Cum de s-a putut găsi într-o lume atât de căzută o ființă atât de curată, cum este Maica Domnului, care să fie vrednică să primească în pântecele ei pe Dumnezeu, pe Fiul Tatălui, pe a doua persoană a Sfintei Treimi?

Înainte de a-L primi pe Dumnezeu în trupul ei, Maica Domnului L-a primit în mintea ei

Maica Domnului a fost adusă la templu la vârsta de trei ani. Precum se spune în Vechiul Testament că se aduceau jertfe lui Dumnezeu juninci de trei ani, tot așa Maica Domnului este adusă la templu și închinată lui Dumnezeu la vârsta de trei ani, fiind un copil foarte mic. În ziua de astăzi, la vârsta de trei ani copiii sunt duși la grădiniță. Maica Domnului a fost lăsată în templu de către părinții ei. Sfinții Ioachim și Ana au făgăduit că dacă vor primi un copil, îl vor închina lui Dumnezeu. Maica Domnului a fost adusă cu alai de fecioare purtând făclii, pe jos, de la casa părinților ei până la templul din Ierusalim, într-o procesiune de câteva zile.

Maica Domnului a intrat în templu și se știe din Tradiție că a urcat singură treptele templului pe care preoții, urcându-le, rosteau câte un psalm. Timp de doisprezece ani Maica Domnului a trăit în templu, stând noaptea în Sfânta Sfintelor, fiind hrănită cu pâine cerească de către Arhanghelul Gavriil. Înainte de a-L primi pe Dumnezeu în trupul ei, Maica Domnului L-a primit în mintea ei. O alcătuire din Sfânta Evanghelie de la Luca spune că o femeie din popor, ridicându-și glasul, I-a zis Domnului Hristos: Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânii la care ai supt. Iar Domnul Hristos a aprobat și a zis: Așa este. Dar — zice Domnul Hristos, vrând să arate că Maica Sa nu a fost o purtătoare pasivă a unei sarcini dumnezeiești — fericit este cel care primește cuvântul lui Dumnezeu și îl păzește pe el. Maica Domnului a primit acest cuvânt al lui Dumnezeu în mintea și în sufletul ei de la vârsta de trei ani. Timp de doisprezece ani a trăit în templul din Ierusalim, învățând, primind în taină cuvântul lui Dumnezeu și rugându-se. Maica Domnului și-a curățit mintea și sufletul în post și în rugăciune, în citirea Sfintelor Scripturi, de la vârsta de trei ani. Încă din pruncie a ajuns la cele mai înalte măsuri ale rugăciunii, ale privegherii în templul lui Dumnezeu și ale primirii lui Dumnezeu în inima ei prin cuvântul Sfintei Scripturi și ale păzirii cuvântului lui Dumnezeu în inima ei.

Maica Domnului — povățuitoarea nevoințelor duhovnicești

În Tradiția ortodoxă, Maica Domnului a devenit povățuitoarea tuturor nevoințelor duhovnicești, pentru că ea, mai înainte decât toți, a ajuns la desăvârșirea virtuților prin practicarea — în taină, în Sfânta Sfintelor — a rugăciunii curate, a curățirii minții și a sufletului prin post, rugăciune și priveghere. Maica Domnului s-a învrednicit să fie purtătoare a acelei sarcini sfinte, purtătoare a lui Dumnezeu în pântecele ei, pentru că toată ființa ei a fost curățită în cei doisprezece ani, toată ființa ei a fost curățită prin post, rugăciune, priveghere și prin citirea din Sfintele Scripturi. Maica Domnului a trăit curat din copilărie și nu a primit niciun gând rău. Maica Domnului nu a făcut niciun păcat în viața ei.

Ni se pune în față o perioadă de post și ne este arătată Maica Domnului ca o îndrumătoare, care să ne arate cum să parcurgem noi — nu doisprezece ani — ci câte zile au mai rămas. Dacă Maica Domnului s-a pregătit doisprezece ani ca să-L poată purta pe Domnul Hristos în pântecele ei, și noi să știm să petrecem măcar aceste zile într-o curățire a minții prin participarea la sfintele slujbe, să ne curățim trupul prin post, să primim cuvântul lui Dumnezeu prin citirea Sfintei Scripturi și să-L păzim pe el în inima noastră.

Părintele Pantelimon Șușnea

Fragment din predica la praznicul Întrării în Biserică a Maicii Domnului, 21 noiembrie 2012

12 ani de curățire was originally published in NU-MĂ-UITA on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

Ne aflăm în duminica a treia din Postul Mare, care marchează mijlocul Postului Mare. Este rânduit ca această duminică să fie sub semnul Sfintei Cruci. Nu numai duminica, ci toată săptămâna. La slujba de Priveghere s-a scos Sfânta Cruce spre închinare și ea va rămâne toată săptămâna, până duminică, în locul icoanelor.

Postul Mare este un simbol al trecerii omului de la moarte la viață. În prima duminică din Postul Mare se vorbește despre căderea lui Adam din rai, adică începutul morții, iar la finalul Postului Mare sărbătorim Învierea și ridicarea lui Adam din iad. Postul Mare este un simbol al acestei treceri, de la Adam cel căzut, care prin păcat a ajuns în iad, la Adam cel ridicat de Hristos, înviat, ridicat din nou în împărăția cerurilor. În centrul acestei realități, în centrul acestui simbol, este pusă Sfânta Cruce.

Crucea este semn al iubirii lui Dumnezeu față de om, este semnul lui Dumnezeu

S-a citit din Sfânta Evanghelie de la Marcu: Și chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?

Domnul Hristos le vorbește Sfinților Apostoli despre cruce. Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Domnul Hristos a rostit aceste cuvinte înainte de răstignirea Sa. Când le-a rostit, Sfinții Apostoli nu știau despre răstignirea pe cruce a Domnului Hristos. Ce însemna crucea? Însemna ocara. Înainte de răstignirea Domnului Hristos crucea însemna ocara, pentru că moartea pe cruce era o moarte blestemată. Domnul Hristos spune în continuare: Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri.

De ce crucea este semnul Domnului nostru Iisus Hristos? De ce a ales Domnul Hristos crucea ca semn al Său? De ce a ales creștinătatea ca semn al său, prin excelență, crucea? De ce zice Domnul Hristos că fiecare creștin trebuie să-și poarte crucea? De ce ne însemnăm noi cu semnul crucii?

Toată creația se cere după cruce

Zicea Sfântul Maxim Mărturisitorul că toată creația se cere după cruce. Acest lucru înseamnă că nu putem să înțelegem nimic din lumea aceasta în afara relației cu crucea. Crucea este semn al iubirii lui Dumnezeu față de om, este semnul lui Dumnezeu. Cum se înțelege crucea ca semn al lui Dumnezeu, ca ceva ce este emblematic pentru Dumnezeu, ca ceva ce este specific lui Dumnezeu, ca ceva care Îl revelează în cel mai înalt grad pe Dumnezeu?

Domnul Hristos, prin cruce, Se jertfește pe Sine pentru noi. Toate din lumea aceasta se jertfesc pe sine, toate se înțeleg prin cruce. Pentru ca noi să trăim consumăm plante, vietăți, animale. Pentru ca noi să trăim, trebuie să fie cineva care să se jertfească. Acesta este sensul întregii creații. Acesta este sensul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dă viață creației, nu ține creația în viață prin energiile Sale, ci Dumnezeu Se dă pe Sine creației. Dumnezeu ni Se dă pe Sine nouă și prin această jertfă permanentă a lui Dumnezeu, prin dăruirea de Sine a lui Dumnezeu toate se țin în viață — și lumea, și oamenii, și în viața aceasta, și în viața veșnică.

Adam nu a înțeles acest lucru în rai. Nu a înțeles faptul că el trebuie să-și caute un mod de a se jertfi pe sine. Adam voia raiul ca pe un loc de care să profite, voia să consume din bunătățile raiului. Domnul Hristos l-a pus pe om în lume pentru ca să se jertfească pentru lume. Lumea se jertfește pentru noi, pentru a ne ține în viață, chiar și din punct de vedere biologic. Dacă nu ar fi alte plante sau alte animale care să fie jertfite pentru ca noi să fim în viață, nu am mai avea din ce să trăim. La rândul nostru, trebuie să răspundem la fel. Acesta este sensul pe care ni-l arată Evanghelia de astăzi. Cine va voi să-și păstreze sufletul său pentru sine, acela și-l va pierde, și cine își va pierde sufletul său pentru Dumnezeu și pentru Evanghelie, acela și-l va câștiga. Ce-i va folosi omului de va dobândi toată lumea, dacă sufletul său și-l va pierde? Atitudinea acaparatoare în care omul vrea să dobândească lumea pentru sine — să aibă tot raiul pentru sine fără a se gândi ce poate el să dea, ci pe ce poate el să pună mâna — este calea pierzării.

Dragostea duce la jertfă

Hristos ne spune că și dacă am dobândi toată lumea, dacă nu învățăm să ne jertfim, atunci ne pierdem sufletul. Printr-o viață în care trăim egoist ne pierdem sufletul și în sensul că nu ne împlinim ca oameni, nu ne împlinim vocația, nu ne împlinim menirea din lumea aceasta. Este precum o floare care nu ajunge să înflorească: nu ajunge la finalul său, nu ajunge să-și împlinească rostul. Așa este omul care trăiește egoist, pentru sine. Acel om nu-și arată chipul. Zice Domnul Hristos că cel care își va pierde sufletul — dar nu oricum, ci pentru Dumnezeu și pentru Evanghelie –, acela își va afla sufletul.

Dumnezeu Se jertfește pe Sine, creația se jertfește pe sine pentru om, și noi, oamenii, trebuie să ne jertfim pentru creație și pentru Dumnezeu. Când l-a făcut Dumnezeu pe Adam în rai a văzut că Adam era singur și a zis: să-i facem ajutor lui Adam, și a fost creată Eva din coasta lui Adam. De ce avea nevoie Adam de Eva? Pentru ca prin intermediul acestei persoane pe care Adam o iubea să învețe să se jertfească. Acesta a fost scopul pentru care lui Adam i s-a dat femeie, pentru că dragostea duce la jertfă. Domnul Hristos și-a arătat dragostea față de noi prin jertfa de Sine. Dacă nu avea pe cineva pe care să-l iubească, omul nu avea cum să-și exercite puterea jertfitoare. De aceea lui Adam i-a fost dată Eva.

Pericopa se încheie cu cuvântul: Adevărat vă spun vouă că sunt unii dintre voi care stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere. Aceste cuvinte au fost rostite de Domnul Hristos cu șapte zile înainte de a Se schimba la față și au fost rostite cu prilejul unei ispitiri din partea lui Petru. Domnul Hristos le spusese Sfinților Apostoli că Fiul Omului trebuie să pătimească multe, să fie defăimat de bătrâni, de arhierei, de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Și spunea acest cuvânt pe față. Iar Petru, luându-L deoparte, a început să-L dojenească. Dar El, întorcându-Se și uitându-Se la ucenicii Săi, l-a certat pe Petru și a zis: Mergi înapoia mea, Satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.

Petru voia să-L protejeze pe Domnul Hristos și îi zicea: Să nu Ți se întâmple Ție una ca asta. Domnul Hristos a vrut să arate că de bunăvoie Se dă pe Sine, că de bunăvoie își dă viața pentru noi și că acesta este rostul Lui, acesta este modul Lui de a Se manifesta ca Dumnezeu. Dumnezeu Se manifestă prin jertfă și crucea este simbol al jertfei. Crucea este veșnică pentru că nu ține numai de ceea ce s-a întâmplat în lumea aceasta trecătoare, ci este simbol permanent al jertfei lui Dumnezeu, semn că Dumnezeu Se dăruiește pe Sine creației Sale și că, prin aceasta, ne ține în viață.

Părintele Pantelimon Șușnea

Fragment din predica la duminica Sfintei Cruci, 18 martie 2012

Semnul lui Dumnezeu was originally published in NU-MĂ-UITA on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

„Simțirea iubirii este cea care ne mântuiește și simțirea iubirii este cea care ne înviază.”

Părintele Pantelimon Șușnea

2 ianuarie

„Dumnezeu este iubire, iar iubirea se cere împărtășită, iubirea este revărsătoare, naște generozitate.”

Părintele Pantelimon Șușnea

3 ianuarie

„Numai în Hristos te întâlnești cu tine cu adevărat. El este oglinda ta și în El ești restaurat, în El te întâlnești cu tine.”

Părintele Iustin Miron

4 ianuarie

„Fiecare virtute — practicată, lucrată — contribuie la ridicarea dragostei, la îmbunătățirea dragostei dintre noi.”

Părintele Iustin Miron

5 ianuarie

„Să ținem post cât de aspru putem, să ne înfrânăm trupul, mintea, să ne tăiem voia cu bucurie, să ne bucurăm dacă cineva ne greșește, să ne bucurăm că avem șansa de a ierta, să ne bucurăm că avem șansa de a nu judeca.”

Părintele Pantelimon Șușnea

6 ianuarie

„Calea mântuirii o numim calea lui Dumnezeu pentru că, cel dintâi, El a mers pe ea.”

Părintele Arsenie Boca

7 ianuarie

„Partea văzută a Bisericii este numai vârful icebergului care iese peste linia mării. Dincolo, în planul care nu se vede, dincolo de luciul mării este restul neamului nostru, toți strămoșii, toți îngerii. Și cu ei suntem neamuri, și cu ei suntem înrudiți.”

Părintele Pantelimon Șușnea

8 ianuarie

„Orice faptă bună pe care o faci devine consubstanțială cu tine, se întipărește în ființa ta.”

Părintele Pantelimon Șușnea

9 ianuarie

„Fericirea nu e lucru la îndemână, nu e ceva ce se realizează în condiții de confort. Nu e de-a gata!”

Părintele Pantelimon Șușnea

10 ianuarie

„Principalul mijloc prin care ne ridicăm în iubire este rugăciunea.”

Părintele Iustin Miron

11 ianuarie

„Omul trebuie să investească în el, să-și ridice valoarea, să lucreze cu mintea și cu sufletul, să-și lucreze toate virtuțile. Iar pentru aceasta e nevoie de osteneală, de jertfă, de suferință.”

Părintele Pantelimon Șușnea

12 ianuarie

„Aceasta se întâmplă când noi primim Sfânta Împărtășanie: se amestecă în trupul nostru mireasma Trupului lui Hristos, Cel de viață făcător.”

Părintele Pantelimon Șușnea

13 ianuarie

„Mântuirea, contrar unor credințe, nu e un verdict care se aplică la finalul vieții, ci un plus care se adaugă în fiecare clipă.”

Părintele Pantelimon Șușnea

14 ianuarie

„Doar atunci poți cu adevărat să-l ierți pe om, să-l rabzi, când ai dragoste pentru el, dragoste care izvorăște din dragostea pentru Dumnezeu.”

Părintele Iustin Miron

15 ianuarie

„Nu sunt cugetele omului cum sunt cugetele Domnului.”

Părintele Teofil Părăian

16 ianuarie

„Născuți din nou sunt și oamenii lămuriți prin cuptorul smereniei.”

Părintele Arsenie Boca

17 ianuarie

„Când ajungem la o relație de dragoste adevărată cu Dumnezeu, abia atunci avem dragoste adevărată față de om.”

Părintele Iustin Miron

18 ianuarie

„Prin dragostea lui Dumnezeu ajungem la toate lucrurile bune.”

Părintele Iustin Miron

19 ianuarie

„Dacă plăcerea ține de confort, de simțuri și de satisfacerea lor, bucuria ține de resorturi mult mai profunde și e strâns legată de sentimentul împlinirii.”

Părintele Pantelimon Șușnea

20 ianuarie

„Pocăința este dinamică; nu este doar o stare de regret, ci este o stare de lucrare.”

Părintele Pantelimon Șușnea

21 ianuarie

„Primirea lui Hristos în casa sufletului este mântuirea.”

Părintele Pantelimon Șușnea

22 ianuarie

„Dacă n-am avea patimi care să ne lupte, nu ne-am angaja în viața duhovnicească.”

Părintele Pantelimon Șușnea

23 ianuarie

„Când te întâlnești cu Dumnezeu descoperi că ești iubit.”

Părintele Pantelimon Șușnea

24 ianuarie

„Strămoșii noștri își împodobeau hainele cu simboluri care să le aducă aminte de haina de slavă cu care se va îmbrăca omul în împărăția cerurilor.”

Părintele Pantelimon Șușnea

25 ianuarie

„Nu se apropie omul de Dumnezeu în vreme de confort și de bunăstare cum se apropie la vreme de necaz.”

Părintele Pantelimon Șușnea

26 ianuarie

„Iubirea este starea de rai.”

Părintele Pantelimon Șușnea

27 ianuarie

„Fericirea e împlinirea deplină a rostului tău ca om.”

Părintele Pantelimon Șușnea

28 ianuarie

„Paradoxul este că nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care risipești.”

Părintele Pantelimon Șușnea

29 ianuarie

„Trebuie să ne angajăm în viață într-o lucrare de autodepășire permanentă.”

Părintele Pantelimon Șușnea

30 ianuarie

„Când omul se exersează în iubire, chiar și față de vrăjmași, acesta trăiește starea de rai și devine un rai pentru cei din jurul lui.”

Părintele Pantelimon Șușnea

31 ianuarie

„Asumându-ne crucea vieții, Îl găsim pe Hristos.”

Părintele Pantelimon Șușnea

1 februarie

„Dacă ai ales o carieră, un drum, trebuie să-l urmezi conștient că trebuie să devii cel mai bun, ca să ai ce oferi oamenilor mai departe. Fiecare om are un dar de la Dumnezeu, care trebuie sporit și trebuie pus în slujba oamenilor.”

Părintele Pantelimon Șușnea

2 februarie

„Hristos este Cel pe care trebuie să-L căutăm în creație, Hristos este Cel pe care trebuie să-L căutăm în aproapele, în cel de lângă noi.”

Părintele Pantelimon Șușnea

3 februarie

„Materia nu e doar utilă, Dumnezeu a făcut-o și frumoasă, iar frumusețea e izvor de bucurie.”

Părintele Pantelimon Șușnea

4 februarie

„Acesta este secretul supraviețuirii spirituale în condiția de cădere a omului: dacă nu ajungi la oboseală, nu ajungi nici la împlinire!”

Părintele Pantelimon Șușnea

5 februarie

„În ortodoxie nu se pierde nimic, nu există rebuturi, lucrurile sunt valorificate prin credință, totul poate și trebuie să fie transfigurat.”

Părintele Pantelimon Șușnea

6 februarie

„Nu există bucurie profundă și adevărată în afara relației cu alți oameni sau cu Dumnezeu.”

Părintele Pantelimon Șușnea

7 februarie

„Pe măsură ce ne unim cu dragostea lui Dumnezeu, începem să iubim cu adevărat, dar numai transfigurând iubirea noastră, întrupând în iubirea noastră iubirea lui Dumnezeu față de noi.”

Părintele Iustin Miron

18 martie

„Prin credință acumulezi virtuți, devii tot mai bun, tot mai bogat, tot mai amplu. Iubind, dăruiești mai departe din tot ce ai devenit tu, din tot ce ai acumulat.”

Părintele Pantelimon Șușnea

19 martie

„Să ducem o viaţă corectă, în sinceritate în faţa lui Dumnezeu și dacă facem, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, «binele de care ne aducem aminte», poate la vremea potrivită ne va descoperi Dumnezeu şi mai mult bine, vom face şi mai mult bine.”

Părintele Teofil Părăian

20 martie

„Calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuși ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate.”

Părintele Arsenie Boca

21 martie

„Întorcând iubirea asupra noastră, ea devine sterilă, nu rodește. Fericirea adevărată nu poate fi decât împărtășită.”

Părintele Pantelimon Șușnea

22 martie

„Crucea e o taină și se dezleagă numai celor ce o iubesc.”

Părintele Arsenie Boca

23 martie

„Vorbind cu Maica Domnului zicem într-o stihire: «noi, cei îndumnezeiţi prin tine», adică cei care putem fi îndumnezeiţi prin tine, prin Maica Domnului, prin mijlocirile Maicii Domnului, respectiv prin Domnul Hristos, care este pricina îndumnezeirii noastre.”

Părintele Teofil Părăian

24 martie

„Maica Domnului a zis «iată roaba Domnului» şi noi zicem: «Doamne, eu sunt robul Tău, eu sunt fiul slujnicii Tale». E o raportare la Dumnezeu de pe poziţia de rob, de pe poziţia omului care se ştie disponibil pentru Dumnezeu, care se ştie slujitor al lui Dumnezeu, care se ştie împreună-lucrător cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu i-a dat omului cinstea de a fi împreună-lucrător al lui Dumnezeu.”

Părintele Teofil Părăian

25 martie

„Unirea firilor s-a făcut în Preasfânta Fecioară Maria, aşa încât Maica Domnului când L-a născut pe Domnul Hristos a născut om nu simplu şi Dumnezeu nu gol, om unit cu Dumnezeu şi Dumnezeu unit cu om. De aceea Maica Domnului în Ortodoxie este mărturisită ca Născătoare de Dumnezeu.”

Părintele Teofil Părăian

26 martie

„Mie mi-i foarte drag gândul acesta că Maica Domnului e locaş al Preasfintei Treimi. Cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt unite în Preasfânta Fecioară Maria, în Maica Domnului. Sigur că o mamă nu-i mamă numai cât poartă pe copilul ei în sine, ci e mamă în veşnicie.”

Părintele Teofil Părăian

27 martie

„Pe Maica Domnului o numim «rai cuvântător», «rai de taină», bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului, bucuria din întâlnirea cu Domnul Hristos.”

Părintele Teofil Părăian

28 martie

„Pe măsură ce acumulezi mai multă putere sufletească, acumulezi și mai multă bucurie.”

Părintele Pantelimon Șușnea

29 martie

„Când iubești persoana cealaltă, o ridici.”

Părintele Iustin Miron

30 martie

„Când ne rugăm, vorbim cu Dumnezeu. Să ştiţi că nu toţi care se roagă vorbesc cu Dumnezeu, unii recită rugăciuni. Asta nu înseamnă că vorbesc cu Dumnezeu.”

Părintele Teofil Părăian

31 martie

„Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acumulate pentru a fi risipite, dăruite. Altminteri, te epuizezi într-o relație cu tine însuți.”

Părintele Pantelimon Șușnea

1 aprilie

„Vremea amărăciunii ține de obicei cât ține aplecarea spre mândrie; căci celui smerit nimic nu-i poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii și nici dracii.”

Părintele Arsenie Boca

2 aprilie

„Ca să putem ajunge să iertăm cu adevărat, trebuie să ajungem să iubim cu adevărat.”

Părintele Iustin Miron

3 aprilie

„Oamenii care nu sunt în stare să facă ascultare nu-și pot depăși condiția, pentru că neieșind din ei nu pot să iasă înafara lor, nici mai presus de ei.”

Părintele Pantelimon Șușnea

4 aprilie

„Nu numai când ne rugăm se roagă Duhul Sfânt împreună cu noi, ci și când facem orice bine pe care-l facem. În binele acesta Dumnezeu este lucrător împreună cu noi.”

Părintele Pantelimon Șușnea

5 aprilie

„Aşa le spun eu de obicei la oamenii care au păcatele în trecut: acuma la trecutul cel negativ adaugă un trecut pozitiv, şi anume astupă cele rele cu cele bune.”

Părintele Teofil Părăian

6 aprilie

„Sunt unii care cred că acesta-i rostul creştinului: să plângă. Dumnezeu să le ajute la cei care vor să plângă să plângă, dar să ştiţi că nu asta e atitudinea cea adevărată. Atitudinea cea adevărată este atitudinea bucuriei.”

Părintele Teofil Părăian

7 aprilie

„Aluatul cuvântului lui Dumnezeu, pus în «făina gândului», ne dă posibilitatea să pregătim prescuri de gând, pe care apoi să le oferim Domnului Hristos, ca să le binecuvinteze şi să le înmulţească, pentru folosul şi bucuria celor ce vor lua aminte la ele.”

Părintele Teofil Părăian

8 aprilie

„Din odihnă, până acum, n-a ieșit ceva de folos.”

Părintele Arsenie Boca

9 aprilie

„A fi liber înseamnă a fi angajat într-o lucrare a binelui, dar numai în măsura în care îl lucrezi ca manifestare sau reprezentare a voii lui Dumnezeu, nu binele inventat de noi.”

Părintele Iustin Miron

10 aprilie

„Smerenia este ca un ascensor al vieţii duhovniceşti, de aceea în măsura în care ne adâncim în smerenie, în acea măsură ne şi înalţă Domnul Hristos.”

Părintele Teofil Părăian

11 aprilie

„Se zice că aşa cum înveţi să vorbeşti trebuie să înveţi şi să taci.”

Părintele Teofil Părăian

12 aprilie

„Să aducem ceva din cer pe pământ. Să înmulţim ceea ce este frumos. Să înflorim şi noi ca florile. Să înflorim aşa cum înfloresc florile, fără să ştie pentru cine înfloresc.”

Părintele Teofil Părăian

13 aprilie

„Dumnezeu nu ne lasă niciodată! Nu ne lasă niciodată, prin oricât de grele împrejurări am trece. Ori de-am fi bolnavi, ori de-am fi infirmi, ori de-am fi neputincioși, Dumnezeu nu ne lasă. Nu ne lasă nici Maica Domului. Maica Domnului este cu noi și ne ajută, ne întărește, se roagă pentru noi, ne ocrotește și ne mângâie.”

Părintele Teofil Părăian

14 aprilie

„Pocăinţa se face cu faţa spre viitor nu cu faţa spre trecut.”

Părintele Teofil Părăian

15 aprilie

„Toate au un rost în viața ta, unele de întărire, altele de corecție, altele de mângâiere. Prin toate, Dumnezeu îți spune ceva. Acest glas al lui Dumnezeu, omul strict rațional, fără credință, nu îl aude și nu-l înțelege.”

Părintele Iustin Miron

16 aprilie

„Dumnezeul meu, Mântuitorul meu Iisus Hristos, este Mântuitorul care spală picioarele ucenicilor Săi. N-am să uit niciodată de lucrul acesta, pentru că în această perspectivă putem cunoaște măreția Mântuitorului nostru Iisus Hristos care a spus despre Sine că: «Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul preț de răscumpărare pentru noi»”.

Părintele Teofil Părăian

17 aprilie

„Învăţăm de la Domnul Hristos să ne încredinţăm toate ale noastre în mâinile lui Dumnezeu, căci Domnul Hristos, fiind pe cruce, a zis către Dumnezeu: «Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul meu»”.

Părintele Teofil Părăian

18 aprilie

„Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu este ceva separat de noi, ci este ceva care trebuie să se întâmple și în noi. Viața unui creștin adevărat, a unui creștin botezat și trăitor al Evangheliei este de fapt o viață în Înviere.”

Părintele Teofil Părăian

19 aprilie

„Bucuria creştină este mai presus de ceea ce dă lumea aceasta, bucuria creştină este mai presus de om, este de la Dumnezeu şi este o bucurie veşnică.”

Părintele Teofil Părăian

20 aprilie

„Prin credință ajungi la o relație cu Dumnezeu și la a avea lumină înlăuntrul tău. Abia atunci când se face lumină înlăuntrul tău vezi ce și cine ești.”

Părintele Iustin Miron

21 aprilie

„Dumnezeu zâmbeşte, nu se poate să nu zâmbească. «Şi cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie» zice psalmul şi îmi place foarte mult.”

Părintele Teofil Părăian

22 aprilie

„Raiul anului bisericesc sunt Paştile şi Săptămâna Luminată, când se fac altfel de slujbe decât slujbele din celălalt timp al anului, nu se mai pomenesc răutăţile, păcatele, totul este o izbucnire de bucurie, şi asta înseamnă trăirea raiului.”

Părintele Teofil Părăian

23 aprilie

„Mintea eliberată, inima mutată în cer ajunge să aibă cu adevărat experiența Învierii.”

Părintele Pantelimon Șușnea

24 aprilie

„Să aveți mai multă încredere în Dumnezeu, mai multă încredere în Maica Domnului, mai multă încredere în bunătatea lui Dumnezeu și în bunătatea Maicii Domnului.”

Părintele Teofil Părăian

25 aprilie

„Viaţa unui creştin adevărat, a unui creştin botezat şi trăitor al Evangheliei este de fapt o viaţă în înviere.”

Părintele Teofil Părăian

26 aprilie

„Dacă n-ar fi fost Învierea n-am fi avut de ce să fim cinstitori ai Crucii Mântuitorului Hristos, ci suntem cinstitori ai crucii şi suntem cinstitori ai patimilor Domnului Hristos, ai Domnului Hristos Celui ce a pătimit, pentru că credem în Învierea Lui. Deci crucea prezintă şi jertfa, şi Învierea, şi neputinţa şi biruinţa.”

Părintele Teofil Părăian

27 aprilie

„Dumnezeu e ca un râu îmbelșugat care-și varsă apele și îi cuprinde pe toți aceia care intră în râu. E ca lumina care n-are nici o împiedicare, se revarsă peste toată făptura, nu face nicio deosebire între buni și răi, între ce-i frumos și ce nu-i frumos.”

Părintele Teofil Părăian

28 aprilie

„Fără credință, strict rațional, nu înțelegi sau înțelegi foarte, foarte puțin din împrejurările concrete ale vieții. Dumnezeu îți vorbește prin toate, ți se dăruiește prin toate!”

Părintele Iustin Miron

29 aprilie

„Dacă faci deosebire între cei apropiaţi şi cei care nu-ţi sunt apropiaţi, şi ai atitudini diferite în mod voit, înseamnă că nu ai ajuns încă la ceea ce trebuie să ajungă cineva, nu ai desfiinţat în tine patimile care fărâmiţează firea omenească.”

Părintele Teofil Părăian

30 aprilie

„Prin smerenie postim față de mândrie.”

Părintele Pantelimon Șușnea

1 mai

„Chiar după ce a păcătuit, omul trebuie să se ridice la rugăciune. Dacă răul ne paralizează, înseamnă că și-a atins scopul.”

Părintele Pantelimon Șușnea

2 mai

„Să nu aşteptăm ca cerul acesta de pe pământ să vină aşa, fără să îl căutăm, fără să ne străduim pentru el. Iar dacă vine în sufletul nostru, să avem din aceasta bucuria cuvenită.”

Părintele Teofil Părăian

3 mai

„Ca să fim lucrători de bucurie trebuie să facem ceva pentru binele altora şi când facem ceva pentru binele altora facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie.”

Părintele Teofil Părăian

4 mai

„Cine îşi face rânduială în minte îşi face rânduială în viaţă.”

Părintele Teofil Părăian

5 mai

„Iubirea este fericire, cine iubeşte este fericit.”

Părintele Teofil Părăian

6 mai

„În momentul în care faci ceva pentru cineva de care îți e drag, izvorăsc în tine noi surse de putere.”

Părintele Pantelimon Șușnea

7 mai

„Ce ne aduce credința? În primul rând, ne aduce o luminare a minții. Un om care crede în Dumnezeu pătrunde mai mult.”

Părintele Iustin Miron

8 mai

„Dumnezeu e cel mai bun prieten și El niciodată nu trădează în prietenii.”

Părintele Pantelimon Șușnea

9 mai

„Iubirea lui Dumnezeu este energie divină care potențează, care luminează, care sfințește, care îndumnezeiește iubirea noastră naturală.”

Părintele Iustin Miron

10 mai

„Nu putem să-L urmăm pe Domnul Hristos cum L-au urmat ucenicii, cu pasul, dar putem să-I urmăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu viața, cu gândurile, cu simțirea, cu inima, cu lăuntrul nostru.”

Părintele Teofil Părăian

11 mai

„Nici supra apreciere, că duce la obsesie, nici subestimare, că devine nepăsare.”

Părintele Arsenie Boca

12 mai

„Dacă în iubire intervine iubirea lui Dumnezeu, iubirea noastră devine mereu nouă, te întâlnești cu noi și noi dimensiuni, cu noi și noi potențe în celălalt și vezi în el mult mai mult.”

Părintele Iustin Miron

13 mai

„Cel care împlinește porunca iubirii e un om fericit, e un om care nu mai poate sa urască, nu mai poate să înșele, nu mai poate să mintă, nu mai poate să spună lucruri necuviincioase.”

Părintele Teofil Părăian

14 mai

„Mântuirea nu se câștigă cu o faptă răzleață, ci presupune și o față socială; nimeni nu se mântuiește singur, ci de mântuirea sa se mai leagă o mulțime de oameni.”

Părintele Arsenie Boca

15 mai

„Nu numai la cunoașterea de sine se ajunge prin credință, ci și la recuperarea de sine, la înălțarea de sine.”

Părintele Iustin Miron

16 mai

„Orice lucru pe care-l facem noi în viaţa noastră pentru preamărirea lui Dumnezeu aduce în sufletul nostru mulţumire şi ne pregăteşte pentru tot mai mult şi mai mult, până când suntem între cei fericiţi.”

Părintele Teofil Părăian

17 mai

„La cunoștința binelui și răului și la luminarea minții prin conștiință se ajunge numai prin credință.”

Părintele Iustin Miron

18 mai

„Să nu ne temem de viitor, să nu ne temem de veşnicie, să nu ne temem de necunoscut, să nu ne temem de nimic care am gândi noi că se poate împotrivi binelui nostru.”

Părintele Teofil Părăian

19 mai

„Abia când iubești pe cineva îl cunoști cu adevărat, abia atunci îl înțelegi.”

Părintele Iustin Miron

20 mai

„Lumânările sunt un simbol al luminii cereşti, al luminii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Domnul Hristos S-a numit pe Sine «Lumina lumii».”

Părintele Teofil Părăian

21 mai

„Omul, când încearcă să îngrămădească materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur și simplu din circuitul ei firesc, acela de a fi în slujba legăturii dintre oameni.”

Părintele Pantelimon Șușnea

22 mai

„Fiecare dintre noi avem o viaţă firească, o viaţă naturală. Dar trebuie să avem şi o viaţă supranaturală, o viaţă care porneşte din Dumnezeu, o viaţă care ne dă ceva din puterea lui Dumnezeu, din darul lui Dumnezeu, din lumina lui Dumnezeu.”

Părintele Teofil Părăian

23 mai

„Dacă oamenii te nedreptățesc, îți face Dumnezeu dreptate și te recompensează El. Ce pierzi din partea oamenilor, îți dă Dumnezeu înapoi.”

Părintele Pantelimon Șușnea

24 mai

„În Biserica noastră nu slujesc numai preoţii, numai arhiereii, numai diaconii, numai cântăreţii bisericeşti, ci slujesc toţi credincioşii care iau parte la sfintele slujbe.”

Părintele Teofil Părăian

25 mai

„Crezi că rezolvi problema țării schimbându-i pe alții. Nu, ci schimbându-te pe tine.”

Părintele Iustin Miron

26 mai

„Bunătatea ne face asemănători cu Dumnezeu Cel Bun şi ne apropie de El în vremelnicie şi în veşnicie. Cu bunătatea ne ducem înaintea lui Dumnezeu şi ne menţinem în legătura cu El.”

Părintele Teofil Părăian

27 mai

„Ce înseamnă îndumnezeirea omului? Înseamnă că Dumnezeu Se comunică omului şi că îi comunică omului din ceea ce este El, îl face pe om părtaş la dumnezeirea Lui.”

Părintele Teofil Părăian

28 mai

„Tu nu poți să scoți răul din celălalt. Numai el poate să-și scoată răul din el, bineînțeles, cu ajutorul lui Dumnezeu. Tu, numai din tine.”

Părintele Iustin Miron

29 mai

„Este una să spui rugăciuni și alta este să te rogi cu cuvinte de rugăciune.”

Părintele Teofil Părăian

30 mai

„Vrei să realizezi ceva frumos, ceva înalt? Sileşte-te să fii bun, sileşte-te să te depăşeşti pe tine însuţi în privinţa bunătăţii şi poţi să fii sigur că ai ales cea mai înaltă valoare, că ai ajuns să ai ceva ce îţi va rămâne în veşnicie, ceva ce te va face vrednic de pomenire.”

Părintele Teofil Părăian

31 mai

„Aşa cum cinstim o icoană a Mântuitorului pentru că e chipul Mântuitorului, tot aşa trebuie să cinstim şi pe oamenii din jurul nostru, cel puţin noi cei credincioşi, pentru faptul că sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu.”

Părintele Teofil Părăian

1 iunie

„Fiul risipitor s-a întors pentru că a descoperit că este iubit. Iubirea tatălui a fost cea care l-a ridicat, l-a întors și i-a dat putere. Cu aceasta trebuie să întoarcem noi oamenii.”

Părintele Iustin Miron

2 iunie

„Cine vrea să fie cu Dumnezeu îl are pe Dumnezeu. Cuvintele lui sunt cuvintele lui Dumnezeu, gândurile lui sunt gândurile lui Dumnezeu, simțirea lui e simțirea lui Dumnezeu.”

Părintele Teofil Părăian

4 iunie

„Fiecare zi trăită de noi este un chip al vieții noastre și fiecare zi e rânduită de către Bunul Dumnezeu pentru înaintarea în cele bune și câștigarea mântuirii.”

Părintele Teofil Părăian

Să nu avem gânduri împărțite

Nu este bine să produci o ruptură între angajarea duhovnicească și angajarea profesională. Nu este bine să le separi, ca fiind una pentru suflet iar cealaltă pentru trup, pentru că amândouă țin una de alta. Din felul în care ne raportăm la angajarea profesională putem să sporim duhovnicește. Din sporirea duhovnicească se transmite putere și în angajarea profesională. Așa cum medicul se îngrijește de sănătatea trupului, aceleași principii trebuie transferate și în îngrijirea sufletului.

Domnul Hristos ne spune să nu avem gânduri împărțite. Să nu avem mintea în două părți, ci și prin una, și prin cealaltă, să ne înălțăm către Dumnezeu. Să nu avem o grijă separată pentru suflet și o grijă separată pentru trup, ci să avem grija numai pentru suflet, iar când facem ceva pentru trup, să nu facem numai pentru trup, ci să lucrăm și pentru suflet.

Domnul Hristos spune că nu poți să slujești și lui Dumnezeu, și lui Mamona. Mamona, așa cum înțelegem din Evanghelie, este grija pentru cele trupești. Prin aceasta, Domnul Hristos nu ne îndeamnă la pasivitate, adică să ne îngrijim numai pentru suflet și de trup să nu avem grijă. Domnul Hristos vorbește despre preocupare: să nu avem două preocupări, să nu avem două griji separate, ci să avem o singură grijă: căutarea împărăției cerurilor. Domnul Hristos ne spune că toate celelalte se adaugă nouă pentru că Domnul știe că avem nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, de toate cele ce țin de viața aceasta. Însuși Domnul Hristos mărturisește că avem nevoie de ele și că Dumnezeu știe acest lucru. Domnul Hristos ne spune să avem o singură grijă: aceea de a căuta Împărăția Cerurilor, dreptatea lui Dumnezeu și îndreptarea vieții, adică să ajungem să avem o viață dreaptă, să avem o viață curată.

Suntem mai presus decât celelalte viețuitoare din lumea aceasta, decât animalele, care au grija de a-și perpetua rasa și de a supraviețui, o grijă instinctivă. Avem aceleași instincte pentru că după trup suntem rude cu toate celelalte viețuitoare, dar după suflet suntem înrudiți cu îngerii. Instinctiv, avem aceleași porniri ca și albina: să strângem vara ca să avem ce mânca iarna. Atunci când au dus albine în Australia, acolo unde este tot timpul vară, tot timpul cald, au strâns albinele miere un an, dar din al doilea an nu au mai strâns, pentru că au constatat că aveau tot timpul de mâncare.

Să ne angajăm să lucrăm cerul

Nu suntem chemați să lucrăm numai pământul, să arăm pământul ca să avem roade. Avem chemarea de a ara și de a lucra și cerul. Așa cum lucrăm pământul pentru viața aceasta pământească, nu avem cum să ajungem la roade duhovnicești stând în pasivitate. Aceasta este adevărata noastră vocație, adevărata noastră grijă. De aceea zice Domnul Hristos să nu ai grija în două părți, să ai doar grija de a te îmbogăți duhovnicește. Dumnezeu ne dă exemplul cu roadele câmpului. Cum poți să ajungi să ai roade din pământ dacă nu lucrezi pământul? Dar cu sufletul nu-i la fel? Cum poți să ajungi să ai roade sufletești, să ai roade duhovnicești, să mergi cu ceva în traistă, plecând din lumea acesta, dacă tu nu ai lucrat? Cum poți să ajungi la înavuțire, la a te îmbogăți în Dumnezeu, cum zice Domnul Hristos în altă parte — căutați să vă îmbogățiți în Dumnezeu, cum să ajungi să te îmbogățești în Dumnezeu dacă tu nu lucrezi, dacă nu postești, dacă nu mergi duminica la biserică, dacă nu te rogi, dacă nu faci fapte bune, dacă nu rabzi, dacă nu ai îndelungă răbdare, dacă nu ai întărire prin răbdare?

În Apostol se spune că ne lăudăm mai ales în suferințe, pentru că suferința lucrează răbdarea, iar răbdarea lucrează întărirea. Prin răbdare ajungi să fii încercat sau, cum am spune în ziua de astăzi, să fii antrenat, adică să nu te mai sperie orice situație grea din viață. Încercarea lucrează nădejdea, încrederea în Dumnezeu, pentru că atunci când ești încercat, ai trecut prin suferințe și ai ajuns la o anumită experiență, ai văzut cum îți ajută Dumnezeu și cum te scoate Dumnezeu din toate. Aceasta aduce nădejdea în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu — zice Evanghelia — nu rușinează. Cine are încredere în Dumnezeu, nu se rușinează.

Evanghelia nu ne îndeamnă la pasivitate, ci ne îndeamnă la angajare. Așa cum ne angajăm să lucrăm pământul, așa să ne angajăm să lucrăm și cerul, pentru că aceasta este adevărata noastră vocație și adevărata noastră menire. Prin aceasta ne deosebim de animale, prin faptul că nu căutăm numai împărăția aceasta, ci căutăm Împărăția Cerurilor.

Părintele Pantelimon Șușnea

Fragment din predica în duminica a treia după Rusalii, 14 iulie 2013

Gânduri împărțite was originally published in NU-MĂ-UITA on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

Iubiri sortite morții

Sunt atâția oameni care se iubesc, se căsătoresc, dar care nu sunt credincioși, nu participă la dragostea lui Dumnezeu. Ce se întâmplă cu dragostele lor? Se iubesc atât de mult de nu mai știu unii de alții, dar ajung să nu se mai iubească. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că este o dragoste la nivelul firii, o dragoste în care este impusă voia omului, unde a fost deschis deja accesul diavolului. Odată ce tu o vrei pe cutare sau cutare te vrea pe tine, este voia ta, este la nivelul omului. Sunt voile oamenilor acolo, precum și patimile lor. Acolo diavolul are acces liniștit. Dragostea aceea este sortită morții și piere.

Câți se mai iubesc cu adevărat, fără Dumnezeu? Este imposibil fără Dumnezeu. Sunt iubiri sortite morții, otrăvite de păcat, asemenea focului de paie: rezistă o vreme, la început, dar după aceea se termină. Pe urmă: sumă de reguli, principii de conviețuire, mărunțișuri umane care încearcă să înlocuiască dragostea, relații fizice care caută să o compenseze. Dar nu este dragoste. Dragostea noastră umană este mai mult o capacitate prin care noi accesăm dragostea divină, adevărata dragoste.

Pe măsură ce ne unim cu dragostea lui Dumnezeu, începem să iubim cu adevărat

Ce este dragostea lui Dumnezeu? Este energie. Dacă nu ar fi energie necreată — care să izvorască din ființa lui Dumnezeu — nu ne-am putea împărtăși de ea. Ne împărtășim de Dumnezeu, nu participând la ființa lui Dumnezeu, ci participând la energiile necreate care izvorăsc din ființa lui Dumnezeu. Așa ne împărtășim de Dumnezeu, așa ne unim cu Dumnezeu. Dacă noi ne putem împărtăși de dragostea lui Dumnezeu, rezultă că dragostea lui Dumnezeu este energie necreată. Această energie vine în om, preschimbă dragostea omului și o îndumnezeiește. Când ajungem la o relație de dragoste adevărată cu Dumnezeu, abia atunci avem dragoste adevărată față de om. Dragostea față de om izvorăște din dragostea față de Dumnezeu. Celelalte — tentativele nereușite de dragoste între oameni — pier. Doar atunci poți cu adevărat să-l ierți pe om, să-l rabzi, când ai dragoste pentru el, dragoste care izvorăște din dragostea pentru Dumnezeu.

Prin dragostea lui Dumnezeu ajungem la toate lucrurile bune. Tot binele, toată virtutea, nu fac altceva decât să ne scoată din egoism și să ne unească cu dragostea dumnezeiască. Pe măsură ce ne unim cu dragostea lui Dumnezeu, începem să iubim cu adevărat, dar numai transfigurând iubirea noastră, întrupând în iubirea noastră iubirea lui Dumnezeu față de noi.

Dragostea este unire. Prin dragoste îl și creezi pe celălalt, nu doar te unești cu el. Dragostea este și creație — recreație, este și cunoaștere. Când îl iubești pe celălalt, te unești cu el, îl aduci în tine și trăiești prin el. În lipsa dragostei trăiești prin tine. În prezența dragostei ieși din tine. Dragostea se jertfește, iese în întâmpinare, slujește celuilalt, uită de sine. Când îl iubești pe celălalt, tu ești foarte mic, aproape că nu mai exiști. Și poate că pentru tine nici nu mai exiști. Te miri de ceea ce vede celălalt la tine, de te iubește atât de mult, pentru că tu nu vezi nimic. Ajungi la cunoașterea de sine prin ieșirea din sine, iar prin trăirea sinelui celuilalt ajungi să te cunoști, să te vezi.

Spuneau Sfinții Părinți că „Hristos este oglinda omului”. Numai în Hristos te întâlnești cu tine cu adevărat. El este oglinda ta și în El ești restaurat, în El te întâlnești cu tine. Dar și prin celălalt: îl iubești, îl aduci în tine, trăiești prin el. O definiție a dragostei: trăirea prin celălalt. Îl aduci pe celălalt și îl pui în tine, trăiești în el fără să te desființezi pe tine. Până când în relația de dragoste nu trăiești prin celălalt, nu iubești. Trăirea prin el și pentru el, aceasta este dragostea. Mai mult decât atât: tu îi transmiți putere. El simte aceasta și devine mai puternic, mai bun, și astfel l-ai ridicat valoric, iubindu-l. Iubindu-l, activezi în celălalt potențe pe care le are, dar nu știe că le are.

Îl cunoști cu adevărat pe celălalt numai când îl iubești

Îl descoperi pe celălalt și celălalt te descoperă pe tine, iar tu te descoperi pe tine prin celălalt. Nu te descoperi pe tine prin tine însuți, pentru că nu te vezi. Numai descoperindu-l pe celălalt te vezi. Îl descoperi pe celălalt, activezi în el potențe pe care el nu știe că le are și devine mai mare; abia atunci se descoperă pe sine, când vede că este iubit. Iubirea ta îl ajută să se vadă, îl crește, îl potențează, vede ce este și ce poate fi, numai prin iubirea ta.

Dacă nu l-ai iubi, el nu ar crește și nu s-ar cunoaște. Tu nu-ți dai seama ce poți, ce potențial ai, dar celălalt, care te iubește, vede. Văzând și activând potențialul lui, iubindu-l, îl și cunoști cu adevărat. El nu se cunoaște pe el, așa cum îl cunoști tu, iubindu-l. Iubirea este un mod de realizare a cunoașterii, are o funcție gnoseologică. Ajungi să-l cunoști cu adevărat pe celălalt numai când îl iubești, dar nu poți explica cunoașterea aceasta.

Dacă nu-l iubești, poți zice despre cineva: îl știu, are calitățile acestea, defectele acestea, este tipul acesta de om; dar acest lucru este în afara iubirii. Când îl cunoști și îl iubești cu adevărat, pătrunzi în adâncurile ființei lui, prin iubire, și nu mai poți exprima ceea ce ai găsit, așa cum ai exprimat când nu îl iubeai, din afară. Din interior, este o cunoaștere ce nu poate fi cuprinsă în noțiuni, în concepte.

Te minunezi de ceea ce este celălalt, de ceea ce poate fi; celălalt pentru tine este o minune. El nu este o minune pentru el însuși, nu se descoperă pe el ca minune, tu îl descoperi pe el ca minune. La fel face și el față de tine: pătrunde în adâncurile tale, îți aduce energia lui, puterea dragostei lui și devii mult mai puternic și mai sigur pe tine. În plus, îți activează potențe care sunt în tine, începi să fii altfel, să gândești altfel. Asta a făcut iubirea lui. Tu privești spre el și te vezi pe tine potențat. El te potențează și se imprimă de tine. Tu te vezi pe tine în el, și astfel celălalt devine oglinda ta. La fel se întâmplă și cu tine: când iubești persoana cealaltă, o ridici. Potențând-o prin iubire, o adâncești foarte mult înlăuntrul tău — adâncire reală. Când celălalt privește pe urmă spre tine, te vede, dar se vede și pe el însuși, potențat. Putem deveni oglinzi unii pentru alții.

Nu numai Hristos este oglinda ta, ci și celălalt. Putem ajunge să ne creăm și să ne cunoaștem pe noi și pe ceilalți și să ne ridicăm prin iubire. La iubirea firească se adaugă harul lui Dumnezeu pentru că numai prin harul lui Dumnezeu, prin energia Lui, te adâncești în iubire. Dacă nu ar fi iubirea lui Dumnezeu la care să participi și totul ar fi la nivelul omului, ar începe patimile cu negura lor, cu ceața lor și nu ai mai vedea. Îl transformi pe celălalt în obiect prin care să-ți satisfaci egoismul propriu, plăcerile. Nu mai trăiești prin celălalt și pentru celălalt, trăiești prin tine și pentru tine, iar celălalt este un obiect de satisfacere proprie. Fiul risipitor s-a întors pentru că a descoperit că este iubit. Iubirea tatălui a fost cea care l-a ridicat, l-a întors și i-a dat putere. Cu aceasta trebuie să întoarcem noi oamenii.

Dragostea schimbă întreaga ființă

Iubirea celuilalt te schimbă și la nivel fizic. Când te privește celălalt și îi simți dragostea, te schimbi la față. Dragostea lui te schimbă, te îmbujorezi când îl vezi. Iar dacă îți schimbă fața trupului, îți schimbă și fața sufletului. Dragostea celuilalt îți schimbă toată ființa. Ne întrepătrundem, ne întâlnim cu noi înșine, ne naștem iubind. Iubim cu adevărat numai în Dumnezeu, participând la iubirea Lui.

Sfântul Apostol Ioan a insistat asupra faptului că Dumnezeu este iubire și că Dumnezeu este Iubirea. Ce înseamnă să iubești? Investim puțin în a iubi. Investim când avem nevoie de casă și de tot felul de investiții exterioare. Ne mulțumim să ne iubim copiii, să avem un prieten pe care să-l iubim. Ce-ar însemna să ne îmbogățim cu toți, să îi transferăm pe toți, potențați, în noi? Dacă fiecare este o minune pe care o descoperim, și transferăm atâtea minuni în noi, dacă adăugăm la existența noastră atâtea minuni și trăim prin atâtea minuni, ce viață ar fi? Aceasta se întâmplă în Rai. Noi investim puțin în direcția iubirii. Tot timpul căutăm motive să nu iubim.

Nu ieșim din egoism decât atunci când iubim

Ieșirea din sine nu o realizezi până nu iubești. Când ieși din tine și trăiești prin celălalt, celălalt devine sinele tău cel mai adânc, fără a-ți desființa sinele tău. Sinele tău se schimbă, trăindu-ți-l celălalt. Celălalt trăiește prin tine, trăiește sinele tău, iar tu îi trăiești sinele lui. Astfel, îl ridici: ieși din sinele tău, din zona egoistă și adaugi sinele celuilalt la ceea ce ești tu, dar nu sinele obișnuit, ci sinele refăcut, ridicat, potențat. Intrăm astfel într-o zonă de necrezut, copleșitoare cu adevărat. Nu-ți vine să crezi că iubirea este atât de înaltă. Ai posibilitatea să o activezi, să intri într-o astfel de lume.

Noi mergem pe realități fabricate. Preferăm idealizarea lumii într-un film, unde totul este foarte frumos, actorii sunt foarte frumoși, unde totul este imaginație. Se poate trăi într-o lume a minunilor în mod real. Devenirea este prin celălalt, schimbarea este prin celălalt. Să-l schimbi pe celălalt iubindu-l, nu învățându-l și dându-i sfaturi, ci iubindu-l.

Dacă te gândești la Dumnezeu, la ceea ce este Dumnezeu și cum iubește un mărunțiș cum este omul, parcă nu-ți vine să crezi că este posibil. Îți spui că nu se poate așa ceva — ca Dumnezeu să mă aștepte și pe mine, să stea mereu cu gândul la mine, să mă dorească El cu adevărat, să alerge după mine — în iubirea Lui infinită — să fie tot timpul către mine, să vină în întâmpinarea mea, să-mi sară El în brațe… Dumnezeu, mie? La ce vrednicie este ridicat omul, la ce anume suntem chemați?

Părintele Iustin Miron

fragment dintr-un dialog cu tinerii, 21 februarie 2009

Oglinzi reciproce was originally published in NU-MĂ-UITA on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

Doisprezece oameni uniți cu Hristos

La praznicul care a trecut, al Înălțării, am aflat că atunci Domnul Hristos le-a spus Apostolilor Săi să nu se depărteze de Ierusalim până ce nu se vor îmbrăca cu putere de sus. Astăzi, această putere de sus — Duhul Sfânt — S-a pogorât peste Sfinții Apostoli, iar prin această pogorâre fiecare Apostol a devenit Hristos și una cu Hristos. Prin pogorâre, Însuși Hristos S-a pogorât în lăcașul trupului și al sufletului fiecărui Apostol, pentru că zice Scriptura că trupurile sunt temple ale Duhului Sfânt. Iudeii se temeau de Hristos pentru că făcea minuni și de aceea L-au răstignit, iar acum erau doisprezece Apostoli — adică doisprezece oameni uniți cu Hristos — și cu toții făceau ceea ce făcea și Hristos: iertau păcatele, înviau morții, vindecau ologii. Scriptura spune că numai umbra Sfinților Apostoli trecând peste cei bolnavi, îi vindeca.

În perioada liturgică de la Paști până acum s-a citit la Apostol din cartea Faptele Sfinților Apostoli, scrisă de Sfântul Evanghelist Luca. Cei care ați citit această carte ați văzut ce s-a întâmplat la Pogorârea Duhului Sfânt: erau cei doisprezece ucenici adunați, și pe la ceasul al treilea din zi — adică ora 9 dimineața, după numărătoarea antică — s-a auzit ca un vuiet de vijelie, iar locul s-a umplut de această vijelie. Era Duhul Sfânt venind cu putere. Duhul Sfânt S-a împărțit peste cei doisprezece Apostoli ca niște limbi de foc. Această venire, cu putere, a Duhului Sfânt, a fost evidentă nu numai pentru Sfinții Apostoli — pentru că nu a fost numai un eveniment spiritual — ci a fost un eveniment spiritual dublat de un eveniment cosmic. Vijelia au simțit-o toți și au venit să vadă ce se întâmplă, aflându-i pe Sfinții Apostoli grăind în limbi. Pentru că era în timpul unui praznic al iudeilor — Sărbătoarea Corturilor — care se sărbătorea de către iudei la cincizeci de zile după Paști, erau veniți în Ierusalim iudeii din toată lumea. Era o sărbătoare care dura șapte zile și, în ultima zi, în cea din urmă zi a praznicului, cea mare, atunci S-a pogorât Duhul Sfânt. Îi auzeau pe Sfinții Apostoli vorbind în limba lor natală. Evreii, care erau împrăștiați pe tot cuprinsul Imperiului roman, vorbeau limba locului de unde erau: din Persia, Egipt, Africa, de peste tot. Evrei, greci și romani, îi auzeau pe Sfinții Apostoli vorbind în limbile lor.

Unirea cu Dumnezeu se face în Biserică, prin mijlocirea Sfintelor Taine

Prin Pogorârea Duhului Sfânt s-a întemeiat Biserica. Noi prăznuim astăzi ziua de naștere a Bisericii. Ce înseamnă Biserica? Înseamnă Hristos în oameni, înseamnă Dumnezeu unit cu omul, dar nu numai în persoana lui Iisus Hristos, ci unit cu fiecare om din Biserică. Astăzi se prăznuiește începutul acelei Biserici pe care trebuiau Adam și Eva să o împlinească. Ei pentru aceasta au fost creați de Dumnezeu, iar dacă n-ar fi căzut în păcat, ar fi ajuns fără de păcat la această realitate. Umanitatea a trebuit să treacă prin chinul a mii de ani de necazuri până să ajungă la unirea lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Această unire se face în Biserică și prin mijlocirea Sfintelor Taine. Când fiecare creștin se botează, Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu și om, se coboară în sufletul lui. Numai prin această umanitate a lui Iisus Hristos unită cu dumnezeirea Sa avem acces la unirea cu Dumnezeu. Dacă nu s-ar fi spiritualizat umanitatea lui Iisus Hristos prin Înălțarea la cer, noi n-am fi avut cum să-L primim pe Hristos în sufletul nostru. Fiecare, la Botez, Îl primim pe Domnul Hristos în sufletul nostru, iar apoi, la Taina Mirungerii — care acum se săvârșește unită cu Botezul — Se pogoară Duhul Sfânt peste fiecare creștin.

Arma de rezervă a lui Dumnezeu

Lucrarea Duhului Sfânt este arma de rezervă a lui Dumnezeu. De multe ori Biserica — adică Hristos — a fost prigonită în istorie. De fiecare dată când puterile oamenilor se epuizau în apărarea Bisericii, Domnul Hristos revărsa Duhul Sfânt. Această putere a Duhului Sfânt, care i-a făcut pe Sfinții Apostoli să săvârșească faptele lui Hristos, după promisiunea lui Hristos că ce am făcut Eu și voi veți face și mai mari decât acestea veți face, s-a întâmplat de fiecare dată în Biserică. Nouă nu trebuie să ne fie teamă de ceea ce se întâmplă în lume, de răul care se desfășoară, pentru că oricând există această rezervă. În momentul în care Hristos sau Dumnezeu revarsă din nou Duhul Sfânt, se primește puterea de a face minuni. Pentru aceasta, fiecare dintre noi trebuie să fim pregătiți.

Sfinții Apostoli și ceilalți care s-au convertit s-au pregătit. Sfântul Apostol Luca spune că atunci când Sfântul Apostol Petru, în ziua de Rusalii, a rostit un cuvânt, o predică în fața oamenilor care se adunaseră acolo, s-au convertit 3000 de oameni și S-a pogorât peste ei Duhul Sfânt. Au fost pregătiți prin cuvântul Sfântului Apostol Petru, dar și prin starea lor interioară, de pocăință, de părere de rău pentru ceea ce se făcuse, pentru faptul că iudeii L-au răstignit pe Hristos. Și noi trebuie să ne pregătim, să ne curățăm, pentru ca Dumnezeu să poată lucra prin noi.

Dumnezeu vrea să facă minuni prin fiecare om

De multe ori apasă peste noi vina că nu facem ceea ce au făcut Sfinții Apostoli, pentru că nu ne-am pregătit. Dumnezeu ar vrea să facă minuni prin fiecare dintre noi. Hristos ar vrea, prin fiecare dintre noi, să strălucească din nou în lume, așa cum a strălucit în fiecare Apostol. Dacă ne întunecăm sufletul prin păcate, Îl facem pe Hristos nelucrător. Vom fi judecați nu numai pentru relele pe care le-am făcut, ci și pentru câte lucruri am fi putut face prin harul Duhului Sfânt, lucruri care nu s-au realizat prin noi pentru că ne-am lenevit, ne-am încurcat, ne-am lăsat, cum zice Evanghelia, acoperiți de buruienile grijilor acestei lumi, de preocuparea de plăceri, de preocuparea de averi, de preocuparea de lucruri lumești. Nu ne-am curățit nici trupul, nici sufletul, iar Dumnezeu nu a mai putut să ne folosească ca pe niște vase ale Duhului Sfânt prin care să lucreze în lume.

Este o zi de bucurie pentru noi. Fiecare creștin își sărbătorește astăzi ziua de renaștere spirituală. Pentru fiecare dintre noi, Botezul a fost a doua naștere. Când ne-am botezat, atunci S-a pogorât Duhul Sfânt, și, cum zice Domnul Hristos, Pogorârea Duhului Sfânt — Pogorârea lui Hristos în sufletele noastre — este nașterea din nou, de sus. Atunci ne-am îmbrăcat în putere. Nu întâmplător Sfinții Apostoli au trebuit să stea în Biserică, nu s-au depărtat de Ierusalim. Ce este Ierusalimul? Ce simbolizează? Este casa păcii, casa lui Dumnezeu. Dacă vrem să ajungem la actualizarea Duhului Sfânt în noi, trebuie și noi să stăm în Biserică. Să mergem la Biserică în duminici, să ne rugăm, să facem și din casa noastră o Biserică, să așteptăm și să pregătim Pogorârea Duhului Sfânt, pentru ca, atunci când va fi nevoie, să lucreze Dumnezeu prin noi asupra celor dimprejurul nostru, asupra familiilor noastre, asupra prietenilor noștri, asupra celor de aproape ai noștri. Să lucreze Duhul Sfânt, așa cum a lucrat și prin Sfinții Apostoli.

Părintele Pantelimon Șușnea

Fragment din predica la duminica Rusaliilor, 3 iunie 2012

Arma de rezervă a lui Dumnezeu was originally published in NU-MĂ-UITA on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a îndreptat nedreptatea făcută omenirii, adică moartea, a îndreptat căderea omului în păcat. Moartea nu a existat, nu a fost creată de Dumnezeu. A fost inaugurată de către diavol. Prin despărțirea de Dumnezeu, cum zice Sfântul Grigorie Palama, diavolul s-a necrozat sufletește ca duh, a murit. Diavolul este un înger mort. Chiar dacă este menținut în existență, este mort pentru că moartea este, de fapt, separarea, ruperea de Dumnezeu.

Ispita de a fi ca Dumnezeu, fără Dumnezeu

Atunci când Adam a ales să guste din pomul cunoștinței binelui și răului, el a fost ispitit cu ruperea de Dumnezeu și cu dumnezeirea, dar o dumnezeire în afara relației cu Domnul Hristos, cu Dumnezeu. Adam stătea de vorbă cu Dumnezeu, în fiecare seară, în rai. Când Adam a gustat din pomul cunoștinței, a fost contaminat de moartea pe care demonul o purta în el, iar omului i s-a transmis ruperea de Dumnezeu, ca descompunere a trupului — pentru că era și trup, și ca moarte sufletească — prin păcat. Sufletul, nefiind compus, nu poate să se descompună, dar trupul, fiind compus, alcătuit din materie, este afectat de moarte, de descompunere. Prin păcat, Adam a introdus moartea în viața omului și în viața întregului univers.

Prin Înviere se prăznuiește biruirea morții. Domnul Hristos, înviat cu trupul, nu mai este supus legilor naturii căzute, care duc la îmbătrânire și moarte. Natura, creația, așa cum a fost ea realizată de Dumnezeu, nu îmbătrânea și nu murea. Omul, fiind într-o legătură cu cosmosul, după ce a căzut în păcat, a introdus moartea și în cosmos. În Domnul nostru Iisus Hristos se restabilește puterea Învierii, puterea nemuririi.

Prin Domnul Hristos s-a înălțat la cer umanitatea unită cu dumnezeirea

Domnul Hristos a zăbovit pe pământ, arătându-Se, din vreme în vreme, apostolilor Săi, timp de 40 de zile, după care S-a înălțat la ceruri. Fiu al lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi, El niciodată nu S-a despărțit de Tatăl din ceruri. Înălțarea la ceruri este înălțarea umanității unite cu dumnezeirea, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

Pomenim, de multe ori, în sfintele slujbe, despre uimirea cetelor îngerești atunci când au văzut un om înălțându-se mai presus decât ele. Ceea ce pomenim noi la praznicul de astăzi este această intrare, fără precedent, a unei creaturi, în locul unde niciodată nu a mai fost până atunci o creatură. Adică urcarea, până la tronul lui Dumnezeu, și șederea de-a dreapta Tatălui, a unei ființe create, înălțarea unui om unit cu Dumnezeu, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, și șederea Lui de-a dreapta Tatălui.

Omul, în ordinea creată, era mai prejos decât îngerii. Este o cinste și o întâmplare fără precedent ca una dintre aceste creaturi să urce, să fie invitată să șadă de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, să stea în locul unde niciodată până atunci nu a avut acces o ființă creată. Îngerii și oamenii sunt creaturi, iar lumea materială este creată, dar aici nu este vorba de o creatură simplă, ci de firea umană — trup și suflet — unită cu dumnezeirea.

Domnul Hristos, înainte de a Se înălța la cer, le-a spus sfinților ucenici să șadă în Ierusalim până se vor îmbrăca cu putere de sus. Înainte de a muri, după Cina cea de Taină, le-a spus Sfinților Apostoli că va fi omorât, va fi luat, va veni Mângâietorul și va fi cu ei până la sfârșitul veacurilor. Sfinții Apostoli s-au întristat când Domnul Hristos a fost luat de la ei prin moarte și, iarăși, s-au întristat, într-o oarecare măsură, când Domnul Hristos S-a înălțat la cer. Dar Domnul Hristos, atât înainte de Înviere, cât și după Înviere — în cele 40 de zile când li S-a arătat — avea în vedere o altă relație cu omul, alta decât relația exterioară pe care a avut-o cu Sfinții Apostoli, una mult mai profundă.

Înălțarea Domnului la ceruri a fost necesară pentru ca El să fie pururea cu noi

Prin Înălțarea la cer se realizează acea sinteză minunată, acea prefacere minunată a trupului și a sufletului Domnului nostru Iisus Hristos. Prin pogorârea Duhului Sfânt, firea umană a Domnului nostru Iisus Hristos, unită cu dumnezeirea, S-a pogorât în sufletele Sfinților Apostoli și a întemeiat Biserica. Prin botez, aceeași fire umană a Domnului nostru Iisus Hristos, înălțată la ceruri și care șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, se pogoară în sufletul fiecărui creștin.

Înălțarea la cer face posibilă transformarea Sfintelor Taine în Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, cu care ne împărtășim și în baza cărora noi avem viață veșnică. Domnul Hristos le-a zis, atât Sfinților Apostoli, cât și iudeilor, că cine nu va mânca trupul Lui și nu va bea sângele Lui nu va avea viață veșnică, iar cei care vor mânca și vor bea, pe aceia îi va învia în ziua cea de apoi.

Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la ceruri a fost necesară tocmai pentru ca El să fie cu noi. Domnul Hristos nu S-a îndepărtat de lume și nu a trimis în locul Lui un locțiitor, ci S-a înălțat pentru ca apoi să Se pogoare în sufletele credincioșilor și să fie pururea cu noi, în cel mai intim mod posibil, prin întrepătrunderea firii Lui cu firea noastră, prin sălășluirea Lui în adâncul nostru.

Trebuie să-L căutăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, care este în adâncul ființei noastre. Locul unde trebuie să-L căutăm, prin rugăciune, dinspre exteriorul vieții și al ființei noastre, este în adâncul inimii noastre; acolo Domnul Hristos este sălășluit.

Părintele Pantelimon Șușnea

Fragment din predica la Înălțarea Domnului, 29 mai 2014

O intrare fără precedent was originally published in NU-MĂ-UITA on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

Calea de la starea de cădere până la starea de înviere

Duminica iertării marchează începutul a ceva cu totul și cu totul extraordinar. Noi, când ne gândim la Postul Mare, avem tendința să-l percepem ca pe o perioadă de înfrânare, prin care ne pregătim pentru sărbătoarea Paștilor. Dar, de fapt, este ceva mult mai mult decât atât. Această duminică este duminica căderii lui Adam din rai. Cu aceasta începe Postul Paștilor — cu căderea lui Adam — și se termină cu Învierea lui Hristos, noul Adam. De fapt, această perioadă nu este altceva decât o comemorare a vieții pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că, prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi, Își asumă exact condiția lui Adam cel izgonit din rai, cel căzut din rai. Și toată viața Domnului Iisus Hristos, de la întrupare, nu a fost altceva decât o pregătire a firii umane asumate; un urcuș, de fapt, spre înviere.

Domnul Hristos nu S-a smerit, nu a postit, nu S-a înfrânat, nu a dus o viață de privațiuni doar ca să ne arate nouă un model. De fapt, Domnul Hristos a dus în spate firea umană căzută, așa cum a fost asumată de El, în condiția căzută, până să o facă aptă și capabilă de înviere. Firea umană a trebuit să treacă prin toate acele situații și nevoințe prin care a purtat-o Domnul Hristos ca să poată învia. Deci a făcut aceste lucruri și pentru că era nevoie, nu doar ca să ne dea nouă un exemplu.

Prin urmare, în această perioadă a postului nu facem altceva decât să alegem dacă vrem să mergem împreună cu Hristos, să parcurgem această cale de la starea de cădere până la starea de înviere sau nu. Perioada postului este o participare a noastră la viața lui Hristos. Adică ceea ce am auzit citindu-se din Evanghelie și ceea ce am auzit citindu-se din Apostol nu fac altceva decât să ne arate cum trebuie să ne angajăm în această perioadă a postului.

În slujba inimii

Această perioadă nu este doar o reprezentare a vieții lui Hristos, ci este și o reprezentare a vieții noastre. Într-o perioadă concentrată de timp din an, noi avem posibilitatea, dacă ne angajăm corect în post, să atingem starea de înviere, care e scopul vieții noastre. Să ajungem la starea de înviere pornind de la starea de cădere — de la starea lui Adam să ajungem la starea lui Hristos Cel înviat. Fiecare înviere din fiecare an trebuie să fie mai sus decât cea de dinainte, decât cea din anul trecut. Trebuie să existe un progres al stării de înviere.

Prin toată această osteneală a postului, prin toată această diminuare a biologicului, a metabolismului, mintea este eliberată, în primul rând, de presiunea uriașă pe care o exercită simțurile și instinctele pătimașe asupra ei. Și mintea, dar și inima. Mintea este apăsată de această presiune, dar inima nu o putem simți, pentru că manifestările inimii, la fel ca manifestările lui Dumnezeu, sunt discrete și delicate. Pe când manifestările simțurilor și ale instinctelor sunt agresive. Simțurile și instinctele fiind la suprafață, iar noi fiind la suprafața vieții noastre, plăcerile simțurilor și ale instinctelor eclipsează manifestările inimii. Plăcerile fiind zgomotoase, tu nu poți să mai percepi mișcările și îndemnurile care izvorăsc din inimă. Manifestările inimii nu mai sunt perceptibile. Or, dacă ținem post — prin faptul că nu ne mai hrănim patimile, nu ne mai hrănim instinctele, nu ne mai hrănim simțurile, pentru că această perioadă a postului este o perioadă de înfrânare — mintea se eliberează de sub presiune și poate să lucreze în firea ei, în firescul ei, adică să fie în slujba inimii. Dacă sunt hrănite simțurile și instinctele, ele, într-o mare măsură, subjugă mintea, și atunci aceasta ajunge să fie orientată în afară.

Să nu judecăm și să iertăm

Am auzit citindu-se din Apostol, din Epistola către Romani. Zice Sfântul Apostol Pavel: „este chiar ceasul să vă treziți din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului (nopții) și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua (ca în lumină): nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; Ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte.”

După care zice, referitor la mâncare, că unii consideră să mănânce ce vor, iar cel slab mănâncă numai legume. Cel ce mănâncă de toate să nu disprețuiască pe cel slab, care mănâncă numai legume, iar cel care mănâncă numai legume, care se înfrânează, să nu osândească pe cel ce mănâncă de toate, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Și spune: „Cine ești tu, ca să judeci pe sluga altuia?”.

Pe acestea le-am auzit citindu-se din Apostol. Este clar o indicație de post, adică să nu mai umbli în beții, în fapte de rușine, în desfrânări, în ospețe, în plăceri trupești, ci să te îmbraci în Domnul Iisus Hristos. Aceasta este ceea ce trebuie să facem noi. Prin post, noi participăm la viața lui Hristos. Participând la ea, noi ne îmbrăcăm cu El. Și, iarăși, foarte important, pe lângă aceste fapte bune: să nu judeci! Este foarte important să nu judeci.

Această duminică a izgonirii lui Adam din rai — început al lucrării de mântuire a omului — este numită și duminica iertării. Exista o practică a iertării în Biserica primară. Cei care ați citit Viața Sfintei Maria Egipteanca, care a trăit în secolul VI, știți că și atunci exista această duminică a iertării. Este o practică foarte veche ca intrarea în Postul Mare să se facă întâi prin iertare.

Avem două lucruri fundamentale pe care trebuie să le avem în vedere: să nu judecăm și să iertăm. Postul Paștilor este o perioadă de negoț duhovnicesc. Și iertarea este un negoț foarte profitabil pentru noi. Adică noi trebuie să iertăm oamenilor greșeli pe care ei le fac față de noi și, în schimb, nouă ni se iartă păcate. Ce poate un om să-i facă altui om? Ce pot oamenii să ne facă nouă? Ne pot prejudicia moral, material, fizic. Este vorba de a pierde lucruri care țin de lumea aceasta. Ne pot prejudicia poate imaginea. Noi, dacă nu iertăm, în primul rând nouă ne facem rău, pentru că, neiertând, intrăm într-o logică a conflictului și conflictul transferă răul din celălalt în noi. Adică lăsăm relele pe care ni le fac oamenii să pătrundă și să activeze răul din noi, fie din instinctul de apărare, fie din mândrie, fie din orice motiv, fie chiar din neputință. Poți să ajungi să ai resentimente față de cineva din neputință, pentru că nu poți să duci o insultă, o atingere la imaginea ta, nu neapărat din patimă. Iertând noi astfel de lucruri, ne eliberăm de răutatea care s-ar activa prin noi dacă nu am ierta. Dacă nu iertăm se activează răul din noi. Or, ceea ce ne iartă nouă Dumnezeu sunt păcatele.

Păcatele sunt cele care l-au făcut pe Adam să piardă raiul. Păcatele sunt cele care l-au separat pe om de Dumnezeu. Prin păcate omul a pierdut raiul mântuirii, raiul relației cu Dumnezeu. Dumnezeu este dispus, dacă noi iertăm greșelile aproapelui, să ne ierte păcatele, adică să ne dea din nou drumul în rai, în condiția de rai. Este foarte mult! Este infinit profitul pe care îl avem.

De ce să nu ne veselim?

Sfântul Apostol Matei, în Evanghelia care s-a citit, ne trasează niște lucruri pe care trebuie să le avem în vedere atunci când postim. Acesta este primul: cel al iertării. Dacă veți ierta, și voi veți fi iertați. După care zice: dacă postești, nu fii posomorât, nu-ți întuneca fața ca să te arăți oamenilor că postești, ci spală-ți fața și unge-ți capul cu untdelemn, și fii vesel. Această spălare a feței și această ungere a capului nu se înțeleg doar din punct de vedere igienic, ci au și un înțeles duhovnicesc. Adică să-ți speli fața, înfățișarea, felul în care stai în fața oamenilor și a lui Dumnezeu, prin spovedanie, și să-ți ungi capul cu harul lui Dumnezeu. Untdelemnul este simbol al harului lui Dumnezeu. Peste cei care erau unși, prin ungerea cu untdelemn, se pogora harul lui Dumnezeu, darul Duhului Sfânt, lucru care se întâmplă și în Taina Mirungerii pentru cel care se botează. Atunci când pruncul este miruns se pogoară peste el harul lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt.

Și noi suntem îndemnați ca atunci când postim să ne curățim, să ne spălăm, să ne ungem capul cu harul Duhului Sfânt și să ne veselim că suntem primiți de Dumnezeu. Dacă nu am judecat și dacă am iertat, suntem primiți de Dumnezeu să mergem să călătorim împreună cu El, să participăm la viața Lui, să ne îmbrăcăm cu El. Așa cum Domnul Hristos a dus firea umană asumată din condiția de cădere în condiția de înviere, așa ne duce și pe fiecare dintre noi. Și atunci de ce să fim triști? De ce să nu ne veselim, cum zice Domnul Hristos, pentru această șansă, această mare oportunitate de a fi primiți în intimitatea Domnului nostru Iisus Hristos?

Dincolo de inimă

Este o perioadă în care trebuie să ne îndepărtăm de rele. Zice Sfântul Apostol Matei în continuare să nu îți aduni comori pe pământ, ci să-ți aduni comori în cer, căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta. Unde este acest cer unde ar putea să fie inima? Cerul este dincolo de inimă, cerul este înlăuntrul nostru. Începe în inimă și se desfășoară dincolo de inimă, până la Dumnezeu. Dacă tu ești orientat spre cele de suprafață, spre cele materiale, atunci și inima este acolo unde este comoara ta. Dacă tu îți muți comoara în cer, acolo se mută și inima ta, dincolo de ea, în Dumnezeu.

Este o perioadă de acumulare, este o perioadă în care noi strângem capital și, ca să spunem așa, nu renunțăm la niște lucruri, ci convertim materie, convertim plăceri materiale în capital duhovnicesc. Și facem și acest transfer — mutăm inima din cele exterioare în Dumnezeu, în cer. Și atunci, Postul Paștilor este o perioadă de mare har, o perioadă de mare bucurie, o perioadă de încărcare, o perioadă de putere și de dar de la Dumnezeu.

Fără ezitare

Să ne angajăm cu toată puterea, cu toate resursele noastre, să nu avem niciun fel de ezitare, să nu fim nici lași, nici mici la suflet, adică să nu prețuim lucruri din acestea de nimic — nu mă refer numai la lucruri materiale sau la lucruri care țin de simțuri, ci și la lucruri care țin de orgoliu, de părerea noastră, de a-l judeca pe celălalt, de a nu ierta sau chiar de a-i face rău celuilalt — în detrimentul celor duhovnicești, mai ales că există o măsură a postului. Dumnezeu nu ne cere să fim toată viața în post, în post aspru, ci este o perioadă în an, pe care dacă o trăim cum trebuie, ajungem să ne încredințăm de realitatea raiului prin trăire. Mintea eliberată, inima mutată în cer ajunge să aibă cu adevărat experiența Învierii. Nu doar să participi la Înviere, să fie doar niște lucruri emoționale — că vezi lumânări, e frumos, e noapte, iei Paștile — ci chiar să ajungi să te convingi de existența lui Dumnezeu prin experiență, să te convingi de existența raiului prin trăire. Nu putem să mergem așa toată viața, dar în fiecare an putem să avem o astfel de experiență a raiului.

Și atunci, să fim fără ezitare, să încercăm să facem acest negoț duhovnicesc cât mai eficient. Adică să ținem post cât de aspru putem, să ne înfrânăm trupul, mintea, să ne tăiem voia cu bucurie, să ne bucurăm dacă cineva ne greșește, să ne bucurăm că avem șansa de a ierta, să ne bucurăm că avem șansa de a nu judeca. Deci să nu fim posomorâți, ci, dimpotrivă, să parcurgem această perioadă binecuvântată cu fața luminată.

Părintele Pantelimon Șușnea

Fragment din predica la duminica izgonirii lui Adam din rai (duminica iertării), 10 martie 2019

Iertarea — un negoț foarte profitabil was originally published in NU-MĂ-UITA on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

Încă de la întemeierea lumii a fost pregătită împărăția cerurilor

În toate cele patru Evanghelii și chiar și în epistole găsim referiri la Înfricoșătoarea Judecată, la Judecata de Apoi, când Domnul Hristos, după ce va veni din nou, pe norii cerului, va face o judecată și le va restabili pe toate în ordinea lor, așa cum au fost înainte.

Zice Sfântul Evanghelist Matei, în Evanghelia sa — după ce face alte referiri la împărăția cerurilor, respectiv în pilda cu cele zece fecioare, dintre care cinci erau înțelepte, cinci erau nebune, și în pilda talanților care au fost împărțiți slujitorilor — , că atunci „când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.”

Iată că încă de la întemeierea lumii, de când s-a pus temelie lumii, a fost pregătită împărăția cerurilor. Împărăția cerurilor trebuia s-o dobândească Adam lucrându-și asemănarea cu Dumnezeu. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și era chemat să-și lucreze chipul, ca să ajungă și la asemănarea cu Dumnezeu. Însă atunci s-a întâmplat ceea ce vom pomeni în duminica viitoare, respectiv căderea omului în păcat și, prin aceasta, alungarea din rai și pierderea împărăției cerurilor.

A doua șansă

Întoarcerea în împărăția cerurilor a devenit posibilă prin întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, care face din nou posibilă mântuirea oamenilor, și prin care noi, ca oameni, primim o a doua șansă. Dacă până atunci nimeni nu se putea mântui, iată că prin întruparea Domnului Hristos, omul, care a fost alungat din rai, primește această a doua șansă de a se putea întoarce, de a putea câștiga împărăția cerurilor. Pe de altă parte, printr-o viață care este nepotrivită cu împărăția cerurilor, oamenii care nu împlinesc poruncile lui Dumnezeu, porunca iubirii față de om și față de Dumnezeu, vor fi osândiți la un iad veșnic, iad care n-a fost gândit pentru om. Iadul a fost inaugurat de căderea îngerilor. Diavolul, căzând împreună cu îngerii lui, care s-au transformat în îngeri răi prin cădere, au creat iadul.

Și atunci, îi vedem pe oameni, în funcție de felul în care își trăiesc viața, fie participând împreună cu îngerii cei buni la viața în împărăția cerurilor, fie ajungând să fie osândiți într-un loc care nu era gândit pentru oameni, cum zice Evanghelia: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui.” Deci iată că focul cel veșnic, acest chin veșnic era rezervat diavolului și îngerilor lui, dar la care ajung să participe și oamenii care nu trăiesc după voia lui Dumnezeu.

Cei trei uriași

Această amintire de Judecata de Apoi este rânduită pentru a ne trezi din somnul care ne-a cuprins, din nepăsare. Zic sfinții părinți că sunt trei uriași care preced orice păcat, care merg înaintea oricărui păcat. Acești trei uriași sunt: neștiința, uitarea și — zic ei — nebăgarea de seamă, pe care am putea-o numi fie nesimțire, fie ignoranță.

Sunt foarte mulți oameni cărora nu le pasă de Dumnezeu, care sunt ignoranți și se complac în această stare de ignoranță, care sunt de un indiferentism din acesta absolut, deci într-o nepăsare absolută. În această stare nu le pasă, nu se gândesc că ar mai putea fi și altceva dincolo de viața aceasta.

O altă cauză a păcatului este neștiința. Faptul de a nu fi aflat despre Dumnezeu, despre împărăția cerurilor, de a nu te gândi. Dar și neștiința este născută tot de ignoranță. Adică această nepăsare, această neluare aminte, această superficialitate a vieții este cea care îi păstrează pe oameni în neștiință. Un om care nu este nepăsător își pune probleme, caută și, căutând, află răspunsuri. Dar un om care trăiește în nepăsare absolută, căruia nu-i pasă de nimic, care trăiește strict la nivelul vieții biologice, nici măcar nu caută, nici măcar nu se interesează de ceea ce este important în viață, nu se interesează despre cum se explică viața, care este scopul vieții, dacă există un scop al vieții, dacă există un rost a ceea ce se întâmplă în lume. Deci iată că neștiința este născută din ignoranță, din nepăsare.

Și mai este al treilea uriaș, respectiv uitarea. Uitarea este a celor care știu, adică au aflat despre împărăția cerurilor, despre scopul vieții, despre finalitatea vieții, dar uită. Zice Domnul Hristos în Evanghelia de la Luca, vorbind tot despre sfârșitul lumii și despre Apocalipsă, și despre cele ce se vor întâmpla înainte de sfârșitul lumii, înainte de a veni Domnul Hristos din nou: „Luați seama la voi înșivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare și de băutură și de grijile vieții, și ziua aceea să vine peste voi fără de veste. Privegheați dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriți să scăpați de toate acestea care au să vină și să stați înaintea Fiului Omului.” Cele ce vor veni înainte de sfârșitul lumii, teribilele lucruri care se vor întâmpla, sunt înfățișate atât în Apocalipsă, cât și în cele patru Evanghelii. Și zice tot Sfântul Apostol Luca că oamenii își vor dori să moară de frica celor ce vor veni asupra lor, atât de înfricoșătoare vor fi acele lucruri.

Uităm de gravitatea păcatelor și atunci ne permitem să păcătuim

Dar oamenii, astupându-și conștiința, instaurându-se uitarea, nepăsarea, nepurtarea de grijă, din cauza preocupărilor pentru grijile lumii acesteia, din cauza îmbuibării cu mâncare și băutură, uită și din nou cad în păcat. Noi nu ne dăm seama cât de grozav este păcatul sau numai când uităm de grozăvia și de gravitatea păcatului putem să săvârșim păcatul. Deci ca să poți să săvârșești păcatul trebuie să se instaureze în starea ta sufletească unul din acei trei uriași, fie uitarea, fie neștiința, fie nepăsarea. Și atunci, cumva păcatul își pierde din gravitate, nu-l mai simțim cu aceeași gravitate și putem să-l săvârșim. Dar uităm că păcatul ne-a scos pe noi din rai, că păcatul a introdus în lume toate necazurile și toate suferințele care au existat și vor exista până la sfârșitul lumii. Și uităm iarăși că păcatul ne oprește de la intrarea în împărăția cerurilor, pentru că zice Sfântul Apostol Pavel că nimic necurat nu va intra în împărăția cerurilor și niciun om care este stăpânit de vreun păcat, nici bețivii, nici desfrânații, nici adulterii, nici sodomiții, nici hulitorii nu vor intra în împărăția cerurilor.

Deci uităm de gravitatea păcatelor și atunci putem să păcătuim, ne permitem să păcătuim. Dar s-a rânduit această Evanghelie tocmai pentru a ne trezi, pentru a ne deștepta din această adormire a conștiinței, din acest somn al conștiinței și pentru că vine postul. Postul este o perioadă de curățire trupească și sufletească, dăruită omului pentru ca acesta să se pregătească ca să întâmpine Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, care nu este doar Învierea Domnului Hristos, ci este și premisa învierii noastre. Și atunci, în această perioadă a postului noi reluăm această luptă de a ne ridica din starea omului căzut către starea omului înviat.

Dumnezeu este foarte prezent în viața noastră prin intermediul semenilor noștri

Suntem pregătiți și prin amintirea acestei Judecăți de Apoi, când ni se spune că dacă nu vom sluji prin iubire oamenilor, nu ne asemănăm Domnului nostru Iisus Hristos și nu intrăm în împărăția cerurilor. Zic cei drepți, din această pildă, către Domnul Hristos, uimiți oarecum: „Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine?” Domnul le răspunde: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.” Deci iată că noi, de multe ori, considerăm că Dumnezeu este departe de noi, dar de fapt Dumnezeu este foarte aproape de noi și foarte prezent în viața noastră prin intermediul acestor oameni, acestor semeni prea mici ai noștri cărora, dacă le facem un bine, de fapt lui Dumnezeu Îi facem bine.

Drepții s-ar fi bucurat să aibă șansa să-L vadă pe Dumnezeu și de aceea au întrebat oare cum de nu și-au dat seama când s-au întâlnit cu Domnul Hristos, pentru că s-ar fi bucurat de această întâlnire cu El. Dar iată că avem această ocazie de a-L întâlni pe Domnul Hristos în fiecare semen al nostru, avem ocazia ca Dumnezeu să fie prezent în aproapele nostru și, dacă îi slujim, dacă ne punem în slujba lui, ne întâlnim cu Dumnezeu. Iar dacă nu ne punem în slujba lui, ratăm această posibilitate a întâlnirii cu Dumnezeu în viața noastră de zi cu zi.

Confiscați de propriile interese

Pentru a putea să slujești aproapelui, trebuie să nu-ți mai slujești ție. De aceea Domnul Hristos a spus: cel care va voi să vină după Mine, să se lepede de sine. Prima condiție a urmării lui Hristos este lepădarea de sine. Atâta timp cât ne slujim nouă nu mai suntem dispuși să slujim aproapelui, pentru că suntem confiscați de propriile interese. Și atunci, prima lucrare în viața omului care vrea să-I urmeze lui Hristos — pentru că spune Domnul Hristos: cel ce va voi să-Mi urmeze Mie — este aceea de a se lepăda de sine. Or, această perioadă a postului este o perioadă a lepădării de sine prin excelență. Dacă, așa cum zicea Sfântul Apostol Luca, prin mâncare, băutură și grija de lumea aceasta se îngreuiază inimile și ajung oamenii în uitare și în ignoranță, iată că prin post — nu mă refer doar la un regim alimentar — se subțiază inimile, se sensibilizează inimile, ne lepădăm de noi înșine, astfel încât să putem să-i slujim și aproapelui nostru.

Trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu în tot ceea ce facem

La uitare se ajunge prin preocuparea de lumea aceasta. Strămoșii noștri și-au făcut viața în așa fel încât chiar și lumea aceasta să le aducă aminte că există altceva dincolo de ea. Noi, chiar și când ne preocupăm de lumea aceasta, trebuie să ne aducem aminte că există și viață veșnică. De aceea strămoșii noștri își împodobeau hainele cu simboluri care să le aducă aminte de haina de slavă cu care se va îmbrăca omul în împărăția cerurilor. Își împodobeau și uneltele cu care lucrau ca să-și aducă aminte că trebuie să se apropie de Dumnezeu chiar și prin lucru. Își împodobeau și poarta de la casă cu simboluri care să le aducă aminte că este o casă în împărăția cerurilor pe care trebuie să o dobândească. Își împodobeau și evenimentele din viață, nunta, botezul, toate riturile și sărbătorile de peste an cu simboluri care să le aducă aminte de împărăția cerurilor.

Iată că și atunci când mâncăm trebuie să ne aducem aminte de împărăția cerurilor. Nu trebuie doar să mâncăm de post, ci să avem grijă să nu ne îmbuibăm, să nu mâncăm pe săturate, să ne oprim înainte de a ne îmbuiba, chiar și cu mâncare de post, pentru ca să ne aducem aminte că nu doar cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

Deci trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu în tot ceea ce facem, și când lucrăm, și când ne rugăm, și când mâncăm și când facem orice lucru în viața noastră. Trebuie să știm să ne aducem aminte că lumea aceasta nu se epuizează în ea însăși, că nu trebuie să trăim ca și când viața în lumea aceasta ar fi singura viață și să trăim numai pentru aceasta, ci să ne aducem aminte că va fi o judecată și că verdictul de la acea judecată va fi definitiv. Adică felul în care ne trăim viața are un impact asupra felului în care, după ce trăim această perioadă scurtă a vieții, vom intra în veșnicie, într-o existență veșnică. După judecată nu se mai poate face nimic, verdictul de la judecată este definitiv. Omul se poate lăsa de orice păcat pe care-l face. Nu există păcat de care să nu se poată lăsa omul dacă realizează cât de grav este păcatul în viața lui. Nu mă refer la viața aceasta, ci cât de grav este păcatul în viața veșnică a omului.

Să ne ajute Dumnezeu să întâmpinăm această perioadă a postului cu trezvie, cu atenție, să nu uităm nici în post, nici în afara postului de importanța Judecății de Apoi în viața noastră, de faptul că vom ajunge la judecată. Și să nu uităm care este miza acestei vieți. Să nu ne lăsăm inimile îngreuiate de grijile acestei lumi, de mâncare și de băutură.

Părintele Pantelimon Șușnea

Fragment din predica la duminica Înfricoșătoarei Judecăți, 15 februarie 2015

Verdictul final was originally published in NU-MĂ-UITA on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

Uneori cuvintele simple ale Scripturii ni se par învechite, fără legătură cu viața noastră, alteori un puzzle de nedezlegat. Ce ar trebui să înțelegem din pilda fiului risipitor?

Icoana ce zugrăvește dragostea lui Dumnezeu față de om

Părintele Iustin: Pilda fiului risipitor se găsește numai în Evanghelia de la Luca. E pilda mea preferată. Este o icoană a dragostei, o icoană în care e zugrăvită dragostea lui Dumnezeu față de om. În pilda aceasta Dumnezeu avea doi fii. Prin cel care a stat acasă se poate înțelege poporul lui Israel, iar prin fiul risipitor restul popoarelor. Sunt multe înțelesuri în textele biblice. Sunt niveluri infinite de înțelegere. Nu e ca în înțelesul logic: o realitate materială o explicitezi și gata. În plan duhovnicesc nu e așa.

Niciunul dintre fii nu își iubea tatăl. Unul merge să se realizeze prin sine, pentru sine, iar celălalt îl închipuie pe credinciosul ateu, credinciosul fără Dumnezeu. Să știți că, de multe ori, și noi suntem atei în rugăciunile noastre; ne rugăm, dar e strict formal, ca și când nu ar exista Dumnezeu, ca și când nu e prezent Dumnezeu acolo. Suntem în diferite ipostaze și noi.

Fiul cel mic și-a luat averea și a plecat ca să se realizeze singur, prin sine și pentru sine, după voia proprie. La fel a plecat la drum civilizația aceasta neopăgână produsă în țările creștine, fără Dumnezeu. S-a realizat prin ea însăși și pentru ea însăși, și acum e îngenuncheată. Dar ce ne spune Dumnezeu? „Fără Mine nu puteți face nimic”. „Cel ce adună fără Mine risipește”.

Iubirea tatălui l-a întors pe fiu

Tatăl a fost cel care, prin iubire, l-a întors. El nu avea putere să se întoarcă. Fiul, prin voia lui a ajuns într-o împărăție a morților, a demonilor. Iată unde duce voia omului: în iad! Acum, cred că înțelegem cuvântul Sfântului Varsanufie, din Filocalia 11, care zice că „Cel care face voia sa, face voia diavolului”. Putem spune: Cum, că eu nu sunt diavolul? Chiar așa? Chiar așa! Prin voia omului lucrează foarte bine diavolul, este un teren al lui. Omul are o fire căzută. Și prin firea lui căzută diavolul lucrează foarte bine. Noi nu câștigăm decât pe terenul binelui.

Fiul a descoperit dragostea tatălui în el și, în dragostea tatălui, s-a descoperit pe el. Zice: s-a întors înspre sine, și-a venit în sine. S-a întors înspre sine și s-a întâlnit cu dragostea tatălui care era imprimată în sine și, prin acea dragoste, s-a văzut pe sine. Acea dragoste i-a dat putere. Spuneau unii părinți că el s-a întors pentru că a descoperit că e iubit.

Avem identitate numai în măsura în care ne raportăm la Tatăl nostru

Părintele Pantelimon: El a plecat pentru sine și era numai cu sine, iar când s-a întors în sine, s-a descoperit pe el nu ca un sine izolat, ci ca pe un fiu al tatălui său. Și-a dat seama că nu este un om la voia întâmplării în lumea aceasta, ci aparține cuiva, aparține tatălui său. Ce înseamnă fiu al Tatălui? Înseamnă că suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, așa cum spune Scriptura. Noi nu avem o identitate în sine, avem identitate numai în măsura în care ne raportăm la Tatăl nostru, la Dumnezeu. Numai Dumnezeu este Cel care ne dă o identitate. Atâta vreme cât ne izolăm de Dumnezeu, ne pierdem orice identitate.

Fiul cel mic a ajuns să păzească porcii. Porcii simbolizează necurăția demonilor. Știți că pentru poporul Israel porcii erau animale necurate. Iar prin lumea aceea depărtată de țara tatălui se înțelege zona de influență demonică. El a ajuns să slujească unui locuitor din zona respectivă, la păstorirea porcilor, a animalelor necurate. Aceasta se întâmplă cu cineva care se rupe de Dumnezeu și vrea să fie el, prin sine. Se rupe de identitatea Tatălui.

Părintele Iustin: Pe el nu l-a întors un sistem, nu l-au întors niște idei, niște principii, niște realități impersonale, ci l-a întors o persoană. O persoană l-a mântuit pe el: tatăl lui. Dacă era să se întoarcă către ideea de bine, către drepturile omului, acolo rămânea. Așa, el a descoperit o persoană. Iar iubirea e relațională; nu iubești idei, iubești persoana.

Dumnezeu este tot timpul în așteptarea noastră

S-a întors, iar tatăl lui l-a întâmpinat. Acest lucru m-a impresionat cel mai mult în pilda aceasta: întâmpinarea pe care a făcut-o tatăl fiului. Citind pilda, mă întrebam: de unde a știut tatăl lui că vine? Nu avea și el de lucru pe acolo? Cum de l-a așteptat tatăl? Și, apoi, am găsit răspunsul: tatăl era tot timpul în întâmpinarea lui. Dragostea tatălui a rămas.

Dragostea cuprinde totul. Tot ce e valoare și bine e cuprins în dragoste. Cuprinde totul și pătrunde totul. De aici vedem trei caracteristici principale ale dragostei. Ele, desigur, sunt mai multe, și putem vedea aceasta în capitolul 13 din Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, însă prima caracteristică e răbdarea. Tatăl l-a răbdat (1) în prima fază; a văzut că nu-l iubește copilul său și l-a răbdat; și că-i trebuie averea și i-a dat-o. Și a răbdat și plecarea lui, și tot nu a spus nimic. Nu prin idei, prin dragoste. Nu prin sfaturi, prin dragoste. A mers numai pe dragoste. După aceea, când s-a întors, l-a iertat (2). E drept că și fiul și-a cerut iertare. Nu e așa: eu aștept să fiu iertat, dar nu-mi cer iertare și rămân în orgoliul meu. Ești creștin, trebuie să mă ierți. De ce nu mă ierți? Înseamnă că nu ești cum trebuie. Tu nu-ți ceri iertare, nu te întorci, nu părăsești răul pe care l-ai făcut. Aștepți ca celălalt să facă totul, aștepți ca celălalt să fie ca Dumnezeu și tu îți poți permite să fii ca demonul, pentru că ai și tu slăbiciuni, ești om. Dar celălalt nu e om? Deci tatăl l-a iertat și, după aceea, s-a bucurat (3). Vedem trei caracteristici mari, care dacă nu sunt, nu e dragoste: răbdare, iertare și bucurie.

Este o pildă în Pateric despre vizita arhiepiscopului Chiril al Alexandriei în muntele Nitriei, unde erau numai călugări. A mers la bătrânul muntelui, care era de 90 de ani în muntele acela. Deci avea peste o sută de ani, 90 de ani avea de când era călugăr. Și l-a întrebat: „Avvo, ce-ai găsit mai mult în calea aceasta?” Deci cumva: Ce ți s-a părut mai important? Ce ți s-a părut esențial din tot ce ai trăit și ai văzut într-o viață de 90 de ani? Și el a zis: „A se osândi omul pe sine”. M-a mirat foarte mult răspunsul; eram mirean când l-am citit și țin minte că nu m-am mai putut gândi la altceva după aceea. M-am oprit din citit pentru că nu m-am așteptat. Nu a spus dragostea, nu a spus smerenia, nu a spus dreapta socoteală, ci osândirea de sine.

L-am întrebat odată pe Părintele Teofil Părăian: Știți, părinte, pilda aceea — părintele știa Patericul pe dinafară — și acum vă întreb și eu pe Sfinția Voastră: după atâția ani de mânăstire, ce ați găsit mai mult în această cale? Ce ați descoperit ca fiind mai important? Și părintele mi-a răspuns, fără să-mi termin cuvintele, spontan și direct: „Bucuria!”

Pentru ca iubirea să fie naturală, trebuie să fie supranaturalul prezent în ea

Ca să putem face lucrurile acestea, în dragostea noastră trebuie să intre și dragostea lui Dumnezeu. Dragostea noastră nu este naturală, pentru că nu există natural pur. Naturalul e alterat de rău, de păcat. Dacă nu există stare naturală a omului, pentru că e alterată de păcat, atunci nu putem vorbi nici de iubire naturală decât teoretic. Deci iubire nenaturală, iubire pătimașă.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că există trei feluri de iubire: iubirea pătimașă, împotriva firii, iubirea naturală, firească, și iubirea suprafirească. Trei niveluri, trei feluri de iubire. Părintele Stăniloae îi spunea iubirii naturale iubire creștină.

Pentru ca iubirea să fie naturală, trebuie să fie supranaturalul prezent în ea, altfel nu e naturală prin ea însăși. Poți să ierți cu iubirea pe care o ai în mod obișnuit, iubirea împotriva firii? Spunem fiecare: Mi-a făcut cineva ceva, nu pot să-l iert. Și dacă iert, nu pot să uit. Te iert, dar nu te uit. Știm clar că nu este iertarea aceea deplină. Ca să putem ajunge să iertăm cu adevărat, trebuie să ajungem să iubim cu adevărat. Nu putem vorbi despre iertarea adevărată, fără să vorbim despre iubire adevărată, pentru că din iubire vine iertarea. La fel, nu poți răbda pe cineva dacă nu-l iubești.

Dragostea e unire

Cum se realizează îmbunătățirea iubirii pe care o avem?

Prin transfigurarea ei. Principalul mijloc prin care noi ne ridicăm în iubire este rugăciunea. Prin rugăciune se realizează cel mai bine unirea omului cu Dumnezeu. Și zic Părinții că această unire nu e rugăciunea, ci e mai presus de rugăciune. Această unire a omului cu Dumnezeu e numită dragoste. Dragostea e unire. Observați, între doi oameni care se iubesc, ce se realizează prin iubire? Unirea lor! Prin nimic nu poți realiza unirea aceasta ca prin dragoste.

Tot legat de dragoste, aș vrea să vă mai spun un cuvânt de la părintele Stăniloae, pe care sigur l-ați mai auzit: „Dragostea e singura forță care există, care poate să biruiască răul și poate să-l și convertească în bine”. Tot ce este lege, tot ce e la nivel uman, nu poate decât să îngrădească răul, să-l limiteze. Dar să-l desființeze și nu numai să-l desființeze, ci să îl transforme și în bine, aceasta numai dragostea o poate face. Deci o dragoste adevărată are caracteristici adevărate.

Noi vrem să avem răbdare adevărată, deplină, cu celălalt, vrem să-l iertăm. Cum să nu vrem? Vrem, dar nu putem. Nu putem să iertăm, nu putem să răbdăm, nu ne putem bucura. Am vrea și noi să ne putem bucura ca Părintele Teofil, să avem bucuria lui, dar nu putem. Ca să putem ajunge la toate acestea, trebuie să operăm asupra dragostei.

Iubiri sortite morții

Ce coboară dragostea și o face împotriva firii?

Păcatul și patima. Acestea fac să degenereze iubirea. Nu să o anuleze, ci să degenereze. Și atunci, ce ridică dragostea? Virtutea. Fiecare virtute — bineînțeles, practicată, lucrată — contribuie la ridicarea dragostei, la îmbunătățirea dragostei dintre noi. În felul acesta ajungem noi să iubim mai mult: prin virtute.

Ființa virtuții este Hristos, în El este orice virtute și din El vin toate virtuțile, iar noi ajungem virtuoși prin participarea la virtuțile Lui, nu prin nevoință. Nevoința ne aduce numai în comuniune cu El, realizează comuniunea, iar participarea la virtute, aceea e virtutea. Virtutea, pe care o am eu sau cea pe care pot să o am, e dar și participare. Nu e produsul meu. Pentru că nu e de natura mea, e de natură divină, dumnezeiască. Harul care vine în dragostea firească a omului ridică nivelul dragostei. Deci dragostea e la nivelul omului și la nivelul Domnului. Și omul iubește, și Domnul iubește. Dragostea la nivelul nostru, numai cu noi și prin noi, cade.

Sunt atâția oameni care se iubesc, se căsătoresc, dar care nu sunt credincioși, nu participă la dragostea lui Dumnezeu. Ce se întâmplă cu dragostea lor? La început se iubesc atât de mult, apoi ajung să nu se mai iubească. Cum? E o dragoste la nivelul firii, e o dragoste în care e impusă voia omului. Aceasta înseamnă că deja s-a deschis accesul diavolului. Odată ce tu vrei pe cineva sau cineva te vrea pe tine, e voia ta. E la nivelul omului. Sunt voile oamenilor acolo și sunt și patimile lor. Acolo diavolul are acces liniștit. Dragostea aceea e sortită morții și piere. Câți se mai iubesc? Să-i văd eu pe aceia care se iubesc cu adevărat fără Dumnezeu! E imposibil fără Dumnezeu! Sunt iubiri sortite morții, iubiri otrăvite de păcat. Sunt ca focul de paie. Țin o vreme, apoi se transformă într-o sumă de reguli, principii de conviețuire, tot felul de mărunțișuri umane care încearcă să înlocuiască dragostea, relații fizice care caută să compenseze dragostea. Dar nu sunt dragoste. Dragostea noastră umană e mai mult o capacitate prin care noi accesăm dragostea divină, adevărata dragoste.

Părintele Iustin Miron și părintele Pantelimon Șușnea

Fragment dintr-un dialog cu tinerii în duminica fiului risipitor, 21 februarie 2009

Dragostea este bucurie was originally published in NU-MĂ-UITA on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.