărta de la Hristos, totuși îi puneau într-o mare dilemă. Ei nu vedeau lămurit calea lor. Influența educației primite din copilărie, învățăturile rabinilor, puterea tradiției încă îi împiedicau să vadă adevărul. Din timp în timp, raze prețioase de lumină pornite de la Iisus străluceau asupra lor, dar adesea ei erau asemenea unor oameni care bâjbâie prin întuneric. Dar în ziua aceasta, înainte ca ei să fie puși față în față cu încercarea cea mare a credinței lor, Duhul Sfânt a venit cu putere asupra lor. Pentru un scurt timp, ochii lor au fost îndepărtați de la „lucrurile văzute”, pentru a privi „lucrurile nevăzute.” (2 Corinteni 4, 18.). Sub veșmântul naturii omenești, ei au zărit Slava Fiului lui Dumnezeu. Iisus i-a răspuns lui Petru, zicând: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în Ceruri”. Adevărul mărturisit de Petru este temelia credinței credincioșilor. Hristos Însuși a zis că în aceasta constă viața veșnică. Dar faptul că cineva avea această cunoștință nu era un motiv de proslăvire de sine. Petru nu primise această descoperire datorită înțelepciunii sau datorită bunătății sale. Niciodată natura omenească nu poate, de la sine, să ajungă să cunoască cele dumnezeiești. Numai Duhul înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit”. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2, 9.10.). „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” și faptul că Petru a priceput slava lui Hristos era o dovadă că el fusese „învățat de Dumnezeu.” (Psalmii 25, 14 — T.M.; Ioan 6, 45.). Ah, cu adevărat, „ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta”. Iisus a vorbit mai departe: „Eu îți spun: tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea; și porțile locuinței morților nu o vor birui”. Cuvântul Petru înseamnă piatră — o piatră care se rostogolește. Petru nu a fost stânca pe care Biserica a fost întemeiată. Porțile Șeolului l-au biruit când L-a tăgăduit pe Domnul Său cu jurământ. Biserica a fost clădită pe Acela pe care nu-L putea birui locuința morților. Cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, Moise îi îndreptase pe oameni către Stânca de mântuire a lui Israel. Psalmistul cântase despre „Stânca puterii mele”. Isaia a scris: „Așa vorbește Domnul Dumnezeu: Iată, pun ca temelie în Sion o piatră încercată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, o temelie puternică.” (Deuteronom 32, 4; Psalmii 62, 7 — T.M.; Isaia 28, 16.). Petru însuși, scriind prin inspirație, aplică această profeție la Iisus. El zice: „Dacă ați gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească.” (1 Petru 2, 3–5.). „Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Iisus.” (1 Corinteni 3, 11.). „Pe această piatră”, a zis Iisus, „voi zidi Biserica Mea.” În prezența lui Dumnezeu și a tuturor ființelor cerești, în prezența oștilor nevăzute ale locuinței morților, Hristos a întemeiat Biserica Sa pe Stânca cea vie. Stânca aceasta este El Însuși — corpul Său, frânt și zdrobit pentru noi. Porțile locuinței morților nu pot să biruie o Biserică ridicată pe această temelie. Petru a exprimat adevărul care este temelia credinței Bisericii și Iisus l-a onorat acum ca pe un reprezentant al întregului corp al celor ce cred. El a zis: „Îți voi da cheile Împărăției Cerurilor, și orice vei lega pe Pământ, va fi legat în Ceruri și orice vei dezlega pe Pământ va fi dezlegat în Ceruri”. Expresia „cheile Împărăției Cerurilor” se referă la cuvintele rostite de Hristos. Toate cuvintele din Sfânta Scriptură sunt ale Sale și sunt cuprinse aici. Cuvintele acestea au putere să închidă și să deschidă Cerul. Ele fac cunoscute condițiile în care oamenii sunt primiți sau lepădați. În felul acesta, lucrarea acelora care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu este un miros de viață spre viață sau de moarte spre moarte. Lucrarea lor aduce după sine rezultate veșnice. Mântuitorul nu a încredințat lucrarea Evangheliei numai lui Petru. Mai târziu, repetând cuvintele spuse lui Petru, El le-a aplicat direct la Biserică. Și același lucru l-a spus în fond și celor doisprezece, ca reprezentanți ai corpului credincioșilor. Dacă Iisus ar fi dat o putere specială unuia dintre ucenici mai mult decât altora, nu i-am fi găsit așa de des certându-se cine să fie mai mare. Ei s-ar fi supus dorinței Domnului lor și l-ar fi onorat pe acela pe care El îl alesese. În loc de a rândui pe unul ca să fie mai mare peste ceilalți, Hristos le-a zis ucenicilor: „Voi să nu vă numiți Rabi”; „să nu vă numiți Dascăli; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul.” (Matei 23, 8.10.). „Hristos este Capul oricărui bărbat.” Dumnezeu, care a pus totul sub picioarele Mântuitorului, „L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți.” (1 Corinteni 11, 3; Efeseni 1, 22.23.). Biserica este clădită pe Hristos, ca temelie a ei; ea trebuie să asculte de Hristos, capul ei. Nu trebuie să fie stăpânită de om și nici să depindă de om. Mulți pretind că un anumit loc în Biserică le dă autoritatea de a dicta ce trebuie să creadă și ce trebuie să facă ceilalți oameni. Dumnezeu nu aprobă această pretenție. Mântuitorul declară: „Voi toți sunteți frați”. Toți suntem expuși ispitei și supuși greșelii. Nu ne putem încrede în nicio ființă mărginită pentru a ne conduce. Temelia credinței este prezența vie a lui Hristos în Biserică. În aceasta poate să se încreadă și cel mai slab, iar aceia care se socotesc cei mai tari se vor dovedi cei mai slabi, dacă nu fac din Hristos ajutorul lor. „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor.” Domnul „este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârșite”. „Ferice de toți câți se încred în El.” (Ieremia 17, 5; Deuteronom 32, 4; Psalmii 2, 12. — T.M.). După mărturisirea lui Petru, Iisus le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El era Hristosul. Porunca aceasta a fost dată din cauza împotrivirii hotărâte a cărturarilor și a fariseilor. Mai mult încă, oamenii, chiar și ucenicii, aveau o părere greșită despre Mesia, astfel că o vestire a Lui în mod public nu le-ar fi dat o idee adevărată despre caracterul sau lucrarea Lui. Dar zi după zi El li Se descoperea ca Mântuitor și, în felul acesta, dorea să le dea o concepție adevărată despre Sine ca Mesia.Ucenicii încă mai așteptau ca Hristos să guverneze ca un domnitor vremelnic. Deși Își ascunsese atâta vreme intențiile, ei credeau că El nu va rămâne totdeauna în sărăcie și în umbră; se apropia timpul când El trebuia să-și întemeieze Împărăția. Că ura preoților și rabinilor nu va fi niciodată biruită, că Hristos va fi lepădat de propriul popor, condamnat ca înșelător și răstignit ca răufăcător — gândurile acestea nu încăpuseră niciodată în mintea ucenicilor. Dar ceasul puterii întunericului se apropia și Iisus trebuia să le dezvăluie ucenicilor lupta ce trebuia să vină. El era trist atunci când vestea mai dinainte încercarea. Până aici, El Se reținuse să le spună ceva cu privire la suferințele și moartea Sa. În convorbirea cu Nicodim, spusese: „După cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 14.15.). Dar ucenicii nu auziseră lucrul acesta și, chiar dacă ar fi auzit, n-ar fi înțeles. Acum însă fuseseră cu Iisus, ascultaseră cuvintele Lui, văzuseră faptele Lui până când, neținând seama de împrejurările umile în care Se afla sau de împotrivirea preoților și a poporului, s-au putut uni să mărturisească împreună cu Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Venise timpul să fie tras vălul care acoperea viitorul. „De atunci încolo, Iisus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai de seamă și de cărturari, să fie omorât și a treia zi să învie.” Nefiind în stare din cauza durerii și uimirii să mai spună ceva, ucenicii ascultară. Hristos acceptase cuvintele prin care Petru Îl recunoscuse ca Fiul lui Dumnezeu și acum cuvintele Sale, prin care le vestea suferința și moartea Sa, li se păreau cu neputință de înțeles. Petru n-a putut să tacă. El s-a agățat de Domnul său, voind parcă să-L tragă înapoi de la ce avea să I se întâmple în curând, și a zis: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ți se întâmple așa ceva!” Petru Îl iubea pe Domnul, dar Iisus nu l-a lăudat pentru faptul că dădea pe față în felul acesta dorința să-L apere de suferință. Cuvintele lui Petru nu erau de natură să-L ajute și să-L mângâie pe Iisus în greutățile și încercările de față. Ele nu erau în armonie cu planurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru o lume pierdută și nici cu lecția de jertfire de sine pe care Iisus venise să o dea prin exemplul Său. Petru nu voia să vadă crucea în lucrarea lui Hristos. Cuvintele lui puteau să creeze o impresie cu totul opusă aceleia pe care dorea Hristos să o facă în mintea urmașilor Săi și Mântuitorul a trebuit să rostească una dintre cele mai aspre mustrări care au pornit de pe buzele Sale: „Înapoia Mea, Satano; tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor”. Satana încerca să-L descurajeze pe Iisus și să-L întoarcă de la lucrarea Lui; iar Petru, în iubirea lui oarbă, dădea glas ispitei. Domnul răutății era autorul acestui gând. Înapoia acestui apel stăruitor, era provocarea venită de la el. În pustie, Satana Îi oferise lui Hristos stăpânirea lumii, cu condiția de a părăsi cărarea sacrificiului și umilinței. Acum înfățișa ucenicului lui Hristos aceeași ispită. El căuta să fixeze atenția lui Petru asupra măririi pământești, pentru ca el să nu poată privi crucea spre care voia Iisus să-i îndrepte privirea. Prin Petru, Satana arunca din nou ispita asupra lui Iisus. Dar Mântuitorul nu a luat seama la ea; gândul Îi era la ucenicul Său. Satana se așezase între Petru și Domnul lui, pentru ca inima ucenicului să nu fie mișcată la vederea umilirii lui Hristos pentru mântuirea lui. Cuvintele lui Hristos nu au fost rostite către Petru, ci către acela care încerca să-l despartă pe Petru de Răscumpărătorul lui. „Înapoia Mea, Satano.” Nu te mai așeza între Mine și servul Meu rătăcit. Lasă-Mă să stau față în față cu Petru, ca să-i pot descoperi taina iubirii Mele. Petru a înțeles cu greu această învățătură amară, și anume că drumul lui Hristos pe Pământ trecea prin luptă și umilință. Ucenicul se dădea înapoi în fața părtășiei cu Domnul său în suferință. Dar, în văpaia focului din cuptor, el trebuia să învețe binecuvântarea adusă de aceasta. Multă vreme după aceea, când ființa lui atât de activă era aplecată sub povara anilor și a muncii, a scris: „Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi: dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui.” (1 Petru 4, 12.13.). Iisus le-a explicat acum ucenicilor Săi că viața Lui de abnegație era un exemplu pentru ceea ce trebuia să fie viața lor. Chemând în jurul Său, împreună cu ucenicii, pe oamenii care se apropiaseră, El a zis: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”. Crucea era asociată cu puterea Romei. Era instrumentul celei mai crude și mai umilitoare forme de moarte. Criminalii cei mai decăzuți erau puși să-și poarte crucea până la locul de execuție și adesea, când urma să le fie pusă în spinare, se împotriveau cu disperare până când erau biruiți și instrumentul de tortură le era legat în spinare. Dar Iisus le-a poruncit urmașilor Săi să-și ia crucea și să o poarte după El. Pentru ucenici, cuvintele Lui, deși slab înțelese, arătau că trebuie să fie supuși până la cea mai mare umilință — supunere până la moarte pentru Numele lui Hristos. Cuvintele lui Hristos n-ar fi putut să descrie mai bine ce înseamnă o totală predare de sine. Pe toate acestea El le primise pentru binele lor. Iisus nu socotise Cerul un loc de dorit, atâta timp cât noi eram pierduți. El părăsise curțile cerești pentru o viață de înjosire și insultă și o moarte rușinoasă. El, care era bogat în comorile neprețuite ale Cerului, S-a făcut sărac, ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogățiți.Trecând peste umilința și sărăcia timpului de față, El a îndreptat privirea ucenicilor către venirea Sa în Slavă, nu în strălucirea unui tron pământesc, ci în Slava lui Dumnezeu și a oștilor Cerului. Și apoi a zis: „Atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui”. După aceea, pentru încurajarea lor, a dat făgăduința: „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăția Sa”. Dar ucenicii n-au înțeles cuvintele Lui. Slava părea prea îndepărtată. Ochii lor erau ațintiți la cele ce se vedeau mai aproape: sărăcia vieții pământești, umilința și suferința. Să renunțe ei la strălucitoarele lor așteptări cu privire la domnia mesianică? Să nu vadă ei pe Domnul lor înălțat pe tronul lui David? Să admită ei ca Hristos să ducă o viață de peregrin umil, fără adăpost, pentru a fi disprețuit, lepădat și omorât? Întristarea le apăsa inima, deoarece ei Îl iubeau pe Domnul. De asemenea, îndoiala se zbătea în gândurile lor, deoarece părea de neînțeles ca Fiul lui Dumnezeu să fie supus la o asemenea crudă umilință. Ei se întrebau de ce să meargă de bunăvoie la Ierusalim, ca să suporte suferințele despre care El le vorbise. Cum putea să Se resemneze cu o soartă ca aceasta și să-i lase într-un întuneric mai mare decât acela în care bâjbâiseră înainte de a li Se descoperi? În ținutul Cezareii lui Filip, gândeau ucenicii, Hristos era dincolo de limitele puterii lui Irod și Caiafa. N-avea să Se teamă de ura iudeilor sau de puterea romanilor. Pentru ce să nu lucreze acolo, mai departe de farisei? Pentru ce era nevoie să Se dea morții? Șeolului să n-o biruie? Pentru ucenici, lucrul acesta era cu adevărat o taină. Chiar acum călătoreau de-a lungul țărmului Mării Galileii, către orașul în care toate speranțele lor aveau să se sfărâme. Ei nu îndrăzneau să discute cu Iisus, ci vorbeau între ei încet și plini de întristare despre viitorul lor. Chiar în mijlocul îndoielilor, s-au agățat de gândul că o împrejurare neprevăzută ar putea să împiedice soarta tristă care părea să-L aștepte pe Domnul lor. Astfel, ei au fost străpunși de îndoieli, speranțe și temeri timp de șase zile lungi, pline de mâhnire.</p><p><strong>45 — Schimbarea la față:</strong></p><p>Se apropia seara, când Iisus a chemat la Sine pe trei dintre ucenici, pe Petru, Iacov și Ioan, și i-a condus peste câmpii și în sus, pe o potecă aspră, pe o coastă singuratică de munte. Mântuitorul și ucenicii petrecuseră ziua călătorind și învățând, de aceea urcușul muntelui le sporea oboseala. Hristos despovărase mintea și corpul multor suferinzi; El făcuse să pătrundă vibrația vieții în ființa lor slăbită, dar și El era împovărat de natura omenească și, împreună cu ucenicii, era obosit din cauza urcușului. Lumina soarelui în apus mai întârzia încă pe vârful muntelui, aurind cu slava lui, gata să dispară, poteca pe care mergeau. Dar curând lumina a pierit atât pe deal, cât și pe vale, soarele s-a ascuns în spatele orizontului la apus și călătorii singuratici au fost învăluiți în întunericul nopții. Tristețea locurilor părea să fie în armonie cu viața lor amărâtă, în jurul căreia se adunau și se îngrămădeau norii. Ucenicii nu îndrăzneau să-L întrebe pe Hristos unde merg sau cu ce scop. El petrecea adesea nopți întregi în rugăciune pe munte. El, a cărui mână a făcut munții și văile, Se simțea acasă în natură și Se bucura de liniștea ei. Ucenicii mergeau acolo unde-i conducea Hristos; dar se întrebau de ce Domnul îi duce pe o pantă atât de grea, când sunt obosiți și când El Însuși are nevoie de odihnă. La un moment dat, Hristos le-a spus că nu vor merge mai departe. Îndepărtându-Se puțin de ei, Omul întristării a început să-și reverse cererile, cu strigăte mari și cu lacrimi. El Se ruga pentru putere, ca să reziste încercării, pentru binele omenirii. El Însuși avea nevoie de o nouă legătură cu Cel Atotputernic, deoarece numai în felul acesta putea privi viitorul. El Își revărsa dorințele inimii pentru ucenicii Săi, pentru ca, în ceasul puterii întunericului, credința lor să nu scadă. Roua se așternea cu îmbelșugare peste ființa Lui plecată, dar El nu lua seama. Umbrele nopții se adunau tot mai dese în jurul Lui, dar El nu privea la tristețea lor. În felul acesta, orele treceau încetul cu încetul. La început, ucenicii și-au unit rugăciunile cu ale Lui în sinceră consacrare; dar, după un timp, au fost doborâți de oboseală și, încercând încă să mai aibă interes pentru cele din jurul lor, au adormit. Iisus le vorbise despre suferințele Lui; El îi luase cu Sine ca să se poată uni cu El în rugăciune; chiar acum Se ruga pentru ei. Mântuitorul a văzut întristarea ucenicilor și a dorit să le ușureze durerea prin asigurarea că n-a fost în zadar credința lor. Nu toți, chiar și dintre cei doisprezece, puteau să primească descoperirea pe care El dorea să le-o facă. Numai cei trei, care aveau să fie martori la chinurile din Ghetsemani, au fost aleși să fie cu El pe munte. Povara rugăciunii Sale era să li se dea o descoperire a Slavei pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ca Împărăția Sa să se descopere ochilor omenești și ucenicii să fie întăriți pentru a putea să o privească. El Se ruga ca ei să poată fi martorii unei manifestări a dumnezeirii Sale, care să-i mângâie în timpul supremei Sale agonii prin cunoașterea faptului sigur că El este Fiul lui Dumnezeu și că moartea Lui rușinoasă este o parte a Planului de Mântuire. Rugăciunea Lui a fost ascultată. În timp ce El era plecat în umilință în locul acela stâncos, Cerurile s-au deschis deodată, porțile de aur ale Cetății lui Dumnezeu s-au deschis larg și o strălucire sfântă a coborât pe munte, îmbrăcându-L pe Mântuitorul. Natura divină a Domnului Hristos a strălucit prin corpul omenesc și a întâlnit Slava venită de sus. Ridicându-Se din prosternare, Hristos stătea în Slavă asemenea lui Dumnezeu. Lupta sufletească trecuse. Fața Lui strălucea „ca soarele” și îmbrăcămintea Lui era „albă ca lumina”. Ucenicii, trezindu-se, au văzut revărsarea de Slavă care lumina muntele. Cu teamă și uimire, ei priveau chipul strălucitor al Domnului lor. Când au ajuns în stare să suporte lumina aceea minunată, au văzut că Iisus nu este singur. Lângă El erau două ființe cerești, într-o convorbire apropiată cu El. Erau Moise, care pe Sinai vorbise cu Dumnezeu, și Ilie, căruia i se dăduse înaltul privilegiu de a nu ajunge niciodată sub puterea morții. De pe muntele Pisga, cu cincisprezece veacuri mai înainte, Moise privise țara Făgăduinței. Dar, din cauza păcatului de la Meriba, el nu avea să intre acolo. Nu el urma să primească bucuria de a conduce oștirile lui Israel la moștenirea părinților lor. Cuvintele lui disperate: „Lasă-mă, Te rog, să trec și să văd țara aceea bună de dincolo de Iordan, munții aceia frumoși și Libanul” (Deuteronom 3, 25) n-au fost ascultate. Nădejdea care, timp de patruzeci de ani, luminase întunericul rătăcirilor prin pustie avea să rămână neîmplinită. Capătul acelor ani de muncă și grijă împovărătoare a fost un mormânt în pustie. Dar Acela care „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3, 20) a răspuns la rugăciunea servului Său așa cum El știe să o facă. Moise a trecut sub puterea morții, dar nu avea să rămână în mormânt. Hristos Însuși l-a chemat la viață. Satana, ispititorul, pretinsese corpul lui Moise din pricina păcatului său; dar Hristos, Mântuitorul, l-a scos din mormânt. (Iuda 9.). Moise, pe muntele schimbării la față, era ca o mărturie pentru biruința lui Hristos asupra păcatului și a morții. El reprezenta pe aceia care vor ieși din mormânt la învierea drepților. Ilie, care fusese luat la Cer fără să fi văzut moartea, reprezenta pe aceia care vor fi în viață pe Pământ la a doua venire a lui Hristos și care vor fi „schimbați într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiță”, „când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire.” (1 Corinteni 15, 51–53.). Iisus a fost îmbrăcat cu Lumina Cerească, așa cum Se va arăta „a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea”, când El „va veni în Slava Tatălui Său împreună cu sfinții îngeri.” (Evrei 9, 28; Marcu 8, 38.). Făgăduința Mântuitorului pentru ucenici se împlinea acum. Pe munte, era reprezentată în miniatură Împărăția viitoare a Slavei — Hristos împăratul, Moise ca reprezentant al sfinților înviați, iar Ilie, al celor proslăviți. Ucenicii nu înțelegeau încă lucrurile din fața lor; dar se bucurau că Învățătorul, plin de răbdare, umil și blând, care umblase pe pământ ca un străin fără ajutor, era onorat de ființele atât de favorizate în Cer. Ei credeau că Ilie a venit să vestească Împărăția lui Mesia și că Împărăția lui Hristos era gata a se statornici pe Pământ. Erau gata să alunge pentru totdeauna amintirea temerii și a dezamăgirii lor. Ei ar fi vrut să zăbovească aici, unde se descoperea Slava lui Dumnezeu. Petru exclamă: „Învățătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, și una pentru Ilie”. Ucenicii credeau că Moise și Ilie fuseseră trimiși să protejeze pe Învățătorul lor și să întărească autoritatea Lui ca împărat. Dar, înainte de coroană, trebuia să vină crucea. Subiectul convorbirii lor cu Iisus nu era instaurarea lui Hristos ca împărat, ci moartea Sa la Ierusalim. Purtând slăbiciunea naturii omenești, împovărat de întristarea și de păcatul ei, Iisus a mers singur în mijlocul oamenilor. În timp ce întunecimea ceasurilor viitoare de încercare se abătea asupra Lui, El Se găsea în singurătatea spiritului într-o lume care nu-L cunoștea. Nici măcar ucenicii Lui iubiți, absorbiți de propria întristare, de îndoielile și nădejdile lor pline de ambiție, nu ajunseseră să înțeleagă taina misiunii Lui. El locuise în Cer, în mijlocul iubirii și într-o părtășie fericită, dar, pe Pământul pe care-l crease, era singur. Acum, Cerul își trimisese solii la Iisus — nu îngeri, ci oameni care trecuseră prin suferințe și întristare și care puteau să simtă împreună cu Mântuitorul în încercările vieții Sale pe Pământ. Moise și Ilie fuseseră conlucrători ai lui Iisus. Ei împărtășiseră dorința Lui de a-i mântui pe oameni. Moise se rugase pentru Israel: „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” (Exod 32, 32.). Ilie cunoscuse singurătatea sufletului când, timp de trei ani și jumătate cât a ținut foametea, suportase povara urii unui neam și amenințările lui. Singur a stat pentru Dumnezeu pe muntele Carmel. Singur a fugit în pustietate, plin de disperare și deznădejde. Acești oameni, aleși mai presus de toți îngerii din jurul tronului, veniseră să stea de vorbă cu Iisus despre suferințele Lui și să-L mângâie cu asigurarea simpatiei Cerului. Subiectul convorbirii lor era nădejdea lumii, mântuirea tuturor ființelor omenești. Fiind biruiți de somn, ucenicii au auzit numai o mică parte din ce au discutat Hristos și trimișii Cerului. Fiindcă nu s-au rugat și nu au vegheat, ei nu au primit ceea ce Dumnezeu dorea să le dea — o cunoaștere a suferințelor lui Hristos și a Slavei care trebuia să urmeze. Ei au pierdut binecuvântarea pe care ar fi avut-o, dacă s-ar fi făcut părtași de sacrificiul Lui de sine. Acești ucenici erau puțin credincioși și zăbavnici cu inima, apreciind prea puțin comoara cu care Cerul căuta să-i îmbogățească. Cu toate acestea, au primit multă lumină. Ei au fost asigurați de faptul că tot Cerul cunoștea păcatul comis de neamul iudeilor prin lepădarea lui Hristos. Lor li s-a dat să vadă mai adânc lucrarea Răscumpărătorului. Ei au văzut cu ochii lor și au auzit cu urechile lor lucruri care întreceau puterea omenească de înțelegere. Ei au fost martori oculari ai slavei Lui (2 Petru 1, 16) și au înțeles că Iisus era într-adevăr Mesia, despre care au mărturisit patriarhii și profeții, și că El era recunoscut ca atare de Universul Ceresc. În timp ce încă admirau priveliștea aceea de pe munte, „iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Și din nor s-a auzit un glas care zicea: Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea; de El să ascultați!” Privind norul acela plin de Slavă, mai strălucitor decât acela care umblase înaintea semințiilor lui Israel în pustie, și auzind glasul lui Dumnezeu-Tatăl vorbind cu o măreție grozavă, care a făcut muntele să se cutremure, ucenicii au căzut la pământ ca loviți. Ei au rămas prosternați, cu fața ascunsă, până când Iisus a venit mai aproape și i-a atins, alungându-le temerile cu glasul Lui binecunoscut: „Sculați-vă, nu vă temeți”. Îndrăznind să-și ridice ochii, au văzut că Slava cerească pierise, iar Moise și Ilie nu mai erau acolo. Ei se aflau pe munte numai cu Iisus.</p><p><strong>46 — Servire:</strong></p><p>Noaptea întreagă au petrecut-o pe munte; la răsăritul soarelui, Iisus și ucenicii au coborât în câmpie. Absorbiți de gânduri, ucenicii erau înspăimântați și tăcuți. Nici Petru nu era în stare să spună vreun cuvânt. Bucuros ar fi zăbovit în locul cel sfânt, care fusese atins de lumina cerească și unde Fiul lui Dumnezeu Își descoperise slava; dar mai era o lucrare de făcut pentru oamenii care Îl căutau pe Iisus încoace și încolo. La piciorul muntelui se adunase un grup mare de oameni, aduși acolo de ucenicii care rămăseseră în urmă, dar care știau unde Se dusese Iisus. Când Mântuitorul S-a apropiat, le-a poruncit celor trei însoțitori să păstreze tăcerea cu privire la cele văzute, zicând: „Să nu spuneți nimănui despre vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morți”. Descoperirea făcută ucenicilor trebuia să fie primită numai de inima lor și să nu fie făcută cunoscută altora. Dacă ar fi fost povestită mulțimii, ar fi dat naștere la batjocură sau la uimire zadarnică. Și chiar cei nouă apostoli nu ar fi înțeles scena decât după ce Hristos avea să învie din morți. Cât de greu înțelegeau până și cei trei ucenici privilegiați se vede în faptul că, fără a ține seamă de tot ce spusese Hristos despre evenimentele care Îi stăteau în față, se întrebau între ei ce înseamnă să învie din morți. Cu toate acestea, n-au cerut de la Iisus nicio explicație. Cuvintele Lui cu privire la viitor îi umpluseră de întristare; ei nu căutau o nouă descoperire cu privire la ceea ce erau înclinați să creadă că nu va avea loc niciodată. Când cei din câmpie L-au văzut pe Iisus, au dat fuga înaintea Lui, salutându-L cu respect și bucurie. Totuși, ochiul Lui pătrunzător a văzut că ei erau în mare încurcătură. Ucenicii păreau tulburați. Tocmai se întâmplase ceva care-i făcuse să sufere o dezamăgire și o umilire amară. În timp ce ei așteptau la piciorul muntelui, un tată adusese la ei pe fiul său, pentru a fi eliberat de un duh mut, care-l chinuia. Când Iisus îi trimisese pe cei doisprezece să predice în Galilea, le dăduse puterea să scoată duhurile necurate. Cât fuseseră tari în credință, duhurile rele ascultaseră de cuvântul lor. Și de astă dată porunciseră duhului chinuitor, în Numele lui Hristos, să părăsească victima; dar demonul își bătuse joc de ei, desfășurându-și din nou puterea. Ucenicii, nefiind în stare să-și dea seama de înfrângerea lor, au simțit totuși că prin aceasta aduc dezonoare atât asupra lor, cât și asupra Domnului. În mulțime se aflau cărturari care încercaseră să folosească această ocazie cât mai mult pentru a-i umili. Înconjurându-i pe ucenici, i-au asaltat cu întrebări, căutând să arate că și ei, și Domnul lor erau niște înșelători. Iată, strigau rabinii triumfători, aici este un duh rău, pe care nici ucenicii, nici Hristos Însuși nu pot să-l biruie. Oamenii erau înclinați să ia partea cărturarilor și în mulțime domnea un spirit de dispreț și batjocură. Dar deodată acuzațiile au încetat. Iisus și cei trei ucenici au fost văzuți apropiindu-se și, printr-o schimbare rapidă de sentimente, oamenii s-au întors să-i întâmpine. Noaptea comuniunii cu slava cerească lăsase urme pe fața Mântuitorului și a însoțitorilor Lui. Pe chipul lor era o lumină care i-a umplut de respect pe privitori. Speriați, cărturarii s-au dat înapoi, în timp ce oamenii Îl salutau pe Iisus. Ca și când ar fi fost martor la tot ce se întâmplase, Mântuitorul a venit în locul unde avusese loc conflictul și, privind drept la cărturari, a întrebat: „Despre ce vă întrebați cu ei?” Dar glasurile curajoase și batjocoritoare mai înainte tăceau acum. Toată ceata amuțise. Tatăl nenorocit și-a făcut drum prin mulțime și, căzând la picioarele lui Iisus, și-a mărturisit durerea și dezamăgirea. „Învățătorule”, zise el, „am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trântește la pământ. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul și nu au putut.” Iisus a privit în jur la mulțimea speriată, la cărturarii batjocoritori, la ucenicii tulburați. A citit necredința din fiecare inimă și, cu glas plin de întristare, a exclamat: „O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?” Apoi a zis tatălui întristat: „Adu aici pe fiul tău”. Băiatul a fost adus și, când privirea Mântuitorului a căzut asupra lui, duhul cel rău l-a aruncat la pământ în convulsiile agoniei. El se zvârcolea, făcând spume la gură și sfâșiind aerul cu strigăte neomenești. Prințul vieții Se afla din nou față în față cu prințul puterilor întunericului pe câmpul de bătaie — Hristos pentru a-și împlini misiunea de a „propovădui robilor de război slobozenia … și să dea drumul celor apăsați” (Luca 4, 18), iar Satana, căutând să țină victima sub puterea sa. Îngerii luminii și oștile îngerilor răi, nevăzuți, s-au adunat să privească lupta. Pentru o clipă, Iisus a îngăduit duhului rău să-și desfășoare puterea, ca privitorii să poată înțelege eliberarea care avea să fie săvârșită. Mulțimea privea cu răsuflarea tăiată la tatăl aflat în agonia deznădejdii și a spaimei. Iisus a întrebat: „Câtă vreme este de când îi vine așa?” Tatăl a povestit despre mulți ani de suferință și apoi, ca și când n-ar mai fi fost în stare să rabde, a strigat: „Dacă poți face ceva, fie-ți milă de noi și ajută-ne”. „Dacă poți.” Până și tatăl punea la îndoială puterea lui Hristos. Iisus răspunse: „Dacă poți … Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!” La Hristos nu este lipsă de putere; vindecarea fiului depindea de credința tatălui. Izbucnind în lacrimi, dându-și seama de propria slăbiciune, tatăl s-a predat îndurării lui Hristos: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Iisus Se îndreptă către suferind și zise: „Duh mut și surd, îți poruncesc să ieși afară din copilul acesta și să nu mai intri în el”. Un țipăt s-a auzit, urmat de o luptă de moarte. Plecând, părea că demonul este aproape să prăpădească viața victimei lui. Apoi copilul rămase nemișcat, ca mort. Mulțimea șoptea: „A murit!” Dar Iisus l-a apucat de mână și, ridicându-l, l-a predat tatălui său în desăvârșită sănătate la minte și la corp. Tatăl și fiul lăudau numele Eliberatorului. Oamenii „au rămas uimiți” de puterea minunată a lui Dumnezeu, în timp ce cărturarii, înfrânți și abătuți, au plecat cu fruntea întunecată. Într-un timp foarte scurt, ucenicii au avut privilegiul să vadă atât extrema slavei, cât și a umilinței. Au văzut natura omenească schimbată după chipul lui Dumnezeu și, în același timp, înjosită după chipul lui Satana. De pe munte, unde El vorbise cu trimișii Cerului și fusese proclamat de glasul din slava strălucitoare ca Fiu al lui Dumnezeu, ei L-au văzut pe Iisus cum coboară, pentru a da ochii cu acest spectacol foarte dureros și revoltător — copilul bolnav, cu fața schimonosită, scrâșnind din dinți în spasmele agoniei pe care nicio putere omenească nu putea s-o aline. Și acest puternic Mântuitor, care cu câteva ore mai înainte fusese proslăvit în fața ucenicilor Săi uimiți, S-a plecat pentru a ridica victima lui Satana de la pământ, unde spumega, și a încredințat copilul sănătos la minte și la corp tatălui și familiei. Aceasta era o pildă a mântuirii: Cel asemenea lui Dumnezeu a venit din slava Tatălui, S-a coborât să salveze ce era pierdut. Reprezenta, de asemenea, misiunea ucenicilor. Servii lui Hristos nu urmează să trăiască singuri cu Iisus, pe vârful muntelui, în timpuri de iluminare spirituală. Ei au de lucru în câmpie. Sufletele robite de Satana așteaptă cuvântul credinței și rugăciunii pentru a fi eliberate. Cei nouă ucenici se tot gândeau la situația dureroasă a nereușitei lor; și când Iisus a fost din nou numai cu ei, L-au întrebat: „Noi de ce nu am putut să scoatem duhul acesta?” Iisus le-a răspuns: „Din pricina puținei voastre credințe; adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: Mută-te de aici colo și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință. Dar acest soi de draci nu ies afară decât cu rugăciune și cu post”. Necredința care i-a ținut departe de o legătură mai profundă cu Hristos și nepăsarea cu care priveau lucrarea sfântă încredințată lor aduseseră nereușita în lupta cu puterile întunericului. Cuvintele lui Hristos care arătau spre moartea Sa aduseseră întristare și îndoială. Iar alegerea celor trei ucenici pentru a-L însoți pe Domnul pe munte provocase gelozia celor nouă. Și, în loc de a-și întări credința prin rugăciune și meditație asupra cuvintelor lui Hristos, ei se agățaseră de descurajările și necazurile lor personale. În starea aceasta de întunecime, porniseră la luptă cu Satana. Pentru a birui, trebuiau să vină la luptă într-un alt spirit. Credința lor trebuia să fie întărită prin rugăciune arzătoare și post și prin umilirea inimii. Ei trebuiau să fie goliți de eu, să fie umpluți de Duhul lui Dumnezeu. „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar”, a zis Iisus, „ați zice muntelui acestuia: Mută-te de aici colo și s-ar muta.” Deși grăuntele de muștar este așa de mic, conține totuși același principiu tainic de viață care face să crească cel mai înalt copac. Când sămânța de muștar este aruncată în pământ, embrionul cel mic și slab se folosește de fiecare element adus de Dumnezeu pentru hrana lui și repede începe să se dezvolte cu vigoare. Dacă aveți o credință ca aceasta, vă veți folosi de Cuvântul lui Dumnezeu și de toate mijloacele rânduite de El. În felul acesta, credința voastră va crește și va aduce puterea cerească în ajutorul vostru. Piedicile îngrămădite de Satana pe cărarea voastră, deși în aparență de netrecut, ca și dealurile veșnice, vor dispărea în fața cererii credinței. „Nimic nu v-ar fi cu neputință.”</p><p><strong>47 — „Cine este mai mare?”</strong></p><p>Revenind la Capernaum, Iisus n-a mers la locul cunoscut unde îi învățase pe oameni, ci împreună cu ucenicii a căutat în liniște casa care trebuia să fie căminul Său trecător. În timpul rămânerii Sale în Galilea, ținta Lui era să-i instruiască pe ucenici, mai degrabă decât să lucreze pentru mulțime. În călătoria prin Galilea, Hristos încercase din nou să pregătească mintea ucenicilor pentru evenimentul care Îi stătea înainte. El le-a spus că trebuie să Se urce la Ierusalim pentru a fi dat la moarte și apoi să învie. Și a adăugat o avertizare ciudată și solemnă: avea să fie trădat și dat pe mâna vrăjmașilor. Ucenicii n-au înțeles cuvintele Sale nici de astă dată. Deși deasupra lor se abătuse umbra unei mari întristări, în inima lor se strecurase un spirit de rivalitate. Se certau între ei, fiecare dorind să fie socotit mai mare în Împărăție. Ei credeau că pot să ascundă de Iisus această ceartă, de aceea n-au stat ca de obicei aproape de El, ci s-au înșirat în urmă, așa că, atunci când au intrat în Capernaum, El era înaintea lor. Iisus le citea gândurile și dorea să le dea sfaturi și să-i învețe. Dar pentru aceasta a așteptat un moment de liniște, când inimile lor vor fi deschise pentru a primi cuvintele Sale. Curând după intrarea Lui în oraș, cel ce strângea taxa pentru templu a venit la Petru cu întrebarea: „Învățătorul vostru nu plătește darea?” Tributul acesta nu era o taxă civilă, ci o contribuție religioasă, pe care fiecare iudeu era dator să o plătească anual pentru întreținerea templului. Refuzul de a plăti acest tribut era socotit ca o dovadă de necredincioșie față de templu — după socoteala rabinilor, un păcat foarte mare. Atitudinea Mântuitorului față de legile rabinilor și felul Său de a mustra pe față pe cei ce apărau tradiția le ofereau un pretext pentru a-L acuza că El caută să desființeze serviciul templului. Acum, vrăjmașii au văzut o ocazie de a-L discredita. Ei au găsit un aliat potrivit în cel ce strângea taxa.Petru a văzut în întrebarea acestui om o învinuire cu privire la loialitatea lui Hristos față de templu. Plin de râvnă pentru onoarea Învățătorului său, el a răspuns grăbit, fără să-L consulte, că Iisus va plăti taxa. Dar Petru a înțeles numai în parte ce urmărea cel care-l întrebase. Unele categorii de oameni erau scutite de plata dării. În timpul lui Moise, când leviții fuseseră puși deoparte pentru slujba în templu, nu li s-a dat nicio moștenire în mijlocul țării. Domnul a zis: „Levi n-are nicio parte de moșie, nici moștenire cu frații lui; Domnul este moștenirea lui.” (Deuteronom 10, 9.). În zilele lui Hristos, preoții și leviții erau încă priviți ca fiind devotați templului în mod deosebit și nu li se cerea să contribuie anual pentru întreținerea lui. Și preoții erau scutiți de taxă. Cerând tribut de la Iisus, rabinii înlăturau orice pretenție a Lui că ar fi profet sau învățător și Îl tratau ca pe orice persoană de rând. Dacă ar fi refuzat să plătească darea, ar fi însemnat că nu Se poartă credincios față de templu, iar, pe de altă parte, dacă plătea, lucrul acesta ar fi putut fi folosit ca o justificare pentru refuzul lor de a-L recunoaște ca profet. Numai cu puțin înainte, Petru Îl recunoscuse pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar acum pierduse o ocazie de a scoate în evidență originea divină a Învățătorului său. Prin răspunsul său că Iisus va plăti taxa, el a întărit de fapt părerea greșită pe care preoții și conducătorii căutau să o răspândească. Când Petru a intrat în casă, Mântuitorul nu a făcut nicio aluzie la cele întâmplate, ci a întrebat: „Ce crezi, Simone? Împărații pământului de la cine iau dări sau biruri, de la fiii lor sau de la străini?” Petru a răspuns: „De la străini”. Și Iisus a zis: „Așadar, fiii sunt scutiți”. În timp ce de la locuitorii unei țări se cereau taxe pentru susținerea regelui, copiii monarhului erau scutiți. Așa și lui Israel, poporul lui Dumnezeu, i se cerea să susțină serviciul Său; dar Iisus, Fiul lui Dumnezeu, nu avea această obligație. Dacă preoții și leviții erau scutiți datorită legăturilor cu templul, cu atât mai mult Acela pentru care templul era casa Tatălui Său. Dacă ar fi plătit fără niciun protest, Iisus ar fi recunoscut justețea acestei pretenții și în felul acesta ar fi tăgăduit divinitatea Sa. Dar, deși a socotit că este bine să împlinească cererea, a combătut pretenția pe care era întemeiată. Procurând mijloace pentru a plăti taxa, El a dat dovadă despre originea Sa divină. El S-a manifestat ca fiind una cu Dumnezeu și prin urmare nu avea aceleași obligații ca un supus oarecare al stăpânirii. „Du-te la mare”, l-a îndrumat El pe Petru, „aruncă undița și vei trage afară peștele care va veni întâi; deschide-i gura și vei găsi în ea o monedă pe care ia-o și dă-le-o pentru Mine și pentru tine.” Deși El îmbrăcase natura Sa divină cu natura omenească, în minunea aceasta și-a dat pe față Slava. Era evident că El era Cel care declarase prin David: „Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munților cu miile lor. Eu cunosc păsările de pe munți și tot ce se mișcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame, nu ți-aș spune ție, căci a Mea este lumea și tot ce se cuprinde în ea.” (Psalmii 50, 10–12. — T.M.). Cu toate că a arătat lămurit că nu avea obligația de a plăti taxa, Iisus nu S-a luat la ceartă cu iudeii cu privire la acest lucru, deoarece ei ar fi interpretat greșit cuvintele Sale și le-ar fi îndreptat împotriva Sa. Ca să nu fie pricină de poticnire prin neplata dării, El a făcut lucrul acesta, care de drept nu I s-ar fi putut cere. Învățătura aceasta urma să fie de mare însemnătate pentru ucenici. În curând, urmau să aibă loc schimbări însemnate în relația lor cu serviciul de la templu și Hristos i-a învățat să nu se așeze împotriva ordinii stabilite fără să fie nevoie. Pe cât era posibil, ei trebuiau să nu dea niciun prilej de răstălmăcire a credinței lor. Deși nu trebuie să sacrifice niciun principiu al adevărului, creștinii trebuie să evite cearta ori de câte ori este posibil. Când Hristos și ucenicii erau singuri în casă, în timp ce Petru plecase la mare, Iisus i-a chemat la Sine pe ceilalți și a întrebat: „Despre ce vorbeați unii cu alții pe drum?” Prezența lui Iisus și întrebarea Lui i-au făcut să vadă lucrurile într-o lumină cu totul deosebită de aceea în care le văzuseră când se certau pe drum. Rușinea și sentimentul de vinovăție i-au făcut să tacă. Iisus le spusese că El avea să moară pentru mântuirea lor, iar ambiția lor egoistă era într-un dureros contrast cu iubirea Lui neegoistă. Când le spusese că avea să moară și să învie, Iisus căutase să-i atragă într-o discuție cu privire la marea încercare a credinței care le stătea înainte. Dacă ar fi fost gata să primească ce dorea El să le descopere, ar fi fost scutiți de durere și de disperare grozavă. Cuvintele Lui le-ar fi adus mângâiere în ceasul întristării și descurajării. Cu toate că vorbise așa de lămurit despre ceea ce Îl aștepta, faptul că amintise că va merge curând în Ierusalim le aprinsese iarăși speranța că Împărăția va fi întemeiată. Lucrul acesta dusese la cearta cu privire la cine va ocupa cele mai înalte funcții. Când Petru a revenit de la mare, ucenicii i-au spus și lui despre întrebarea Mântuitorului și, în cele din urmă, unul a îndrăznit să-L întrebe pe Iisus: „Cine este mai mare în Împărăția Cerurilor?” Mântuitorul i-a adunat pe ucenici în jurul Său și le-a spus: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toți și slujitorul tuturor!” Aceste cuvinte erau atât de solemne și impresionante, dar ucenicii erau departe de a le înțelege. Ei nu puteau să vadă ceea ce înțelegea Hristos. Nu înțelegeau natura Împărăției lui Hristos și această neștiință era cauza aparentă a certurilor lor. Dar adevărata cauză era mai profundă. Explicând natura Împărăției Sale, Hristos ar fi putut stinge cearta; dar aceasta n-ar fi înlăturat cauza. Chiar după ce ar fi primit cunoștință deplină, problema cu privire la întâietate ar fi reînnoit neînțelegerea. În felul acesta ar fi adus dezastru asupra Bisericii, după plecarea lui Hristos. Cearta pentru locul cel mai de frunte era lucrarea aceluiași spirit care începuse marea luptă în lumile de sus și care coborâse pe Hristos din Cer, ca să moară. În fața Sa El l-a văzut pe Lucifer, „fiul zorilor”, întrecând în slavă pe toți îngerii care înconjurau tronul unit prin legăturile cele mai strânse cu Fiul lui Dumnezeu. Lucifer spusese: „Voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14, 12.14), și dorința după înălțare de sine adusese ceartă în curțile cerești și făcuse să fie alungată o mare parte din oștile lui Dumnezeu. Dacă ar fi dorit cu adevărat să fie asemenea cu Cel Preaînalt, Lucifer n-ar fi dezertat niciodată de la locul ce i se dăduse în Cer, deoarece spiritul Celui Preaînalt se dă pe față în lucrarea neegoistă. Lucifer dorea puterea lui Dumnezeu, dar nu caracterul Lui. El căuta pentru sine locul cel mai de frunte și orice ființă care este stăpânită de spiritul lui face la fel. În felul acesta, înstrăinarea, dezbinarea și cearta ajung inevitabile. Stăpânirea ajunge premiul celui mai tare. Împărăția lui Satana este o împărăție a forței; fiecare îi socotește pe toți ceilalți ca o piedică pentru înaintarea sa sau ca o treaptă pe care, călcând, să ajungă la un loc mai înalt. În timp ce Lucifer socotea ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, Hristos, Cel Proslăvit, „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2, 7.8.). Acum crucea era chiar în fața Sa; și propriii ucenici erau așa de plini de gânduri egoiste — chiar principiul împărăției lui Satana, — încât nu puteau să simtă ca Domnul lor sau măcar să-L înțeleagă atunci când El vorbea despre umilința Sa pentru ei. Foarte duios, dar cu multă solemnitate, Iisus a încercat să îndrepte răul. El a arătat care este principiul care stăpânește în Cer și în ce constă adevărata mărire, așa cum este apreciată după etalonul curților de sus. Cei care erau mânați de îngâmfare și dorință de înălțare de sine se gândeau mai mult la ei și la răsplata pe care urmau să o primească decât la modul în care trebuiau să reîntoarcă lui Dumnezeu darurile pe care le primiseră. Ei nu puteau să aibă loc în Împărăția Cerurilor, deoarece erau asemenea celor din rândurile lui Satana. Înainte de onoare este umilința. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu alege pe lucrătorul care, asemenea lui Ioan Botezătorul, ia un loc umil în fața lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă mai mult cu un copil este lucrătorul care are mai mult succes în lucrarea lui Dumnezeu. Inteligențele cerești pot să conlucreze cu acela care nu caută să-și înalțe eul, ci să salveze suflete. Acela care simte mai mult nevoia după ajutorul divin va stărui mai mult ca să-l aibă; iar Duhul Sfânt i-L va descoperi pe Iisus, care va întări și va înălța sufletul. În urma comuniunii cu Hristos, el pleacă să lucreze pentru cei care pier în păcatele lor. El este uns pentru misiunea sa și are succes acolo unde mulți învățați și intelectuali dau greș. Dar, când oamenii se înalță, gândind că ei sunt necesari pentru ca marele plan al lui Dumnezeu să aibă succes, Domnul face să fie înlăturați. Astfel se arată că Dumnezeu nu este dependent de ei. Lucrarea nu încetează din cauza îndepărtării lor, ci merge mai departe cu putere și mai mare. Nu era destul pentru ucenicii lui Iisus să fie instruiți cu privire la natura Împărăției Sale. Ceea ce le trebuia era o schimbare a inimii, care să-i aducă în armonie cu principiile ei. Chemând la Sine un copilaș, Iisus l-a așezat în mijlocul lor; apoi, strângându-l cu gingășie în brațe, El a zis: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția Cerurilor”. Simplitatea, uitarea de sine și iubirea plină de încredere ale copilașului sunt însușiri pe care Cerul le apreciază. Acestea sunt caracteristicile adevăratei măriri. Iisus le-a explicat din nou ucenicilor că împărăția Sa nu este caracterizată prin fast și strălucire pământească. La picioarele lui Iisus, toate deosebirile sunt uitate. Bogatul și săracul, învățatul și neînvățatul se întâlnesc, neținând cont de clasă social sau întâietate lumească. Toți se întâlnesc ca ființe răscumpărate prin sânge, la fel de dependente de Acela care i-a răscumpărat pentru Dumnezeu. Sufletul sincer și umilit este prețios înaintea lui Dumnezeu. El nu pune semnul Său asupra oamenilor nici după rang, nici după bogăție, nici după inteligență, ci după felul în care ei sunt una cu Hristos. Domnul Slavei este mulțumit cu cei umiliți și blânzi cu inima. „Tu îmi dai”, zicea David, „scutul mântuirii Tale … și îndurarea Ta” — ca o trăsătură a caracterului omenesc — „mă face mare.” (Psalmii 18, 35. — T.M.). „Oricine primește pe acest copilaș în Numele Meu”, a zis Iisus, „Mă primește pe Mine, și oricine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” „Așa vorbește Domnul: Cerul este scaunul Meu de domnie și pământul așternutul picioarelor Mele. Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă și are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu.” (Isaia 66, 1.2.). Cuvintele Mântuitorului au trezit în ucenici un simțământ de neîncredere în ei înșiși. Deși răspunsul dat nu viza în mod direct pe cineva anume, Ioan a început să se întrebe dacă într-o anumită împrejurare purtarea lui fusese corectă. Cu spirit ca de copil, el a adus această problemă înaintea lui Iisus: „Învățătorule”, a zis el, „noi am văzut pe un om scoțând draci în Numele Tău; și l-am oprit, pentru că nu mergea după noi”. Iacov și Ioan erau de părere că îl opriseră pe omul acela pentru a-I da onoare Domnului lor; dar acum au început să vadă că de fapt fuseseră geloși pentru persoana lor. Ei și-au recunoscut greșeala și au primit mustrarea lui Iisus. „Nu-l opriți, fiindcă nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu și să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.” Niciunul dintre cei care, într-un fel oarecare, s-au arătat prietenoși față de Iisus nu trebuia să fie respins. Mulți fuseseră adânc mișcați de caracterul și lucrarea lui Hristos și inimile lor se deschideau în credință față de El; și ucenicii, care nu puteau cunoaște motivele, trebuiau să fie cu băgare de seamă, pentru a nu descuraja asemenea suflete. Când Iisus urma să nu mai fie personal printre ei, iar lucrarea să fie lăsată în mâinile lor, nu trebuiau să-și îngăduie un spirit mărginit, exclusivist, ci să dea pe față aceeași iubire cuprinzătoare, pe care o văzuseră la Învățătorul lor. Faptul că cineva nu se potrivește în totul cu părerile sau ideile noastre personale nu ne va îndreptăți să-i interzicem să lucreze pentru Domnul. Hristos este marele Învățător; noi nu trebuie să judecăm sau să poruncim, ci fiecare dintre noi să stea cu umilință la picioarele lui Iisus și să învețe de la El. Fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a făcut binevoitor este un canal prin care Hristos Își va descoperi iubirea Sa iertătoare. Cât de atenți ar trebui să fim ca nu cumva să descurajăm pe vreunul dintre purtătorii de lumină de la Dumnezeu și astfel să împiedicăm razele cu care El ar vrea să lumineze lumea! Asprimea sau răceala arătată de ucenici față de o persoană pe care o atrage Hristos — un act de felul aceluia săvârșit de Ioan când a interzis unui om să facă minuni în Numele lui Hristos — ar putea avea ca rezultat întoarcerea acelui om pe calea vrăjmașului, determinând astfel pierderea unui suflet. Cu privire la cel care ar putea face așa ceva, Iisus a zis: „Ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară și să fie aruncat în mare”. Și a adăugat: „Dacă mâna ta te face să păcătuiești, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viață, decât să ai două mâini și să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te va face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viață șchiop, decât să ai două picioare și să fii aruncat în gheenă.” (Marcu 9, 43–45.). Care era motivul pentru care Iisus vorbea atât de hotărât? Deoarece „Fiul Omului a venit să mântuiască ce era pierdut”. Trebuie să arate ucenicii lui Iisus mai puțină atenție față de semenii lor decât a arătat Maiestatea Cerului? Fiecare ființă a costat un preț nemărginit și ce grozav este păcatul de a îndepărta un suflet de la Hristos, așa încât pentru el iubirea, umilința și suferințele Mântuitorului să fie zadarnice! „Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire.” (Matei 18, 7.). Lumea, inspirată de Satana, se va împotrivi cu siguranță urmașilor lui Hristos și va căuta să le distrugă credința; dar vai de acela care a luat Numele lui Hristos și totuși este găsit făcând această lucrare! Domnul nostru suferă ocară pentru aceia care pretind că-L servesc, dar care reprezintă rău caracterul Său; și astfel mulți oameni sunt amăgiți și duși pe căi rătăcite. Orice practică sau obicei care ar conduce la păcat și care ar aduce ocară asupra lui Hristos a fi mai bine îndepărtate, oricare ar fi sacrificiul. Ceea ce dezonorează pe Dumnezeu nu poate fi folositor pentru nimeni. Binecuvântarea Cerului nu poate să însoțească pe un om care calcă principiile veșnice ale dreptății. Și un singur păcat cultivat cu plăcere este îndestulător pentru a produce degradarea caracterului și pentru a rătăci pe alții. Dacă piciorul sau mâna trebuie tăiate și chiar ochiul trebuie scos pentru a scăpa trupul de moarte, cu cât mai mult ar trebui să fie îndepărtat păcatul, care aduce moartea veșnică! La serviciul ritual se adăuga sare la fiecare jertfă. Aceasta, asemenea jertfei de tămâie, însemna că numai neprihănirea lui Hristos putea face ca serviciul să fie primit de Dumnezeu. Referindu-Se la această practică, Iisus a zis: „Orice jertfă va fi sărată cu sare”. „Să aveți sare în voi înșivă și să trăiți în pace unii cu alții.” Toți cei ce vor să se prezinte ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1) trebuie să primească sarea mântuitoare, neprihănirea Mântuitorului nostru. Atunci ei devin „sarea pământului”, care în mijlocul oamenilor țin răul pe loc, așa cum sarea ferește de stricăciune. (Matei 5, 13.). Dar, dacă sarea și-a pierdut gustul, dacă temerea de Dumnezeu este numai din gură, fără să cuprindă și iubirea lui Hristos, nu este nicio putere spre bine în aceasta. Acea viață nu poate exercita nicio influență mântuitoare asupra lumii. „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine.” (Romani 15, 1.). Nicio ființă care crede în Hristos, deși credința sa ar putea să fie slabă și pașii săi să se clatine ca ai unui copilaș, nu ar trebui să fie puțin apreciată. Prin tot ce ne dă un avantaj asupra altora — fie educație și talent, noblețe de caracter, instruire creștină, experiență religioasă — suntem datori față de cei mai puțin privilegiați; pe cât ne stă în putință, să îi ajutăm și să îi servim. Dacă suntem tari, să înălțăm brațul celor slabi. Îngeri ai măririi, care văd pururea fața Tatălui din Cer, sunt bucuroși să servească celor mai mici ai Lui. Ființe tremurânde, care au multe trăsături de caracter nepotrivite, sunt în grija lor deosebită. Îngerii sunt totdeauna prezenți acolo unde sunt mai necesari, alături de cei ce au de dus lupta cea mai grea cu eul și al căror mediu de viață este mai descurajator. Și în această servire, adevărații urmași ai lui Hristos vor colabora. Dacă unul dintre acești micuți va fi biruit și va greși împotriva ta, datoria ta este să cauți îndreptarea lui. Nu aștepta ca el să facă prima încercare de împăcare. „Ce credeți?” a zis Iisus. „Dacă un om are o sută de oi și se rătăcește una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci și nouă pe munți și se duce să caute pe cea rătăcită? Și, dacă se întâmplă să o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci și nouă care nu se rătăciseră. Tot așa, nu este voia Tatălui vostru din Ceruri să piară unul măcar din acești micuți.” În umilință, luând seama „la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6, 1), mergi la cel greșit și „spune-i între tine și el singur”. Nu-l expune rușinii, punând greșeala lui în fața altora, și nu aduce ocară asupra lui Hristos, făcând să fie cunoscut în public păcatul sau greșeala unuia care poartă Numele Lui. Deseori, adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greșit; el trebuie condus să-și vadă greșeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l judeci sau să-l condamni. Nu încerca să te îndreptățești. Toată stăruința ta să fie pentru îndreptarea lui. În tratarea rănilor sufletului, este necesară atingerea cea mai delicată și sensibilitatea cea mai aleasă. Numai iubirea care se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în împrejurarea aceasta. Fratele să arate o iubire plină de înțelegere față de fratele său, știind că, dacă izbutește, va „mântui un suflet de la moarte” și va „acoperi o sumedenie de păcate.” (Iacov 5, 20.). Dar chiar și încercarea aceasta poate să nu izbutească. Atunci, a zis Iisus, „mai ia cu tine unul sau doi”. S-ar putea ca influența lor unită să izbutească acolo unde a celui dintâi a fost fără succes. Nefiind amestecați în neînțelegerea aceea, ei vor putea fi mai nepărtinitori și faptul acesta va da mai multă greutate sfatului față de cel greșit. Dacă nu vrea să asculte de ei, atunci și numai atunci problema să fie adusă înaintea întregii Biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanți ai lui Hristos, să se unească în rugăciune și să stăruie cu iubire ca acela care a greșit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin servii Săi, stăruind de cel rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspirație, zice: „Ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu.” (2 Corinteni 5, 20.). Cel care leapădă această invitație a rupt legătura care-l unea cu Hristos și în felul acesta s-a rupt de părtășia cu Biserica. De aici înainte, a zis Iisus, „să fie pentru tine ca un păgân și un vameș”. Dar fratele acela nu trebuie să fie privit ca și cum nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie disprețuit sau neglijat de către frații lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioșie și compătimire, ca una din oile pierdute pe care Hristos o caută pentru a o aduce la staulul Său. Învățătura dată de Hristos cu privire la felul în care trebuie să ne purtăm cu cei greșiți repetă într-o formă mai concretă învățătura dată lui Israel prin Moise: „Să nu urăști pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui.” (Leviticul 19, 17.). Adică acela care neglijează datoria pe care i-a încredințat-o Hristos, de a încerca să-i îndrepte pe cei care sunt în rătăcire și păcat, se face părtaș la păcat. Pentru relele pe care le-am fi putut împiedica, suntem răspunzători ca și când noi le-am fi înfăptuit. Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greșit și să-i arătăm greșeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din aceasta un obiect al discuțiilor și criticilor între noi; nici chiar după ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către alții. Cunoașterea greșelilor săvârșite de creștini va fi o piatră de poticnire pentru lumea necredincioasă; și, stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de pierdut, căci privind suntem transformați. În timp ce căutăm să îndreptăm greșelile unui frate, Duhul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât de mult cu putință de criticile oricui, chiar și ale propriilor frați și cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înșine greșim și avem nevoie de mila și de iertarea lui Hristos, și El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul așa cum dorim să Se poarte El cu noi. „Orice veți lega pe Pământ, va fi legat și în Ceruri; și orice veți dezlega pe Pământ, va fi dezlegat și în Cer.” Voi lucrați ca trimiși împuterniciți ai Cerului, și efectele lucrării voastre sunt pentru vecie. Dar noi nu suntem lăsați să ducem singuri această răspundere mare. Acolo unde Cuvântul Său este ascultat cu o inimă sinceră, Hristos este de față. El este prezent nu numai în adunările Bisericii, ci oriunde se adună în Numele Său oricât de puțini ucenici, va fi și El acolo. El zice: „Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu, care este în Ceruri”. Iisus zice: „Tatăl Meu care este în Ceruri”, amintindu-le astfel ucenicilor că, deși prin natura Sa omenească El este legat de ei, este părtaș la încercările lor și simpatizează cu ei în suferințele lor, prin natura Sa dumnezeiască este legat de tronul Celui Nemărginit. Minunată asigurare! Inteligențele cerești se unesc cu oamenii în iubire și acțiune, pentru a salva ce a fost pierdut. Și toată puterea Cerului se unește cu iscusința omenească, pentru a atrage suflete la Hristos.</p><p><strong>48 — La sărbatoarea corturilor:</strong></p><p>De trei ori pe an, iudeii erau obligați să se adune la Ierusalim, pentru scopuri religioase. Învăluit în stâlpul de nor, Conducătorul nevăzut al lui Israel dăduse îndrumări cu privire la aceste adunări. În timpul robiei, ele n-au putut fi ținute; dar, când a revenit în țară, poporul a început să țină din nou aceste sărbători. Era planul lui Dumnezeu ca aceste aniversări să-L readucă în mintea oamenilor. Dar, cu puține excepții, preoții și conducătorii poporului pierduseră din vedere lucrul acesta. Acela care rânduise aceste sărbători și care le lămurise însemnătatea era martor la pervertirea lor. Sărbătoarea Corturilor era ultima adunare din an. Planul lui Dumnezeu era ca, la data aceasta, poporul să se gândească la bunătatea și îndurările Lui. Întreaga țară fusese sub ocrotirea Sa, primind binecuvântările Sale. Zi și noapte, El purtase de grijă. Ploaia și soarele făcuseră ca pământul să producă roade. În văile și câmpiile Palestinei, recolta fusese adunată. Măslinele fuseseră culese, iar uleiul prețios fusese adunat în vase. Palmierii își dăduseră fructele. Ciorchinii de struguri purpurii fuseseră călcați în teasc. Sărbătoarea ținea șapte zile și, pentru sărbătorirea ei, locuitorii Palestinei și israeliții care locuiau în alte țări își părăseau căminele și veneau la Ierusalim. De aproape și de departe, oamenii veneau aducând cu ei semnele bucuriei. Bătrâni și tineri, bogați și săraci, toți aduceau câte un dar oarecare, ca un tribut de recunoștință Aceluia care încununase anul cu bunătăți și făcuse ca pașii Lui să reverse belșugul. Se aducea din păduri tot ce putea să fie plăcut ochiului și să dea expresie bucuriei tuturor; orașul avea înfățișarea unei păduri frumoase. Sărbătoarea aceasta nu era numai o expresie a recunoștinței pentru recoltă, ci și o amintire a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în pustie. În amintirea locuirii lor în corturi, în timpul sărbătorii, israeliții locuiau în colibe sau corturi făcute din verdeață. Acestea erau așezate pe străzi, în curțile templului sau pe acoperișuri. Dealurile și văile care înconjurau Ierusalimul erau de asemenea pline cu aceste locuințe înverzite și păreau vii din cauza mulțimii de oameni. Cu cântări sfinte și cu mulțumiri, închinătorii sărbătoreau această ocazie. Cu puțin înainte de această sărbătoare era Ziua Ispășirii, când, după ce își mărturiseau păcatele, oamenii erau declarați ca fiind în pace cu Cerul. În felul acesta, se pregătea calea pentru bucuria sărbătorii. „Lăudați pe Domnul căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veci.” (Psalmii 106, 1. — T.M.). Cuvintele acestea răsunau triumfător, în timp ce tot felul de instrumente, împreună cu strigăte de osana, însoțeau cântarea. Templul era centrul bucuriei tuturor. Aici avea loc solemnitatea ceremoniilor pentru jertfă. Aici, rânduit de o parte și de alta a scării de marmură albă de la clădirea sfântă, corul leviților conducea serviciul cântărilor. Mulțimea credincioșilor, fluturând ramuri de palmier și de mirt, prindea ecoul corului; și iarăși melodia era reluată de glasurile din apropiere și depărtare, până când dealurile din jur răsunau de cântece de laudă. Noaptea, atât templul, cât și curtea străluceau de lumină artificială. Muzica, unduirea ramurilor de palmier, osanalele voioase, marea adunare de oameni, peste care se revărsa lumina din lămpile suspendate, costumele preoților și măreția ceremoniilor se uneau pentru a da naștere unei priveliști care îi impresiona adânc pe privitori. Dar cea mai impresionantă ceremonie a sărbătorii, care dădea naștere celei mai mari veselii, era aceea care amintea un eveniment petrecut în călătoria prin pustie. Încă din zorii zilei, preoții sunau prelung și pătrunzător din trâmbițele lor de argint, iar trâmbițele și strigătele oamenilor din colibele lor răsunau pe deal și câmpie, salutând ziua de sărbătoare. Apoi preotul scotea din apele curgătoare ale Chedronului un vas plin cu apă și, ridicându-l, în timp ce trâmbițele sunau, urca pe treptele largi ale templului, cu pas solemn și rar, în timp ce cânta: „Picioarele mi se opresc în porțile tale, Ierusalime!” (Psalmii 122, 2. — T.M.). El aducea ulciorul cu apă la altarul care se afla în mijlocul curții preoților. Aici erau două vase de argint, iar lângă fiecare dintre ele se afla câte un preot. Ulciorul cu apă era turnat într-un vas, iar în celălalt, un ulcior cu vin; și conținutul acestora curgea, printr-un tub, în pârâul Chedron și ajungea apoi în Marea Moartă. Turnarea acestei ape consacrate reprezenta izvorul care a țâșnit din stâncă la porunca lui Dumnezeu, pentru a stinge setea copiilor lui Israel. Atunci, glasul de bucurie suna mai departe: „Domnul, Dumnezeu este tăria mea și pricina laudelor mele … veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii.” (Isaia 12, 2.3.). În timp ce fiii lui Iosif făceau pregătiri pentru a lua parte la Sărbătoarea Corturilor, au văzut că Hristos nu făcea nicio mișcare pentru a arăta că ar vrea să meargă și El. L-au urmărit cu neliniște. De când cu vindecarea de la Betesda, nu mai luase parte la sărbătorile naționale. Pentru a ocoli certuri zadarnice cu conducătorii din Ierusalim, El Își restrânsese lucrarea la Galilea. Aparenta neglijare a marilor adunări religioase și vrăjmășia fățișă a preoților și rabinilor erau o cauză de neliniște pentru cei din jurul Lui și chiar pentru ucenicii și rudele Sale. În învățăturile Sale, El arătase binecuvântările ascultării de Legea lui Dumnezeu, dar, cu toate acestea, părea indiferent față de slujbele care fuseseră rânduite de Dumnezeu. Faptul că avea de a face cu vameși și cu alți oameni cu nume rău, faptul că nu ținea seama de datinile rabinilor și libertatea cu care nu respecta pretențiile tradiționale cu privire la Sabat, totul părea că-L pune în vrăjmășie cu autoritățile religioase și dădea naștere la multe întrebări. Frații Săi socoteau drept o greșeală îndepărtarea Lui de oamenii mari și învățați ai neamului. Ei gândeau că oamenii aceștia aveau desigur dreptate și că Hristos greșea când li Se împotrivea. Dar ei observaseră viața Lui neprihănită și, deși nu se uniseră cu ucenicii, fuseseră adânc impresionați de lucrările Lui. Popularitatea Lui în Galilea le mulțumea ambiția; ei tot mai sperau că va da o dovadă a puterii Lui, care îi va face pe farisei să vadă că El era ceea ce pretindea. Ce ar fi fost dacă El era Mesia, Prințul lui Israel! Ei cultivau gândul acesta cu o satisfacție plină de mândrie. Erau așa de nerăbdători în privința aceasta, încât au stăruit ca Hristos să meargă la Ierusalim. „Pleacă de aici”, au zis ei, „și du-Te în Iudea, ca să vadă și ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Acest „dacă” exprima îndoială și necredință. Ei Îl socoteau fricos și slab. Dacă El știa că este Mesia, la ce bun această neînțeleasă rezervă și inactivitate? Dacă avea cu adevărat puterea aceasta, de ce nu merge curajos la Ierusalim să-și susțină pretențiile? Pentru ce să nu facă în Ierusalim minunile de care se dusese vestea în Galilea? Nu Te ascunde în provincii lăturalnice, ziceau ei, unde să faci marile Tale minuni în folosul unor țărani și pescari nepricepuți. Arată-Te în capitală, câștigă sprijinul preoților și conducătorilor și unește poporul, pentru a întemeia noua împărăție. Acești frați ai lui Iisus judecau după aceleași motive egoiste, care se află atât de des în inima celor cu ambiție după slavă. Acesta era spiritul ce domnea în lume. Ei erau supărați că, în loc să caute un tron împărătesc, Hristos Se declara ca fiind Pâinea vieții. Ei au fost foarte dezamăgiți când așa de mulți dintre ucenicii Lui L-au părăsit. Ei înșiși se depărtaseră de El, ca să nu fie siliți să recunoască ce arătau și faptele Lui — că El era trimisul lui Dumnezeu. „Iisus le-a zis: Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică. Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăște, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele. Suiți-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea. După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galilea.” Frații Îi vorbiseră oarecum poruncitor, arătându-I ei ce drum trebuie să urmeze. El le-a întors mustrarea, neașezându-i în aceeași categorie cu ucenicii Lui plini de sacrificiu de sine, ci împreună cu lumea. „Pe voi lumea nu vă poate urî”, a zis El; „pe Mine Mă urăște, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele.” Lumea nu-i urăște pe cei ce i se aseamănă în spirit; îi iubește ca pe unii care sunt ai ei. Pentru Hristos, lumea nu era un loc în care a venit pentru a duce o viață ușoară sau pentru a dobândi mărire personală. El nu căuta să pună mâna pe puterea și slava acestei lumi. Nu aceasta era răsplata pe care o dorea El. Lumea era locul în care fusese trimis de Tatăl Său. El fusese dat pentru viața lumii, pentru a realiza marele Plan al Mântuirii. El Își îndeplinea lucrarea pentru o lume căzută. Dar nu trebuia să Se încumete și nici să grăbească primejdia sau criza. Fiecare eveniment din lucrarea Sa avea ceasul lui anumit. El trebuia să aștepte cu răbdare. El știa că avea să întâmpine ura lumii. Știa că lucrarea Sa se va termina cu moartea, dar nu era voia Tatălui Său ca El să Se expună prea devreme. De la Ierusalim, vestea despre minunile lui Hristos se împrăștiase peste tot pe unde erau răspândiți iudeii și, deși de mai multe luni lipsise de la sărbători, interesul față de El nu scăzuse. Din toate părțile pământului veniseră mulți la Sărbătoarea Corturilor, în speranța de a-L vedea. La începutul sărbătorilor, mulți întrebaseră despre El. Fariseii și conducătorii Îl așteptau să vină, nădăjduind să găsească un prilej de a-L condamna. Ei întrebau cu nerăbdare: „Unde este?”, dar nimeni nu știa. Oamenii se gândeau la El mai mult decât la orice. De frica preoților și a conducătorilor, nimeni nu îndrăznea să-L recunoască drept Mesia, dar pretutindeni se discuta în ascuns și cu interes despre El. Mulți Îl apărau ca pe un trimis al lui Dumnezeu, în timp ce alții Îl denunțau ca pe un înșelător al poporului. Între timp, Iisus a ajuns la Ierusalim, în mod liniștit. El alesese un drum neumblat, pentru a-i evita pe călătorii care se îndreptau din toate părțile spre cetate. Dacă S-ar fi alăturat uneia dintre caravanele care suiau la sărbătoare, atenția publică ar fi fost atrasă către El la intrarea în cetate și o demonstrație populară în favoarea Sa ar fi ațâțat autoritățile împotriva Lui. Ca să evite aceasta, a ales să facă drumul singur. În timpul sărbătorii, când frământarea mulțimii cu privire la El ajunsese la culme, a intrat în curtea templului, în mijlocul mulțimii. Din cauza lipsei de la sărbătoare, se spusese că El nu îndrăznea să Se arate în fața preoților și a conducătorilor. Toți au fost surprinși când L-au văzut. Orice glas a fost adus la tăcere. Toți se minunau de demnitatea și curajul arătate în fața vrăjmașilor puternici, care căutau să-I ia viața. Stând în picioare în mijlocul acestei mari mulțimi, Iisus a vorbit așa cum nu mai făcuse nimeni vreodată. Cuvintele Sale dovedeau că El cunoștea legile și instituțiile lui Israel, serviciul jertfelor și învățăturile profeților mult mai bine decât rabinii și preoții. El a sfărâmat barierele formalismului și tradiției. Scenele vieții viitoare păreau să se desfășoare cu claritate în fața Lui. Ca unul care privea nevăzutul, El vorbea despre cele pământești și despre cele cerești, despre cele omenești și despre cele dumnezeiești cu o autoritate absolută. Cuvintele Sale erau foarte clare și convingătoare; și din nou, ca la Capernaum, oamenii se mirau de învățătura Lui, „pentru că vorbea cu putere.” (Luca 4, 32.). În diferite chipuri, El și-a avertizat ascultătorii despre nenorocirile ce vor veni asupra tuturor acelora care vor lepăda binecuvântările pe care venise să le aducă. El dăduse toate dovezile posibile că venise de la Dumnezeu și că făcuse orice sforțare posibilă pentru a-i aduce la pocăință. El nu avea să fie respins și ucis de propriul popor, dacă putea să-l scape de vinovăția unei astfel de fapte. Toți se minunau de cunoștințele pe care le avea din lege și din profeții; și întrebarea aceasta trecea de la unul la altul: „Cum are Omul acesta învățătură, căci n-a învățat niciodată?” Nimeni nu era socotit învățător în cele religioase dacă nu studiase la școlile rabinice și atât Iisus, cât și Ioan Botezătorul erau considerați ca fiind ignoranți, din cauză că nu primiseră această educație. Cei care îi ascultau erau impresionați de cunoștința lor din Scriptură, știind că ei „n-au învățat niciodată”. Este adevărat că de la oameni nu învățaseră, dar Dumnezeul Cerului era Învățătorul lor și de la El primiseră cea mai înaltă înțelepciune. Când Iisus a vorbit în curtea templului, oamenii au rămas uimiți. Chiar și oamenii care erau cei mai porniți împotriva Lui s-au simțit neînstare să-I facă vreun rău. În acest timp, toate celelalte interese erau uitate. Zi după zi, El a învățat norodul, până în ultima zi, „care era ziua cea mare a praznicului”. Dimineața acestei zile i-a găsit pe oameni obosiți de îndelunga durată a serbărilor. Deodată, Iisus și-a înălțat glasul, care a răsunat prin curțile templului: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Starea poporului a făcut ca acest apel să fie foarte puternic. Ei stăruiseră în scene de nesfârșită pompă și sărbătoare, ochii lor fuseseră orbiți de lumină și culoare, iar urechile lor, mângâiate de cea mai bogată muzică, dar în tot șirul acestor ceremonii nu fusese nimic care să împlinească lipsurile spirituale, nimic care să aline setea sufletului pentru cele nepieritoare. Iisus i-a invitat să vină și să bea din izvorul vieții, din ceea ce avea să fie ca un izvor de apă, curgând în viața veșnică. De dimineață, preotul săvârșise ceremonia care comemora lovirea stâncii în pustie. Stânca aceea era un simbol al Său, care, prin moartea Sa, avea să dea ocazie să curgă râuri de mântuire pentru toți cei însetați. Cuvintele lui Hristos erau apa vieții. Acolo, în prezența mulțimii adunate, El S-a oferit să fie lovit, ca apa vieții să se poată revărsa în lume. Lovindu-L pe Hristos, Satana credea că va distruge pe Domnul vieții, dar din Stânca lovită au curs râuri de apă vie. Când Iisus a vorbit astfel către popor, inima oamenilor a fost mișcată de o teamă plină de respect și mulți erau gata să zică împreună cu femeia din Samaria: „Dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete.” (Ioan 4, 15.). Iisus cunoștea nevoile sufletului. Fastul, bogățiile și onoarea nu pot mulțumi inima. „Dacă însetează cineva, să vină la Mine.” Bogatul, săracul, cel de sus și cel de jos sunt toți la fel de bineveniți. El făgăduiește să ușureze mintea împovărată, să mângâie pe cel întristat și să dea nădejde celui descurajat. Mulți dintre cei care Îl ascultau pe Iisus erau întristați din cauza nădejdilor spulberate, mulți nutreau dureri ascunse, mulți căutau să-și astâmpere dorința inimii prin bucuriile lumii și lauda oamenilor, dar, când totul era câștigat, vedeau că au muncit din greu numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din care nu puteau să-și aline setea. În mijlocul scânteierii scenei voioase, ei stăteau nemulțumiți și triști. Dar cuvintele lui Iisus: „Dacă însetează cineva” i-au trezit brusc din meditația lor întristată și, în timp ce ascultau cuvintele care au urmat, mintea lor s-a luminat de o nouă nădejde. Duhul Sfânt a prezentat simbolul înaintea lor, până când au văzut în El oferta darului neprețuit al mântuirii. Apelul lui Hristos către sufletul însetat încă mai răsună și ni se adresează cu și mai mare putere decât celor care L-au auzit în templu, în ultima zi a praznicului. Fântâna este deschisă pentru toți. Celor obosiți și zdrobiți, li se oferă băutura înviorătoare a vieții veșnice. Iisus încă mai strigă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea”. „Celui ce-i este sete să vină. Cine vrea să ia apa vieții fără plată.” „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică.” (Apocalipsa 22, 17; Ioan 4, 11.).</p><p><strong>49 — Printre curse:</strong></p><p>Tot timpul cât a stat la Ierusalim în cursul praznicului, Iisus a fost pândit de iscoade. În fiecare zi căutau mijloace de a-L aduce la tăcere. Preoții și conducătorii căutau să-L prindă în cursă. Au făcut planul de a-L opri prin violență. Dar aceasta nu era totul. Doreau să-L umilească pe acest Învățător galilean în fața poporului. În prima zi a participării Sale la sărbătoare, conducătorii veniseră la El, întrebându-L cu ce putere învață. Doreau să întoarcă atenția oamenilor de la El la problema dreptului Său de a învăța și, în același timp, la importanța și autoritatea lor. „Învățătura Mea nu este a Mea”, a zis El, „ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7, 16–17.). Iisus n-a întâmpinat întrebarea acestor batjocoritori răspunzând cu batjocură, ci prin dezvăluirea adevărului necesar pentru mântuirea sufletului. Înțelegerea și aprecierea adevărului, a zis El, depind mai mult de inimă decât de minte. Adevărul trebuie primit în suflet; el pretinde supunerea voinței. Dacă adevărul ar putea să fie supus numai rațiunii, mândria n-ar fi o piedică în calea primirii lui. Dar el trebuie să fie primit prin lucrarea harului în inimă și primirea lui depinde de lepădarea oricărui păcat pe care ni-l descoperă Duhul lui Dumnezeu. Posibilitățile unui om de a cunoaște adevărul, oricât de strălucite ar fi, se vor dovedi nefolositoare câtă vreme inima nu se deschide să primească adevărul și până nu are loc o conștientă lepădare a oricărui obicei și a oricărei deprinderi potrivnice principiilor lui. Acelora care se predau în felul acesta lui Dumnezeu, cu dorința sinceră de a cunoaște și împlini voința Lui, adevărul li se va descoperi ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Aceștia vor fi în stare să-l deosebească pe acela care vorbește din partea lui Dumnezeu de acela care vorbește numai de la sine. Fariseii nu așezaseră voința lor de partea voinței lui Dumnezeu. Ei nu căutau să cunoască adevărul, ci să găsească vreo scuză pentru a scăpa de el; Hristos a arătat că, din cauza aceasta, ei nu înțelegeau învățătura Lui. Apoi a descoperit mijlocul prin care să poată fi deosebit adevăratul învățător de cel fals: „Cine vorbește de la sine, caută slava lui însuși; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat și în el nu este strâmbătate.” (Ioan 7, 18.). Acela care caută slava sa vorbește numai de la sine. Spiritul preocupării numai pentru sine își trădează originea. Dar Hristos căuta slava lui Dumnezeu. El rostea cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta era dovada autorității Sale ca Învățător al adevărului. Iisus le-a dat rabinilor o dovadă a divinității Sale, arătându-le că citește în inima lor. De la vindecarea săvârșită la Betesda, ei au pus la cale moartea Lui. În felul acesta, ei înșiși călcau legea pe care pretindeau că o apără. „Oare nu v-a dat Moise Legea?” a zis El. „Totuși nimeni din voi nu ține Legea. De ce căutați să Mă omorâți?” Ca o străfulgerare, aceste cuvinte le-au descoperit rabinilor prăpastia ruinei în care erau gata să se prăbușească. Pentru o clipă, s-au îngrozit. Ei au văzut că se luptă împotriva unei puteri nemărginite. Dar nu voiau să primească avertizarea. Pentru a-și păstra influența asupra poporului, planurile lor criminale trebuiau să rămână ascunse. Abătându-se de la întrebarea lui Iisus, ei exclamară: „Ai drac. Cine caută să Te omoare?” Ei insinuau că minunile lui Iisus erau venite de la un duh rău. Iisus n-a ținut seama de această insinuare. El a trecut mai departe, explicând că lucrarea Sa de vindecare la Betesda era în armonie cu legea Sabatului și că era îndreptățită chiar de interpretarea pe care iudeii o dădeau legii. El a zis: „Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur … și voi tăiați împrejur pe om în ziua Sabatului”. După lege, fiecare copil trebuia să fie circumcis în ziua a opta. Dacă timpul prescris cădea în Sabat, ritualul trebuia săvârșit atunci. Cu atât mai mult era în armonie cu spiritul legii să fie „însănătoșit un om în ziua Sabatului”. El le-a atras atenția, zicând: „Nu judecați după înfățișare, ci judecați după dreptate”. Conducătorii au fost aduși la tăcere; și mulți din popor ziceau: „Nu este El acela pe care caută ei să-L omoare? Și totuși iată că vorbește pe față și ei nu-I zic nimic; nu cumva, în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul?” Mulți dintre ascultătorii lui Hristos, care locuiau în Ierusalim și care nu erau în necunoștință de uneltirile celor mari împotriva Lui, se simțeau atrași către El cu o putere irezistibilă. Îi stăpânea convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar Satana era gata să strecoare îndoiala; și pentru aceasta, calea era pregătită chiar de greșitele lor păreri despre Mesia și venirea Lui. Toți credeau că Hristos trebuia să Se nască la Betleem, dar că după câtva timp avea să dispară și că, la a doua Lui venire, nimeni nu avea să știe de unde venea. Nu puțini erau aceia care susțineau că Mesia nu avea nicio legătură de rudenie cu neamul omenesc. Deoarece Iisus din Nazaret nu satisfăcea așteptările poporului în ce privește slava lui Mesia, mulți se alăturau celor care spuneau: „Dar noi știm de unde este omul acesta; însă când va veni Hristosul, nimeni nu va ști de unde este”. În timp ce ei pendulau între îndoială și credință, Iisus le-a cunoscut gândurile și le-a răspuns: „Mă cunoașteți și Mă știți de unde sunt. Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat, și voi nu-L cunoașteți”. Ei pretindeau că știu care trebuie să fie obârșia lui Hristos, dar nu știau nimic despre ea. Dacă ar fi trăit în deplină armonie cu voința lui Dumnezeu, L-ar fi cunoscut pe Fiul Lui, când El li S-a descoperit. Ascultătorii ar fi trebuit să înțeleagă cuvintele lui Hristos. Ele erau o repetare lămurită a celor susținute de El în fața Sinedriului, cu multe luni înainte, când S-a declarat Fiul lui Dumnezeu. După cum atunci cei mai mari au căutat să-L dea la moarte, tot astfel era și acum, dar erau împiedicați de o putere nevăzută, care punea o stavilă furiei lor, zicându-le: „Până aici să mergeți și mai departe nu”. Erau foarte mulți oameni care credeau în El și se întrebau: „Când va veni Hristosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?” Conducătorii fariseilor, care urmăreau cu nerăbdare mersul lucrurilor, au prins cuvintele de simpatie șoptite de mulțime. Dând fuga la mai marii preoților, au făcut planul să-L aresteze. Totuși au rânduit să-L prindă când era singur, deoarece se temeau să pună mâna pe El în fața poporului. Din nou, Iisus a dovedit că le citește gândurile. „Mai sunt cu voi puțină vreme”, a zis El, „și apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis. Mă veți căuta și nu Mă veți găsi; și unde voi fi Eu, voi nu veți putea veni”. În curând, urma să găsească un refugiu dincolo de atingerea batjocurilor și a urii lor. El urma să Se înalțe la Tatăl, spre a fi din nou Cel adorat de îngeri; și omorâtorii Lui nu puteau să ajungă niciodată acolo. Batjocoritori, rabinii au zis: „Unde are de gând să se ducă omul acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să Se ducă la cei împrăștiați printre greci și să învețe pe greci?” Ei nici nu visau că, prin cuvintele lor batjocoritoare, descriu misiunea lui Hristos! Toată ziua Își întinsese mâinile către un popor neascultător și batjocoritor; totuși El avea să fie găsit de cei ce nu-L căutau, să Se descopere unui popor ce n-a chemat Numele Lui. (Romani 10, 20.21.). Mulți dintre cei care se convinseseră că Iisus era Fiul lui Dumnezeu erau duși în rătăcire de raționamentul fals al preoților și rabinilor. Învățătorii aceștia repetaseră cu mare efect profețiile privitoare la Mesia, că „va împărăți pe muntele Sionului și la Ierusalim, strălucind de slavă în fața bătrânilor Lui”, că „El va stăpâni de la o mare la alta și de la Râu până la marginile pământului.” (Isaia 24, 23; Psalmii 72, 8. — T.M.). Apoi au comparat cu dispreț slava descrisă aici cu înfățișarea umilă a lui Iisus. Chiar cuvintele profeției erau în așa fel răstălmăcite, încât să susțină rătăcirea. Dacă ar fi cercetat Cuvântul cu sinceritate pentru ei înșiși, oamenii n-ar mai fi fost duși în rătăcire. Capitolul 61 din Isaia mărturisește că Hristos trebuia să facă tocmai lucrarea pe care o făcea. Capitolul 53 arată lepădarea și suferințele Sale în lume și capitolul 59 descrie caracterul preoților și rabinilor. Dumnezeu nu-i constrânge pe oameni să dea la o parte necredința. În fața lor se află lumina și întunericul, adevărul și rătăcirea. Ei singuri trebuie să hotărască ce vor să primească. Mintea omului este înzestrată cu puterea de a deosebi între bine și rău. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să ia hotărâri sub imperiul impulsurilor, ci din cântărirea dovezilor, comparând cu grijă text cu text. Dacă ar fi lăsat la o parte prejudecățile și ar fi comparat profeția scrisă cu faptele ce caracterizau viața lui Iisus, iudeii ar fi observat o frumoasă armonie între profeții și împlinirea lor în viața și activitatea umilului Galilean. Astăzi, mulți sunt înșelați la fel ca iudeii. Învățătorii religioși citesc Biblia în lumina înțelegerii și tradiției proprii, iar oamenii nu cercetează Scriptura pentru ei înșiși și nici nu gândesc pentru ei înșiși, ca să știe care este adevărul; ei își predau judecata și își încredințează sufletul în mâna conducătorilor lor. Predica și învățătura din Cuvântul Său sunt un mijloc rânduit de Dumnezeu pentru răspândirea luminii; dar noi trebuie să comparăm cu Scriptura orice învățătură omenească. Oricine va cerceta Biblia cu rugăciune, dorind să cunoască adevărul, ca să poată asculta de el, va primi lumina dumnezeiască. El va înțelege Scripturile. „Dacă cineva vrea să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu.” (Ioan 7, 17.). În cea din urmă zi a praznicului, aprozii trimiși de către preoți și conducători să-L aresteze pe Hristos s-au întors fără El. Au fost atunci întrebați cu mânie: „De ce nu L-ați adus?” Cu o înfățișare solemnă, ei au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”. Inima lor împietrită se înmuiase auzind cuvintele lui Hristos. În timp ce El vorbea în curtea templului, ei se apropiaseră pentru a prinde vreun cuvânt pe care să-l poată întoarce împotriva Lui. Dar, în timp ce ascultau, scopul pentru care veniseră a fost uitat. Au stat ca vrăjiți și Hristos S-a descoperit sufletului lor. Ei au văzut ceea ce preoții și conducătorii nu voiau să vadă — natura omenească inundată de slava divină. S-au întors plini de gândul acesta, atât de impresionați de cuvintele Lui, încât la întrebarea: „De ce nu L-ai adus?” au putut doar să spună: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”. Preoții și conducătorii, la prima lor întâlnire cu Hristos, avuseseră aceeași convingere. Inima lor fusese adânc mișcată și gândul acesta venise cu putere în mintea lor: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”. Dar ei înăbușiseră convingerea dată de Duhul Sfânt. Acum, mâniați că până și reprezentanții legii puteau fi influențați de Galileanul hulit, au strigat: „Doar n-ați fi fost duși și voi în rătăcire? A crezut în El vreunul dintre mai marii noștri sau din farisei? Dar norodul acesta, care nu știe Legea, este blestemat!” Aceia cărora li se adresează mesajul adevărului rareori întreabă: „Este adevărat?”, ci: „De cine este susținută?” Mulțimile o apreciază prin numărul acelora care o primesc și se pune mereu întrebarea: „A crezut cineva dintre învățați sau dintre conducătorii religioși?” Oamenii nu arată astăzi mai mult interes față de adevărata evlavie decât în zilele lui Hristos. Ei caută și astăzi tot așa de mult bunurile pământești, neglijând comorile cerești, și nu este un argument împotriva adevărului faptul că foarte mulți nu sunt dispuși să-l primească sau că adevărul nu este primit de oamenii mari ai lumii sau chiar de conducătorii religioși. Preoții și conducătorii au început să facă planuri pentru arestarea lui Iisus. Susțineau că, dacă va fi lăsat liber, El îi va îndepărta pe oameni de la conducătorii actuali și deci lucrul cel mai important era să-L aducă imediat la tăcere. În toiul discuției lor, au fost opriți brusc. Nicodim a întrebat: „Legea noastră osândește ea pe un om înainte ca să-l asculte și să știe ce face?” Peste adunare s-a așternut tăcerea. Cuvintele lui Nicodim au pătruns în conștiința lor. Ei nu puteau să condamne un om fără să-l fi ascultat mai întâi. Dar nu numai pentru motivul acesta au amuțit îngâmfații conducători, privind la acela care îndrăznise să vorbească în favoarea dreptății. Ei erau uimiți și le era ciudă că cineva dintre ei fusese atât de impresionat de caracterul lui Iisus, încât avea de spus un cuvânt în apărarea Lui. Revenindu-și din uimire, s-au adresat lui Nicodim cu sarcasm: „Și tu ești din Galilea? Cercetează bine și vei vedea că din Galilea nu s-a ridicat niciun prooroc”. Totuși, protestul a avut ca rezultat suspendarea ședinței consiliului. Conducătorii nu puteau să-și aducă la îndeplinire planul și să-L condamne pe Iisus fără să-L asculte. Înfrânți de astă dată, „s-au întors fiecare acasă. Iisus S-a dus la Muntele Măslinilor”. Departe de frământările și freamătul orașului, de gloatele curioșilor și de rabinii vicleni, Iisus a mers în liniștea livezilor de măslini, unde putea să fie singur cu Dumnezeu. Dar, în zorii zilei, a revenit în templu și, când oamenii s-au adunat în jurul Lui, S-a așezat să-i învețe. Curând, a fost întrerupt. O ceată de farisei și cărturari s-a apropiat de El, târând cu ei o femeie îngrozită, pe care, prin cuvinte aspre și categorice, o acuzau că a călcat porunca a șaptea. După ce au îmbrâncit-o în fața lui Iisus, I-au spus cu un respect fățarnic: „Moise în Lege ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu dar ce zici?” Pretinsul lor respect ascundea o uneltire josnică pentru nimicirea Lui. Ei prinseseră această ocazie pentru a obține condamnarea Lui, gândind că, oricare I-ar fi hotărârea, aveau posibilitatea să-L acuze. Dacă ar fi achitat-o pe femeie, putea să fie acuzat că disprețuiește legea lui Moise. Dacă ar fi declarat-o vrednică de moarte, putea să fie acuzat de către romani că Își asumă o autoritate care le aparține numai lor. Iisus a privit o clipă scena — victima tremurând, acoperită de ocară, demnitarii cu fața aspră, fără pic de milă omenească. Duhul Său de nepătată curăție S-a cutremurat în fața acestui tablou. Știa bine pentru care motiv fusese adus acest caz în fața Lui. El citea în inimă și cunoștea caracterul și istoria vieții fiecăruia dintre cei care stăteau în fața Lui. Chiar acești așa-ziși paznici ai dreptății conduseseră victima la păcat, ca să-I poată întinde o cursă lui Iisus. Nedând niciun semn că a auzit întrebarea lor, El S-a plecat și, îndreptându-și privirea în jos, a început să scrie pe pământ. Iritați de întârzierea și aparenta Lui nepăsare, acuzatorii s-au apropiat, făcându-L atent asupra situației. Dar, când privirea lor, urmărind-o pe a lui Iisus, a căzut pe pământul de la picioarele Lui, expresia feței lor s-a schimbat. Acolo, în fața lor, erau scrise păcatele ascunse ale vieții lor. Privitorii au văzut schimbarea bruscă de pe fețele lor și s-au îngrămădit să vadă la ce se uitau cu atâta groază și rușine. Cu toată pretenția lor de respect față de lege, acuzând-o pe femeie, rabinii nesocoteau prescripțiile legii. Era datoria soțului să ia măsuri împotriva ei, și părțile vinovate trebuiau să fie pedepsite deopotrivă. Acțiunea acuzatorilor era cu totul neautorizată. Iisus i-a întâmpinat totuși pe terenul lor. Legea preciza că, în cazul pedepsei cu moartea, trebuia ca martorii să arunce primii cu piatra. Ridicându-Se acum și ațintindu-și privirea asupra bătrânilor complotiști, Iisus a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Și, aplecându-Se, a continuat să scrie pe pământ. El nu nesocotise legea dată de Moise, nici nu călcase autoritatea Romei. Acuzatorii fuseseră înfrânți. Acum, când haina pretinsei lor sfințenii fusese sfâșiată, ei au rămas în fața nemărginitei curății vinovați și condamnați. Tremurau ca nu cumva nelegiuirile ascunse ale vieții lor să fie descoperite mulțimii și unul câte unul, cu fruntea și ochii plecați, s-au furișat, lăsându-și victima singură cu Mântuitorul milostiv. Iisus S-a ridicat și, privind la femeie, a zis: „Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?” „Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Și Iisus i-a zis: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești”. Femeia stătuse în fața lui Iisus tremurând de frică. Cuvintele Lui: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea” au sunat pentru ea ca o sentință la moarte. Nu îndrăznea să ridice ochii către fața Mântuitorului, ci își aștepta soarta în tăcere. Cu inima cuprinsă de uimire, a văzut cum acuzatorii ei se îndepărtează fără cuvânt și plini de neliniște; apoi au ajuns la urechile ei aceste cuvinte: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești”. Cu inima zdrobită, ea s-a aruncat la picioarele lui Iisus, exprimându-și printre suspine iubirea plină de recunoștință și mărturisindu-și păcatele cu lacrimi amare. Acesta a fost pentru ea începutul unei vieți noi, o viață de curăție și pace, devotată în slujba lui Dumnezeu. În ridicarea acestui suflet căzut, Iisus a săvârșit o minune mai mare decât vindecarea celei mai rele boli trupești. El a vindecat boala spirituală care duce la moarte veșnică. Femeia aceasta pocăită a devenit una dintre cele mai statornice urmașe ale Lui. Prin iubire și devotament, pline de sacrificiu de sine, ea și-a exprimat recunoștința față de harul Lui iertător. Iertând-o pe această femeie și încurajând-o să ducă o viață mai bună, caracterul lui Iisus strălucește în frumusețea neprihănirii desăvârșite. Deși nu acoperă păcatul, nici nu micșorează simțul vinovăției, El nu caută să condamne, ci să mântuiască. Lumea avea numai dispreț și batjocură pentru femeia aceasta păcătoasă, dar Iisus îi spune cuvinte de mângâiere și nădejde. Cel nepătat are milă de slăbiciunea celui păcătos și-i întinde o mână de ajutor. În timp ce fariseii ipocriți acuză, Iisus îi zice: „Du-te și să nu mai păcătuiești”. Nu este un adevărat urmaș al lui Hristos acela care, întorcând privirea, se îndepărtează de cel care a greșit, lăsându-l să-și urmeze neîmpiedicat calea spre ruină. Cei care se grăbesc să-i acuze pe alții și, plini de râvnă, îi aduc în fața justiției sunt adesea mai vinovați în propria viață decât cei pe care îi acuză. Oamenii îl urăsc pe păcătos, în timp ce iubesc păcatul. Hristos urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos. Acesta va fi spiritul celor care Îl urmează. Iubirea creștină este înceată la mustrare, grăbită să observe pocăința, gata să ierte, să încurajeze, să-l așeze pe cel greșit pe calea sfințeniei și să-i întărească pașii pe acest drum.</p><p><strong>50 — „Lumina lumii”:</strong></p><p>„Iisus le-a vorbit din nou și a zis: Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” Când a spus aceste cuvinte, Iisus Se afla în curtea templului, unde aveau loc slujbele de la Sărbătoarea Corturilor. În mijlocul acestei curți se ridicau doi stâlpi înalți, cu candelabre mari. După jertfa de seară, erau aprinse toate lămpile, care își răspândeau lumina asupra Ierusalimului. Ceremonia aceasta era în amintirea stâlpului de lumină care călăuzise pe Israel în pustie și mai era privită ca vestind venirea lui Mesia. Seara, când se aprindeau lămpile, curtea era plină de voie bună. Oameni încărunțiți, preoții templului și conducătorii poporului se uneau în dansuri festive, în sunetul muzicii instrumentelor și cântărilor leviților. Prin iluminarea Ierusalimului, poporul își exprima nădejdea în venirea lui Mesia, care avea să-și reverse lumina asupra lui Israel. Dar, pentru Iisus, scena avea un înțeles mai profund. După cum lămpile strălucitoare ale templului luminau totul în jurul lor, așa și Hristos, izvorul luminii spirituale, luminează în întunericul lumii. Cu toate acestea, simbolul nu era desăvârșit. Luminătorul cel mare, pe care mâna Sa îl așezase în Ceruri, era o reprezentare mai corectă a slavei misiunii Sale. Era dimineață. Soarele tocmai răsărise deasupra Muntelui Măslinilor, razele lui dădeau o strălucire orbitoare palatelor de marmură și luminau aurul zidurilor templului, când Iisus, arătând către acest tablou, a zis: „Eu sunt Lumina lumii”. Unul dintre cei care au fost martori la scena aceasta a reluat mai târziu cuvintele Mântuitorului în acest pasaj sublim: „În El era viața și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o”. „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume.” (Ioan 1, 4.5.9.). Și multă vreme după ce Iisus Se înălțase la Cer, Petru, de asemenea, scriind sub iluminarea Duhului Sfânt, a reamintit simbolul folosit de Hristos: „Și avem cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre.” (2 Petru 1, 19.). Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. La început, Cuvântul creator a făcut ca lumina să lumineze în întuneric. Lumina a fost ascunsă în stâlpul de nor, ziua, și în stâlpul de foc, noaptea, călăuzind marile oștiri ale lui Israel. Lumina a strălucit cu măreție înfricoșătoare în jurul Domnului, pe Muntele Sinai. Lumina se odihnea deasupra capacului chivotului din templu. Lumina a umplut Templul lui Solomon, la inaugurarea lui. Lumina a strălucit pe dealurile Betleemului, când îngerii au adus păstorilor care privegheau vestea mântuirii. Dumnezeu este lumină și, în cuvintele: „Eu sunt Lumina lumii”, Hristos declară unitatea Lui cu Dumnezeu și legătura Sa cu întreaga familie omenească. El a fost Acela care la început a făcut ca lumina să „strălucească în întuneric.” (2 Corinteni 4, 6.). El este lumina soarelui, a lunii și a stelelor. El era lumina spirituală care a luminat asupra lui Israel în simbol, în ceremonii și profeție. Dar lumina n-a fost dată numai lui Israel. După cum razele soarelui pătrund până în cele mai îndepărtate colțuri ale pământului, astfel și lumina Soarelui dreptății luminează asupra oricărui suflet. „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.” Lumea și-a avut marii ei învățători, bărbați cu o inteligență uriașă și cu o minunată putere de observație, oameni ale cărora cuvinte au stimulat cugetarea și au scos la iveală domenii vaste de cunoaștere; și acești bărbați au fost onorați ca fiind conducătorii și binefăcătorii neamului lor. Dar aici este Unul mai presus de ei. „Tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1, 12.18.). Putem să urmărim șirul marilor învățați ai lumii până acolo unde se întind rapoartele omenești; dar Lumina a fost înainte de ei. După cum luna și planetele sistemului solar strălucesc prin lumina reflectată de la soare, tot astfel, în măsura în care învățătura lor este adevărată, cugetătorii cei mari ai lumii reflectă razele Soarelui neprihănirii. Fiecare perlă a cugetării, fiecare scânteiere a inteligenței sunt de la Lumina lumii. În zilele noastre, auzim mult despre o „înaltă educație”. Dar adevărata „înaltă educație” este dată de Acela „în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”. „În El era viața, și viața era lumina oamenilor.” (Coloseni 2, 3; Ioan 1, 4.). „Cine Mă urmează pe Mine”, a zis Iisus, „nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” În cuvintele: „Eu sunt Lumina lumii”, Iisus S-a declarat ca fiind Mesia. În templul în care Hristos învăța acum, bătrânul Simeon vorbise despre El, numindu-L „lumina care să lumineze neamurile și slava poporului Tău Israel.” (Luca 2, 32.). Prin aceste cuvinte, el aplica la Iisus o profeție cunoscută de tot Israelul. Prin profetul Isaia, Duhul Sfânt declarase: „Este prea puțin lucru să fii Robul Meu, ca să ridici semințiile lui Iacov, și să aduci înapoi rămășițele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.” (Isaia 49, 6.). Profeția aceasta era înțeleasă de toți ca vorbind despre Mesia și, când Iisus a zis: „Eu sunt Lumina lumii”, oamenii nu puteau să nu recunoască afirmația Sa că El este Cel Făgăduit. Pentru farisei și conducători, această afirmație părea o îndrăzneală plină de aroganță. Ei nu puteau să tolereze ca un om asemenea lor să aibă astfel de pretenții. Făcându-se că nu au auzit cuvintele Sale, ei au întrebat: „Cine ești Tu?” Ei stăruiau să-L forțeze să declare că El este Hristosul. Înfățișarea și lucrarea Lui se deosebeau așa de mult de așteptările poporului, încât vrăjmașii Săi înverșunați credeau că, dacă El ar fi afirmat în mod direct că El este Mesia, ar fi fost lepădat ca un impostor. Dar la întrebarea lor: „Cine ești Tu”, Iisus a răspuns: „Ceea ce de la început vă spun că sunt.” (Ioan 8, 25.). Ceea ce se descoperise în cuvintele Lui era vădit și în caracterul Său. El era întruparea adevărurilor pe care le învăța. „Nu fac nimic de la Mine”, a continuat El, „ci vorbesc după cum M-a învățat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” El n-a căutat să aducă dovezi sau argumente în favoarea mesianității Sale, ci a arătat unitatea Sa cu Dumnezeu. Dacă mintea lor ar fi fost deschisă față de iubirea lui Dumnezeu, ei L-ar fi primit pe Iisus. Mulți dintre ascultătorii Lui erau atrași către El prin credință, și lor le-a zis: „Dacă rămâneți în Cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi”. Aceste cuvinte i-au ofensat pe farisei. Trecând cu vederea îndelunga supunere a neamului lor sub jug străin, ei au strigat cu mânie: „Noi suntem sămânța lui Avraam, și n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: Veți fi slobozi!” Iisus a privit la acești sclavi ai răutății, oameni ale căror gânduri erau pornite spre răzbunare, și a răspuns trist: „Adevărat vă spun că oricine trăiește în păcat este rob al păcatului”. Ei se aflau în cel mai rău fel de robie — stăpâniți de duhul cel rău. Orice om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri. El nu-și aparține. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai dezgustătoare robie. Lui nu i se îngăduie să vadă frumusețea adevărului, deoarece mintea lui este sub stăpânirea lui Satana. În timp ce, cu îngâmfare, se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăți, el ascultă de voința domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătușele care țin sufletul în robia păcatului. „Dacă Fiul vă va face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi.” „Legea Duhului de viață în Hristos Iisus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții.” (Romani 8, 2.). În lucrarea de mântuire, nu există constrângere. Nu este folosită nicio forță exterioară. Sub influența Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. În schimbarea care are loc, atunci când omul se predă lui Hristos, se află simțământul celei mai înalte libertăți. Izgonirea păcatului este o acțiune a voinței noastre. Este adevărat, nu avem putere să ne eliberăm de sub stăpânirea lui Satana, dar, când dorim să fim eliberați din păcat și, în marea noastră nevoie, strigăm după o putere din afară și mai presus de noi, puterile noastre sunt îmbibate cu energia divină a Duhului Sfânt și ele ascultă de poruncile lui Dumnezeu, împlinind astfel voința Sa. Singura condiție prin care este posibilă libertatea omului este aceea de a deveni una cu Hristos. „Adevărul vă va face slobozi” și Hristos este adevărul. Păcatul poate să triumfe numai prin slăbiciunea minții și prin distrugerea libertății sufletului. Supunerea față de Dumnezeu înseamnă refacerea omului — readucerea lui la slava și demnitatea de om. Legea divină față de care sunt aduși în supunere este „legea slobozeniei.” (Iacov 2, 12.). Fariseii declaraseră că ei sunt copiii lui Avraam. Iisus le-a spus că această pretenție putea fi susținută numai făcând lucrările lui Avraam. Adevărații copii ai lui Avraam aveau să trăiască la fel ca el, o viață de ascultare de Dumnezeu. Ei n-ar fi căutat să-L omoare pe Acela care rostea adevărul dat de Dumnezeu. Complotând împotriva lui Hristos, rabinii nu făceau faptele lui Avraam. Simpla descendență din Avraam nu avea nicio valoare. Fără o legătură spirituală cu el, care s-ar fi descoperit în manifestarea aceluiași spirit și săvârșirea acelorași fapte, ei nu erau copiii lui. <strong>Principiul acesta rămâne valabil și într-o problemă care a agitat multă vreme lumea creștină — problema succesiunii apostolice. Descendența din Avraam era dovedită nu prin nume și legături de rudenie, ci prin asemănarea în caracter. Tot astfel și succesiunea apostolică se întemeiază nu pe transmiterea autorității ecleziastice, ci pe înrudirea spirituală. O viață condusă de spiritul apostolilor, de spiritul, credința și învățătura adevărului predicat de ei — aceasta este dovada adevărată a succesiunii apostolice. Aceasta este ceea ce face din oameni urmași ai primilor învățători ai Evangheliei.</strong> Iisus a tăgăduit că iudeii erau fiii lui Avraam. El a zis: „Voi faceți faptele tatălui vostru”. Batjocoritori, ei au răspuns: „Noi nu suntem copii născuți din desfrânare; avem un singur Tată, pe Dumnezeu”. Cuvintele acestea, ca aluzie la împrejurările nașterii Sale, intenționau să fie ca un atac împotriva lui Hristos în fața acelora care începuseră să creadă în El. Iisus nu a luat seama la această insinuare josnică și a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu”. Faptele dovedeau legătura lor cu acela care era un mincinos și un ucigaș. „Voi aveți de tată pe diavolul”, le-a zis Iisus, „și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș; și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Pentru că spun adevărul, nu Mă credeți”. (Ioan 8, 44.45.). Faptul că Iisus spunea adevărul, și îl spunea cu atâta siguranță, era motivul pentru care El nu era primit de conducătorii iudeilor. Adevărul era acela care îi ofensa pe acești oameni plini de îndreptățire de sine. Adevărul demasca falsitatea rătăcirii, condamna învățătura și practicile lor și era rău primit. Mai bine închideau ochii față de adevăr decât să se umilească și să-și mărturisească rătăcirea. Nu iubeau adevărul. Nu-l doreau, cu toate că era adevăr. „Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeți?” Zi după zi, vreme de trei ani, vrăjmașii Îl urmăriseră pe Hristos, căutând să găsească o pată în caracterul Său. Satana și toată confederația răului căutaseră să-L biruie, dar nu găsiseră în El nimic prin care să câștige un avantaj. Până și demonii erau constrânși să mărturisească: „Ești Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1, 24.). Iisus a trăit legea în fața Cerului, în fața lumilor necăzute și în fața oamenilor păcătoși. Înaintea îngerilor, a oamenilor și a demonilor, El rostise, fără să poată fi contrazis, cuvinte care de pe orice alte buze ar fi fost o hulă: „Totdeauna fac ce-I este plăcut”. Faptul că iudeii nu L-au primit pe Hristos, deși n-au putut găsi niciun păcat în El, dovedea că ei înșiși nu mai aveau legătură cu Dumnezeu. Ei nu recunoșteau glasul Lui în mesajul Fiului Său. Ei gândeau că-L judecă pe Hristos, dar, lepădându-L, pronunțau o sentință asupra lor. „Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu”, a zis Iisus; „voi de aceea n-ascultați, pentru că nu sunteți din Dumnezeu”. Învățătura este adevărată pentru toate timpurile. Mulți oameni, a căror plăcere este să ia în râs, să critice și să caute în Cuvântul lui Dumnezeu ceva pe care să-l pună la îndoială, cred că dau dovadă de gândire independentă și de agerime mintală. Se socotesc judecătorii Bibliei, când adevărul este acela că ea se judecă singură. Ei dau dovadă că nu sunt în stare să aprecieze adevărurile care își au obârșia în Cer și cuprind în ele veșnicia. Ei nu sunt cuprinși de teamă în prezența neprihănirii lui Dumnezeu, care se ridică în fața lor ca un munte înalt. Ei aleargă după vreascuri și paie și prin aceasta trădează o fire mărginită și pământească, o inimă care pierde repede puterea de a-L aprecia pe Dumnezeu. Acela a cărui inimă a răspuns la atingerea divină va căuta lucrurile acelea care vor spori cunoștința de Dumnezeu și-i vor curăți și înălța caracterul. După cum o floare se întoarce către soare, ca razele strălucitoare să aducă la iveală culorile frumuseții, tot astfel sufletul se va întoarce către Soarele neprihănirii, ca lumina cerului să poată înfrumuseța caracterul cu minunatele trăsături ale caracterului lui Hristos. Iisus a continuat, arătând puternicul contrast dintre atitudinea iudeilor și aceea a lui Avraam: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat”. Avraam dorise foarte mult să-L vadă pe Mântuitorul făgăduit. El a înălțat cea mai arzătoare rugăciune, cerând ca, înainte de a muri, să poată vedea pe Mesia. Și L-a văzut pe Hristos. Lui i s-a dat o lumină supranaturală și a recunoscut caracterul divin al lui Hristos. A văzut ziua Lui și s-a bucurat. I s-a dat privilegiul să întrezărească jertfa divină pentru păcat. În propria experiență, el a trăit o exemplificare a acestui sacrificiu, când a primit porunca: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac și adu-l ardere de tot.” (Geneza 22, 2.). El l-a pus pe fiul făgăduinței pe altarul de jertfă, fiul în care erau adunate toate nădejdile lui. Apoi, în timp ce ședea alături de altar, având cuțitul ridicat, gata să asculte de porunca lui Dumnezeu, a auzit un glas din cer, zicând: „Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (Geneza 22, 12.). Prin această încercare grozavă a trebuit să treacă Avraam, ca să poată vedea ziua lui Hristos și să-și dea seama de marea iubire a lui Dumnezeu pentru lume — atât de mare, încât, pentru a o ridica din degradarea ei, a dat pe unicul Său Fiu la cea mai rușinoasă moarte. Avraam a învățat de la Dumnezeu lecția cea mai mare, care a fost dată celor muritori. Rugăciunea lui de a-L vedea pe Hristos înainte de a muri a fost ascultată. L-a văzut pe Hristos, a văzut tot ce pot vedea cei muritori și să trăiască. Consacrându-se pe deplin, el a fost în stare să înțeleagă viziunea despre Hristos ce i-a fost dată. I s-a arătat că, dând pe unicul Său Fiu spre a-i salva pe păcătoși de la ruina veșnică, Dumnezeu făcea un sacrificiu mare și minunat, mai presus de ce ar fi putut face vreun om. Experiența lui Avraam dă răspunsul la întrebarea: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viței de un an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu?” (Mica 6, 6.7.). În cuvintele lui Avraam: „Fiule, Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot” (Geneza 22, 8) și în măsurile luate de Dumnezeu pentru a pune o jertfă în locul lui Isaac, se declară că niciun om nu poate săvârși ispășirea de sine. Sistemul păgân de jertfe nu putea fi cu niciun chip primit de Dumnezeu. Niciun tată nu trebuie să ofere pe fiul său sau pe fiica sa ca jertfă pentru păcat. Numai Fiul lui Dumnezeu poate să poarte vinovăția lumii. Prin suferința sa, Avraam a ajuns să contemple lucrarea de sacrificiu a Mântuitorului. Dar Israel nu voia să înțeleagă ceea ce era așa de potrivnic inimii lor îngâmfate. Cuvintele lui Hristos cu privire la Avraam nu căpătau pentru ascultătorii Lui nicio semnificație adâncă. Fariseii vedeau în ele numai un motiv de luat în râs. Ei au răspuns cu dispreț, ca și cum ar fi vrut să dovedească faptul că Iisus este fără minte: „N-ai nici cincizeci de ani și ai văzut pe Avraam?” Cu solemnă demnitate, Iisus a răspuns: „Adevărat, adevărat vă spun, că mai înainte să se nască Avraam EU SUNT”. Tăcerea s-a așternut asupra acelei adunări. Numele lui Dumnezeu, descoperit lui Moise pentru a exprima ideea prezenței veșnice, fusese pretins de acest Învățător galilean ca aparținându-I. El Se anunțase ca fiind Cel existent prin Sine Însuși, Cel făgăduit lui Israel, „a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.” (Mica 5, 2.). Din nou au strigat preoții și rabinii împotriva lui Iisus, zicând că hulește. Afirmația Sa că este una cu Dumnezeu îi iritase mai înainte până acolo, încât voiau să-I ia viața, iar după câteva luni au și spus lămurit: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă, și pentru că Tu, care ești om, Te faci Dumnezeu.” (Ioan 10, 33.). Pentru că era și susținea că este Fiul lui Dumnezeu, ei erau hotărâți să-L distrugă. Acum, mulți dintre oamenii care erau de partea preoților și rabinilor au luat pietre să arunce în El. „Dar Iisus S-a făcut nevăzut și a ieșit din templu, trecând prin mijlocul lor.” „Când trecea, Iisus a văzut un orb din naștere. Ucenicii Lui L-au întrebat: Învățătorule, cine a păcătuit, omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui; ci s-a născut așa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ și a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta și a zis: Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului (care tălmăcit înseamnă trimis). El s-a dus, s-a scăldat și s-a întors văzând bine.” În general, iudeii credeau că păcatul este pedepsit în viața aceasta. Orice suferință era privită ca pedeapsă pentru vreo faptă rea, fie a suferindului, fie a părinților lui. Este adevărat că orice suferință vine din călcarea Legii lui Dumnezeu, dar adevărul acesta fusese răstălmăcit. Satana, autorul păcatului și al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferințele și moartea vin de la Dumnezeu — ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela asupra căruia căzuse vreo suferință sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra și povara de a fi privit ca un mare păcătos. În felul acesta, era pregătită calea între iudei să-L lepede pe Iisus. Acela care „suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui” era privit de iudei ca fiind „pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit”; și ei și-au întors fața de la El. (Isaia 53, 4.3.). Dumnezeu dăduse o învățătură pentru a contracara mentalitatea aceasta. Istoria vieții lui Iov arătase că suferința este adusă de Satana, dar că, prin ea, Dumnezeu Își aduce la îndeplinire planurile harului Său. Dar Israel n-a înțeles învățătura. Aceeași eroare, pentru care Dumnezeu i-a mustrat pe prietenii lui Iov, a fost repetată de iudei când L-au lepădat pe Hristos. Credința iudeilor cu privire la relația dintre păcat și suferință era împărtășită și de ucenicii lui Hristos. În timp ce le-a corectat rătăcirea, Iisus nu le-a explicat cauza suferinței omului, ci le-a spus care va fi urmarea. Din cauza ei, urma să se descopere puterea lui Dumnezeu. „Cât timp sunt în lume”, a zis El, „sunt Lumina lumii.” Apoi, după ce a uns ochii orbului, l-a trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului, și vederea omului a fost restabilită. În felul acesta, Iisus a răspuns la întrebarea ucenicilor în mod practic, după cum răspundea de obicei la toate întrebările care I se puneau din curiozitate. Ucenicii nu erau chemați să discute cine a păcătuit sau n-a păcătuit, ci să înțeleagă puterea și mila lui Dumnezeu manifestate, dând orbului vederea. Era ușor de înțeles că nu era putere de vindecare în tină sau în scăldătoarea la care orbul a fost trimis să se spele, ci puterea era în Hristos. Fariseii nu puteau fi decât uimiți de vindecare. Totuși, erau plini de ură mai mult ca oricând, deoarece minunea fusese săvârșită în zi de Sabat. Vecinii tânărului și cei care îl cunoscuseră mai înainte, pe când era orb, ziceau: „Nu este acesta cel ce ședea și cerșea?” Ei priveau la el cu îndoială, deoarece, de când i se deschiseseră ochii, înfățișarea lui se schimbase și se făcuse mai strălucitoare și el părea un alt om. Întrebarea aceasta trecea de la unul la altul. Unii ziceau: „El este”; alții: „Seamănă cu el”. Dar cel care primise marea binecuvântare a pus capăt discuției, zicând: „Eu sunt”. El le-a povestit apoi despre Iisus și despre felul în care fusese vindecat și ei au întrebat: „Unde este omul acela?” El a răspuns: „Nu știu”. Apoi l-au adus în fața unui sfat al fariseilor. Din nou omul a fost întrebat cum își recăpătase vederea. „El le-a zis: Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat și văd.” Atunci, unii dintre farisei au început să zică: „Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ține Sabatul”. Fariseii sperau să demonstreze că Iisus este păcătos și deci nu este El Mesia. Ei nu știau că tocmai Cel care făcuse Sabatul și cunoștea toate îndatoririle față de ziua sfântă era Acela care îl vindecase pe orb. Ei se arătau foarte zeloși pentru păzirea Sabatului, dar plănuiau uciderea tocmai în ziua aceea. Mulți erau adânc mișcați auzind despre această minune și erau convinși că Acela care deschisese ochii orbului era mai mult decât un om obișnuit. Ca răspuns la acuzația că Iisus era un păcătos, pentru că nu ținea ziua Sabatului, ei spuseseră: „Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?” Rabinii au făcut din nou apel la orb: „Tu ce zici despre El în privința faptului că ți-a deschis ochii?” „Este un prooroc”, le-a spus el. Fariseii susțineau că omul nu se născuse orb și deci că nu-și dobândise vederea acum. I-au chemat pe părinții lui și i-au întrebat, zicând: „Acesta este fiul vostru care spuneți că s-a născut orb?” Omul însuși era acolo și declara că fusese orb și că își căpătase vederea, dar fariseii mai bine ar fi tăgăduit dovezile știute chiar de ei decât să admită că greșeau. Atât de puternică este prejudecata, atât de diformă este neprihănirea fariseică! Fariseii mai aveau o singură speranță, și anume să-i intimideze pe părinții omului. Cu aparentă sinceritate, ei au întrebat: „Cum dar vede acum?” Părinții se temeau să nu se compromită, deoarece se hotărâse ca oricine va mărturisi că Iisus este Hristosul „să fie dat afară din sinagogă”, adică să fie exclus din sinagogă treizeci de zile. În acest timp, nici copiii nu puteau fi circumciși, nici morții nu puteau să fie plânși în casa celui vinovat. Condamnarea aceasta era privită ca o mare nenorocire și, dacă cel vinovat nu se pocăia, urma o pedeapsă și mai grea. Deși marea lucrare săvârșită pentru fiul lor îi convinsese pe părinți, ei au răspuns: „Știm că acesta este fiul nostru și că s-a născut orb. Dar cum vede acum sau cine i-a deschis ochii nu știm. Întrebați-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l privește”. În felul acesta, au aruncat orice răspundere de la ei asupra fiului lor, deoarece nu îndrăzneau să-L mărturisească pe Hristos. Dilema în care erau prinși fariseii, îndoiala și prejudecata lor, refuzul de a recunoaște fapte concrete deschideau ochii mulțimii, mai ales ai oamenilor de rând. Deseori Iisus săvârșea minunile Sale în public și lucrarea Lui era totdeauna aceea de a alina suferința. Întrebarea care stăruia în multe minți era: Ar face Dumnezeu asemenea fapte mărețe printr-un înșelător, cum susțineau fariseii că era Iisus? Discuția devenea tot mai aprinsă de ambele părți. Fariseii vedeau că ei înșiși fac publicitate faptei lui Iisus. Nu puteau să tăgăduiască minunea. Orbul era plin de bucurie și recunoștință; el privea lucrurile minunate ale naturii și era plin de încântare văzând frumusețea pământului și a cerului. El le-a povestit fără sfială experiența sa fariseilor și ei au încercat iarăși să-l aducă la tăcere, zicând: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi știm că Omul acesta este un păcătos”. Adică: Nu mai spune că Omul acesta ți-a dat vederea. Dumnezeu a făcut lucrul acesta. Orbul a răspuns: „Dacă este un păcătos, nu știu; eu una știu: că eram orb și acum văd”. Atunci au întrebat iarăși: „Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?” Prin multe vorbe au încercat să-l încurce, așa încât să-l facă să creadă că s-a înșelat. Satana și îngerii lui erau de partea fariseilor și uneau puterile și iscusința lor cu mintea omenească, pentru a contracara influența lui Hristos. Ei încercau să șteargă convingerile care se tot adânceau în multe minți. Dar și îngerii lui Dumnezeu se aflau acolo, pentru a-l întări pe omul a cărui vedere fusese redată. Fariseii nu-și dădeau seama că au de-a face cu altcineva, nu numai cu omul needucat, care se născuse orb; ei nu Îl cunoșteau pe Acela cu care se luptau. Lumina dumnezeiască strălucea în adâncul sufletului celui orb. În timp ce fățarnicii aceștia încercau să-l facă să-și piardă credința, Dumnezeu l-a ajutat să arate, prin puterea și ascuțimea răspunsurilor, că nu poate fi prins în cursă. El a răspuns: „Acum v-am spus, și n-ați ascultat, pentru ce voiți să mai auziți încă o dată? Doar n-ați vrea să vă faceți și voi ucenicii Lui!” Ei l-au ocărât și au zis: „Tu ești ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Știm că Dumnezeu a vorbit prin Moise, dar Acesta nu știm de unde este”. Domnul Iisus știa prin ce are de trecut omul și i-a dat har și cuvinte, încât a devenit un martor pentru Hristos. El le-a răspuns fariseilor în cuvinte care erau o mustrare tăioasă pentru cei care îi puseseră întrebări. Ei pretindeau că sunt tălmăcitorii Scripturilor, călăuze religioase ale neamului; cu toate acestea, în fața lor era Cineva care săvârșea minuni, și ei mărturiseau pe față că nu cunosc nici care este izvorul puterii Lui, nici natura sau pretențiile Lui. „Aici este mirarea”, le răspunse omul, „că voi nu știți de unde este, și totuși El mi-a deschis ochii. Știm că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși; ci dacă cineva este temător de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.” Omul îi întâmpinase pe anchetatorii săi pe terenul lor. Logicii lui nu i se puteau împotrivi. Fariseii erau înmărmuriți și au tăcut, încurcați, de cuvintele lui bine spuse și hotărâte. Pentru câteva clipe, s-a făcut tăcere. Apoi preoții și rabinii, încruntați, și-au strâns hainele pe ei, ca și cum s-ar fi temut să nu se molipsească prin atingerea de el; ei au scuturat praful de pe picioare și l-au acuzat cu patimă: „Tu ești născut cu totul în păcat și vrei să ne înveți pe noi?” Și l-au excomunicat. Iisus a auzit ce i se făcuse și, întâlnindu-l curând după aceea, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Pentru întâia oară orbul a privit fața Celui care îl vindecase. În fața consiliului, îi văzuse pe părinții săi tulburați și înspăimântați; văzuse fața încruntată a rabinilor; acum, ochii săi se odihneau pe chipul iubitor și plin de pace al lui Iisus. Până acum, cu mari sacrificii, el Îl recunoscuse ca un deținător al puterii divine; acum, i se dăduse o descoperire și mai mare. La întrebarea Mântuitorului: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” orbul răspunse întrebând: „Cine este, Doamne, ca să cred în El?” Și Iisus i-a zis: „L-ai văzut și Cel care vorbește cu tine, Acela este”. Omul s-a aruncat la picioarele Mântuitorului, închinându-I-se. Nu numai vederea fizică i-a fost restabilită, ci și ochii priceperii sale fuseseră deschiși. Hristos Se descoperise sufletului său, și el L-a primit ca pe Cel trimis de Dumnezeu. Un grup de farisei s-a apropiat și, văzându-i, Iisus S-a gândit la continua lor împotrivire față de cuvintele și faptele Sale. El a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să ajungă orbi”. Hristos venise pentru a deschide ochii orbilor, pentru a da lumină celor ce stăteau în întuneric. El declarase că este Lumina lumii, și minunea săvârșită cu puțin înainte dădea dovadă despre misiunea Sa. Oamenii care L-au văzut pe Mântuitorul la întâia venire erau favorizați față de cei dinaintea lor, prin faptul că fuseseră martori la o mai mare manifestare a prezenței divine decât oricând până atunci. Cunoașterea lui Dumnezeu se descoperise mai limpede. Dar tocmai în această descoperire oamenii erau judecați. Caracterul lor era încercat și soarta lor hotărâtă. Manifestarea puterii divine, care îi redase orbului și vederea fizică, și pe cea spirituală, îi lăsase pe farisei într-un întuneric și mai adânc. Câțiva dintre ascultătorii Săi, simțind că vorbele lui Hristos îi vizau și pe ei, au întrebat: „Doar n-om fi și noi orbi?” Iisus răspunse: „Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat”. Dacă Dumnezeu nu v-ar fi dat posibilitatea să vedeți adevărul, neștiința voastră nu ar fi atras nicio condamnare. „Dar acum ziceți: Vedem.” Voi vă credeți în stare să vedeți și să lepădați singurele mijloace prin care ați putea primi vederea. Pentru toți cei care își dau seama de nevoia lor, Hristos a venit cu ajutor nemărginit. Dar fariseii nu voiau să-și mărturisească nicio nevoie; ei refuzau să vină la Hristos și de aceea erau lăsați în orbire, orbire pentru care ei singuri erau vinovați. Iisus a zis: „Păcatul vostru rămâne”.</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=86189f2b4a40" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[TEROAREA STALINISTĂ ÎN RSS MOLDOVENESCĂ-PRIMA PARTE.]]></title>
            <link>https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/teroarea-stalinist%C4%83-%C3%AEn-rss-moldovenesc%C4%83-prima-parte-67fb5c2ed8e7?source=rss-65e80273e0e6------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/67fb5c2ed8e7</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Balutescu Marius Petrisor]]></dc:creator>
            <pubDate>Fri, 22 May 2020 12:44:39 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2020-05-22T12:44:39.607Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p><strong>TEROAREA STALINISTĂ ÎN RSS MOLDOVENESCĂ-PRIMA PARTE.</strong></p><p>Teroarea stalinistă în RSS Moldovenească a avut caracteristici specifice Gulagului din URSS, în care factorul etnic a jucat, direct sau indirect, un rol deloc neglijabil. O deosebire importantă faţă de România, este că în Moldova sovietică cetăţenii puteau să se identifice drept ruşi, ucraineni, evrei, găgăuzi, bulgari etc., dar în niciun caz drept români. Simplu fapt de a spune că eşti român era calificată drept acţiune împotriva statului sovietic, etichetată ca naţionalism, ca atentat împotriva integrităţii teritoriale a statului sovietic şi pedepsită conform articolului 71 al Codului Penal al RSS Moldoveneşti. În perioada stalinistă, simplu fapt de aţi asuma identitatea românească era sancţionat, de regulă, cu deportarea în Siberia. După moartea lui Stalin, a fi român în RSSM era considerat în continuare o crimă, dar susceptibilă de o pedeapsă mai puţin aspră — ostracizarea din societate. Chiar folosirea alfabetului latin, după cum se ştie, cădea sub incidenţa acţiunilor antisovietice, inclusiv după 1953. Cazul cel mai cunoscut este acela al lui <strong>Victor Stratan</strong>, când, în 1967, fiind doctorand la catedra comunismului ştiinţific de la Universitatea din Chişinău şi membru al comisiei de examen de stat, semnează din neatenţie câteva diplome în litere latine. Drept urmare, este exmatriculat de la doctorat şi marginalizat pentru totdeauna din sistemul de învăţământ. Regimul sovietic le-a recunoscut dreptul de a se identifica ca atare numai românilor din Bucovina de Nord, parte întrucât aceştia aveau o conştiinţă naţională românească ridicată interiorizată la nivel de masă încă la 1918, datorită moştenirii imperiale habsburgice care a încurajat crearea identităţilor naţionale moderne pentru a le contrapune mai lesne una împotriva alteia (împotriva celei ucrainiene, în cazul Bucovinei). Pe de altă, prin includerea Bucovinei de Nord în componenţa Ucrainei, se considera că odată lipsiţi de instituţii naţionale proprii, asimilarea românilor se va produce de la sine. Prin comparaţie, basarabenii aveau o identitate modernă românească foarte scăzută la 1918, datorită realităţilor din Imperiul Țarist, fiind vorba mai ales de lipsa unor marcheri identitari, precum religia, rusificarea clerului şi elitelor în general, nivelul redus de alfabetizare şi urbanizare al populaţiei etc. În acelaşi timp, anii interbelici, când în provincie a existat o stare aproape permanentă de asediu, datorată unor factori externi şi interni, n-a constituit cea mai favorabilă perioadă de inculcare a unui sentiment modern, transregional, de identificare naţională. Identificarea premodernă a basarabenilor drept moldoveni a fost de aceea exploatată de sovietici, şi nu inventată de ei. Cu alte cuvinte, Moscova a încurajat prin diferite mijloace ridicarea identităţii regionale moldoveneşti la statutul unei identităţi etno-naţionale. Acest lucru a devenit mai evident după 1944, când România a intrat în sfera de influenţă a Moscovei, iar din decembrie 1947 a devenit „democraţie populară” în stil sovietic. Dacă în perioada interbelică justificarea pretenţiei asupra Basarabiei era formulată mai des în logica ideologiei comuniste, în termeni de clasă , după comunizarea integrală a României, această argumentare este revizuită. Cu alte cuvinte, interesului geostrategic al Moscovei în regiune, în primul rând accesul la gurile Dunării şi asigurarea securităţii portului Odesa, i se acordă o acoperire conceptuală aparent coerentă, potrivit căreia moldovenii ar constitui o naţiune aparte, mai apropiată prin destin istoric şi cultură de popoarele rus, ucrainean şi alte popoare sovietice decât de naţiunea română. De aceea, pentru basarabeni Cortina de Fier a fost una dublă, una a coincis cu linia Prutului, iar alta cu cea invocată de Churchill în martie 1946 la Fulton. Despărţirea de Occident a fost astfel resimţită mai acut: de spațiul românesc, pe de-o parte; şi de Occidentul european, pe de altă parte. În ciuda moştenirii contradictorii a anilor interbelici în componenţa statului român şi a tentativei sovietice de creare a unei naţiuni deosebite de cea românească, în ultimii ani ai puterii sovietice basarabenii, profitând de glasnost, îşi afirmă identitatea lor lingvistică, culturală şi istorică pan-românească. La sfârşitul anilor 1980, înainte de revoluţia română din decembrie 1989, când România era departe de a fi un model atractiv datorită dictaturii ceauşiste, basarabenii îşi exprimă în masă ataşamentul lor faţă de identitatea românească. Argument în acest sens sunt numeroasele manifestaţii, organizate în special de <strong>Frontul Popular</strong> din Moldova, condus la vremea respectivă de poetul <strong>Ion Hadârcă</strong>, care au întrunit uneori zeci, alteori sute de mii de persoane (cum este cazul <strong>Marii Adunări Naţionale</strong> din 27 august 1989). În anii următori însă, renaşterea naţională cunoaşte un recul şi perspectiva unirii cu România este îndepărtată prin concursul unei serii de factori externi şi interni, printre care problema<strong> Transnistriei</strong> şi perpetuarea ocupaţiei ruse a raioanelor de est ale Republicii Moldova, dezastrul economic, revenirea neocomuniştilor la putere, atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti, preocuparea ambilor preşedinţi — <strong>Mircea Snegur</strong> şi, respectiv, <strong>Ion Iliescu</strong> — fiind de a menţine status-quo-ul teritorial. În ceea ce priveşte paradigma centrală a istoriografiei de la Chişinău după 1989–1990, ea este una care apreciază 1812, 1940 şi 1944 ca ani de ruptură în istoria provinciei, şi nu anii 1918 sau 1941, cum stipula istoriografia sovietică. După declararea independenţei Republicii Moldova, majoritatea absolută a istoricilor locali, cu puţine excepţii, au abordat critic şi au condamnat fărădelegile din perioada anilor 1940–1941 şi 1944–1989, precum şi tentativele sovietice de a crea o naţiune moldovenească distinctă de cea românească. Primele publicaţii la tema respectivă apar în anii Perestroikăi, iniţiate mai întâi de scriitori şi publicişti, cărora li s-au alăturat ulterior şi istoricii O excepţie notabilă o reprezintă scriitorul <strong>Ion Druţă</strong>, care a condamnat foametea din 1946–1947 încă în plină „stagnare”, în <strong>epoca brejneviană</strong>, în romanul său <strong>„Povara bunătăţii noastre”</strong> din 1968. Cenzurat iniţial la Chişinău de <strong>Ivan Bodiul</strong>, prim- secretar al Partidului Comunist din Moldova, romanul a primit însă „undă verde” la Moscova, unde apare la editura <strong>„Izvestia”,</strong> apoi la altă editură moscovită prestigioasă, <strong>„Molodaia</strong> <strong>Gvardia”.</strong> În romanul respectiv, Druţă arăta că procesul de colectivizare a decurs cu mari abateri de la „legalitatea socialistă” şi că foametea din anii 1946–1947 nu a fost cauzată în principal de secetă, ci de acţiunile autorităţilor sovietice. Mai târziu însă Druţă îşi va revizui poziţia faţă de puterea sovietică, perceptibilă încă din 1989 când este unul dintre reprezentanţii RSSM în comisia Sovietului Suprem al URSS care urma să condamne Pactul Ribbentrop-Molotov. În consecinţă, prozatorul moldovean s-a adeverit a fi un critic loial al comunismului sovietic, considerând că în ciuda unor greşeli, regimul putea fi îmbunătăţit, aşa cum au considerat unii intelectuali ruşi, precum istoricul <strong>Roy Medvedev</strong> sau publicistul disident <strong>Alexandr</strong> <strong>Zinoviev.</strong> Mai mult, prin atitudinea sa luată la congresul <strong>„Casa noastră — Republica Moldova”</strong> din 1994, Druţă justifică în mod explicit proiectul sovietic de crearea a unei naţiuni moldoveneşti diferită de cea românească, subscriind astfel retrospectiv politicii de deznaţionalizare a moldovenilor pe care a condamnat-o anterior cu atâta vehemenţă. Eşuând în aventura de a deveni „părinte fondator” al unei noi naţiuni est-romanice, Ion Druţă şi-a reformulat în ultimă instanţă viziunea sa despre lume, decizând să coboare din „căruţa naţiunii” şi să se declare „de naţionalitate creştin”. După 1989, o grupare minoritară de istorici de la Chişinău, o parte a lor fiind inspiratori ai organizaţiei şovine pro-imperiale şi antiromâneşti <strong>Interfront</strong> <strong>Unitate-Edinstvo</strong>, a încercat să perpetueze mai mult sau mai puţin explicit interpretarea sovietică asupra trecutului. În acelaşi timp este de remarcat că atunci când se adresează unui public specializat, unii autori pro-sovietici şi pro-comunişti preferă o abordare mult mai echilibrată şi documentată. Pe de altă parte, <strong>manualele şcolare de istorie naţională — Istoria românilor</strong>, aflate în circulaţie din 1990 până în 2006, la elaborarea cărora istoricii pro-sovietici n-au participat — reflectă paradigma liberală, antitotalitară în abordarea trecutului sovietic, inclusiv referitor la represiuni, deportări şi foamete, or ceea ce numim generic <strong>Gulagul basarabean</strong>. Bazele noii concepţii despre istoria naţională au fost puse prin <strong>declaraţia</strong> <strong>conferinţei internaţionale de la Chişinău</strong> din iunie 1991 şi raportul acesteia care condamna Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru Basarabia şi Bucovina de Nord. Condamnarea Pactului germano-sovietic este şi unul din argumentele de bază invocate în declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991. De aceea, orice încercare de justificare a crimelor regimului comunist sovietic în RSSM constituie, dincolo de dimensiunile sale morală şi politică, şi un atentat la adresa fundamentelor juridice ale declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova. Aceste principii au fost puse la încercare în perioada 2001–2008 de politica promovată de <strong>PCRM</strong>, partid care se reclamă continuator al PCUS. În 2006, la ordinul partidului de guvernământ, s-a introdus <strong>manualul de „istorie integrată”</strong> pentru clasa a 9-a, potrivit căruia se încerca acreditarea ideii că victimele regimului sovietic s-au datorat mai mult stalinismului văzut ca o deviere de la comunismul „adevărat” decât comunismului ca sistem politic în ansamblu. Mai mult, manualul respectiv promova concepţia că în ciuda terorii în masă, ocupaţia sovietică a avut consecinţe pozitive pentru „statalitatea moldovenească”, care ar fi fost „sugrumată” în 1918 prin Unirea cu România. Dincolo de retorica pro-europeană a PCRM, se observă o tentativă de reabilitare a celor mai retrograde concepţii ale ideologiei sovietice, de natură neostalinistă, anti-europeană şi anti-românească în egală măsură. Totodată, majoritatea memoriilor înalţilor demnitari de stat şi de partid din ex-RSSM, publicate după 1990, tind spre disculparea personal şi evitarea discutării celor mai dramatice fenomene ale comunismului sovietic, precum teroarea în masă şi politica „naţională” în Moldova sovietică. Din alt unghi de vedere, accesul la arhivele epocii era practic neîngrădit în anii imediaţi după independenţă, inclusiv la dosarele din arhivele fostului KGB de la Chişinău. Situaţia se schimbă în această privinţă odată cu victoria <strong>Partidului Democrat-Agrar</strong> la alegerile parlamentare din februarie 1994, când accesul la arhivele CC al PCM devine extrem de redus, iar dosarele KGB-ului local sunt resecretizate. Este de evidenţiat de asemenea că un număr important de dosare au fost evacuate, în ultimii ani ai puterii sovietice, la Tiraspol şi apoi la Moscova, ceea ce poate explica, cel puţin parţial, traseul politic al unor lideri ai mişcării naţionale după 1990. Din cauza accesului limitat la arhive, a numărului redus de memorii publicate şi a unei anumite amnezii a societăţii, nu există încă studii fundamentale despre elita politică în perioada sovietică, despre rolul KGB-ului în societatea basarabeană sau o analiză sistematică a perioadei din perspectivă memorialistică. Spre deosebire de România, în Republica Moldova după 1989 s-a atras o atenţie mai redusă recuperării memoriei victimelor regimului sovietic. Dacă în România există numeroase instituţii şi reviste specializate consacrate problematicii în cauză, în partea stângă a Prutului există doar două secţii minuscule de cercetare în istoria postbelică, una la <strong>Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe</strong> şi alta la <strong>Muzeul Naţional de</strong> I<strong>storie</strong>, ambele instituţii fiind comasate în 2006 cu altele, în aşa fel încât ponderea istoriei contemporane este încă şi mai diminuată decât anterior. Nu există nicio revistă specializată exclusiv în istoria contemporană. Iar o emisiune televizată cu o largă audienţă precum <strong>Memorialul Durerii</strong> a <strong>Luciei Hossu-Longhin</strong> de la TVR1 nu a existat şi este greu de imaginat că va fi inaugurată în următorii câţiva ani la televiziunea naţională a Republicii Moldova atât timp cât PCRM va deţine o influență puternică în Parkamentul de la Chișinău. Există o <strong>Asociaţie a Victimelor Regimului Totalitar comunist din Moldova</strong>, animată iniţial de regretatul disident <strong>Gheorghe Ghimpu</strong> şi condusă până 2006 de răposatul <strong>Vadim Pirogan</strong>. Memoria victimelor regimului comunist este întreţinută mai ales în rândurile profesorilor de istorie din şcoli şi a elevilor datorită acţiunilor întreprinse de <strong>Asociaţia istoricilor din Moldova</strong> (preşedinţi din 1990 fiind, pe rând<strong>, Alexandru Moşanu</strong>, <strong>Ion Ţurcanu, Pavel</strong> <strong>Parasca</strong>, <strong>Anatol Petrencu, Gheorghe Palade</strong> şi <strong>Sergiu Musteaţă</strong>, ultimul fiind ales în decembrie 2008). Este de remarcat de asemenea rolul presei de limbă română în informarea cetăţenilor asupra paginilor „albe” ale istoriei recente. În 2006, săptămânalul <strong>Jurnal de Chişinău</strong> a lansat o discuţie publică de amploare cu privire la adoptarea unei legi a lustraţiei în Republica Moldova, iniţiativă care s-a soldat cu intervievarea în perioada aprilie 2006-martie 2007 a cca. 200 personalităţi din viaţa politica şi culturală basarabeană. Majoritatea absolută au negat colaborarea lor cu KGB-ului, iar puţinii care au recunoscut-o, nu consideră aceasta drept un fenomen reprobabil. La rândul lor, ziarele <strong>Literatura şi Arta</strong>, <strong>Timpu </strong>şi <strong>Flux</strong>, revistele <strong>Contrafort, Cugetul, Destin românesc, Caiete de istorie, Clio,</strong> publică frecvent articole despre soarta victimelor regimului sovietic, contribuind astfel la perpetuarea memoriei despre represiunile comuniste. Un loc aparte în acest context îl au emisiunile postului de radio <strong>Vocea Basarabiei</strong>, în speţă emisiunile moderate de <strong>Andrei Vartic</strong> şi <strong>Anatol Petrencu</strong>, dar şi de <strong>Virgil Pâslariuc, Andrei</strong> <strong>Cuşco</strong> şi <strong>Igor Caşu</strong>, precum şi ale <strong>Europei Libere</strong>, animate de <strong>Vasile Botnaru</strong> .</p><p>Problema diferenţei dintre modul în care are loc recuperarea memoriei victimelor comunismului în România şi Republica Moldova merită, la rândul ei, un studiu special. O analiză sumară ar cuprinde durata terorii comuniste în masă de o parte şi alta a Prutului, destalinizarea întârziată în România şi adoptarea modelului chinez de revoluţie culturală la începutul anilor 1970, dublată de penuria produselor alimentare în următorul deceniu, proporţia însemnată a agenţilor Securităţii, în comparaţie cu „dezgheţul” sovietic din anii 1953–1962 de care a profitat şi RSSM, reabilitarea parţială a victimelor stalinismului în URSS începută. Nu întâmplător, chiar și în zilele noastre, o parte a basarabenilor mai fac distincţia între comunismul stalinist, care e condamnabil, şi cel de tip hruşciovian şi brejnevian, perceput în memoria colectivă ca o perioadă relativă de prosperitate. Victoria Partidului Comuniştilor la alegerile parlamentare din februarie 2001 şi martie 2005 poate fi explicabilă, fie doar parţial, şi de această atitudine a unor basarabeni, cu diferenţe notabile de la un grup etnic la altul, faţă de comunism. Pe de altă parte, mulţi au suferit atât de mult şi frica le-a intrat în „oase” pentru totdeauna, în aşa fel încât spectrul repetării terorii, în special al deportărilor, nu a dispărut cu desăvârşire nici până astăzi.</p><p><strong>RASSM, 1924–1940: „Basarabia în miniatură”:</strong> Pe parcursul întregii perioade interbelice, URSS nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu România, efectuată în urma votului Sfatului Ţării de la Chişinău din 27 martie 1918 în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare (aşa numitul <strong>principiu Lenin-Wilson</strong>). În următorii ani după Unire, Moscova întreprinde o serie de acţiuni pentru a redobândi provincia pruto-nistreană, dar în urma eşecului <strong>conferinţei româno-sovietice de la Viena</strong> şi a înăbuşirii de către armata română a <strong>rebeliunii de la Tatarbunar</strong>, decide <strong>crearea unei republici</strong> <strong>moldoveneşti dincolo de Nistru,</strong> pe teritoriul <strong>Ucrainei</strong>. Constituită la 12 octombrie 1924, cu capitala la <strong>Balta</strong>, apoi după 1929 la <strong>Tiraspol</strong>, <strong>Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească</strong> avea menirea să permanentizeze la nivel internaţional „problema basarabeană”. În opinia unui propagandist din epocă, <strong>Vladimir Dembo</strong>, RASSM nu era altceva decât „Basarabia în miniatură”. Basarabia devenea, din acest punct de vedere, o iredentă a RASSM, hotarul oficial al acesteia din urmă fiind fixat de altfel pe linia râului Prut, iar capitala — la Chişinău. Cu alte cuvinte, RASSM trebuia să devină un cap de pod în calea expansiunii sovietice în România şi Balcani, aşa cum se menţionează chiar în memoriul comuniştilor români şi basarabeni refugiaţi în URSS, din 4 februarie 1924, prin care se cerea constituirea unei republici moldoveneşti. Noua republică autonomă nu îşi justifica decât parţial denumirea, întrucât în 1925 numai 34,3 % din populaţia acesteia era alcătuită din moldoveni/români, în scădere la 28,5 % la 1939 (cca. 170 000 persoane în total). Restul populaţiei era alcătuită din ucraineni — 50,5 %, ruşi — 5,5%, evrei — 4,8 %, alte naţionalităţi — 4,7 % (în 1925). Este de asemenea de remarcat faptul că recensământul sovietic din 1926 este primul şi ultimul care îi include într-o rubrică unică pe cei care se identifică drept moldoveni şi români, deci practic recunosc apartenenţa acestora la o singură naţiune. Factorul politico-propagandistic în RASSM s-a accentuat ulterior între anii 1932–1938, când s-a operat, cu acordul personal a lui Stalin, trecerea de la scrierea chirilică la cea latină. Politica de „românizare” a fost promovată din două considerente majore: mai întâi, pentru a pregăti spioni sovietici pentru România care să cunoască limba literară românească; în al doilea rând, politica lingvistică din deceniul precedent „a săpat o prăpastie foarte adâncă între RASSM şi Basarabia încă românească, două regiuni a căror unire a constituit un obiectiv permanent al politicii sovietice”. Pe de altă parte, existenţa RASSM nu constituie un caz ieşit din comun, o strategie similară, legată atât de agenda politicii interne, cât şi de cea externă, este detectabilă în ceea ce priveşte <strong>RASS Carelă</strong>, creată la 1920 sau <strong>RASS Buriato-Mongolă</strong>, creată la 1923. Cu alte cuvinte, dacă apariţia RASSM ilustrează într-o formă mai mult sau mai puţin explicită, pretenţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice faţă de România, constituirea RASS Carelă viza Finlanda, iar declararea RASS Buriato-Mongolă — este adevărat, doar pentru o perioadă foarte scurtă — Mongolia (devenită în 1924 al doilea stat comunist din lume). Ceea ce s-a întâmplat în RASSM anticipează în multe privinţe politica sovietică după 1940 în Basarabia. În toamna anului 1932-primăvara anului 1933 au fost declarate chiabureşti 3600 familii, averea lor a fost confiscată, majoritatea ţăranilor respectivi fiind deportaţi în regiunile Arhanghelsk, Tomsk şi pe insulele Soloveţ din Marea Albă. RASSM nu este ocolită de marea foamete din anii 30 care a afectat Ucraina, nici de procesele Marii Terori, a căror victime sunt şi lideri din primul eşalon al puterii, inclusiv şeful guvernului local, <strong>Grigori Starâi</strong>, care este executat. În timp ce elita ucraineană este învinuită de spionaj în favoarea serviciile secrete poloneze şi germano-fasciste, elita din RASSM, alcătuită din reprezentanţi ai diferitor naţionalităţi, precum ruşi, ucraineni, evrei şi români, este învinuită de colaborare cu spionajul românesc. Una din acuzaţiile oficiale stipula că naţionaliştii din RASSM „aveau drept scop să rupă de URSS Moldova Sovietică şi să ducă poporul moldovenesc în robia capitaliştilor şi boierilor români. Această bandă burghezo-naţionalistă şi contrarevoluţionară desfăşura, la indicaţia Siguranţei româneşti, o activitate duşmănoasă în industrie, agricultură, pe frontul construcţiei naţional-culturale şi pe alte fronturi ale construcţiei sovietice şi economice”. Ceea ce se subînţelege prin activitate duşmănoasă pe frontul construcţiei naţional-culturale nu este altceva decât introducerea alfabetului latin în 1932 şi renunţarea de a crea o limbă moldovenească, iniţiativă care fusese coordonată anterior cu Moscova. În total, în RASSM vor fi executaţi în anii 1937–1938 nu mai puţin de 4 913 persoane. Actualmente autoproclamata <strong>Republică Moldovenească Transnistreană (RMT)</strong> se consideră moştenitoarea de drept a RASSM. Teritoriul celor două entităţi nu corespunde decât parţial: RMT are o suprafaţă de 4 163 km pătraţi, iar predecesoarea sa prezumtivă — aproape de două ori mai mult — 7230 km pătraţi. Elementul românesc în autoproclamata Transnistrie de azi era de cca. 40% în 1989, dar s-a diminuat la cca. 32% în ultimii ani (recensământul din 2004).</p><p><strong>Represiunile din primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei, 1940–1941: </strong>În articolul de față vom ilustra virulența persecuției staliniste din primii ani de ocupație. Astfel, în urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influenţă. Ca urmare, la 28 iunie 1940 Armata Roşie ocupă Basarabia, precum şi Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. O parte importantă a intelectualităţii basarabene se refugiază în România. Printre basarabenii care părăsesc provincia şi nu mai revin niciodată sau unii abia după 1989, sunt personalităţi marcante ale culturii şi ştiinţei româneşti, printre care scriitorul <strong>Paul Goma</strong>, lingvistul cu renume mondial <strong>Eugen Coşeriu</strong>, istoricii <strong>Ştefan Ciobanu, Leonid Boicu, Alexandru Boldur, Alexandru Gonţa, Victor</strong> <strong>Spinei, Ion Agrigoroaie,</strong> slavistul <strong>Vasile Harea</strong>, fizicianul <strong>Eugen Bădărău</strong> etc.. Fostul membru al Sfatului Ţării <strong>Anton Crihan</strong>, refugiat în România, apoi emigrat în SUA în 1949, revine pe locurile natale potrivit dorinţei sale ultime, pentru odihnă veşnică în 1993. În ansamblu, până în luna octombrie 1940 au obţinut repatrierea sau dreptul formal de a se repatria în România 21 000 persoane. Represiunea stalinistă a început în forță! Au fost imediat acuzaţi de trădare şi condamnaţi la deportare, în ciuda vârstei lor înaintate, 17 personalităţi de vază ale vieţii politice, dintre care foşti membri ai Sfatului Ţării, membri ai guvernului basarabean sau foşti deputaţi în Duma de Stat ţaristă: <strong>Alexandru Baltaga, Constantin Bivol, Vladimir Bodescu, Ştefan</strong> <strong>Botnarciuc, Teodosie Cojocaru, Ion Codreanu, Luca Ştirbeţ, Vasile Gafencu, Simeon Galeţchi, Ion</strong> <strong>Ignatiuc, Teodor Neaga, Emanuil Cateli, Nicolae Secară, Pantelimon Sinadino,</strong> <strong>Grigorie Turcuman, Teodor Uncu</strong>. N-au fost cruţaţi nici foşti membri ai Sfatului Ţării care au votat împotriva actului Unirii din 27 martie 1918, precum <strong>Ştefan Balamez</strong>. În ciuda opţiunii sale din 1918, acesta a lucrat în perioada interbelică în primăria Chişinăului. Sovieticii îl arestează în următoarele zile după ocupaţie şi-l condamnă la pedeapsa capitală. Unul dintre foştii membri ai Sfatului Ţării, <strong>Ion Codreanu</strong>, a fost schimbat ulterior cu <strong>Ana Pauker</strong>. Imediat după ocupaţia Basarabiei se instaurează un regim de teroare instituţionalizat. La 2 august 1940, printr-o decizie a <strong>Sovietului Suprem al URSS</strong> este creată <strong>Republica Sovietică Socialistă</strong> <strong>Moldovenească (RSSM).</strong> La sesiunea respectivă participă şi o delegaţie basarabeană, care are menirea să reprezinte „clasa muncitoare” din provincie, printre aceştia fiind <strong>Sofia Ivanovna Gorskaia</strong>, sora lui <strong>Grigori Ivanovici Kotovski</strong> (un <strong>Ceapaev</strong> al poporului „moldovenesc”), şi <strong>Iustin Nikolaevici Batişcev</strong>, ultimul fiind participant la rebeliunea de la Tatarbunar din 1924, devenit între timp preşedinte al sovietului sătesc din localitate. Din totalul delegaţilor la sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS din partea judeţelor care aveau să intre în componenţa RSSM erau 6 moldoveni, 7 ruşi şi un evreu. Spre deosebire de republicile baltice, decizia despre crearea RSSM este luată la Moscova, nu în capitala noii republici unionale. Ziarul <strong>„Pravda”</strong> din 7 iulie 1940 presupunea că va avea loc o unire a Basarabiei cu Republica Autonomă Moldovenească, dar liderii bolşevici s-au decis în ultimă instanţă pentru un alt scenariu. Numai 6 din cele 13 raioane ale RASSM intră în componenţa RSSM, iar judeţele basarabene — Ismail şi Cetatea Albă din sud şi o parte a judeţului Hotin din nord — sunt incluse în cadrul Ucrainei Sovietice. Prin urmare, hotarele RSSM sunt trasate de o manieră să satisfacă mai degrabă lobby-ul ucrainean de la Moscova decât comuniştii locali, puţini numeroşi la acea dată şi în care conducerea sovietică nu avea încredere. La data anexării, etnicii români nu alcătuiau decât 28,6 % din populaţia judeţele din sud anexate Ucrainei, dar ei erau mai mulţi decât ucrainenii cărora le revenea doar 25,4 % din total Ponderea celor din urmă va creşte ulterior datorită colonizărilor operate de regimul sovietic. Chiar în următoarele luni după ocupaţia sovietică, în judeţele Ismail şi Cetatea Albă au fost colonizate peste 6 mii de familii din regiunile Cernigov, Șumî, Vinniţa, Lvov, Volânia şi Kameneţ-Podolsk. Basarabia cunoaşte astfel încă din anii 1940–1941 experienţa sovietizării şi comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experienţe fiind aplicarea terorii în masă faţă de „duşmanul de clasă” şi „colaboratorii regimului burghezo-moşieresc de ocupaţie”. Retrospectiv, anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în tot spaţiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din ţărani, iar această clasă era vizată în special de măsurile de teroare, represiunea capătă, direct sau indirect, un pronunţat caracter antiromânesc. În ansamblu, în URSS nu etno-naţiunile erau vizate exterminării sau reeducării, ci anumite clase sociale considerate a fi purtătoare a valorilor societăţii burgheze. Există însă şi câteva excepţii de la regulă, fiind vorba de germanii de pe Volga, deportaţi imediat după invazia hitleristă din vara anului 1941; precum şi de ceceni, kalmuci, tătarii din Crimeea, inguşii, karaceenii, balcari şi turcii meshetinţi, învinuiţi de colaborare cu regimul de ocupaţie nazist şi deportaţi în masă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia. Noile autorităţi s-au evidenţiat şi prin politica lor faţă de biserică şi religie în ansamblu. Facultatea de Teologie a fost imediat închisă, dar Biserica ortodoxă din Basarabia a fost supusă Patriarhiei din Moscova abia în decembrie 1940. Atitudinea noilor autorităţi faţă de religie a fost la început una pragmatică — o parte dintre biserici erau lăsate să funcţioneze dacă achitau statului un impozit special, care varia între 3 000–5 000 ruble pe an. Catedrala din Chişinău plătea cel mai mult — 240 000 ruble anual. Pentru oficierea slujbelor religioase în zilele marilor sărbători au fost stabilite impozite suplimentare. S-a reintrodus oficierea slujbelor în slavoneşte şi s-a revenit la stilul vechi. Dintre cele 1090 biserici şi 28 mănăstiri existente în iunie 1940, numai 898 au fost găsite de administraţia românească în stare relativ normală, în timp ce 27 au fost transformate în săli de spectacol sau destinate altor activităţi. O parte din preoţi, din frică faţă de noile autorităţi s-au tuns, şi-au lepădat straiele bisericeşti şi au început să se îndeletnicească cu comerţul de lucruri şi haine vechi. S-au înregistrat şi cazuri când soldaţi sovietici intrau în biserici să se roage, fapt pentru care erau aspru pedepsiţi, aşa cum s-a întâmplat cu un soldat care a făcut o rugăciune la biserica mănăstirii Răciula. El a fost împuşcat imediat, la o depărtare de 200 metri de biserică. Alţi reprezentanţi ai noii puteri, cu riscul de a avea probleme, chemau preoţii la dânşii acasă pentru oficierea cununiei sau a botezului. Organizaţia locală de comunişti era insignifiantă şi dominată de reprezentanţi ai minorităţilor etnice. Din totalul comuniştilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi 21 români. Proporţia redusă a comuniştilor reflectă faptul că majoritatea populaţiei locale în ansamblu şi al etnicilor români în particular lor nu apreciau URSS-ul drept „patria lor adevărată”, cum va afirma propaganda şi istoriografia sovietică ulterior. Pe de altă parte, prezenţa disproporţionată a minorităţilor din Basarabia în mişcarea comunistă arată că unii din reprezentanţii lor — nu comunitatea lor naţională în ansamblu şi nu ca reprezentanţi ai comunităţilor lor, era o opţiune individuală — erau mai susceptibili de a îmbrăţişa idealurile marxist-leninste şi de a vedea în URSS „pământul făgăduinţei”. Majoritatea membrilor PCdR din Basarabia vor avea însă curând ocazia să constate că noua putere îi tratează pe toţi localnicii cu mare suspiciune, inclusiv pe comunişti, indiferent de apartenenţa lor etnică. Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă şi în primăvara anului 1941. Din cca. 9 000 de comunişti din RSSM, aproape jumătate erau veniţi din alte republici sovietice. Acest lucru reflectă faptul că populaţia locală era refractară ideilor comuniste. În acelaşi timp nu se înregistrează acţiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice. Cine, mai exact, a avut de suferit în primul an de ocupaţie sovietică şi cum iminenţa izbucnirii războiului cu Germania nazistă a influenţat politica Moscovei în regiune? Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie — 4 iulie 1940, constituind foşti funcţionari ai statului român sau suspecţi de colaborare cu administraţia română. În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritateafiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere. Arestări sumare au avut loc în multe sate basarabene, unii ţărani fiind deportaţi în Siberia chiar în primele zile după ocupaţie prin strădania unor consăteni care doreau să obţină favoruri din partea noii puteri. Un caz aparte a fost în satul <strong>Sineşti</strong>, locuitorii săi fiind pedepsiţi pentru că au votat, printre primii din Basarabia, pentru Unire, în martie 1918. Inamici potenţiali ai puterii sovietice au fost consideraţi şi germanii din Basarabia, urmaşi ai coloniştilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriaţi în Germania cca. 124 mii de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane, semnate la iniţiativa Berlinului. Etnicii germani nu obţineau nici un fel de compensaţie din partea Moscovei pentru proprietăţile abandonate, averea lor imobilă şi utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă în localităţile repopulate ad hoc cu ţărani de peste Nistru, deprinşi deja cu munca în folosul obştesc. Cele mai importante arestări şi deportări ale populaţiei locale vor avea loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din 22 iunie 1941. Deportările din noile teritorii ocupate de URSS în vara anului 1940 încep la 22 mai şi se încheie la 20 iunie 1941, deci cu doar două zile înaintea invaziei hitleriste. La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile — <strong>S.A. Goglidze</strong>, trimite un raport lui Stalin. Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foşti membri ai <strong>Gărzii de Fier</strong>, caracterizată ca „cea mai clandestină organizaţie, cu experienţă de ani de zile în activităţi ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”. Operaţiunea majoră de arestare şi deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 — deportate. În <strong>raportul din 14 iunie 1941</strong> despre rezultatele operaţiunii, prezentat lui Stalin, <strong>Beria </strong>şi <strong>Molotov,</strong> se constată că numărul celor arestaţi şi deportaţi a scăzut de la cifra iniţială de 32 423 persoane la 31 419. Cum se explică această diferenţă şi ce relevanţă are această micşorare a listei iniţiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia — 1183 reuşesc să evite tragedia care îi aştepta. Dintre aceştia, trei persoane au reuşit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 şi-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienţei materialelor compromiţătoare”. Un alt aspect al terorii comuniste consta în faptul că familiile erau dezmembrate după bunul plac al NKVD-ului. Astfel, capii de familii au fost trimişi în lagăre de concentare — 5000 persoane în Kozelişciansk, alte 3000 — în cel din Putivlisk, iar membrii familiilor lor — în localităţi speciale pentru „strămutaţi” în regiunile Karaganda (Kazahstan), Omsk şi Novosibirsk (Siberia Centrală). După un document semnat de <strong>M. V. Konradov</strong>, şeful secţiei localităţilor speciale şi de muncă al Gulagului din cadrul NKVD-ului din 15 septembrie 1941, numai membrii familiilor celor deportaţi din RSSM (deci în afară de capii familiilor) constituiau în total 22 648, repartizaţi după cum urmează: Kazahstan — 9 954 persoane, RASS Komi — 352 persoane, regiunea Krasnoiarsk — 470 persoane, regiunea Omsk — 6085 persoane, Novosibirsk — 5787 persoane. Prin urmare, la data respectivă în localităţile speciale din Rusia şi Kazahstan se aflau cu mult mai multe persoane decât numărul celor deportaţi în noaptea de 12 spre 13 iunie, ceea ce confirmă faptul că, și în zilele următoare, au mai fost efectuate deportări individuale sau de grup ale populaţiei din RSSM. Rămâne deschisă o întrebare, anume, cea care se referă la soarta celor care au fost arestaţi în noaptea din 12 spre 13 iunie 1941. Majoritatea celor arestaţi, se pare, au fost executaţi imediat după deciziile troicilor urmând modelul execuţiilor din anii 1931–1933 şi 1937–1938 din Uniunea Sovietică, locul execuţiilor fiind de regulă subsolurile procuraturii din centrul Chişinăului; ceilalţi au fost deportaţi ulterior în regiuni îndepărtate ale Siberiei şi Kazahstanului. Tuturor persoanelor deportate din RSSM în 1940–1941, precum şi celor din ţările baltice, Ucraina de Vest şi Belorusia de Vest — teritorii noi anexate conform Pactului Ribbentrop-Molotov — li se va interzice ulterior, printr-o decizie din 6 noiembrie 1952, să revină vreodată în locurile natale. După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestaţi şi deportaţi în 12–13 iunie 1941 erau români, o estimare evident exagerată, dat fiind contextul vremii — războiul împotriva bolşevismului. În total, în primul an de ocupaţie sovietică au avut de suferit — prin arestare, execuţie sau deportare — nu mai puţin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Această cifră se apropie de cea calculată de istorici ruşi după documente de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 mii de persoane represate, fie prin arestare, executare sau deportare în primul an de ocupaţie sovietică. Arestările au continuat şi după 22 iunie 1941, conform Ucazului din aceiaşi zi a Sovietului Suprem al URSS <strong>„Despre starea de război”</strong> care prevedea arestarea, executarea sau deportarea — în dependenţă de gradul de gravitate stabilit de troică — a celor mai periculoase elemente antisovietice. În toiul operaţiilor militare, a fost arestat şi condamnat la 15 ani deportare <strong>Nicolae</strong> <strong>Costenco</strong>, fost redactor şef al revistei <strong>interbelice „Viaţa Basarabiei”.</strong> Altor intelectuali, precum <strong>Mihail Curicheru</strong>, li s-a incriminat conducerea unor organizaţii antisovietice, drept care au fost deportaţi ad hoc.</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=67fb5c2ed8e7" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[DISPUTE ISTORIOGRAFICE ROMÂNO-SOVIETICE PE TEMA BASARABIEI — ANII 60–80!]]></title>
            <link>https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/dispute-istoriografice-rom%C3%A2no-sovietice-pe-tema-basarabiei-anii-60-80-8fab965a558?source=rss-65e80273e0e6------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/8fab965a558</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Balutescu Marius Petrisor]]></dc:creator>
            <pubDate>Sun, 17 May 2020 11:49:49 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2020-05-17T11:49:49.907Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p><strong>DISPUTE ISTORIOGRAFICE ROMÂNO-SOVIETICE PE TEMA BASARABIEI — ANII 60–80!</strong></p><p>Dacă până în anii ’60 problemele sensibile în relaţiile dintre cele două ţări au fost ţinute sub un strict control ideologic, fiind socotite subiecte tabu în istoriografia română, odată cu accentuarea procesului de distanţare de Moscova, acestea au început să iasă treptat la suprafaţă. Era vorba, în general, despre momente importante din istoria relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice: încorporarea, în mai 1812, a Basarabiei în Imperiul Țarist; colaborarea româno-rusă în timpul războiului ruso-turc din anii 1877–1878; unirea în anul 1918 a Basarabiei şi a Bucovinei cu Regatul României; relaţiile româno-sovietice în perioada interbelică; ultimatumul din iunie 1940 al guvernului sovietic adresat României, urmat de alipirea la Uniunea Sovietică a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, precum şi a ţinutului Herţa; participarea României alături de Germania hitleristă la războiul împotriva Unuinii Sovietice (iunie 1941–23 august 1944), precum şi despre formarea „poporului moldovenesc”, a „limbii moldoveneşti”, „statalitatea moldovenească” etc.. Noile documente introduse în circuitul ştiinţific de către cercetătorii din Republica Moldova, <strong>Elena</strong> şi <strong>Gheorghe Negru</strong>, reflectă acţiunea concertată a autorităţilor de la Chişinău şi Moscova împotriva României. Ilustrativă în acest sens este, printre altele, scrisoarea C.C. al P.C. al Moldovei adresată la 1 iulie 1966 C.C. al P.C.U.S., în care se atrăgea atenţia asupra faptului că în cercurile de partid şi obşteşti din România se observa tendinţa „spre revizuirea şi falsificarea celor mai importante teze referitoare la trecutul istoric şi la prezentul poporului moldovenesc”. „Pe parcursul ultimului secol — se precizează în scrisoare — toate guvernele României, indiferent de orientarea lor politică, recunoşteau misiunea eliberatoare a Rusiei în Balcani, rolul său decisiv în eliberarea de sub jugul turcesc a Principatelor Dunărene şi unirea lor în statul român unitar. Contrar faptelor istorice şi tradiţiilor formate, în materialele publicate în ultimul timp, mai ales cu ocazia celor 107 de ani de la formarea statului român, se tratează într-o manieră nouă acest eveniment, fapt ce vine în contradicţie cu realitatea istorică general recunoscută. Este evident ignorată misiunea eliberatoare a Rusiei” În acest sens, erau citate pasaje din articolele publicate în luna mai 1966 în oficiosul C.C. al P.C.R., <strong>„Scînteia”. </strong>Din punctul de vedere al C.C. al P.C. al Moldovei o asemenea reflectare a trecutului istoric al României nu se limita doar la „trecerea sub tăcere a rolului istoric al Rusiei în destinele popoarelor balcanice”, ci şi de a demonstra că, asemenea altor mari monarhii, Rusia „urmărea acelaşi scop de ocupare a unor teritorii străine şi aservirea altor popoare”. În legătură cu aceasta, se atrăgea atenţia că asemenea tendinţe puteau slăbi „sentimentul de recunoştinţă şi legăturile de prietenie faţă de poporul rus din partea altor popoare din Balcani.” Pentru menţinerea „simpatiilor popoarelor balcanice faţă de Rusia” se considera utilă editarea prin eforturile conjugate ale oamenilor de ştiinţă din U.R.S.S., România, Bulgaria, „posibil Iugoslavia şi Ungaria”, a unei lucrări ştiinţifice despre eliberarea Balcanilor de sub jugul otoman. În scrisoare se făce precizarea că în străduinţa de „a justifica ocuparea Basarabiei la începutul anului 1918”, ideologii burghezi din România au interpretat greşit chestiunea privind naţiunea română, „au început a ignora faptul existenţei naţiunii moldoveneşti independente” şi „a-i identifica pe moldoveni cu românii”. În acest sens, conducerea de partid de la Chişinău atrăgea atenţia asupra faptului că documentele oficiale, operele literare, mass-media din România începuseră să promoveze materiale în care erau caracterizate „incorect multe personalităţi burgheze din trecut”, prezentându-le „drept mari revoluţionari, pe când, în realitate, o parte din ei (<strong>Nicolae Iorga, Octavian Goga, Constantin Stere, Titu Maiorescu</strong>) erau nişte reacţionari înverşunaţi, naţionalişti burghezi şi trădători ai poporului moldovenesc”. În legătură cu aceasta se preciza că în presa periodică din România erau publicate extrase din operele oamenilor de cultură din trecut, care conţineau „afirmaţii categorice, precum că toţi moldovenii sunt români”. În opinia liderilor comunişti din R.S.S. Moldovenească, în urma alipirii Basarabiei la Rusia şi a dezvoltării relaţiilor capitaliste „în ţinut a început să se formeze naţiunea moldovenească, proces început aici cu mult mai înainte decât în România, unde acesta a debutat doar peste 47 de ani.” În virtutea acestor împrejurări, se menţiona în continuare, „naţiunile moldovenească şi română” s-au format „independent, pe teritorii diferite, în condiţii diferite”, naţiunea moldovenească — sub influenţa Rusiei, iar cea română — sub cea a ţărilor occidentale, în primul rând a Franţei şi în baza acestor direcţii de dezvoltare a celor două naţiuni „s-au constituit deosebiri profunde în tradiţiile, cultura, limba, aspiraţiile acestor popoare.” Războiul surd în aceste chestiuni continua pe frontul istoriografic cu ştirea, şi, evident, aprobarea autorităţilor sovietice centrale. În România se constata apariţia în Uniunea Sovietică a diferitelor lucrări şi publicaţii care prezentau într-o lumină denaturată istoria României şi a relaţiilor româno-ruse/sovietice. Acest lucru se observa cu precădere în manualele şcolare, în care România era prezentată ca un stat expansionist, care-şi alipise teritorii după primul război mondial, ocupase Basarabia şi Bucovina, atacase Ungaria Sovietică. Idei asemănătoare erau vehiculate în articole şi studii de specialitate. În acest context, istoricul <strong>N.I. Lebedev</strong> califica drept „calomnioasă” afirmaţia istoriografiei burgheze potrivit căreia România a fost nevoită să caute ajutor din partea puterilor „Axei” împotriva presiunii bolşevice. În realitate, teza criticată de istoricul sovietic îi viza pe istoricii români care o promovau în lucrările lor. Mai mult, Lebedev afirma că cercurile conducătoare române „se pregăteau de mult timp de războiul împotriva U.R.S.S., nutrind planuri de anexare a teritoriilor sovietice de dincolo de Nistru.” Printre altele, autorul scria că „fasciştii români, într-un mod la fel de barbar ca şi ocupanţii germani, distrugeau şi jefuiau pe teritoriile sovietice cotropite valorile culturale, bunurile întreprinderilor de stat, ale colhozurilor, instituţiilor sociale etc.. Jefuirea teritoriului sovietic ocupat de către trupele române se desfăşurau planificat, sub conducerea unui organism administrativ special creat”. „În pofida acestor distrugeri — continuă Lebedev — cererea părţii sovietice de reparaţii de război, perfect justificată, reprezenta doar 1/5 din valoarea distrugerilor.” Autorul critică, de asemenea, ideile vehiculate în lucrările istoricilor occidentali menite să minimalizeze victoria trupelor sovietice în cursul operaţiunii Iaşi-Chişinău, precum şi rolul U.R.S.S. şi al forţelor sale armate „în eliberarea României de sub jugul fascismului german.” Recunoaşte, totuşi, faptul că insurecţia armată din august 1944 a dejucat planurile fasciste de organizare a apărării pe aliniamentul „Porţile Focşanilor” şi a facilitat „în mod semnificativ ofensiva Armatei Sovietice în sud-estul Europei”. Acesta scrie că în perioada 24–31 august „detaşamentele patriotice, conduse de Partidul Comunist, şi trupele române din interiorul ţării au dezarmat şi au luat prizonieri 53 de mii de soldaţi şi ofiţeri hitlerişti” şi că, trecând de partea coaliţiei antihitleriste, „România a participat activ în etapa finală a războiului împotriva Germaniei fasciste şi a adus o contribuţie demnă la obţinerea victoriei commune.” Ilustrativă pentru atitudinea autorităţilor sovietice, de data aceasta din <strong>R.S.S. Ucraineană</strong>, este scrisoarea semnată de către <strong>D. Ovcearenko</strong>, secretar al C.C. al P.C. din Ucraina, care la 12 iunie 1968 sesiza într-o scrisoare adresată <strong>Secţiei</strong> <strong>Propagandă a C.C. al P.C.U.S.,</strong> că în anul 1966, în România a fost editată într-un tiraj de 40 000 de exemplare cartea „istoricului burghez” Nicolae Iorga, <strong>„Istoria lui</strong> <strong>Ştefan cel Mare”.</strong> În scrisoarea trimisă de la Kiev se făcea precizarea că „în prezent, lucrările lui Nicolae Iorga sunt popularizate şi li se dă o înaltă apreciere de către cercurile oficiale ale R.S.R., în pofida faptului că în cărţile acestuia este promovată o concepţie antimarxistă, şovină a istoriei poporului român şi a statului roman. În cartea „Istoria lui Ştefan cel Mare” se face o prezentare a istoriei voievodatului Moldovei, cu descrierea amplă a evenimentelor din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Oraşele şi comunele din regiunea Cernăuţi de azi sunt prezentate ca străvechi ţinuturi româneşti”. După ce redă câteva pasaje semnificative din lucrarea istoricului român, semnatarul sesizării notează: „În opera citată, N. Iorga caută să fundamenteze dreptul României şi asupra unei părţi a actualei regiuni Ivan-Frankovsk. Cartea este pătrunsă de ostilitate faţă de poporul rus. Ideile referitoare la apartenenţa Bucovinei şi a altor teritorii neromâneşti la România sunt fundamentate de N. Iorga şi în alte opera.” În urma acestei scrisori, analizate la nivelul C.C. al P.C.U.S., lucrarea lui Nicolae Iorga a fost retrasă din librării. Sesizarea făcută organelor superioare de partid de secretarul C.C. al P.C. din Ucraina se înscrie în seria de informări întocmite de diversele delegaţii care au vizitat România în această perioadă. Elocvent în acest sens este raportul întocmit de o delegaţie de activişti ai P.C.U.S., condusă de <strong>S.G. Şcerbakov</strong>, adjunct al şefului <strong>Secţiei Ştiinţă şi Instituţii de Învăţământ a C.C. al P.C.U.S.,</strong> care a vizitat România (25 noiembrie-4 decembrie 1968) pentru un schimb de experienţă în domeniul învăţământului şi ştiinţei. În afara unor constatări care prezentau într-o notă pozitivă evoluţiile din aceste sfere, semnatarii raportului scoteau în evidenţă şi o serie de aspecte de natură să le ridice semne de întrebare. „Particularităţile evoluţiei politice din ultimii ani — notează membrii delegaţiei — şi-au pus amprenta asupra sistemului de învăţământ din ţară. Tânăra generaţie este educată într-un spirit naţional-patriotic ce se învecinează cu elemente de naţionalism. Sub pretextul reînvierii tradiţiei naţionale au fost renăscute într-o anumită măsură unele concepţii naţionaliste vehiculate încă în România burghezo-moşierească. De altfel, abordarea de pe poziţii de clasă în evaluarea evenimentelor, a rolului şi locului unor personalităţi istorice şi a moştenirii lor ideologice într-o serie de cazuri este înlocuită de interpretări obiectiviste”. În continuare, se precizează că delegaţia s-a putut convinge că „are loc o revizuire a aprecierilor anterioare cu privire la rolul şi însemnătatea Rusiei şi a Uniunii Sovietice în dezvoltarea României” şi că din manualele de literatură „a dispărut teza cu privire la realismul socialist, ca metodă principală a artei socialiste, aceasta a fost înlocuită cu concepţia „socialismului uman” şi a „realismului românesc””. Referindu-se la manualele de istorie pentru şcoala medie, autorii raportului evidenţiază faptul că „este diminuat rolul istoric progresist al ţării noastre în eliberarea României de sub jugul turcesc şi ocupaţia hitleristă, este atenuată esenţa antisovietică a politicii unor guverne burgheze în perioada dintre cele două războaie mondiale. Nu se vorbeşte nimic despre ajutorul dezinteresat acordat de U.R.S.S. în refacerea şi dezvoltarea economiei naţionale în perioada postbelică.” Membrilor delegaţiei nu le scapă nici starea predării limbii ruse în România. „Limba rusă — scriu aceştia -, care intră în programa obligatorie a tuturor şcolilor medii, este studiată în prezent doar de 20–25 la sută dintre şcolari”. Cei mai vehemenţi împotriva politicii conducerii de la Bucureşti se dovedeau, în continuare, liderii comunişti de la Chişinău. În privinţa conţinutului <strong>Micului Dicţionar Enciclopedic</strong> apărut la Bucureşti în anul 1972, conducerea P.C. al Moldovei formula o serie de observaţii la articolele referitoare la istoria Moldovei. „Denaturând realitatea istorică — menţiona <strong>Petru Lucinski</strong>, secretarul cu propaganda al C.C., în scrisoarea adresată C.C. al P.C.U.S. -, mulţi dintre autori susţin în mod eronat, că încă din cele mai vechi timpuri, Principatul Moldovei este numit stat feudal roman.” Se semnalează, totodată, că în capitolul privind războaiele ruso-turce erau menţionate „doar scopurile hrăpăreţe subiective ale ţarismului rus” şi nu se spunea nimic despre „importanţa obiectiv-progresistă a politicii țariste pentru eliberarea popoarelor din Peninsula Balcanică de sub jugul turcesc.” Istoricii sovietici continuau să persevereze pe linia prezentării într-o interpretare proprie a participării României la victoria în cel de-al doilea război mondial. Într-o broşură editată de <strong>Asociaţia „Znanie” („Ştiinţa”)</strong> se reproşa faptul că, solicitate de Uniunea Sovietică, nici guvernul polonez, nici cel român nu manifestaseră dorinţa de a se înţelege cu U.R.S.S. asupra acţiunilor comune în vederea prevenirii agresiunii Germaniei fasciste. De asemenea, în broşura <strong>„Misiunea</strong> <strong>eliberatoare a armatei sovietice”</strong>, semnată de generalul <strong>S.M.</strong> <strong>Ştemenko</strong>, se menţiona că din punct de vedere al contribuţiei sale, România a fost „unul din cei mai însemnaţi aliaţi ai Germaniei” şi că „cercurile monarho-fasciste au pus în serviciul lui Hitler toate resursele materiale şi umane ale ţării”. Contribuţia efectivă a României în războiul antifascist era menţionată într-o singură frază: „… în etapa finală a războiului, la zdrobirea fascismului şi-au adus contribuţia trupele bulgare, române şi ungare.” Divergenţele apărute în relaţiile româno-sovietice în tratarea unor probleme de istorie nu au scăpat atenţiei observatorilor străini. Astfel, într-o sinteză întocmită de <strong>Secţia Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.C.R.</strong> se semnala că în unele publicaţii din Occident apăruseră ştiri în care se scotea în evidenţă, printre altele, interpretarea diferită de către români şi sovietici a rolului factorilor interni şi externi în înfăptuirea insurecţiei armate de la 23 august 1944. „În majoritatea articolelor şi comentariilor — se preciza în notă — se afirmă că ar exista o „contradicţie” între liberalismul politicii externe şi politica internă „ortodoxă, severă, aspră” pe plan economic, ideologic şi cultural a P.C.R. şi că prin această politică extrem de rigidă, România ar încerca „să preîntâmpine presiunile sovietice”, o soartă similară celei din 1968, din Cehoslovacia”. Sinteza semnala, de asemenea, o serie de speculaţii apărute în presa occidentală privind existenţa în România a unor elemente şi grupări prosovietice, a unor „acte de imixtiune” ale sovieticilor în treburile interne ale României şi măsurile întreprinse de România împotriva „încercărilor sovieticilor de a crea o frondă internă” precum şi divergenţele apărute în legătură cu poziţia diferită a României în cadrul Tratatului de la Varşovia şi C.A.E.R. Deosebit de virulent se manifesta conducerea de la Chişinău în <strong>Memoriul</strong> despre faptele de falsificare în R.S.R. a evenimentelor istorice şi despre măsurile de prevenire a efectelor negative în Moldova, înaintat la 27 iunie 1975 C.C. al P.C.U.S. de către C.C. al P.C. al Moldovei. Printre altele, se semnalează faptul că în unele lucrări apărute în România la începutul anilor 70 — <strong>Istoria României</strong> (1970); <strong>Istoria poporului român</strong> (1970); <strong>Marea conflagraţie a sec. XX: Al doilea Război</strong> <strong>mondial</strong> (1971); <strong>Atlas istoric</strong> (1971); <strong>Formarea naţiunii române şi a statului</strong> <strong>român unitar</strong> (1974) şi altele — se reflectau „clar şi fără echivoc concepţiile istoricilor din România burghezo-moşierească despre provenienţa etnografică a popoarelor dunărene şi continuitatea dezvoltării naţiunii române din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre şi, în baza acestei teorii pseudoştiinţifice, se neagă faptul formării în epoca feudalismului a unui şir de popoare est-romanice, inclusiv cel moldovenesc”. „Deşi faptele care demonstrează rolul progresist în Balcani, pe care nu le-au negat nici chiar guvernul fascist al lui Antonescu, erau recunoscute în trecut, — se menţionează în continuare în Memoriu — în condiţiile tendinţei antisovietice a militanţilor români, ele sunt prezentate într-un mod ostil Uniunii Sovietice”. În acest sens, se precizează că în ultimii doi-trei ani publicaţiile româneşti prezentau participarea Rusiei la războaiele balcanice „exclusiv cu scopul de a cotropi teritorii pe contul provinciilor româneşti.” În privinţa reflectării celui de-al doilea război mondial, în document se face precizarea că, pentru a explica evenimentele legate de prima perioadă a războiului, oamenii de ştiinţă români „au recurs la teoria burgheză reacţionară despre „cei doi agresori”, fără a recunoaşte rolul Armatei Sovietice în eliberarea României”. Autorii Memoriului nu se sfiesc să sublinieze că <strong>Nicolae Ceauşescu</strong>, în discursul rostit la 28 martie 1975 la adunarea consacrată aniversării înfiinţării Academiei de partid „Ştefan Gheorghiu”, a dat un nou imbold „spre falsificarea continuă a ştiinţei istorice în R.S.R. şi tensionarea situaţiei politice în jurul aşa-numitului curs independent în politica conducătorilor români.” „După acest discurs — precizează în continuare autorii — în paginile presei române, la radio şi televiziune a demarat o nouă campanie de denaturare a istoriei apariţiei naţiunii române, statului român şi popoarelor învecinate cu el, de falsificare a evenimentelor adevărate ale celui deal doilea război mondial şi, mai ales, a evenimentelor legate de intrarea Basarabiei în componenţa U.R.S.S.. Pe deasupra, în toate publicaţiile se conturează un singur scop, cel de a demonstra ilegalitatea existenţei naţiunii şi statalităţii moldoveneşti”. „Asemenea atitudini ostile faţă de ţara noastră — subliniază semnatarii Memoriului — care se regăsesc în tratatele ştiinţifice şi discursurile politice, îi creează poporului român o opinie greşită asupra politicii P.C.U.S. şi statului sovietic, o atitudine nesănătoasă faţă de R.S.S. Moldovenească.” Deosebit de gravă este constatarea din Memoriu potrivit căreia tendinţele „antiruse şi antisovietice în activitatea istoricilor, filozofilor şi altor savanţi români, precum şi a lucrătorilor din presă, organizaţii obşteşti” era coordonată de la centru şi desfăşurată „asupra propriului popor, cu ajutorul unor importante mijloace de influenţă asupra opiniei publice mondiale, cu scopul de a impune ideea de violare a graniţelor, de dezmembrare a popoarelor şi de a crea artificial chestiunea basarabeană.” Mai mult, se remarcă faptul că în ultimii ani se înteţise trimiterea în R.S.S. Moldovenească a unor publicaţii româneşti în care erau exprimate „pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică.” Asemenea afirmaţii ne fac să tragem concluzia că explicaţia pentru acuzaţiile tot mai frecvente exprimate de conducerea de partid sovietică în anii 1975–1976 în legătură cu emiterea de către România a unor pretenţii teritoriale se găseşte în informaţiile alarmiste transmise de liderii de la Chişinău şi presiunea exercitată de către aceştia pentru formularea unei poziţii mai ferme a Moscovei faţă de conducerea de la Bucureşti. Un incident diplomatic s-a petrecut în anul 1975, la apariţia volumului „<strong>Delirul”</strong> al scriitorului <strong>Marin Preda</strong>. Fostul secretar al C.C. al P.C.R., <strong>Cornel Burtică</strong>, îşi aminteşte că <strong>Ambasada sovietică din Bucureşti</strong>, „pe baza instrucţiunilor primite de la Moscova, a prezentat un protest în legătură cu apariţia romanului, motivând că în <strong>Delirul</strong> ar fi fost reabilitat mareşalul Ion Antonescu şi că nu se prezintă aspecte din mişcarea muncitorească din România acelor ani.” Fostul demnitar român notează că l-a informat pe Ceauşescu despre acest incident şi că acesta i-a cerut să vorbească cu Marin Preda despre protestul sovietic şi motivaţia sa. Peste câteva zile, Marin Preda i-a comunicat liderului român că a găsit soluţia „corectării” romanului, prezentată în ediţia a doua volumului. Cornel Burtică neagă însă categoric că scriitorului i s-ar fi sugerat cum să modifice romanul, întrucât Marin Preda „nu era omul care să admită să-i dicteze alţii ce să scrie şi cum să scrie.” În pofida înţelegerilor la nivel înalt de a se pune surdină disputelor pe problemele de istorie, ca şi în alte domenii, relaţiile româno-sovietice continuau să rămână tensionate. În acest sens, sunt ilustrative cele<strong> 107</strong> <strong>documente</strong> identificate de istoricii <strong>Elena Negru</strong> şi <strong>Gheorghe Negru</strong> în <strong>Arhiva</strong> <strong>Organizaţiilor Social-Politice</strong>, <strong>Arhiva Ministerului Afacerilor Interne</strong> şi <strong>Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate din Republica Moldova. </strong>În baza unei <strong>Hotărâri a C.C. al P.C.U.S.</strong> din 15 octombrie 1975 intitulate semnificativ <strong>„Cu privire la măsurile suplimentare în domeniul ideologic în legătură cu intensificarea propagandei naţionaliste române care lezează interesele U.R.S.S.”,</strong> autorităţile de la Chişinău au adoptat un amplu plan eşalonat pe anii 1976–1980, propunând măsuri pe linia <strong>Secţiilor Propagandă, Ştiinţă, Instituţii de Învăţământ</strong>, <strong>Cultură, Informaţii şi Relaţii cu Străinătatea ale C.C. al P.C.M.,</strong> precum şi <strong>Academiei de Ştiinţe, Ministerului Culturii</strong> şi pe <strong>linia mass-media</strong> menite să ducă la îndeplinire sarcinile primite de la Moscova. Printre altele, se indica instituţiilor mass-media să difuzeze materiale având drept scop demascarea tentativelor organelor de informaţii occidentale şi române „de a denatura trecutul şi prezentul poporului moldovenesc, esenţa relaţiilor ruso-române şi sovieto-române…” Academia de Ştiinţe şi alte instituţii centrale trebuiau să publice monografii, culegeri, articole şi documente referitoare la istoria Românei, relaţiile ruso-române, sovieto-române, moldo-române, să revadă conţinutul programei de învăţământ, să reediteze manualele de istorie şi geografie, literatură în care „să fie tratate în mod pregnant şi convingător chestiunile legate de formarea şi dezvoltarea naţiunii moldoveneşti, de statalitate, rolul popoarelor rus şi ucrainean în destinele poporului moldovenesc, să critice concepţiile burghezo-naţionaliste în aceste problem.” În cursurile de ştiinţe sociale din învăţământ urmau să fie criticate „denaturările, falsificările” de către oamenii politici şi istoricii români a problemelor privind relaţiile ruso-române şi sovieto-române, hotărârile Cominternului. Altor instituţii centrale li se indica să ia măsuri ca în operele de artă să fie prezentată lupta poporului moldovenesc „pentru eliberarea de sub jugul ocupaţiei române”, „neutralizarea” tentativelor părţii române de a folosi legăturile turistice în scopul „propagandei naţionaliste”, limitarea difuzării în R.S.S.M. a literaturii române şi a publicaţiilor conţinând idei „naţionaliste revizioniste.” Conducerea de la Chişinău avea în vedere, de asemenea, o serie de măsuri vizând coordonarea activităţii organelor centrale şi ale R.S.S.M. în vederea „neutralizării propagandei naţionaliste a românilor”, asigurarea receptării în condiţii bune a programelor televiziunii centrale pe teritoriul R.S.S.M., îmbunătăţirea „educaţiei patriotice şi internaţionaliste” a populaţiei. În <strong>scrisoarea C.C. al P.C.M. adresată la 26 mai 1976 C.C. al P.C.U.S.</strong> se informa despre noi fapte de „denaturare grosolană” în România a evenimentelor istorice legate de „problemele formării şi dezvoltării poporului moldovenesc, de statalitatea sa, de relaţiile ruso-române şi sovieto-române.” Se atrăgea, totodată, atenţia asupra creşterii numărului publicaţiilor având „caracter şovin şi naţionalist”, îndeosebi în perspectiva aniversării centenarului proclamării indepedenţei de stat a României. „Literatura română contemporană istorică, social-politică şi artistică — se menţiona în continuare — tratând evenimentele legate de al doilea război mondial, nu numai că trec sub tăcere sălbăticiile armatei române pe teritoriile sovietice ocupate, ci demonstrează că aceasta a săvârşit o faptă istorică în scopul înapoierii teritoriilor pierdute şi păstrării unităţii naţionale. Ea vede greşeala cercurilor conducătoare nu în partciparea la războiul împotriva U.R.S.S., ci în faptul că armata română a mers mai departe de Nistru.” După prezentarea unor lucrări de istorie apărute în România, în scrisoare se menţiona că în ciuda cunoscutelor declaraţii ale lui N. Ceauşescu din 2 iunie 1976 despre lipsa vreunor pretenţii teritoriale faţă de U.R.S.S. şi celelate ţări vecine, în România se defăşura „activ şi insistent o activitate sistematică, concentrată privind propaganda concepţiilor istorice, antiştiinţifice, antimarxiste, educarea la poporul român a unor concepţii naţionaliste, antisovietice, antimoldoveneşti, răspândirea lor în Occident şi infiltrarea lor în R.S.S. Moldovenească.” Pe acest fond nu sunt surprinzătoare măsurile luate de autorităţile sovietice în cazul interzicerii difuzării, în aprilie 1977, a filmului documentar „<strong>Independenţa</strong> <strong>— năzuinţa de veacuri a poporului roman”</strong> în cadrul manifestărilor consacrate centenarului proclamării independenţei României. Părţii române i se solicitase să scoată din expoziţia consacrată acestui eveniment un panou înfăţişând predarea comandantului trupelor turceşti, <strong>Osman paşa</strong>, trupelor române. Au fost cazuri, nu puţine la număr, când atât partea română, cât şi cea sovietică au respins includerea în buletinele Ambasadelor celor două ţări<strong>: „Orizonturi româneşti”</strong> şi, respectiv, <strong>„Aurora”,</strong> a unor materiale de propagandă. De exemplu, partea sovietică a obiectat împotriva publicării unui articol pe marginea expunerii lui Nicolae Ceauşescu la şedinţa activului central de partid şi de stat din 3 august 1978, motivând că articolul era „cu totul nereuşit”. La sugestia diplomatului ambasadei ca expunerea secretarului general să fie difuzată ca supliment la buletinul Ambasadei, interlocutorul sovietic „a reacţionat negative.” Autorităţile române au fost puse şi ele în câteva rânduri în situaţia de a dispune interzicerea difuzării în România de către Ambasada U.R.S.S. la Bucureşti a unor materiale de propagandă, care prin conţinutul lor contraveneau normelor stabilite în România. Acest lucru s-a întâmplat în cazul interzicerii prezentării cărţii „<strong>Moldova sovietică”</strong>, semnată de <strong>I. Bodiul</strong>, apărută în anul 1978, în care erau reluate o serie de teze ale istoriografiei sovietice privind istoria Basarabiei. La fel, în iunie 1978, autorităţile române au interzis chiar difuzarea unei cuvântări a lui <strong>Leonid Brejnev</strong> în care erau formulate critici la adresa politicii externe a R.P. Chineze. La 20 iulie 1978, C.C. al P.C.M. a infomat C.C. al P.C.U.S. că în România „s-a activat şi s-a extins considerabil campania de falsificare a principalelor evenimente istorice şi concepţii obiective despre Moldova, despre relaţiile ruso-române şi sovieto-române, s-a conturat tot mai clar orientarea ei antimoldovenească, antirusă şi antisovietică.” Peste câteva luni, într-o altă scrisoare adresată C.C. al P.C.U.S., la 1 noiembrie 1978, autorităţile de partid de la Chişinău atrăgeau atenţia asupra aceloraşi fenomene, inclusiv în contactele pe linia organelor locale de partid din zona de frontier. Se scotea în evidenţă faptul că la întâlnirile cu delegaţiile din R.S.S.M. românii încercau „să impună, într-o atmosferă neoficială, discuţii provocatoare privind probleme teritoriale, istoria Moldovei, comunitatea limbilor moldovenească şi română, a literaturii, tradiţiilor naţionale” etc.. Îngrijorarea conducerii de la Chişinău era exprimată şi într-o scrisoare semnată de <strong>Ivan Bodiul</strong> adresată lui <strong>Iuri Andropov</strong>, preşedintele KGB, în care solicita majorarea efectivelor <strong>Comitetului de Stat al Securităţii</strong> <strong>al R.S.S.M</strong>. pentru a face faţă „eforturilor ostile” ale serviciilor speciale şi centrelor ideologice ale statelor imperialiste împotriva U.R.S.S. şi a R.S.S.M.. „Adversarul — se menţiona în srisoare — acordă o atenţie deosebită desfăşurării unei diversiuni ideologice, inclusiv în planul folosirii aşa numitei „chestiuni basarabene””. Se preciza, totodată, că aceste acţiuni provocatoare erau împărtăşite de conducerea R.S.R. ale cărei organe oficiale „s-au angajat pe calea negării existenţei naţiunii şi statalităţii moldoveneşti, sublinierii nedreptăţii istorice a reunirii Basarabiei cu U.R.S.S.” În publicaţiile apărute, îndeosebi în R.S.S. Moldovenească, dar şi în R.S.S. Ucraineană, continuau să fie vehiculate teze care contraveneau înţelegerilor la nivel înalt. Aşa cum se menţiona într-o notă elaborată de <strong>Secţia Propagandă a C.C. al P.C.R</strong>. înaintea întâlnirii la nivel înalt din 31 iulie 1981, în Crimeea, în anul 1980 şi primul semestru al anului 1981 în U.R.S.S. au continuat să apară „deşi într-o măsură mai mică decât în anii anteriori”, materiale în care aspecte de istorie a poporului român, ale relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice erau tratate „neştiinţific, contrar înţelegerilor convenite între conducerile de partid şi de stat ale României şi Uniunii Sovietice.” Se atrăgea, de asemenea, atenţia asupra faptului că principalele orientări ce se degajau din materialele respective erau „încercarea insistentă de a demonstra că anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă, în anul 1812, a fost — chipurile — un act just, progresist, de eliberare, consecinţă logică a războiului de secole pe care moldovenii l-au purtat alături de ruşi şi ucraineni împotriva otomanilor.” Erau citate în acest sens, lucrarea „<strong>Rădăcinile istorice ale legăturilor de prietenie dintre popoarele ucrainean şi moldovean”</strong>, apărută la <strong>Kiev</strong> în anul 1980, la <strong>editura Naukova</strong>, precum şi cotidienele <strong>„Moldova Socialistă”</strong> şi <strong>„Sovetskaia Moldavia”.</strong> Se remarca, de asemenea, că, în opoziţie cu caracterul „progresist” al anexării Basarabiei de către Rusia, unirea Basarabiei cu România în anul 1918 era prezentată de revista <strong>„Comunistul Moldovei”</strong> <strong>nr. 5/1981</strong> drept o acţiune a României regale de cotropire şi de colonizare a acestui teritoriu. Se preciza, totodată, că era acreditată teza conform căreia moldovenii formau un popor distinct, o naţiune de sine stătătoare şi că procesul de constituire a „naţiunii moldoveneşti” s-ar fi desfăşurat separat de cel de formare a naţiunii române. Nu erau omise „politica culturală de românizare a poporului moldovean”, de „înăbuşire a culturii naţionale moldoveneşti” în perioada interbelică. În tratarea perioadei 1941–1944, cotidianul <strong>„Sovetskaia Moldavia” </strong>din <strong>21 iunie 1981</strong> scotea în evidenţă „jugul cotropitorilor germano-români”, „ocupaţia fascistă germano-română”, „atrocităţile şi fărădelegile cotropitorilor nemţi şi români” pe teritoriul moldovenesc. Se semnala, de asemenea, că după <strong>cel de-al XV-lea Congres internaţional</strong> <strong>de istorie desfăşurat la Bucureşti în august 1980</strong>, membri ai delegaţiei sovietice au criticat în diferite publicaţii, referate şi intervenţii ale istoricilor români. În pofida deschiderilor la nivel înalt în relaţiile româno-sovietice, conducerea din R.S.S. Moldovenească persevera în menţinerea unei stări de spirit anti- româneşti. Aşa cum rezultă din documentele puse în circulaţie de către istoricul <strong>Gheorghe Negru</strong>, conducerea P.C. din Moldova era îngrijorată de amploarea manifestărilor considerate naţionaliste în rândul populaţiei acestei republici. Istoricul moldovean semnalează că momentul de vârf al campaniei declanşate împotriva stărilor de spirit naţionaliste în R.S.S.M. a fost înregistrat la 5 mai 1982, când <strong>Grigori Volkov</strong>, preşedintele KGB din această republică, a adresat C.C. al P.C.M. o scrisoare intitulată <strong>„Cu privire la unele tendinţe de intensificare a manifestărilor naţionalismului moldovenesc în republic”.</strong> În scrisoare, România era învinuită de faptul că trimitea „prin diferite canale, tot mai multă literatură naţionalistă.” Volkov semnala, totodată, că în scopul îndoctrinării naţionaliste a unor cetăţeni sovietici „românii apelează mai mult ca în anii precedenţi la canalele turismului şi vizitelor private.” Îngrijorarea conducerii din R.S.S.M. faţă de creşterea fenomenului naţionalismului rezultă cu mai mare pregnanţă din cuvântarea rostită de <strong>Grigorie</strong> <strong>Eremei</strong>, membru al <strong>Biroului C.C. al P.C.M.</strong> la şedinţa din 3 august 1982 a acestui organism. Demnitarul moldovean sublinia faptul că „în raioanele de frontieră toate antenele erau orientate spre România”, şi evidenţia necesitatea de a se duce „o luptă aprigă în acest sens.” După o anumită pauză, în relaţiile româno-sovietice au continuat să apară accente de încordare determinate de viziunile diferite asupra unor probleme de istorie. Aşa s-a întâmplat după apariţia la Bucureşti, în anii 1980–1981–1982, a <strong>trilogiei „Pumnul şi Palma”</strong> sub semnătura scriitorului <strong>Dumitru Popescu</strong>, care deţinea şi funcţia de membru al <strong>Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R</strong>., <strong>rector al Academiei de partid „Ştefan Gheorghiu”.</strong> Săptămânalul sovietic <strong>„Literaturnaia Gazeta”</strong> a publicat la 4 mai 1983 articolul <strong>„Cu pumnii</strong> <strong>împotriva istoriei”,</strong> în care autorul, <strong>Pimen Buianov</strong> atrăgea atenţia asupra faptului că în literatura română se făcea simţită o „tendinţă îngrijorătoare spre revizuirea a ceea ce s-a realizat şi statornicit demult.” „Unii scriitori şi publicişti — scria Buianov — încep să trateze istoria, parcă din punct de vedere personal, fără să ţină seama nici de evenimentele reale, nici chiar de aprecierile făcute în documentele oficiale româneşti. Ei creează parcă o istorie proprie, pe care o interpretează într-o manieră personală, intrând deseori în contradicţie flagrantă cu faptele.” Autorului i se reproşa că în descrierea Moscovei, a Leningradului, a întâlnirilor cu oamenii sovietici, „nu prea rămâne în urma scriitorilor şi a ziariştilor burghezi care şi-au format mâna în proferarea antisovietismului”. „Uneori — continua Buianov — ai impresia că autorul a intrat parcă în competiţie cu ei şi încearcă din răsputeri să-i întreacă.” Scriitorul român era învinuit, de asemenea, de faptul că „deformează profilul moral al soldatului eliberator, profilul Armatei Sovietice, caracterul războiului trecut.” În replică, cu aprobarea conducerii de partid, revista <strong>„România Literară”</strong> a publicat un răspuns prompt, tăios, în numărul său din 12 mai 1983, „Cu foarfecele împotriva adevărului”, sub semnătura cunoscutului critic literar <strong>Pompiliu Marcea</strong>. Printre altele, criticul român îşi exprima „simpatia” în legătură cu opiniile exprimate în publicaţia sovietică asupra unui roman netradus în limba rusă, deci necunoscut, „eludând cu desăvârşire conţinutul de idei şi semnificaţiile romanului”, construind „după bunul său plac o imagine falsă, denaturată despre carte”. Pe baza unor exemple concrete, criticul român demonta argumentele autorului sovietic, pentru a încheia cu regretul că „asemenea atacuri lipsite de responsabilitate şi onestitate elementare, de natură să impieteze asupra relaţiilor, atât de cordiale, principale şi tovărăşeşti dintre scriitorii celor două ţări, au putut vedea lumina tiparului.” Un alt articol, intitulat <strong>„O abordare de clasă sau teoria eclectică a</strong> <strong>factorilor”,</strong> publicat în revista sovietică <strong>„Novoe Vremea” („Timpuri noi”)</strong> sub semnătura lui <strong>Eduard Bagramov</strong>, conţinea, de asemenea, critici la adresa romanului scriitorului român. Aşa cum notează istoricii Elena Negru şi Gheorghe Negru, la începutul anilor 80 „discursul agresiv al instituţiilor oficiale din R.S.S.M. referitor la propaganda româneasă şi occidentală a mai scăzut din intensitate, iar avalanşa informaţiilor de acest gen expediate de C.C. al P.C.M. către C.C. al P.C.U.S. s-a diminuat”. Autorii precizează că sporise, în schimb, numărul documentelor privind situaţia internă din România, inclusiv preocupările în plan istoriografic, precum şi politica externă a acesteia, elaborate de Ambasada U.R.S.S. la Bucureşti, M.A.E. al R.S.S.M., precum şi de instituţiiile de specialitate ale Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. şi Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S.. Pe acest fond, <strong>centenarul naşterii lui Nicolae</strong> <strong>Titulescu</strong> a fost marcat în Uniunea Sovietică printr-o adunare organizată de <strong>Institutul</strong> <strong>de Slavistică şi Balcanistică al Academiei de Ştiine a U.R.S.S.,</strong> în cadrul căreia istoricul <strong>Margarita Ereşcenko</strong> a evocat personalitatea ilustrului diplomat român, rolul activ al acestuia în reluarea relaţiilor diplomatice dintre România şi U.R.S.S.. Cu totul alta a fost opinia istoricului <strong>A.A. Şeviakov</strong> exprimată într-un articol publicat în <strong>numărul 5/1982 al revistei „Voprosî Istorii”.</strong> Autorul a formulat o serie de observaţii critice la adresa politicii externe a României în perioada interbelică, a politicii promovate de Titulescu, căruia i se reproşa sprijinirea politicii Angliei şi Franţei îndreptată spre „destabilizarea situaţiei la graniţa Uniunii Sovietice”. În opinia istoricului sovietic, Titulescu, făcând parte din „elita de dreapta a ţării sale, ca şi toţi ceilalţi conducători ai României, a purtat răspunderea politică pentru ocuparea Basarabiei şi pentru lipsa de dorinţă, într-o perioadă îndelungată, de a rezolva, pe cale paşnică, problemele litigioase cu Uniunea Sovietică.” Treptat, pe parcursul anilor 80, impopularitatea regimului Ceaușescu pe plan intern, determină, ca o soluție de reducere a acestei impopularități, afirmarea unui<strong> sentiment</strong> <strong>naţional ultraexacerbat cu accente xenofobe</strong>, tip de naționalism ce reiese clar şi din mesajul trimis de Ceauşescu, în iunie 1989, participanţilor la simpozionul dedicat <strong>centenarului Eminescu</strong>. În fine, tema atât de sensibilă a Basarabiei, îşi găseşte locul extreme de transparent, în discursul de la <strong>Congresul al XIV-lea al P.C.R.</strong>, din noiembrie 1989. <strong>Era însă prea târziu pentru acest tip de discursuri. Subiectul nu mai putea mobiliza conştiinţa naţională, şi cu atât mai puţin cea de partid, de vreme ce Basarabia începuse să-şi afirme identitatea naţională, încă din vara anului 1989, pe spezele sale şi ale Moscovei, fără concursul regimului de la Bucureşti!</strong> <strong>Regimul lui Ceauşescu, ce s-a dorit campion al renaşterii conştiinţei şi voinţei naţionale, era depăşit de trezirea Basarabiei!</strong> Din acest motiv, ratarea întâlnirii cu duhul naţional al Basarabiei s-a produs atunci, în vara lui 1989. Regimul de la Bucureşti nu mai avea nicio semnificaţie pentru corifeii renaşterii naţionale din Basarabia şi nicio contribuţie în această mişcare. Practic, trezirea Basarabiei întru apărarea identităţii sale cultural-lingvistice nu s-a metamorfozat într-o mişcare naţională de anvergură, întrucât România a fost marele absent din această ecuaţie. Regimul lui Ceauşescu îşi vedea anulat, în aceste împrejurări, fondul şi credibilitatea retoricii sale naţionaliste. În vara anului 1989, Chişinăul dezvăluia cât de găunos era, practic, discursul naţionalist al Bucureştiului. Peste un an, România va rata din nou întâlnirea cu Basarabia. Era, aceasta, proba concludentă a faptului că naţional-comunismul nu ne-a îmbogăţit decât cu un ocean de cuvinte. Din voinţă proprie, dar şi cu acordul tacit şi subtil al Moscovei, mişcarea naţională de la Chişinău a pus, în vara lui 1989, într-o postură ingrată şi neaşteptată, regimul lui Ceauşescu. Să clamezi pretutindeni demnitatea naţională restaurată, chipurile, de comunism şi să nu reacţionezi, în niciun fel, la semnalul basarabean, semnifica, pe fond, că naţionalismul românesc marca Ceauşescu nu mai era bun la nimic. Ultima redută ideologică care legitimase ceauşismul s-a prăbuşit sub greutatea lecţiei basarabene. Importă mai puţin, în ecuaţia demonstraţiei noastre, dacă lecţia basarabeană a fost efectiv produsul voinţei naţionale sau numai o temă indusă de Moscova. Mai semnificativ este faptul că Bucureştiul a lipsit complet din acest scenariu, fie chiar şi numai la nivel de reacţie ori simplu „comentariu al istoriei”, cum ar spune <strong>Constantin Noica</strong>. Dacă în anul 1918, retorica naţionalistă românească ar fi fost la fel de găunoasă, precum cea comunistă, România Mare ar fi fost un proiect ratat. La prima vedere, <strong>relaţia Ceauşescu-Gorbaciov</strong> a decurs în termeni rezonabili. Istoria raporturilor dintre cei doi are chiar o inedită dimensiune ludică. Astfel, dacă în timpul vizitei la Bucureşti, din mai 1987, Gorbaciov trimite câteva săgeţi bine strunite la adresa regimului din România, peste doar câteva luni, acesta îl decora pe Ceauşescu, la Moscova, cu <strong>Ordinul Lenin</strong>. Mai mult chiar, accentele critice ale ziarelor ruseşti faţă de regimul de la Bucureşti devin tot mai rare după octombrie 1987. Pare să se fi realizat fie o înţelegere tacită între preopinenţi, fie debutul unei prudenţe strategice din partea Moscovei. În orice caz, atitudinea Moscovei se înscrie în datele clasice ale real politik-ului. Moscova pare să etaleze o atitudine imperială de toleranţă faţă de jocul de glezne al lui Ceauşescu. Astfel, dacă oficiosul <strong>Pravda</strong> ia în derâdere „conducătorul suprem”, chiar în preziua Congresului al XIV-lea al P.C.R., Gorbaciov îi trimite peste doar trei zile o scrisoare de felicitare. Ambiguităţile, abil puse în scenă se vor menţine şi în perioada din preajma şi de după prăbuşirea lui Ceauşescu. Toate semnalele transmise de Moscova Bucureştiului, în cursul anului 1989, afişează o detaşare condescendentă. Nimic nu lăsa să se întrevadă o implicare ocultă în evenimentele ce aveau să vină. Gorbaciov şi-a jucat cu măiestrie rolul de magister tolerant şi înţelegător, cu ucenicii. Chiar dacă, în varii ocazii, Ceauşescu a supralicitat în relaţiile cu Gorbaciov, acuzându-l de abandonarea valorilor fundamentale ale comunismului — precum rolul conducător al partidului, proprietatea socialistă şi planificarea centralizată -, liderul de la Kremlin nu a intrat niciodată într-o polemică directă, cu acesta. Şi marja de libertate în politica externă a lui Ceauşescu s-a restrâns dramatic, în cursul anului 1989. Culoarul lui Ceauşescu s-a înfundat, practic, odată cu apropierea lui Gorbaciov de China, de retragerea trupelor sovietice din Afganistan, dar mai ales ca urmare a ecoului uriaş al perestroikăi, în Occident. Politica de reforme a lui Gorbaciov şi a celorlalţi sateliţi ai Moscovei la încercuit, practic, pe Ceauşescu, restrângându-i, total, spaţiul de manevră şi aruncându-i în neant temele lui predilecte. Atât evenimentele din Basarabia, din vara anului 1989, cât şi eşecul economiei româneşti, care condusese la izolarea ţării şi înfometarea populaţiei, au redus la tăcere sentimentul naţional. În noiembrie 1987, <strong>lozinca inscripţionată la Braşov</strong> — <strong>„Ajutor, Mişa!”</strong> -, demonstra cât de fragil era pomposul naţionalism oficial, în raport cu adevărul tragic, al umilirii prin înfometare a populaţiei. Încremenită în cultul personalităţii liderului suprem, izolată politic şi economic, România oficială se pregăteşte pentru „noi şi măreţe izbânzi”, odată cu Congresul al XIV-lea al P.C.R.. Denunțarea în timpul Congresului de către Ceaușescu a Pactului sovieto-german din 1939 și cererea sa de lichidare a consecințelor acestui pact, — cu alte cuvinte, cererea de revenire a Basarabiei și Bucovinei de Nord la România -, n-a mai avut nicio o rezonanță pentru românii gata de revoltă!!</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=8fab965a558" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[POLITICIENII ROMÂNI DIN „GENERAȚIA COVID”!]]></title>
            <link>https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/politicienii-rom%C3%A2ni-din-genera%C8%9Bia-covid-1ce9720f6b3c?source=rss-65e80273e0e6------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/1ce9720f6b3c</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Balutescu Marius Petrisor]]></dc:creator>
            <pubDate>Wed, 13 May 2020 13:08:43 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2020-05-13T13:08:43.545Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p><strong>POLITICIENII ROMÂNI DIN „GENERAȚIA COVID”!</strong></p><p>Nu s-au putut ţine. Au încercat, dar a fost peste puterile lor de politicieni români în viaţă. Cu tehnica lor infailibilă de a transforma orice în circ şi apoi în dezastru, au dus tragedia pandemiei într-un ridicol absolut care nu poate provoca decât neîncredere şi dezgust tuturor celor pentru care aceste ultime luni au fost chiar o suferinţă şi, în nu puţin cazuri, tragedii personale de toate felurile. Uriaşa problemă naţională este acum că, din nou, apare ca evidentă şi deosebit de primejdioasă o caracteristică ce este comună întregii noastre clase politice şi, ca atare, poate fi studiată ca o foarte importantă vulnerabilitatea naţională: într-un moment real de mare cumpănă, nu poate exista consens politic naţional. Asta este, în termeni de securitate, una dintre principalele caracteristici studiate acum în elaborarea manualelor care să reflecte zonele de forţă dar şi vulnerabilităţile naţiunilor. Analizele sunt acum în curs, se fac de colective multi-disciplinare naţionale, sunt solicitate expertize externe, vor fi sintetizate de echipele analiştilor de risc ale şefilor de state şi guverne, se constituie în nucleul central al rapoartelor de previziune de risc cerute de conducătorii multinaţionalelor şi de alte instituţii sau organizaţii mai discrete în vederea planificărilor viitoare. Din această perspectivă, îmi permit să spun că am mai ratat şi acest foarte important moment istoric, de magnitudine globală şi care anunţă schimbări de mare amploare la nivelul viitoarelor relaţii economice, sociale, militare şi de securitate şi, de acum din ce în ce mai vizibil, va genera noi alianţe doarece lideri globali din trecut sunt pe cale să se prăbuşească de pe soclu. Spre exemplu, acest timp al pandemiei a fost şi testul care permite analiştilor să identifice cu extraordinară precizie care sunt capacităţile reale ale unui stat în condiţii reale de criză reală. Iată câteva dintr-o listă de câteva pagini: care este viteza de reacţie a instituţiilor reprezentative ale statului de drept; care este viteza de reacţie şi credibilitatea instituţiilor de forţă; care este nivelul de reacţie al populaţiei, viteza şi coerenţa cu care susţin măsurile luate de autorităţi, mai ales în cazul în care, pentru o perioadă determinată sau nedetrminată (în caz de război) , acestea presupun restrângeri sau anulări ale unora dintre drepturile fundamentale ale omului; care este (şi pentru cât timp) susţinerea pe care măsuri restrictive ale autorităţilor o vor avea în rândul personalului din instituţiiule de forţă şi, mai larg, din administraţia de stat; care este nivelul exact al „sistemului naţional de protecţie”; care este nivelul rezervelor strategice asigurate pe timp de pace (alimente, medicamente şi materiale sanitare, spitale militare mobile gata să fie montate, etc.) pentru situaţii de urgenţă civilă şi pentru perioadă de conflict, cu calculul subsecvent al capacităţii de supravieţuire naţională până la sosirea ajutoarelor externe; care este nivelul de pregătire a personalui (civil sau/şi militar) care urmează să fie integrat în fazele succesive de răspuns la dezastre civile sau conflicte militare de toate tipurile şi în ce măsură sistemele civile şi militare au exersate sistemele ce cooperare; care sunt dotările permanente şi care sunt structurile temporare prevăzute a funcţiona, şi cu ce viteză, în caz de urgenţe civile sau militare şi care sunt informaţiile puse la îndemâna populaţiei pentru a scurta la maximum timpul de intervenţie; care este capacitatea adăposturilor, centrelor de triere, etc.. Dar cel mai interesant lucru este constatarea modului în care reacţionează clasa politică şi, mai departe, modul în care se iau şi se pot aplica, prin consens, măsurile necesare în momentul unei crize naţionale de mari proporţii sau când apar semnale clare că apariţia acesteia sunt inevitable. Esenţială este analiza capacităţii de consens la nivelul clasei politice, aceasta constituind mereu un punct obligatoriu în realizarea oricărui tablou de risc al unei naţiuni. Cu cât nivelul de ameninţare este mai ridicat, devine vitală această capacitate (sau incapacitate) a clasei politice de a reacţiona rapid, asumând existenţa unui interes naţional de supravieţuire. Dovedim, din nou, că nu suntem în stare să urmărim logica unui asemenea interes naţional. Cu stare de urgenţă sau de alertă sau fără, cu carantinare sau nu, cu relaxarea pentru reluarea activităţii economice sau nu, asta trebuia să fie urmarea logică, unică, a unei discuţii responsabile în vistrutea interesului naţional de supravieţuire. O discuţie care să fi putut exista înainte de elaborarea textelor de proclamare a stării de urgenţă, a ordonanţelor militare, a propunerii pentru starea de alertă. Realitatea dovedeşte că nu s-a putut, nu se poate şi nici nu se va putea deoarece interesul naţional de supravieţuire, adică lupta pentru evitarea răspândirii virusului şi de reintrare în normalitate sunt subsumate şi complet înlocuite luptei între găştile politice şi propriilor interese de partide, partiduleţe şi, mai presus de toate, viitoarei campanii electorale. Gândiţi-vă că, în acest moment, cineva, oricine, ar lansa o chemare la discuţie în vederea următoarele măsuri pentru reechilibrarea economiei la care să vină toţi actorii majori ai scenei noastre politice care să se se oblige să obţină o decizie consensuală. Vă imaginaţi că ar fi posibil? Asta este vulnerabilitatea de securitate naţională care pe ei nu-i interesează, dar care poate da naştere la o tragedie în anumite circumstanţe. Nu este o situaţie scandaloasă nouă, este perpetuarea haloimăsului pe care-l cunoaştem de demult, de atât de mult timp încât ne-a intrat în gene imposibilitatea de a merge înainte ca o societate coalizată pentru apărarea propriului său interes de dezvoltare. Pur şi simplu, uitaţi că nu se poate. Pandemia este un subiect confiscat politic şi transformat, după modelul dat de Trump, în tema principală de campanie pentru viitoarele alegeri. Au ales cu bucurie să se sfâşie pe această temă deoarece, pe fond, este o binecuvântare pentru ei: astfel vor fi lăsate uitării discuţiile clasice (istoric, dovedite la fel de inutile şi deci uzate la electorat) despre autostrăzi, sistemul de învăţământ, sărăcie, corupţie, infrastructură energetică, fonduri europene, politică externă, integrare reală în marile proiecte europene unde sunt bani etc.. Pe tema asta nouă îşi vor sări nemilos la gât, aruncându-şi vina unii pe alţii şi invocând interesul superior al naţiunii care, acesta, interesul şi aceasta, naţiunea, au fost călcate în picioare, fără măcar a folosi covoraşul dezinfectant. Aleşii naţiunii asta pot, asta fac. Nu cred că se va schimba ceva. Nici măcar ei. Ei vor conduce în continuare, bat orice virus, sunt „generaţia Covidului”.</p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=1ce9720f6b3c" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
        <item>
            <title><![CDATA[ECONOMIILE EMERGENTE ȘI PANDEMIA!]]></title>
            <link>https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/economiile-emergente-%C8%99i-pandemia-b47310cdac6f?source=rss-65e80273e0e6------2</link>
            <guid isPermaLink="false">https://medium.com/p/b47310cdac6f</guid>
            <dc:creator><![CDATA[Balutescu Marius Petrisor]]></dc:creator>
            <pubDate>Wed, 13 May 2020 13:05:25 GMT</pubDate>
            <atom:updated>2020-05-13T13:05:25.203Z</atom:updated>
            <content:encoded><![CDATA[<p><strong>ECONOMIILE EMERGENTE ȘI PANDEMIA!</strong></p><p>Pandemia de Covid-19 a blocat toate eco­nomiile mari ale lumii, împingându-le spre cea mai adâncă recesiune din ultimile de­ce­nii. Pentru țările emergente, pră­bu­şirea economiilor este doar unul din pe­ricolele pe care le au în faţă. Epuizate financiar, unele dintre ele riscă să nu-şi mai poată plăti da­to­riile. Şi, spre deosebire de crizele anterioare, când cei mai mari creditori erau alte guverne şi băncile, acum datoriile sunt deţinute de o multitudine de fonduri, mai greu de convins să coopereze şi să accepte reducerea profitului sau pierderi. Zambia, Ecuador şi Rwanda au anunţat în ultimele săptămâni că au probleme cu plata da­to­riilor. Liban a iniţiat deja procesul de restructurare, în timp ce Argentina se bătea cu creditorii încă înain­te de venirea pandemiei şi pare că se îndreaptă spre al nouălea default suveran din 1816, anul înde­pen­­denţei, încoace, scrie <strong>Financial</strong> <strong>Times</strong>. Maldive, o des­tinaţie turistică de lux, a rămas acum fără unicul motor economic şi a devenit un caz clasic de ţară pe care pandemia o împinge spre faliment: recesiune adân­că la care se adaugă faptul că muntele de datorii este în mâinile unor creditori cum este China. Inves­titorii cred că multe alte economii emergente se în­dreap­tă în aceeaşi direcţie. <strong>The Economist</strong> a realizat un clasament cu 66 de poziţii al statelor emergente în funcţie de puterea lor financiară, sau vulnerabilitate. Cele mai slabe sunt Venezuela (66) şi Liban (65). Argentina ocupă locul 56. Ucraina nu este departe, fiind pe poziţia 53. Dar nici Ungaria, fiind pusă de calculele The Economist pe locul 49, în spatele unor ţări ca Africa de Sud, Irak, Turcia şi Pakistan. De altfel, Ungaria este economia din Uniunea Europeană cel mai prost clasată. Croaţia este următoarea, pe la mijlocul clasamentului (34). România ocupă locul 27. De remarcat este liderul clasamentului, Botswana. Dar următoarele poziţii aparţin Taiwanului şi Coreei de Sud, economii cu adevărat puternice. Şi Financial Times a realizat un studiu despre cele mai vulnerabile state la problema datoriilor şi menţionează acolo în primul rând Argentina, apoi Venezuela, Liban, Iordania, Iran, Zambia, Zimbabwe şi Africa de Sud. <strong>The Wall Street Journal</strong> îi avertizează pe investitorii care, în căutarea de profit mare, s-au înfruptat lunile trecute din datoriile suverane emergente ieftine: „Acestea sunt ieftine pentru un motiv. Economiile în curs de dezvoltare probabil că încă nu au văzut ce este mai rău din criza economică produsă de pandemie”. <strong>Agenţia de rating Moody’s</strong> avertizează asupra unui alt pericol, acela că urcă rapid numărul de intrări în incapacitate de plată a datoriilor a companiilor din lumea emergentă. Astfel, numărul de defaulturi din următoarele 12 luni ar putea fi mai mare decât cel din ultima criză financiară globală. Forţele care pot declanşa o criză a datoriilor de amploare în lumea emergentă se acumulează de ani de zile. Foamea investitorilor pentru randamente ridicate a permis unor ţări mai puţin dezvoltate, de „frontier”, mai vulnerabile, să pătrundă pe piaţa obligaţiunilor într-un ritm record în ultimul deceniu. Muntele de datorii pe care aceste economii stau s-a înălţat de la mai puţin de 1.000 de miliarde de dolari în 2005 la 3.200 de miliarde de dolari, potrivit <strong>Institutului pentru Finanţe Internaţionale</strong>. Nivelul este echivalent cu 114% din PIB-ul cumulat al ţărilor de „frontier”. Datoriile pieţelor emergente sunt de <strong>71.000 de miliarde de dolari</strong>. Acum, „retragerile de bani de pe pieţele emergente sunt mai mari şi mai bruşte decât în 2008. Şocul economic este enorm, iar calea de revenire este mai nesigură decât a fost cea de după ultima criză”, spune <strong>Ramin Toloui</strong>, fost strateg la <strong>PIMCO</strong>, unul dintre cele mai mari fonduri de investiţii în obligaţiuni din lume, şi fost oficial la <strong>Trezorerie SUA</strong>. Peste 100 de naţiuni au cerut până acum ajutor <strong>Fondului Monetar Internaţional</strong>, iar Institutul pentru Finanţe Internaţionale coordonează un efort pentru susţinerea celor mai sărace state. Dar situaţia este complicată de faptul că orice ajutor eficient ar necesita sprijin din partea unor creditori care variază de la organizaţii multilaterale la creditori bilaterali şi creditori privaţi, notează <strong>Bloomberg</strong>. Până la finalul acestui an ajung la scadenţă datorii ale ţărilor emergente de cel puţin 730 de miliarde de dolari în timp ce efectele costurilor economice ale pandemiei abia de acum încolo se vor vedea. Teama este că slăbirea monedelor locale, secarea rezervelor valutare şi dispariţia creşterii economice, la care se adaugă prăbuşirea preţurilor petrolului, vor face mai greu pentru unele state emergente să-şi respecte obligaţiile faţă de creditori. Unii dintre aceştia sunt fonduri oportuniste, care nu vor coopera într-o eventuală restructurare şi vor cere plata integrală a datoriilor. Cât timp numărul lor este mic, guvernele aleg adesea să le plătescă pentru a scăpa de corvoada unor bătălii prelungite şi scumpe în instanţe. Grecia, spre exemplu, când şi-a restructurat cea mai mare parte a datoriilor în 2012, a ales să plătească în întregime ce datora pentru obligaţiuni în dolari la care se adunaseră mai multe fonduri de hedging. Argentina a ales însă să lupte, şi a pierdut. În 2016<strong>, Jay</strong> <strong>Newman</strong> de la <strong>Elliott Management</strong> şi-a făcut un renume smulgând de la guvernul argentinian 2,4 miliarde de dolari pentru firma sa după o bătălie în justiţie care a durat un deceniu. <strong>Franklin Templeton</strong>, un fond care s-a aventurat în Europa de Est, a reuşit să extragă ceea ce unii analişti au descris ca fiind condiţii surprinzător de favorabile din restructurarea datoriei Ucrainei din 2015, devenind astfel cel mai mare creditor privat al acestei ţări aflate în război cu Rusia. Prin urmare, precedente pentru fondurile încăpăţânate există. În cele din urmă, slăbiciunile de pe pieţele emergente, care contribuie cu până la 70% la creşterea economică globală, vor afecta şi economiile avansate, scrie <strong>MarketWatch</strong>. Bunurile esenţiale şi materiile prime vor deveni mai rare, în timp ce cererea pentru produse finite se va micşora.<strong> În aceste condiții, este cu atât mai incredibilă speranța guwernerului Orban privitoare la o relansare economică rapidă a României!</strong></p><img src="https://medium.com/_/stat?event=post.clientViewed&referrerSource=full_rss&postId=b47310cdac6f" width="1" height="1" alt="">]]></content:encoded>
        </item>
    </channel>
</rss>