Statul român, după ce că nu e în stare să le identifice diagnosticele din timp ca să le crească șansele de viață pacientelor, le mai pune și la cheltuieli inutile.

Cel mai popular medicament pentru acest tip de cancer e Herceptin, produs de gigantul farmaceutic elvețian Hoffmann — La Roche. Acele opt mii de femei ar fi putut fi salvate de o sticluță cu atomi de oxigen, azot, carbon, sulf și hidrogen aranjați în ordinea care trebuie, în timpul care trebuie, la temperaturile care trebuie. O injecție lentă, chinuitoare, dar care le poate salva.

Molecula fost descoperită în 1992, la o universitate din Statele Unite, unde doi cercetători, un neamț și un american, au testat mai întîi medicamentul pe 15 femei bolnave. O parte au supraviețuit, iar cîțiva ani mai tîrziu a pornit un ditamai studiul pe sute de paciente și, pentru că multe au scăpat de cancer și tratamentul s-a dovedit eficient, astăzi avem Herceptin în toate colțurile lumii.

Herceptin „is not like anything we have ever seen before’’, îi spunea un alt cercetător implicat în studiu unui reporter The New York Times, în 1998.

Molecula salvatoare a fost cumpărată de la cei doi cercetători de o companie farmaceutică din San Francisco, care la rîndul ei a fost înghițită de Hoffmann — La Roche, care l-a adus și la noi. Pînă în 2014 au avut exclusivitate, pentru că cine deține drepturile de proprietate intelectuală pe moleculă e singurul care are dreptul să vîndă medicamentul. Din 2014 protecția intelectuală a formulei a expirat, iar acum indienii și chinezii produc propriile versiuni, cu alte nume. Pînă și cercetătorii iranieni fac un Herceptin doar al lor.

Pentru acele femei care se luptă cu boala în România, fix acum sunt 9.503 cutii de Herceptin în toată țara.

Herceptin e doar numele comercial, cel scris pe cutia de pe raftul farmaciei. Medicamentul se numește, de fapt, trastuzumab, asta e substanța activă descoperită de cercetătători în 1992, care luptă împotriva celulelor canceroase din sân. E ca diferența dintre zahăr și Coca Cola. Pe sticlă scrie Cola, înăuntru e zahăr. :)

Astfel, îți poți cumpăra sau îți poți deconta prin CNAS o doză de trastuzumab de 2.200 de lei, adică Herceptin, dar la fel de bine te poți trata cu Herzuma, care costă cam 1.700 de lei. Mai găsești și Kanjinti, tot cam la același preț. Indiferent de nume, în toate sticluțele e trastuzumab. Pentru ca nici un producător să nu fie favorizat, doctorii trebuie să le prescrie pacientelor trastuzumab.

Paradoxal, ca și cum n-am avea ce face cu banii, statul român nu încurajează tratamentul cu Herzuma sau Kanjinti, ci cu Herceptin. Dacă pe piață sînt aproape 10.000 de cutii produse de La Roche, găsești doar câteva sute de Herzuma și câteva zeci de Kanjinti în toată țara.

O investigație făcută de Alexandra Nistoroiu și Cătălin Tolontan pentru Libertatea arată că în documentele oficiale ale Guvernului, statul îi pune pe doctori să prescrie Herceptin. Ministerul Sănătății zice negru pe alb că pentru femeile cu cancer de sîn „se va utiliza exclusiv produsul comercial Herceptin”.

E nedrept pentru pacienții care se îmbolnăvesc.

Așa vedea Robert Obert treaba asta în 2016 pentru un proiect RISE Project.

Despre ce vor ei să vorbim, de fapt

După ce materialul a fost publicat în Libertatea, Hoffmann La Roche s-a plâns public de presiuni, că producătorii de medicamente ieftine fac lobby pe lângă autorități ca vînzările de Herceptin să scadă în favoarea medicamentelor mai ieftine.

Cu mare surprindere am observat presiunea indirectă pe care Asociația Producătorilor de Medicamente Generice din România (n.m.: adică ăia cu medicamente asemănătoare, dar mult mai ieftine) o pune asupra autorităților din sănătate, prin intermediul presei.

Reprezentanții La Roche par că pur și simplu trăiesc o conspirație, care arată așa:

Producătorii de medicamente ieftine uneltesc cu presa rea împotriva producătorilor de medicamente scumpe

După ani de zile în care Hoffmann La Roche a pus presiune pe autorități, acum compania se plînge că alții fac asta.

Dintr-o întîmplare, mă aflu în posesia comunicațiilor interne ale companiei Hoffmann La Roche, mailurile angajaților între anii 1999 și 2015. Pe o parte le-am publicat în investigația RISE Project „Institutul de Boli Inventate”. O parte dintre ele vor fi folosite pentru podcastul Inclusiv De ce dăm șpagă. A fost publicat, deocamdată, doar primul episod, despre șpăgile pe care le dau pacienții doctorilor. Al doilea, despre banii pe care îi primesc medicii de la producătorii de medicamente, în curînd pe Inclusiv.

Dar, de fapt, despre asta vorbim

Sîntem în 2000. Hoffmann La Roche, cel mai mare producător european de medicamente, abia a venit la noi, în România, și își caută locul în piață. Are de vînzare pastile și injecții pentru bolile de care suferim. Pentru cancer, HIV, hepatită și multe altele.

24 august. La departamentul Vînzări vine un email de la departamentul de Lobby.

„Dragi colegi,

În ultima săptămînă s-au deblocat ceva fonduri de la Casa de Asigurări pentru programe și nu numai. (…)”

Cînd spune „programe”, angajatul companiei vorbește despre Programele Naționale de Sănătate ale Ministerului Sănătății și Casei de Asigurări de Sănătate, sacii cu bani ai statului pentru bolnavii de boli cronice, cancere, HIV, hepatite, transplant, boli rare ș.a.

Mailul continuă:

„(…) Este vital să știm din timp despre organizarea licitațiilor mai ales pentru nefrologie și oncologie, dacă ținem cont că putem schimba soarta acestora în favoarea noastră. (…)”

Statul, prin toate spitalele publice, cumpără anual pentru noi, pacienții, zeci sau sute de milioane de pastile și injecții. Întîi anunță că vrea să cumpere. Apoi, mai multe firme care vor să-și vîndă produsele vin la licitație și fac o ofertă. Cine are cel mai bun preț, câștigă contractul.

Angajații români ai Hoffmann La Roche voiau în 2000 să trișeze această procedură pentru medicamentele de cancer sau rinichi. Șefii îi trimiteau pe angajați să spioneze Ministerul și concurența.

Iată cum trebuiau angajații companiei să se uite la aceste licitații, conform unui protocol intern atașat unul email din 2001. Trebuiau să iasă pe teren, să strîngă informații:

„Scop: Aceste informatii trebuie sa fie aflate cat mai devreme posibil pentru a putea sa intelegem modul in care Caietul de Sarcini este conceput și care sunt nevoile specifice ale acelui client:”

Pe puncte, ce trebuiau să afle despre ceilalți jucători din piață, concurența:

„a) prețuri competiție

b) ofertanți competiție și acțiunile acestora

c) discuție cu distribuitorul nostru și ce s-a angajat acesta să facă”

Despre client, adică Ministerul Sănătății sau spitalul care anunță că are nevoie de medicamente pentru pacienți. Tot pe puncte.

„a) ce s-a facut pentru a redacta caietul in termeni favorabili Roche (cantitate, preturi, formulare, inregistrari CEE)

b) evaluarea consumului sau al potentialului

c) ce sanse sunt ca sa fie respectate cantitatile si termenii lictatiei

d) factori de decizie din spital cu care s-a discutat si raspunsurile primite”

Și acționau în consecință.

Într-un document Excel atașat unui astfel de mail, la poziția 19, am găsit un înalt funcționar al statului, șeful de-atunci al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (CNAS), înghițind o șpagă de 5.000 de dolari. Nu știm pentru ce, știm doar că a fost indexată ca plătită.

Președintele CNAS e unul dintre cei mai importanți oameni din Sănătate, oricine ar fi el într-un moment anume. Pe semnătura lui stau banii tuturor spitalelor din România și toate contribuțiile noastre de Sănătate.

CNAS a apărut în 1999, iar al treilea șef pe care l-a avut a fost profesorul Eugeniu Țurlea. A lucrat din 2001 până în 2008 în Sănătate. A fost, pe rând, șeful Casei, Secretar de Stat și consilier ministerial.

În 2002, Hoffmann La Roche i-a dat 5.000 de dolari cash. Pe atunci, cu banii ăștia puteai să-ți iei un apartament la periferia Bucureștiului.

În dreptul funcționarului scrie așa: „bribe NHIH — institutional promotion” (trad: „mită CNAS — promovare insituțională”).

Au semnat și un contract pentru șpaga asta, a fost înregistrat intern cu numărul 248/2002.

Din 2002 până în 2008, Hoffmann La Roche a avut, la cel mai înalt nivel, în sistemul public de Sănătate, cel puțin un om arvunit de ei.

Între timp, anii au trecut, Țurlea predă la Academia de Studii Economice. A avut și funcția de prorector. L-am întrebat ce a prestat pentru Hoffmann — La Roche de banii ăștia, dar după ce a deschis mailul de cinci ori, a refuzat să răspundă la întrebări sau să facem un interviu. N-a confirmat, n-a infirmat, a tăcut.

Între timp, infracțiunea profesorului Țurlea s-a prescris și nu mai poate fi tras la răspundere de magistrați, dacă nu l-au prins cu banii în buzunar atunci sau în următorii ani. Nici pe el, nici pe reprezentanții Hoffmann — La Roche.

Astfel, industria farmaceutică își poate justifica etic orice, mai mult decît oricare altă industrie din lumea asta. Pentru că ei ne fac bine, ne prelungesc viețile și ne scurtează suferința. Și noi știm asta, dar și ei.

Ce trebuie să mai știm, să nu uităm nici o clipă când vorbim despre acest sector, e că Hoffmann La Roche, Abbvie, Johnson & Johnson, Pfizer sau Novartis nu sînt ONG-uri, ci afaceri. Printre cele mai bănoase din lume. Un angajat al unei astfel de companii, dacă vinde mai mult decît și-a propus la 1 ianuarie, poate încasa cîteva salarii în plus sub formă de bonus pe 31 decembrie. Pentru ei, influențarea decidenților, a Ministerului Sănătății, a parlamentarilor din Comisiile de Sănătate, a angajaților din spitale și din Casele de Asigurări este esențială.

Mai multe despre corupția din industria farmaceutică o să puteți citi și asculta pe Inclusiv, cel mai nou proiect jurnalistic de la noi pentru care am reușit să facem cel mai mare crowdfunding din jurnalismul românesc.

Erată: Dintr-o eroare de documentare, în textul inițial am scris că valoarea unei cutii de Herceptin e de 6.000 de lei, însă, aceasta scăzuse, de fapt, la cca. 2.200 lei.

De la ce s-au luat

Alex Nedea, jurnalist la Recorder, a publicat o investigație despre un preot, fost consilier al pesedistului Paul Stănescu, care a primit super-dubios un purcoi de bani de la stat, printr-o serie de licitații care par măsluite. Foarte fain subiectul, foarte bine scris. Materialul s-a viralizat, a văzut lumea ce ascundea preotul-afacerist în buzunarele adînci de sutană, iar apoi s-a întîmplat asta:

Cînd am văzut, am zis „blană!” și-am dat share fără nici măcar să intru în text pentru că mi-a plăcut mult titlul, cu accentul pe efect.

Lui Cătălin Tolontan i-a sărit țandăra la propoziția „Reporterii Recorder au predat autorităților documentele care au stat la baza anchetei jurnalistice” și militează pentru ideea că reporterii nu trebuie sub nici o formă să își cedeze documentarea oamenilor legii.

Da’ de ce-i important?

În ultimii ani am dezvoltat o pasiune pentru sistemul de sănătate și am scris pe RISE Project despre traficanți de medicamente, decontări fictive de medicamente și doctori corupți, dar mai urmează să public niște materiale pe aceeași temă pe Inclusiv, un nou proiect jurnalistic în care m-am băgat și cu care poți fi la curent, dacă te abonezi la newsletterul nostru.

Prin prisma acestor documentări am interacționat, inevitabil, cu o grămadă de polițiști, procurori, inspectori Antifraudă, inspectori ai Casei de Asigurări și alți oameni care ar trebui să apere statul și chiar o fac. Bravo lor, mări-le-ar salariile!

Fiecare dintre ei, în numele statului, mi-a cerut documentele care au stat în spatele fiecărei documentări.

Dar arareori jurnaliștii lucrează cu date pe care statul, prin diferitele sale instituții, nu le are deloc. Cele mai mari și mai spectaculoase investigații publicate în România nu au în spate documente pe care ochii statului nu le-a văzut. V-a plăcut seria RISE Project despre Liviu Dragnea? Statul știa deja de ani de zile tot ce am scris noi (mai puțin filiera braziliană). Doar pentru tine informațiile erau BREAKING NEWS. Statul știa. V-a plăcut seria despre Hexi Pharma? Ei, și aici statul știa despre lucrurile alea. Noi, jurnaliștii greșim că nu insistăm mai mult pe nuanța asta: ce îți zicem acum, cititorule, e nou doar pentru tine. Ei știau deja, dar n-au făcut nimic.

Cînd o instituție îmi cere cazierul judiciar să-mi demonstrez nevinovăția în fața ei și, ulterior, să pot să-mi iau permisul de conducere mă frustrează pentru că o face dintr-un fel de lene. Brigada Rutieră putea să afle dacă-s infractor de la un alt departament al Internelor, ăia responsabili de cazierul meu. La fel și-aici, cum poți tu, procuror, să-mi ceri documente pe care le are un alt bugetar în altă parte?

Mi se pare că discuția dintre Recorder și Tolontan e vitală și pentru presă, și pentru public, dar se poartă în jurul ideilor, iar oamenii n-au cum să înțeleagă de ce sînt importante ideile, dacă ele nu-s transmise de povești.

Fiți atenți faze

1. O cafea în Cișmigiu și-o anchetă neterminată

2018, 5 iunie. De cîțiva ani documentez afacerile și schemele prin care devalizează bugetul de stat profesorul Adrian Streinu Cercel, șeful cel mare de la Institutul Matei Balș, și angajații din subordine. Ce interese are, cine-i dă bani și pentru ce. Urmează să public investigația Institutul de Boli Inventate, care arată cum manipulează Cercel bazele de date cu bolnavi, cum îl plătește industria farmaceutică pentru manipularea banilor publici pe care-i are el pe mînă.

Îi scriu:

Zic: „ce băiat!”. Și continui să lucrez cu editorul meu pe text.

2018 - 6 iunie. Mă caută un polițist. „Știu că lucrați la asta, la aia și la aia și aș vrea să vă vedeți cu niște colegi, poate colaborăm pe subiect.” Zic: fucking shit! Am picat pe interceptări că n-aveau de unde afla din altă parte. Hai să beau o cafea cu oamenii.

(Nu picasem pe interceptări, doar mă luase valul importanței de sine) 🤤

Din punctul meu de vedere, orice ziarist trebuie să se ducă la această întîlnire, să bea cafeaua (și să și-o plătească singur). Nu să colaboreze, dar să se ducă pentru că după cafea poate găsi în acei oameni niște surse doldora de informații.

Eu m-am dus. Ne-am văzut în Cișmigiu, la o cafenea.

Cea mai importantă informație pe care am aflat-o a fost asta: DIICOT îl anchetează pe Adrian Streinu Cercel.

Discuția s-a purtat pe două paliere:

1. Cînd publicați, mai puteți aștepta? Ne temem că ar putea distruge probe, dacă publicați înainte să mergem noi acolo.
2. Ne puteți da documentele pe care le aveți? Ne-ar ajuta în anchetă.

La prima întrebare am răspuns, nu era un secret că public într-o săptămînă, maximum două, în funcție de cum terminam documentarea și adunam reacțiile de la cei despre care scriam. Dar am zis că nu amîn nimic pentru că muncisem la investigația aia de mi s-au bulbucat ochii și nu mai aveam energie să stau în expectativă pînă nu știu cine… nu știu ce… Dincolo de principiu, mai mult, subiectul meu se referea la cineva care a făcut tot felul de matrapazlâcuri cu bugetul statului și nu l-a prins nimeni niciodată.

A citit între timp cineva vreo știre despre DIICOT care să fi descins la „Matei Balș” pentru fraudarea bugetului de Sănătate? Nu, pentru că încă nu au făcut-o. Au trecut de-atunci zece luni. Cum era să aștept cu materialul despre frauda de la Institut încă zece luni?

Puteți s-o citiți, e marfă și a fost nominalizată la premiile Superscrieri, dar DIICOT tot nu s-a dus la spital.

La întrebarea a 2-a le-am zis că n-am nimic să le dau. Documentele pe care le-am folosit în material, fișele medicale ale pacienților cu boli inventate, puteau să și le ia singuri. Eu, jurnalistul, am muncit enorm să documentez și să înțeleg povestea, ei de ce să nu muncească? Eu n-am nici o autoritate să primesc acasă informațiile fraudei, am muncit să fac rost de ele, dar DIICOT doar pocnește din degete și le primește de la Casa de Asigurări, Școala de Sănătate Publică, Ministerul Sănătății, de oriunde. Jurnalistul scoate din mațele statului ceva ascuns de alți oameni ai statului. De ce ar da jurnalistul altor oameni ai statului ceva ce colegii lor doseau sau știau și-și vedeau de alte cele?

Ei, dragi cititori, dacă așteptam să intre DIICOT în spital, nici azi nu publicam, nici azi n-ați fi știut că dacă vă duceați la spital funcționarii de-acolo v-ar fi inventat boli. Nici dacă le dădeam documentele nu se mișcau mai bine, cum se jurau, de fapt, aveau mult mai multe decît mine oricum.

Ar fi fost caterincă să intre DIICOT peste ei și apoi să mă bat cu pumnul în piept că s-au autosesizat procurorii, dar, de fapt, ei lucrau de ceva vreme la aceeași speță și tot n-au terminat-o.

Dar am avut alte efecte, după publicare, oamenii lui Streinu Cercel nu le-au mai inventat boli pacienților. Cel puțin pentru o vreme. Acum continuă, o fac iar.

Am avut, însă, alte efecte. Linia albastră de mai jos arată o cădere, e căderea bolilor inventate oamenilor.

Această cădere, urmată de altele în lunile ce-au venit, au adus anul trecut bugetului Casei de Asigurări o economie de 1 milion de euro. Acel milion de euro s-a dus la alte spitale, care aveau mai multă nevoie de bani decît avea nevoie „Matei Balș”. Mai mult, între timp Adrian Streinu Cercel cheltuie 650 milioane de lei ca să mai ridice un spital în curtea Institutului.

2. Cum am blocat traficul de medicamente din greșeală

2016 – septembrie. Constanța. Andrei (nume fals), un traficant de medicamente, așteaptă un client. Afară nu e cald, dar omul stă pe terasa unui fastfood să tragă de un ceai verde și să fumeze. Eu sînt șoferul lui.

Apare un bătrân care îi vinde două cutii de Humira, medicamentul pe care statul român cheltuie anual cel mai mult, pentru 1.200 de lei bucata. E un constănțean cu o boală de oase care își vinde tratamentul. Statul a plătit câte 3.913 lei pentru fiecare dintre ele.

Humira este un medicament produs de compania americană Abbvie, despre care am mai scris aici. Cele două seringi, ambalate într-o cutie jumătate albă, jumătate roz, pot fi accesate de bolnavi doar după un proces birocratic îndelungat. Humira nu se vinde fără rețetă, așa că orice cutie care iese dintr-o farmacie a fost, practic, decontată deja de Casa de Asigurări.

Andrei s-a întors la București și a vândut mai departe cele două cutii pentru 5.000 de lei. După o plimbare la Constanța, s-a ales cu un profit de 2.600 de lei din care a scăzut țigările, ceaiul și masa pe malul mării.

Eu sînt șoferul lui Andrei, iar el mă primește în lumea sa dintr-un motiv simplu: „ca să vezi, frate, că nu oblig pe nimeni să-și vândă medicamentele, iar oamenii pur și simplu n-au ce mânca și fac din fiecare rețetă o factură.”

Am fotografiat cutiile cumpărate de Andrei și încerc să aflu care a fost circuitul lor înainte să ajungă în piața neagră. Miza? Ce medic a prescris tratamentul și de ce nu își dă seama că pacientul nu își administrează dozele, timp în care ele sînt decontate. Scena asta face parte dintr-o investigație mult mai amplă despre traficul de medicamente, care va fi publicată pe RISE Project.

Am un indiciu: Cutiile de Humira au etichete de preț de la farmaciile Dona. Deci, teoretic, aș putea afla unde au ajuns rețetele pacientului care și-a vîndut dozele de Humira.

Trimit fotografiile pe WhatsApp sursei mele din Agenția Națională a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale (ANM) ca, urmărind codurile de pe cutie, să-mi spună pe unde au circulat ele, pe la ce farmacii au fost, prin ce depozite și așa mai departe. Statul monitorizează această trasabilitate a medicamentelor.

Sursa zice, aproximativ: dacă vrei să îți dau traseul medicamentelor pe care le-ai văzut la Constanța, trimite o solicitare oficială la Agenție să am voie să accesez baza de date ca să îți pot trimite farmaciile care au tranzacționat medicamentele din acest lot.

Nu mi s-a părut nimic dubios, i-am trimis solicitarea și am primit răspunsul.

Eu am trimis datele statului aici, iar apoi mă sună traficantul:

-Boss, nimeni nu mai cumpără Humira. Nu înțeleg de ce! Eu am rămas cu 6 cutii pe stoc și n-am unde să le dau, dar alții au pagubă și mai mare. Sînt băieți care au zeci de cutii pe mână.

-Păi ce spun clienții?

-Că nu mai vor să cumpere, pur și simplu. Nu-mi permit să le cer eu explicații.

După acest apel îi scriu din nou pe WhatsApp sursei din Agenție:

Rep: Bună dimineața! Ați pus Humira pe listele respective de monitorizare? (trebuia să o facă pentru a putea ajunge la datele care-mi trebuiau)

-Bună dimineața! Da.

Agenția Medicamentului a blocat traficul de Humira timp de o lună în perioada octombrie-noiembrie 2016, din greșeală. Acest proces se numește monitorizarea stocurilor, iar instituțiile astea se bazează pe el pentru a identifica medicamentele contrafăcute din piață sau cele fraudate.

Povestea asta e, din nou, dovada că statul are deja informațiile pe care le culegem noi, jurnaliștii, pe teren. Cu ele, pot face dreptate, indiferent că vorbim despre Agenția Medicamentului, Antifrauda, Procuratura sau Poliția.

Deci, repet, de ce i-aș da eu statului ceva ce are deja?

Mi s-a întîmplat și mie să intru în gura lui Tolontan acum cîțiva ani pe exact aceeași poveste. După dezastrul din Colectiv, public pe RISE Project buletinele de analize ale unor victime, care demonstrau fără echivoc că erau colonizați de bacterii ucigașe.

Aici, statul, prin Spitalul de Arși, știa ce-au contractat oamenii la ei sub acoperiș. Apoi, statul s-a întors, prin Direcția de Sănătate Publică, și nu văzuse fix bacteriile ucigașe, văzuseră ciurcurile, bacteriile mai puțin agresive.

După publicare, mă caută cineva de la Corpul de Control al Primului-Ministru, că dacă putem să ne vedem, că lucrează la același lucru. Zic, din nou: sigur, de ce nu.

Acolo mi-au cerut alte documente care nu apar pe site, am zis că n-am cădere, pot întreba sursa, eventual, dacă vrea să vi le dea, dar eu nu pot să vă dau că deontologie șamd. Sursa n-a vrut. M-au mai întrebat ce părere am eu, cum se poate rezolva această problemă a infecțiilor nosocomiale. Am zis că nu mă pricep la asta, eu doar am scos ceva la lumină, nu mă pricep chiar atît de bine să vin eu și cu o soluție.

Am plecat, a trecut ceva vreme, și Corpul de Control publică un raport despre ce-au găsit ei la Spitalul de Arși. Dracii să-i pieptene, mi-au mulțumit și mie între alții că m-am văzut cu ei.

Cătălin Tolontan, care urmărea subiectul Colectiv, a publicat un material și despre asta, între altele.

N-am dat nimic nici o hîrtie Corpului de Control, dar chiar m-am ales cu o sursă.

— — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — —

Am scris acest text pentru că în ultima vreme mi se pare că e din ce în ce mai important să vorbim despre cum ne facem meseria noi, jurnaliștii. Asta ne ajută doar pe noi, oamenii înțeleg cît de greu este, de cîți bani avem nevoie pentru asta și multe altele.

Între altele, și de asta lansăm Inclusiv, să milităm pentru transparența din presă. Aceste documentări nu vor mai fi făcute în spatele ușilor de redacție; le vom face împreună cu oamenii, cu cititorii.

Transparența noastră, a tuturor, poate ucide manglitorii de știri, producătorii de fake news pentru că noi ne permitem să fim transparenți, nu avem nimic de ascuns din documentările noastre. Dar ei au ce ascunde.

Altfel, statule, unde poți ajunge tu, noi, jurnaliștii, nu putem sau putem, dar foarte greu. Caută-ți singur documentele că noi lucrăm pentru oameni, nu pentru funcționari!