A început demult, în 2016. Doi elevi dintr-a XI-a G, Cristian Lupescu și Raluca Biță, au hotărât într-o zi de octombrie să facă „un studiu sociologic” printre colegii lor dintr-a IX-a. Ideea le-a venit în clasă, în timpul orei de sociologie: și-au propus să afle, investigând ca la carte un eșantion relevant pentru liceul lor — Colegiul Național Spiru Haret din București — cum preferă cei de-a IX-a, bobocii, să-și petreacă timpul liber. „Mie mi s-au confirmat niște păreri ale mele despre ceea ce-și doresc, de fapt, să facă adolescenții”, spune Raluca, o mână de fată, puțin peste 1,50, cu ochii albaștri și vii — doar că de data asta are și dovezi cu care să argumenteze. „Majoritatea spun că temele le ocupă prea mult din timpul liber” — nimic surprinzător aici — iar cifrele pe care le-a socotit la final de studiu sociologic îi arată și ce-ar vrea să facă cei de-a IX-a cu timpul lor: „72,9% dintre cei intervievați și-ar dori să participe la activități de învățare non-formală și voluntariat”. Și, în plus, „să se implice în viața comunității mai mult decât o fac”.

Iar asta nu mai e doar o percepție ori o concluzie intuitivă: e o mini-cercetare făcută în bula unui liceu de elită — una din care reiese totuși că, dincolo de judecățile schematice care-i etichetează pe adolescenți drept asociali și dependenți de tehnologie și superficiali și egoiști, the kids are all right. Vor să învețe, doar că și altceva decât au stabilit adulții din fruntea sistemului de învățământ. Vor să învețe, doar că altfel — prin alte metode. Și ar mai vrea să învețe, dacă se poate, și despre lucrurile pe care le consideră ei importante pentru viața lor.

Și nici măcar nu e vorba doar despre teme în sine, explică profesoara Ralucăi și a lui Cristi, Cristina Ștefan, care i-a îndrumat pe cei doi sociologi debutanți pe tot parcursul cercetării. Ce-a reieșit, printre altele, e diferența mare dintre timpul alocat temelor la profilul real — „aproximativ cinci ore zilnic”, spune Ștefan — și cel de la profilul uman, de doar două ore zilnic. Adică un plus — sau un minus, în funcție de segmentul sociologic pentru care ai optat la 14 ani, când ai hotărât ce opțiuni să bifezi la intrarea în liceu — de trei ore libere/ocupate pe zi. „Ce era spectaculos”, adaugă Ștefan, „era faptul că cei de la uman aveau foarte multe activități non-formale, pe lângă cele de școală”. Iar asta tot învățare înseamnă, crede ea: în „puzzle-ul complex” care e procesul de învățare, elevii de la uman au, cumva, un avantaj serios în fața celor de la real — iar asta se întâmplă într-un ecosistem școlar în care clădirea în care învață e aceeași, profesorii sunt aceiași și spiritul locului e același. „Din cercetare a rezultat că elevii nu sunt ostili privind temele, ci privind tipul de teme. Temele cum ar fi învățarea prin proiecte”, explică Ștefan, „sunt extrem de agreate de elevi, mai ales dacă au ocazia să se evidențieze în fața colegilor”. Învățarea prin proiecte înseamnă efervescență, vibrație competitivă, construcție de soluții și învățare prin eșecuri / victorii în viața reală.

Diferența nu pare esențială, totuși, până nu faci câteva calcule. Statistic vorbind, trei ore pe zi investite în diverse activități de învățare non-formală înseamnă — dacă excludem weekend-urile din cele 36 de săptămâni de cursuri ale anului școlar 2017/2018–3*174 zile. Adică 522 ore/an, timp pe care cei de la profilul uman pot decide, dacă vor, să-l folosească pentru a învăța lucruri complementare programei școlare. Diferența cumulată în cei patru ani de liceu? 2.088 ore. În limbajul adulților, care își socotesc viața în ritm de 8 ore/zi și 5 zile/săptămână, asta ar înseamnă un plus de 261 de zile de experiențe complementare; adică exact 52 de săptămâni de zile pline.

În biblioteca școlii, acolo unde își petrece majoritatea pauzelor, separat de agitația din cancelarie, printre cărțile de care are grijă de ani de zile, pentru că este și bibliotecarul liceului, profu’ de mate cu ochii albaștri și luminoși vorbește despre încrederea pe care Cristi Lupescu i-a câștigat-o de-a lungul anilor. Fie că e vorba de momentul când l-a văzut plantând copaci în curtea instituției sau implicat în activitatea revistei liceului, profesorul a simțit că are în față un puști care duce la bun sfârșit lucrurile pe care le începe. La modul ideal, Alexandru Constantinescu crede că datoria profesorului este să găsească lucrurile valoroase din fiecare elev, doar că învățământul este „de regulă foarte conservator, atât prin structura lui, ca mod de organizare, cât și la nivelul conducerii ministeriale”, iar asta dăunează. Lipsa de autonomie și de descentralizare sfârșesc prin a te face, inevitabil, „apatic și nepăsător față de ce se întâmplă”, explică el. Și totuși, fostul director nu-și regretă decizia de a-l susține pe Cristi și The Change Hub. „Până la urma a ieșit bine”, spune. Și mai adaugă ceva:

„Nu sistemul, ci noi trebuie să preluăm [metodele non-formale] și să schimbăm”.

În ecuația Change Hub mai apare un factor, alături de inițiativa lui Cristi și de binecuvântarea fostului director: Școala de Valori, un ONG care-și propune să formeze „caractere puternice pentru viitor” și să coaguleze o comunitate de tineri autonomi, care acţionează colaborativ, responsabil şi etic”. Ștefan Pălărie, președintele Școlii de Valori, l-a remarcat Cristi la o competiție pentru liceeni — „Antreprenori de viitor” — pe care asociația sa a organizat-o. Venise, împreună cu colegii lui, cu o idee de afacere: propunea un model Chaise Longue, numit „Șezdream”, pentru care echipa schițase o schemă de tehnologii încorporate, menite să facă viața turiștilor cât mai ușoară — de la o saltea cu masaj, la butoane bluetooth prin care clienții ar putea comanda de la bar.

A urmat, apoi, „Excepționalii”, un alt eveniment organizat de Ștefan Pălărie și Școala de Valori: timp de șase zile, Cristi a participat, alături de alți 59 de tineri din toată țara, la seminarii de dezvoltare personală în timpul cărora au creat proiecte-hibrid — pe care, ulterior, urmau să le ducă la sfârșit. Era perseverent și socializa ușor — iar ideea de a organiza un „change hub” la el în liceu, în parteneriat cu Școala de Valori, a apărut și a crescut de-a lungul sesiunilor de mentorat pe care Cristi le-a avut împreună cu cei de la asociația lui Ștefan. Ideea lor era să creeze, împreună, activități de învățare alternativă care să nu intre în competiție cu cele clasice, ci să fie complementare cu acestea.

„A fost un cumul de întâlniri fericite care m-au insipirat”, spune Cristi cu gândul la lucrurile care s-au aliniat în ultimele luni: ideea de studiu sociologic, întâlnirea cu Ștefan Pălărie, discuția cu profesorul Constantinescu, demisolul.

Cu aprobarea în buzunar, Cristi a trecut la treabă. În vara lui 2017, în loc să plece în vacanță, s-a apucat, împreună cu un grup de colegi, să zugrăvească și să schimbe complet utilitățile încăperii din demisolul școlii lor. Liceul a contribuit cu o parte din bani, au mai strâns și ei de la diverși sponsori câte ceva și astfel au avut toți banii pentru mobierul necesar — iar cu ceea ce a rămas au acoperit o parte din costurile unui teambuilding la Râul Satului, Sibiu, care a avut menirea să unească gașca hub-ului.

Alexandru Constantinescu, care și-a depus mandatul de director chiar în perioada în care spațiul alternativ a fost inaugurat, spune că a apreciat independența elevilor.

„Proiectul a fost cu ajutorul nostru financiar și ca sfaturi, eu i-am ținut de căpăstru, să nu cumva să ieșim de sub control, dar ei au făcut munca fizică propriu-zisă. A fost un proces foarte autonom, adică nu a implicat un efort deosebit din partea salariaților școlii. Asta mi-a plăcut. Mi-a plăcut implicarea lor în toate tipurile de activități ale proiectului”.

Fostul demisol este acum loc de întâlnire pentru un lot de vreo 25 de elevi de-a IX-a care vin aici săptămânal — și învață ceea ce e de învățat pentru schimbatul lumii; sau măcar al unei felioare din ea. Cel mai greu le-a fost, celor din nucleul inițial, să facă față ciocnirii cu realitățile birocratice ale României. Pentru că în cazul sponsorizărilor, de exemplu, era nevoie de un contabil, Școala de Valori a decis să ofere hub-ului cadrul legal pentru scăderea cheltuielilor. Tot în baza partneriatului de voluntariat, ONG-iștii au facilitat săptămânal și cursurile non-formale pentru adolescenți, la finalul cărora au invitat profesioniști din diverse domenii să le vorbească. La schimb, Spiru Haret și hub-ul au pus sala la dispoziție pentru diferite evenimente ale ONG-ului lui Ștefan Pălărie. Un win-win situation pentru toată lumea.

Acum Change Hub înseamnă traininguri de lucru de echipă, de fundraising, de management de proiect și de dezvoltare personală. Cei 25 de elevi de-a IX-a — actuala comunitate a hub-ului — au fost aleși în urma unui apel la care s-au înscris 150 de doritori, spune Cristi. 23 dintre ei sunt din Spiru Haret, unul este din Sava și celălalt din Șincai.

Pe lângă traininguri, liceenii fac, în grupe de câte cinci, mici proiecțele practice. Una dintre echipe, de pildă, freamătă zilele astea pentru a pune pe picioare un eveniment caritabil care va avea loc la 24 aprilie, la ARCUB Gabvroveni, unde vor fi numere de stand up, trupe de dans și teatru și un concert surpriză. Cu banii strânși vor să cumpere ustensile necesare secției de ortodopedie din Spitalul Marie Curie.

Coordonator de proiect e Izabela Văcaru. Are emoții. Speră ca toate cele 160 de locuri ale sălii de pe Gabroveni să se ocupe. A vorbit cu doi comedianți de stand-up, l-a convins pe un prezentator de radio să prezideze evenimentul, a aranjat să fie și un spectacol al unei trupe de teatru de liceeni. Își dorește să existe și o trupă muzicală mai cunoscută, pentru încheiere, dar le-a fost destul de greu să găsească „un nume”. Fiind proiect caritabil, niciunul dintre performeri nu este plătit, iar managerii trupelor cunoscute așteaptă bani, crede ea. Dar își păstrează optimismul.

Izabela spune că singurii bani implicați în proiect sunt 1.300 de lei, pe care echipa ei i-a câștigat în urma unui pitch de proiecte organizat în hub de cei de la Școala de Valori. Suma va merge la cei care se ocupă de partea tehnică a evenimentului, luminiștii și sunetiștii.

Organizarea evenimentului i-a cotropit viața în ultimele luni: s-a ocupat aproape de una singură de tot, inclusiv de actele necesare sponsorizărilor, închirierii de locație și a altor chestiuni birocratice. Acesta e, de altfel, unul dintre efectele secundare ale „dorințelor neîmplinite” pe care, după cum a arătat mini-cercetarea sociologică făcută în 2016 de Cristi și Raluca, le au 72,9% dintre elevii cuprinși în eșantion: aceea de a participa „la activități de învățare non-formală și voluntariat” și „de a se implica în viața comunității mai mult decât o fac”. Tatăl Izabelei, de pildă, a ajutat-o cu multe sfaturi și contacte pentru organizarea evenimentului — doar că la un moment dat a început să se îngrijoreze văzând că fata lui abia mai ajunge pe-acasă; și să se întrebe dacă nu cumva neglijează școala. În cele din urmă, spune Izabela, a înțeles că e vorba de o pasiune — și că poate împăca școala cu extra-școala.

Efervescența de la demisol radiază, bineînțeles, în restul liceului — și nu toți profesorii sunt fericiți cu pofta elevilor de autonomie. Unii profesori, de exemplu, vor să folosească și ei sala hub-ului, povestește Cristian — și nu le place deloc că acolo nu sunt bănci propriu-zise, lucru care subminează modelul clasic de predare în care profesorii dictează și elevii scriu. „Unii nu vor să-și adapteze felul de a preda la o tehnică mai non-formală, ei vor să dicteze”, spune Cristi. „Sistemul nu se poate schimba cu două-trei astfel de spații. E nevoie de investiții masive și de o schimbare de mentalitate”.

„Sistemul” nu e, însă, pe-atât de lipsit de elasticitate pe cât avem tendința să credem. „Deși impresia este de multe ori că educația de stat este foarte slabă, n-aș spune că este chiar un clash [cu metodele alternative]”, spune Ștefan Plărie de la Școala de Valori. „Există multe școli în care […] diverși profesori, poate directori de școală, încurajează inițiativa, lucrul în echipă, inovația, proiectele noi”, iar Change Hub-ul de la demisolul Spiru Haret e cea mai bună dovadă — fără acordul fostului director și al multor profesori, proiectul ar fi rămas doar o idee.

Poate ar fi prea mult să-l numim proiect-pilot, dar e un exemplu de osmoză între învățarea clasică și cea alternativă, care ar putea fi replicat și în alte licee. Ștefan spune că poartă deja discuții cu mai multe școli din București pentru dezvoltarea unor hub-uri similare.

Citește aici episodul al doilea al proiectului.

Acest proiect, selectat în urma unui concurs, a fost realizat în cadrul Burselor Superscrieri/BRD pe tema “educatie”. Programul de burse — un parteneriat între Fundația Friends For Friends (FFFF.ro) și BRD-Groupe Societe Generale — oferă sprijin financiar și profesional autorilor care vor să realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public. Alături de competiția anuală Premiile Superscrieri, seminariile de bune practici și masterclass-uri, programul de burse e parte integrantă din Superscrieri– o inițiativă FFFF care promovează, din 2011, jurnalismul narativ și scrierea creativă de non-ficțiune în România.

Experimentul elevilor care vor să învețe și altceva decât hotărăsc adulții din fruntea sistemului was originally published in Brrlog on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

Nu înțeleg. Pe bune, fără glumă. Nu înțeleg de ce naiba mai fac franceză la liceu. Nu înțeleg de ce naiba mai fac franceză la un liceu de mate-info, pe un profil info-intensiv, în anul 2017. Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic cu franceza în sine, cine dorește să o învețe nu ar trebui să se sperie de rândurile pe care le scriu aici, e chiar o limbă frumoasă (cel puțin așa sună); problema mea se extinde un pic mai încolo de o singură materie. Nu înțeleg de ce mai fac religie sau istorie sau filozofie. […]

La început m-am gandit: poate sunt eu idiot, poate toate astea au sens. Poate faptul că petrec 7 ore pe zi, timp de 4 ani, într-o bancă ascultând diverși oameni care se perindă pe la catedră chiar are vreun sens. Poate n-am înțeles-o eu pe asta cu școala și ar trebui sa mă las că nu e de mine. Și apoi ma uit in jur. Îmi vad colegii la fel de plictisiți, amărâți, obosiți și lipsiți de vlagă. Poate suntem toți idioți. Poate ar trebui să ne lăsam toți de școala, că oricum nu o înțelegem. […]

Ah, cum pot gândi așa ceva? Sistemul educational funcționează atât de bine de zeci de ani, a fost croit de oameni cu mult mai multă experiență, decât un adolescent tâmpit ca mine, ce știu eu, eu sunt doar beneficiarul direct al școlii, sunt doar clientul ei. Un lucru sigur l-am învățat în tot timpul în care am încercat să pornesc și eu o afacere la ăștia 17 ani ai mei: Clientul e cel care îți folosește produsul. Dacă nu îi place produsul, pur și simplu nu îl mai folosește. […] Dacă nu ne exprimam fiecare opinia față de ce ne place și ce nu ne place la acest „produs” numit școală și nu lucrăm împreună să transformăm educația în ceva de care vrem să beneficiem, nu de care ne este silă, nu vom ajunge nicăieri.

Schimbările la nivelul acesta, însă, nu vin de azi pe mâine, ci în timp. De aceea îmi este foarte frică, chiar mă îngrozește gândul, ca la un moment dat, în viitorul îndepărtat, copilul meu va trebui să treacă și el prin ceva asemănător. „De ce nu pleci?”, „Du-te în alta parte dacă nu îți place aici!”, „Oricum nu e nicio șansă în România, pleacă acuma cât ești tânăr că după nu mai poți”.

O să fac atunci eu primul pas și o sa vă zic următoarele: Eu vreau să învăț. Eu vreau să ajut profesorii să devină mai buni. Eu vreau să vin la școală de plăcere. Eu vreau să facem ore cu sens, practice și croite pe alegerile noastre. Eu vreau să fiu fericit. Voi?

Un tânăr licean, probabil idiot, care nu înțelege sistemul educațional”

Asta a scris pe 21 septembrie 2017, într-o postare pe Facebook, Luca Știrbăț, elev în clasa a XII-a la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu din București. Luca este un adolescent revoltat atipic. E câștigător al mai multor concursuri naționale de inventică și inițiator al unei comunități de liceeni pasionați de tehnologie. Își petrece timpul liber la cursuri de educație alternativă și e mereu articulat, genul pe care e greu să te superi ca adult.

Postarea lui n-a trecut chiar neobservată. 605 like-uri, 126 de share-uri și câteva zeci de comentarii. Multe de la colegi care-i împărtășeau poziția: „Bravo Luca, let’s change the game!”, scrie un adolescent. Un altul crede că problema în sine nu e neapărat numărul materiilor, ci volumul și calitatea informației livrate. Altcineva vorbește despre deosebirile dintre generațiile trecute și cele actuale: „diferența dintre ei (generațiile anterioare) și noi este că lor nu li s-a dat posibilitatea să se exprime atât de public și direct, cum putem noi datorită rețelelor de socializare”.

În conversația stârnită de Luca pe Facebook a intrat și Roxana Marin, profesoară de engleză și de drepturile omului la Colegiul Național George Coșbuc: „eu visez sa ajungem la un sistem în care MĂCAR într-a doișpea, omu’ să își poată alege materiile pe care le face în funcție de profilul în care vrea să meargă mai departe la facultate”.

Dezbaterea asta mi-a amintit de un moment din urmă cu zece ani, când eram încă într-a XI-a și publicasem într-un supliment al Academiei Cațavencu câteva articole pamflet la adresa liceului, mai puțin curajoase decât textul lui Luca, dar care se lăsaseră cu dezbateri în amfiteatru și intimidări din partea unei asociații a foștilor elevi ai școlii, care mă amenința cu judecată pentru că „defăimasem” instituția. Între timp, exprimatul problemelor din educație în spațiul publicat pare că s-a mai normalizat.

Totodată, imaginea descrisă de Luca, aceea a colegilor lui „plictisiți și lipsiți de vlagă”, mi-a amintit și de alte momente din liceu, când, cu greu, reușeam să-i rezist profesorului meu de istorie care ne dicta cuvânt-cu-cuvânt, tacticos precum picătura chinezească, lecțiile din manual. Cu bacalaureatul și admiterile la ușă, captivi șapte-opt ore pe zi într-o sală de clasă unde primeam, cu puține excepții, tratamente similare orei de istorie, viitorul nostru nu părea foarte promițător. Dar pentru Luca și pentru cei din generația lui, lucrurile par să stea diferit.

Pe Luca l-am cunoscut vara trecută, pe una din terasele din centrul Bucureștiului, frecventate masiv de liceeni. Voiam să-mi povestească despre invențiile lui și să-nțeleg mai bine de unde i se trage revolta asta împotriva sistemului. Am vorbit ce am vorbit despre tehnologie, dar discuția s-a mutat rapid la micuța comunitate democratică de educație alternativă, pe care o frecventează de patru ani, după ore: Learnity.

Acolo, spune el, a învățat să-și valorifice punctul de vedere, să nu-și desconsidere opiniile atunci când are argumente, și să se înțeleagă mai bine pe el însuși. La masă cu noi s-au așezat și alți colegi de-ai lui de la școala alternativă, care m-au copleșit cu entuziasmul cu care povesteau. Descriau un mediu ideal, unde nimic nu era obligatoriu, unde-ți puteai alege materiile și profesorii cu care voiai să studiezi, unde erai încurajat să faci proiecte personale și primeai consiliere pentru a le duce la bun sfârșit. Cel mai încântați păreau de cursul de psihologie aplicată, unde discutau probleme specifice vârstei lor, acelea despre care nu se vorbește niciodată la ore.

Luca spune că dacă n-ar fi fost să ajungă la Learnity dintr-a IX-a, probabil nu și-ar fi schimbat liceul (inițial a fost repartizat de calculator în Caragiale, unde se simțea nefericit), ar fi terminat o facultate tehnică și ar fi sfârșit „angajat într-o firmă de tech”. Dar „grow-mindset-ul” de sorginte alternativă l-a făcut să-ncerce, la nici 18 ani, prima lui afacere de invenții tehnologice — Creative Motion, care are, chiar, primele rezultate.

„Nu pot să compar ce e la Learnity cu liceul normal. Liceul e o închisoare, o instituție, o metodă de a educa elevii, Learnity este o comunitate. Un loc în care liceenii vin și-și văd de viață, pentru că în altă parte nu au unde”, spune el.

„O comunitate de învățare bazată pe libertate, în care liceenii se descoperă pe sine, învață să învețe și își explorează pasiunile împreună cu profesori, consilieri, mentori și alți colegi”, scrie pe site-ul de prezentare al școlii alternative. OK, mi-am zis, avantajele acestui tip de învățare par clare din start, cel puțin din punctul de vedere al adolescentului: investește în ceea ce-l pasionează, iar asta nu e puțin lucru. Dar cine sunt oamenii care se ocupă de ei? Cum aleg „materiile” pe care le predau? Și, m-am mai întrebat, există limite ale acestei libertăți, aparent totale, oferite liceenilor de a alege ceea ce învață?

***

„O să vezi o casă crem la numărul 72”, îmi spune la telefon Silvia Floarea, tipa de 28 de ani care în urmă cu patru ani a deschis școala de educație alternativă Learnity.

Silvia are în jur de 1,65, este brunetă cu vârfurile vopsite albastru și un zâmbet molipsitor. Se oferă imediat să-mi facă un tur al sediului.

„Aici suntem în camera Future, pentru că aici construim viitorul”, spune despre încăperea cu două canapele, câțiva tabureți, niște pufi și o tablă pe care sunt lipite post it-uri cu diverse mesaje (îmi rămân în minte „proactivitate”, „orientare spre rezultate”, „inspirație”). Ieșim imediat într-un spațiu de tip open space, dar care oferă posibilitatea compartimentării cu uși glisante. „Ăsta este spațiul Freedom, iar acolo”, și-mi indică spre locul unde stau trei dintre colegii ei care se ocupă de chestiuni administrative ale școlii, este zona „friends”. „Noi îi mai spunem și friendszone (râde), dar folosim rar termenul, pentru că n-are o conotație tocmai pozitivă”. Mai sunt două încăperi, cea în care se întâmplă dezbaterile între tinerii care-i mentorează pe adolescenții Learnity, camera „Focus” și un spațiu micuț destinat discuțiilor unu la unu, între mentori și învățăcei, numit „Flow”.

Ce se studiază la Learnity? În principiu, cam orice își doresc liceenii și are, desigur, logică. Teofana Cepoi, o elevă din prima generație de Learnity, acum la facultate în Franța, își amintește cum au ales în primul an materiile: „Ne-am întrebat: băi, ce vrem să învățăm și nu facem la școală? Și așa s-a adunat pe o foaie de hârtie: gândire critică, character bulding, gândire creativă, geopolitică, istoria artei. Pur și simplu, cei care eram acolo am ales ce vrem să învățăm și nu avem contextul”.

Domeniile de învățare se schimbă de la un modul la altul, iar, de-a lungul timpului, celor de mai sus li s-au adăugat cursuri precum cel de antreprenoriat, leadership, fitness civic, psihologie aplicată și altele. Cine predă cursurile? În marea majoritate a cazurilor sunt tineri sub 30 de ani, profesioniști din diverse domenii.

Pe parcursul vizitelor mele la școala alternativă, i-am surprins pe colegii Silviei bătându-și capul să găsească oameni potriviți pentru a facilita viitoare cursuri. Nu e întotdeauna la îndemână să găsești traineri pentru cursurile pe care le vor adolescenții (ultima dată căutau pe cineva care să le vorbească despre gestionarea bugetului personal și economie).

Cu o altă ocazie, am nimerit în timpul unui curs demonstrativ ținut de Maximilian Dobrescu, numit character building, în care adolescenții definesc ce caracteristici de personalitate își doresc pentru ei înșiși și fac exerciții pentru a-și atinge obiectivele. Primul lucru pe care Maximilian l-a întrebat la începutul cursului a fost: „Mai este valabilă regula celor două picioare?”. Un daaaaa prelung s-a auzit din toată sala Future.

Ei bine, „regula celor două picioare” înseamnă, nici mai mult nici mai puțin, că oricine se plictisește sau pur și simplu nu mai are chef să stea la curs, o poate tăia în orice moment în altă încăpere sau acasă. Adică complet diferit de ceea ce se-ntâmplă în sistemul tradițional, unde-ți place, nu-ți place, acolo trebuie să stai, pentru că… absențe. Cât timp am petrecut eu pe la Learnity, n-am văzut pe nimeni plecând de la niciun curs, dar, m-au asigurat trainerii, se mai întâmplă și asta și este un proces complet lipsit de hard feelings.

Silvia Floarea s-a inspirat pentru modelul educațional tip Learnity din documentarul „Summerhill”, care prezintă o școală în care elevii își pot alege singuri materiile care-i interesează, nu se pun note și conviețuiesc după un set de reguli democratice, care presupune că adolescenții au un cuvânt de zis în modul de funcționare al școlii.

Nu există ierarhii între învățăcei („learnitași”, cum își spun ei”) și profi („facilitatori”), iar dinamica dintre ei nu pare să sufere din cauza asta. Probabil îi ajută și faptul că sunt cu toții destul de apropiați ca vârste. Adolescenții participă anual la formarea setului de reguli al comunității (unde printre puținele reguli nenegociabile se numără că nu au voie să-și mintă părinții în legătură cu prezența la cursuri sau să întârzie la cursuri mai mult de 15 minute) și ajung să se simtă atât de implicați în comunitate, încât chiar și timpul lor liber, când nu sunt cursuri, ajung să și-l petreacă tot acolo.

Paul Crăciun, colegul Silviei, care se ocupă de partea administrativă a școlii încă de la începuturi, îmi spune că relațiile de lucru dintre ei și liceeni se bazează pe regulile „leadership-ului participativ” și „sociocrației”. Practic, spune el, părerea oricărui membru al echipei, coordonator sau adolescent, contează în mod egal atunci când se iau decizii sau se stabilesc reguli. Sună bine în teorie, dar cum este pusă în practică o astfel de dinamică în conducerea unei organizații?

Au existat, totuși, și momente când acest mod de-a lua hotărâri i-a adus într-un blocaj. Unul dintre trainerii echipei, Adriana Șerban, îmi dă drept exemplu un episod de astă-vară, când, doar cu o lună înainte de începerea anului, nu au reușit să se pună de acord dacă să-și mute sediul dintr-o clădire, unde coabitaseră cu alte organizații patru ani, într-alta, unde ar fi fost complet autonomi. Ea a fost ultima care a acceptat mutarea în casa de pe Dacia. I-a fost greu, pentru că după ani de mers la job într-un loc, te atașezi de oamenii de acolo, de lucruri, te poți atașa chiar și de sedii. Drept urmare, de-a lungul mai multor săptămâni de vară, când fiecare dintre ei era plecat în vacanță în altă parte a lumii, au negociat această mutare în nenumărate apeluri pe Skype, astfel încât să ajungă cu toți la aceeași opinie. Totul s-a terminat cu bine, deși și Adriana, și Paul cred că perioada în care au amânat decizia mutării i-a afectat financiar: era începutul anului școlar 2017–2018, iar ideea că școala nu avea pentru moment un sediu clar, îi făcea pe unii părinți să se îndoiască de seriozitatea lor. Ar fi fost mai simplu ca Silvia să ia decizia mutării în calitate de lider și să treacă peste sensibilitățile unui membru din echipă? Probabil, dar n-a făcut-o. Un exemplu care vorbește despre avantajele și dezavantajele de a-ți conduce organizația în valorile sociocrației.

Cumva, n-am putut să nu asociez toată încurajarea exprimării libere și implicării în decizii, de care a beneficiat Luca Știrbăț în cadrul școlii alternative, cu revolta lui de pe Facebook. Mi se părea că lucrurile astea sunt legate. El cerea să aibă un punct de vedere în alegerea materiilor pe care le studiază, ori asta este ceea ce a exersat în anii petrecuți în școala Silviei Floarea.

Mama lui Luca, Cristina Știrbăț, spune că a fost puțin surprinsă de faptul că băiatul ei a scris pe Facebook lucrurile care-l deranjau, dar că problemele reclamate de el le cunoștea. A apreciat felul articulat în care Luca s-a exprimat, dar, în același timp, recunoaște că s-a temut puțin de posibile repercusiuni la liceu, deși știa că nu va fi nimic grav. Aceasta consideră că sistemul tradițional începe să se schimbe și el, chiar dacă încet, și permite elevilor de astăzi să-și exprime părerile, mai mult decât s-a întâmplat cu generațiile trecute.

Cristina Știrbăț spune că a avut îndoieli legate de liceul democratic la care merge Luca, mai ales atunci când a început să devină din ce în ce mai vehement împotriva școlii clasice. De acolo îi veneau „ideile”. Partea bună, crede femeia, este că între timp Luca a reușit să împace cele două metode de învățare. Îi este recunoscătoare Silviei și echipei ei și nu regretă că l-a susținut să urmeze cursurile alternative.

„La Learnity, (Luca) s-a dezvoltat foarte mult pe partea psihologică, personală. Dacă în învățământul tradițional s-ar putea pune mai mult accentul și pe dezvoltare personală ar fi foarte bine. Nu se poate să învrăjbești un sistem împotriva celuilalt, pentru că, fără o bază solidă de cunoștințe, nici dezvoltare personală nu se poate”, crede aceasta.

În general, atitudinea părinților care-și lasă copiii la școală alternativă variază de la caz la caz. De la cei care sunt mulțumiți de conținutul activităților extracurriculare la cei care văd la copiii lor schimbări de comportament — de exemplu că sunt mai sociabili, mai „altfel”. Pe de altă parte, spune Silvia Floarea, mai sunt și părinți dintr-o categorie mai critică, de genul: „Foarte mișto ce faceți voi aici, dar cu școala ce facem? Au scăzut notele la geografie, vine bacul, trebuie meditații, trebuie să se hotărască la o carieră”.

Silvia nu și-a propus ca școala alternativă să umple golurile lăsate de sistemul de învățământ de stat, dar, spune ea, cu timpul s-a văzut nevoită să gândească metode de predare care să vină în întâmpinarea lui. De exemplu, a introdus un curs de învățare eficientă, care propune o tehnică de descompunere a „tocelii” informației. Împreună cu Adriana Șerban, colega cooptată în echipă în urmă cu doi ani, a combinat know-how-ul pe care Adriana l-a dobândit în organizația unde lucrase până atunci, InfoSpeed (un program care are ca obiective memorarea creativă, învățarea creativă ș.a.), cu ceea ce mai citiseră prin diferite cărți. Astfel au compus o serie de exerciții experimentale care urmau să aibă ca rezultat, sperau ele, memorarea eficientă. Rezultate au fost. Cursul de memorare rapidă a fost și unul dintre primele despre care Luca mi-a povestit pe terasă, vara trecută: „Mi se părea tare că pot să-mi folosesc memoria vizuală și să rețin o pagină întreagă de informații, fără să le tocesc”.

Nu doar Luca este revoltat și ar vrea să mute munții din sistem din loc. Și pe Silvia Floarea, cu ani în urmă, tot o revoltă personală a adus-o în pragul de a înființa o școală alternativă bazată pe valori democratice.

***

În 2011, pe atunci studentă la psihologie, Silvia Floarea a protestat în fața Ministerului Educației împotriva refuzului autorităților de a adopta un statut care garantează drepturi studenților. Împreună cu câteva sute de colegi din ANOSR (Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România) s-a plimbat cu cruci pe trotuarul din fața Ministerului Educației. Gestul lor simboliza „moartea ultimului pilon al reprezentării studenților în România”. Una din cerințele studenților era ca votul lor să conteze procentual în alegerea rectorilor. N-au avut câștig de cauză.

Silvia vine dintr-o familie de patru generații de dascăli. Străbunicul ei a fost singurul învățător din satul Hotarele, județul Giurgiu, bunicii educatori, mama educatoare, iar tatăl este profesor de română și franceză. În această astrogramă familială, spune ea, nu și-a permis niciodată să critice în termeni prea aspri școala. Însă semne de întrebare au apărut încă de când a trebuit să facă pasul de la școala generală către liceu. Atunci, părinții au susținut-o să facă liceul la București, la Colegiul I.L.Caragiale, de teama că lacunele sistemului de educație rural, de care ar fi avut parte în Giurgiu, i-ar fi putut afecta viitorul. De la 14 ani, Silvia a învățat să se descurce singură la București, unde a împărțit un apartament împreună cu o colegă.

În sistemul de educație rural predă tatăl ei, Silvian Floarea, profesor la Liceul Udriște Năsturel din comuna Hotarele. Silvia spune despre tatăl ei că este un dascăl „alternativ”, care „ar pune o bombă în programa școlară”. Profesorul Floarea confirmă: „Da, aș pune o bombă în programă și nu m-aș uita înapoi”. Discuția despre programa școlară este foarte complicată, spune acesta, dar principalul motiv ține de faptul că este învechită. „Sunt scriitori pe care nu i-ar mai citi nimeni, au devenit anacronici, desueți și scriitori valoroși, contemporani sau de acum 20–30–50 de ani, care nici măcar nu sunt menționați”

Orele de limba română ale profesorului Floarea sunt alternative în măsura în care îi permite programa, astfel încât să nu afecteze performanțele elevilor săi la examenul de bacalaureat. „Dar am libertatea să fac legături între literatură și alte arte, ceea ce manualul nu face”.

După o experiență dezamăgitoare în Facultatea de Psihologie și 15 ani petrecuți în sistemul de învățământ, Silvia s-a întrebat „ce m-a învățat pe mine școala? La nivel de informație mă refer, că la nivel de abilități e clar că nimic”.

Cât era în anul trei la psihologie, printr-un concurs de împrejurări a ajuns la Universitatea Alternativă (UA) din București, care se prezintă drept „un program de învăţare personalizat și bogat în experiențe, creat împreună cu profesionişti cu scopul de a oferi sprijin în creșterea unor tineri capabili să genereze impact în societate.” Silvia își amintește că la UA erau înrolați la acel moment aproximativ 60 de studenți, iar facultățile erau, de fapt, „comunități de interes”. Acolo, spune ea, a înțeles că sistemul poate fi și altfel.

„Mi-am dat seama că elevului poți să-i dai libertate să aleagă pentru el, poți să-l susții prin consiliere individuală, poți să-i crești autonomia în învățare, poți să formezi comunități de practică care să aplice concret prin proiecte chestiile pe care le învață”.

Primii 2.000 de euro cu care a demarat școala alternativă i-a câștigat într-un accelerator de proiecte din UA, la care nici măcar nu era convinsă că vrea să participe.

Avea în cap ideea că a începe o afacere te face automat automat „afacerist”, iar asta vine la pachet cu „un mindset murdar”. Totuși, cea care a convins-o să încerce a fost Floriana Boldojar, care până în decembrie 2017 a făcut parte din echipa Universității Alternative. Floriana crede că retincența generațiilor de millenials, din care face parte și Silvia, de a se asocia cu termeni precum cel de „afacere” se leagă de lipsa modelelor. Majoritatea celor care-i inspiră pe tinerii de azi au apărut mai târziu și au acaparat un termen mai nou — acela de „antreprenor”.

Silvia spune că Floriana a convins-o cu replica: „Dacă nu-ți place, ai toată libertatea să renunți”.

„Eu tot la libertate am rezonat. Când mi-am dat seama că a, da, pot să-ncerc și apoi am toată libertatea să renunț, am zis OK, mă bag”, își amintește ea.

Pentru a face o școală pentru liceeni este nevoie de liceeni. În acel moment problema era că Silvia nu cunoștea adolescenți. Și-a dat seama că trebuie să-și pună toate contactele la bătaie și a convins-o pe sora mai mică a unei prietene, care era încă la liceu, să ducă vorba mai departe între colegi. Teofana Cepoi, acum studentă în Franța, a ajutat la strângerea primilor 30 de participanți la evenimentul de teasing al viitoarei școli. S-a lăsat convinsă de Silvia pentru că proiectul părea o idee idilică despre libertate și responsabilitate, exact ceea ce-i lipsea ei în experiența cu școala. „În întâlnirea noastră, (Silvia) mă întreba: tu cum vezi lucrurile? Era mișto ideea asta de implicare, de toate opiniile sunt importante, d-asta am dat mai departe, uite, e cineva care vrea să ne asculte, iar pe tema asta toți eram frustrați, cel puțin la mine la liceu”, mi-a spus ea.

Evenimentul de lansare a avut loc în primăvara lui 2014. S-a numit „Aventura urbană” și a fost un treasure hunt în care 30 de adolescenți împărțiți pe echipe au avut ca sarcină să-și găsească coordonatorul plasat undeva prin București și să răspundă unor provocări, menite să-i scoată din zona de confort și să-i facă să colaboreze intre ei. Toată responsabilitatea experienței a fost a Silviei și a altor cinci colegi de la Universitatea Alternativă, care au ajutat-o ca totul să meargă fără probleme.

Ziua aceea a trecut repede și asta pentru că s-au distrat. Liceenii au interacționat cu necunoscuți pe stradă, au cerut unui tip să-i lase să-i spele parbrizul, au alergat desculți pe un pod de lemn din Kiseleff, au povestit cu cupluri de bătrânei despre cum s-au cunoscut și au trebuit să ia decizii bazate pe spirit de echipă, pentru a avansa în joc. Toate exercițiile, spune Silvia, au fost gândite în baza unor valori precum libertatea, curajul, pasiunea, încrederea și colaborarea.

M-am întrebat dacă responsabilitatea de a păstori 30 de minori, care urmează să alerge prin nebunia din București, n-a fost copleșitoare. Silvia spune că era emoționată, dar că nu s-a gândit nicio secundă că ceva rău se poate întâmpla, atât timp cât o ajutau colegii de la Universitatea Alternativă. Totuși, colegul ei Daniel Amariei și-o amintește pe Silvia din acea zi ca fiind neliniștită și spune că a făcut exerciții cu ea, ca s-o ajute să se relaxeze înainte de eveniment.

În ajutorul Silviei Floarea a sărit și sora ei cu nouă ani mai mare, Bianca, care a pregătit sandvișuri pentru toți participanții. Bianca spune că, deși era convinsă că elevii se vor distra și poate vor ține legătura o vreme, a fost sceptică la ideea că sora ei va izbuti să-i adune într-o comunitate de educație alternativă.

Dar comunitatea s-a creat și, de atunci, zeci de adolescenți au trecut pe la Learnity. Anul ăsta sunt puțin peste 40 cei înscriși. În trecut au fost și 60 deodată, o adevărată provocare pentru coordonatori.

„Aici elevii sunt întrebați ce simt, ce vor, construim o relație profundă cu ei”, spune Silvia.

Dar tocmai relația asta apropiată, crede ea, i-a făcut pe adolescenți să petreacă mai tot timpul lor liber în sediul școlii alternative, inclusiv weekend-urile, ceea ce a dus la unele tensiuni cu părinții. Și nu doar cu părinții: unii puști au început să devină critici cu sistemul de învățământ de stat.

Geanina Dobromir, mama lui Alexandru Dobromir, un elev olimpic național la mai multe materii, care a petrecut un an în Learnity, își amintește că fiul ei ajunsese să-și piardă interesul pentru școală:

„El a fost un copil care a terminat clasa a VIII-a cu 10 pe linie. Apoi, să-mi spună că nu-i mai place chiar deloc la școală, mi s-a părut prea mult. Uneori se implica prea mult și nu mai avea timp și pentru liceu, nu mai dădea importanță studiului materiilor clasice. Ei acolo [la Learnity — n.m.] fac alte lucruri, încearcă să descopere ce nu le oferă sistemul obișnuit, dar fără liceu terminat nu poți face mare lucru”.

Alexandru Dobromir, clasa a XII-a la Colegiul Național Sfântul Sava, este un băiat înalt, cu părul șaten deschis și ochii calzi, care vrea să devină psiholog. Și-a descoperit pasiunea pentru domeniul ăsta la Learnity, prin profesorul de acolo, Mircea Radu. Dorința lui de a face psihologie a fost o lungă perioadă în contradicție cu ceea ce-și doreau părinții. Olimpic național la chimie și științe, drumul pentru el părea clar în mintea tuturor: medicina.

„El fiind olimpic la chimie, a fost o surpriză pentru noi să vrea să dea la psihologie. În clasa a XI-a nu l-am susținut, m-am gândit că poate e așa ceva ce-i place temporar, pe de altă parte medicina este o meserie sigură și respectabilă, prin care poți să ajuți foarte mulți oameni”, își amintește mama lui.

Ăsta este genul de problemă pe care adolescenții învață să o gestioneze în sesiunile de lucru cu mentorii lor de la școala alternativă. Alexandru și-a luat ca obiectiv de lucru cu Silvia să reușească, în final, să-și convingă părinții să-l lase să studieze psihologia. Și a izbutit. După un an de zile de negocieri, în care mama lui și-a propus să vadă dacă va stărui în pasiunea lui și nu e doar o ambiție de moment, ambii părinți s-au lăsat înduplecați.

„Până la urmă l-am susținut, pentru că fiecare are drumul lui în viață, mai ales că dacă nu faci o meserie cu drag, nici nu vei performa. Chiar dacă eu în continuare cred că îi va fi mai greu cu psihologia decât cu medicina”, mi-a spus Geanina Dobromir.

Alex a trecut în clasa a XI-a și nu s-a mai înscris în Learnity, însă a rămas în comunitate. A devenit asistentul lui Mircea Radu la cursul de psihologie, experiență din care spune că a învățat foarte multe. Treaba lui era să găsească exemple pentru mecanismele psihologice despre care discutau. „Să zicem că vorbeam de mecanisme de apărare freudiene. Eu căutam exemple de astfel de mecanisme pe care oamenii le folosesc, apoi citeam studii și trebuia să știu și tot ce pregătea Mircea, în caz că mă întreba cineva, să nu mă fac de râs. M-a ajutat foarte mult”, spune Alex.

Mircea Radu spune că lucrul în parteneriat cu Alex l-a ajutat și pe el: „Era foarte tare că este aproape de vârsta lor și altfel le explica anumite lucruri”. Despre cursul de psihologie în sine, Mircea spune că-ncearcă să-l structureze cât mai aproape de nevoile adolescenților: „Toate cursurile au în centru un concept care pentru ei e important: autenticitate, sexualitate, comportamente de risc, valori, prietenie, grupul de prieteni, concept asupra căruia adresăm o întrebare care să le stârnească curiozitatea, dorința de a ști și a afla mai multe.”

Alex vrea să studieze psihologia, dar nu la noi, ci la o universitate mare din Anglia, iar apoi să îmbine practica cu cercetarea. Își dorește să facă multe experimente psihologice de laborator, latură care nu este foarte dezvoltată în România. Pentru moment, din dorința de a înțelege ce-i face pe oameni să devină pasionați de anumite domenii, Alex a început o microcercetare între liceeni. A compus un set de întrebări, pe care-l adaptează în funcție de subiect, corelează răspunsuri și face interpretări proprii. Își dorește ca, la un moment dat, să publice o carte. Silvia Floarea este optimistă cu privire la studiul pe care-l face Alex: „Cercetarea lui este și un proces de auto-cunoaștere prin care încearcă să-și găsească explicații pentru comportamentul lui și îmi place că este destul de temeinic făcut. Eu am încercat să-l ajut să-și simplifice ideile, pentru că la început erau destul de complicate și neclare”.

Geanina Dobromir se bucură că fiul ei face activități pe cont propriu, dar în același timp consideră că e important să rămână cu picioarele pe pământ: „Cred că mai are mult până să-și cristalizeze niște lucruri și să-și dea seama dacă anumite lucruri nu au fost abordate deja. Nu e ca atunci când termini facultatea, studiezi 3–4 ani, și realizezi că o anumită nișă nu e studiată suficient. Dar e bine că încearcă”, consideră ea.

Vara trecută, Alexandru a ținut un workshop despre pasiune în tabara de vară a școlii alternative și, ulterior, a fost selectat să susțină un mini-talk despre cercetarea lui în domeniul pasiunii pe scena TEDxBucharest, chiar în seara de dinaintea olimpiadei naționale la științe. „După TED, am plecat imediat spre Vaslui. Am dormit în mașină, m-am trezit, am băut o cafea la benzinărie, mi-am lăsat bagajele și am dat olimpiada”, își amintește el.

Dar toată libertatea școlii alternative poate avea și minusuri. Alex recunoaște că în procesul de învățare de la Learnity, absența competitivității cu ceilalți l-a făcut de multe ori să amâne și să procrastineze îndeplinirea anumitor task-uri. Își amintește că Silvia îi recomanda tot felul de cărți pe care nu le citea și că de fiecare dată îi propunea metode noi prin care s-o facă: „OK, nu ai citit, îmi zicea, dar ce ar fi dacă citești câte 10 minute pe zi? Așa, într-o săptămână se face o oră de citit”. Silvia consideră că Alex a fost un elev provocator, cu care a fost nevoită să-și adapteze metoda de lucru: „Era genul foarte smart, care are mult potențial, dar pe care ori îl apucă lenea, ori se plictisea repede pentru că nu era suficient de provocator task-ul și atunci, ca să nu-l pierd, încercam tot timpul să-i arăt că e mereu o altă poartă pe care poate s-o apuce”.

Un posibil răspuns pentru procrastinarea în cazul elevilor cu rezultate deosebite, într-un mediu lipsit de competitivitate, putem găsi într-un studiu din 2011 realizat de EUROEDU, pe un eșantion de copii din medii favorizate din București. Acesta arată că cei mai buni dintre liceeni se simt motivați de efectul pe care îl are asupra lor sentimentul de recunoaștere. Practic, studiul spune că reușita în fața celorlalți îi motivează pe cei cu performanțe să își dorească mai mult.

Dar rezultate există, chiar și fără un accent deosebit pus pe competitivitate, iar ele se văd cel mai bine când elevii alternativi mișcă lucruri în sistemul tradițional. La finalul lunii martie, pe 31, Alex împreună cu un coleg și prieten din Sfântul Sava, Matei Vlad, au organizat conferința EXTRA, unde 13 adolescenți au vorbit despre activitățile extra-școlare pe care le fac și despre de ce sunt pasionați de ele. Au strâns puțin peste 2.000 de euro din donații la intrare, bani care vor merge la asociația Little People, care sprijină copiii bolnavi de cancer. Little People este un ONG prin intermediul căruia Alex a făcut voluntariat în spitalele de copii.

***

Și în cazul lui Luca, Learnity a deschis o perspectivă concretă de viitor: l-a inspirat să-și creeze propria comunitate de adolescenți, targetată pe tehnologie și inventică.

Își spun Creative Motion și au început să se adune de toamna trecută. Sunt 13 în total și se întâlnesc săptămânal în podul casei lui Luca. Dezvoltă diferite produse: aplicații pentru mașini cu mâncare, site-uri, veste de bicicliști cu semnalizare încorporată și grădini verticale. Sunt implicați unii în proiectele celorlalți, iar sharing-ul de know-how este moneda de schimb dintre ei. Călin îi învață electronică, Laura — robotică și structură, Victor le arată cum se face un site, Ioan e cu bazele de date, http-ul și știe totul despre cum ții un server în siguranță ș.a.m.d.

Sunt o gașcă geeks atipici, cu care râzi grozav și de care o să-mi pară rău atunci când vor pleca la facultăți în afară. Dar, dacă mă pun în locul lor, îi înțeleg: au realizări deosebite, mult potențial și șansă să se pregătească cu cu cei mai buni. De ce-ar rata-o?

Până acum, Luca, împreună cu partenerul lui de invenții, Călin Ungurean, clasa a XII-a în Colegiul Național I.L. Caragiale, a câștigat două medalii de argint la competiția Rosef din Suceava și un argint și un bronz lNFOMETRIX. Produsul cu cel mai mult succes de până acum este Blinker, o vestă pentru bicicliști care, în funcție de mișcări, aprinde niște led-uri menite să atenționează șoferii de direcția în care virează. Vesta de bicicliști a fost un plan care e evoluat în timp. Întâi a fost o vestă pentru DJ, care prelua și reda impulsurile sonore, idee care i-a venit lui Luca prin clasa a X-a, când suferea din dragoste, după o fată care i-a frânt inima. Era-ntr-un autobuz, venea de la ore, extrem de melancolic, cu muzica dată la maximum în căști:

„Mi-am imaginat muzica așa, ca niște luminițe și mi-a venit o idee: ce-ar fi dacă aș putea să-mi «port» muzica? Și de acolo a pornit totul: am făcut o ditamai haina care reacționa la muzică și la mișcările dansatorului și așa mi-am dat seama că îmi place să creez produse, să fac ceva ce oamenii să vadă la final — și să spună: asta e ceva ce aș folosi”.

Totuși, pasiunea pentru inventică și-a descoperit-o mai de mult, în clasa a VII-a, când a participat la un prim concurs de robotică. „Tema era să construim o metodă prin care să curățăm o vale indoneziană plină de gunoi. Robotul nostru trebuia să strângă gunoaiele din patru cadrane, în mijlocul cărora era câte o statuie. Trebuia să mutăm gunoiul fără să mutăm statuia din loc. Mai mult a fost vorba de misiunea din spate, decât de robotul care făcea acțiunea. Atunci m-am gândit prima dată, I could do useful stuff for the world.”

Cu partenerul lui de invenții (și afaceri), Călin, s-a cunoscut în clasa a IX-a, pe holurile liceului I.L. Caragiale. Călin își amintește că Luca l-a abordat din senin: „Nu știu de unde auzise el că mă pricep la electronică și m-a întrebat dacă nu vreau să facem o echipă de robotică împreună”. La scurt timp, chiar în perioada în care Luca suferea din dragoste, au început să se pregătească pentru concursuri. Călin și-l amintește pe colegul lui demoralizat, mai puțin implicat. Dar atunci când i-a venit ideea vestei de DJ prin care puteai să vizualizezi impulsurile muzicii, Luca și-a recăpătat tonusul. S-au pus curând pe treabă:

• Au comandat led-uri
• Au comandat plăcuțe care pot controla led-urile
• Au învățat să le programeze
• S-au apucat de dibuit partea electronică

Primele probleme au apărut în momentul în care și-au dat seama că au nevoie de o sursă de curent pentru cele peste 500 de led-uri. Nu aveau nicio idee despre cum să le alimenteze, iar vesta pentru un DJ părea fără utilitate dacă țineau led-urile cablate la priză. O soluție temporară a părut o centură de baterii, cuplate câte trei, pentru a alimenta tricoul o oră maxim. Nu a ținut, pentru că la fiecare oră în urma căreia puterea bateriilor se epuiza, ar fi fost nevoie să dea jos toată instalația vestei pentru reîncărcare, un proces cu o durată de trei ore.

Soluția a fost cumpărarea unor power bank-uri reîncărcabile pe care le-au adaptat electronic, pentru a putea fi folosite cu ușurință. „Cel mai greu a fost până am reușit să aprindem primul led”, spune Luca. În final, au reușit să conecteze microfonul cu partea vizuală, adică sistemul care transformă ceea ce se aude în ceea ce se vede. Toată programarea a durat în jur de o lună jumătate.

Vesta de DJ a devenit vestă pentru bicicliștii Blinker atunci când cei doi au participat la acceleratorul de proiecte tech Innovantion Lab-ul din 2017, unde au cunoscut-o pe Flavia Oprea, co-inventatoarea dispozitivului medical ENTY, câștigătoare al marelui premiu Imagine Cup, competiție organizată de Microsoft. Călin și Flavia au făcut un brainstorming despre modul în care tehnologia propusă de ei își poate găsi o utilitate și un loc pe piață. În acel exercițiu au ajuns la ideea vestelor pentru bicicliști.

Flavia a considerat că până și piața românească, destul de neprietenoasă cu bicicliștii, este una mai bună pentru un produs destinat lor, decât unul dedicat DJ-ilor. Călin și Luca își doreau la acel moment să facă parteneriate cu festivalurile mari de muzică, de genul Untold sau Electric Castle, unde să promoveze produsul. Flavia își amintește de ce i-a sfătuit în favoarea unui produs pentru bicicliști: „Am văzut ceva foarte mișto construit, dar care nu va avea foarte mare succes în România. Poate printr-un parteneriat la festivale, plus că e ceva temporar, ideea ar fi fost să poată toată lumea să poarte vesta cu lumini, dar nu cred că ar fi mers, pentru că atunci când ne îmbrăcăm vrem să fim diferiți”. Cei doi nu au fost convinși, însă, din prima. În special Luca a fost cel care s-a lăsat mai greu înduplecat. Vesta de DJ era proiectul care-i alinase suferința-n dragoste și se simțea atașat de idee. Flavia spune că a te lăsa greu convins să-ți schimbi planurile nu e neapărat un lucru rău: „Mi-a plăcut că erau așa foarte agățați de ideea lor și acceptau foarte greu feedback, ceea ce e un lucru și bun și rău la un antreprenor, pentru că primești atâtea sfaturi și la un moment dat nu știi încotro să o apuci: te gândești că X care a făcut lucruri tari mi-a zis sa fac asta, celălalt care, la fel, a făcut lucruri mișto mi-a spus să fac cealaltă — și nu știi încotro s-o apuci”.

Până la urmă au schimbat planul vestei pentru DJ și la pitch-ul de a doua zi au prezentat planurile pentru vesta de bicicliști, ceea ce i-a adus în faza finală a proiectului.

Luca și Călin au lansat un program de crowdfunding în septembrie 2017 — prin care au reușit să strângă puțin peste 2.000 de euro, cu care s-au apucat să facă o versiune a vestei cât mai funcțională și mai accesibilă, waterproof și cu o durată de viață mai mare.

În timp, în cei doi a început să sape, ușor-ușor, nevoia de o comunitate mai largă de tineri cu interese comune, care să se susțină reciproc și să-și ofere unii altora ceea ce nu găsesc în sistem. Inspirat de modelul pe care l-a cunoscut prin școala alternativă la care merge de patru ani, Learnity, Luca s-a apucat de pus afișe prin licee, ca să anunțe că recrutează geek-și cu pasiuni similare.

„Probabil că dacă nu aș fi ajuns la Learnity, aș fi rămas în Caragiale, aș fi terminat facultatea și aș fi fost angajat într-o firmă de tech. Dar perseverența și grow mindset-ul ăsta de pot să merg mai sus și mai sus, m-a adus unde sunt acum”, spune Luca.

***

De-a lungul lunilor în care am documentat subiectul elevilor de liceu care vor să învețe și altfel, mi-am dat seama că nevoia implementării metodelor non-formale de dezvoltare personală în sistemul tradițional va deveni din ce în ce mai mare. Am discutat cu zeci de adolescenți din licee de top care fac activități extracurriculare, mulți a căror poveste nu a mai „încăput” în acest material, dar de la care am înțeles că cercul educației va deveni complet atunci când informația solidă, din programă, va fi integrată metodelor care te ajută să descoperi cine ești și ce vrei să faci cu viața ta. Și, în felul acesta, dezvoltarea personală va ajunge și la cei care nu și-o permit în privat sau nu au avut norocul să fie într-unul din foarte puținele licee în care se întâmplă.

Poate că Luca, chiar și fără educație alternativă, tot ar fi ajuns la un moment dat să inventeze ceva și s-o ia pe drumul antreprenoriatului, însă norocul de a avea părinți deschiși, care l-au susținut, și cunoștințele non-formale, par că i-au scurtat câțiva ani buni de căutări.

Fie că vorbim despre școli private, precum Learnity, fie că vorbim despre The Change Hub, un spațiu înființat de elevi chiar în liceul lor sau de adolescenți care vor să schimbe din timp corporațiile în care vor lucra în viitor, un lucru este sigur: sistemul este împins spre adevăratele schimbări structurale. Iar dacă cei din fruntea ministerelor au nevoie de inspirație în sensul acesta, nu trebuie decât să asculte nevoile adolescenților.

Citește aici primul episod al proiectului.

Acest proiect, selectat în urma unui concurs, a fost realizat în cadrul Burselor Superscrieri/BRD pe tema “educatie”. Programul de burse — un parteneriat între Fundația Friends For Friends (FFFF.ro) și BRD-Groupe Societe Generale — oferă sprijin financiar și profesional autorilor care vor să realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public. Alături de competiția anuală Premiile Superscrieri, seminariile de bune practici și masterclass-uri, programul de burse e parte integrantă din Superscrieri– o inițiativă FFFF care promovează, din 2011, jurnalismul narativ și scrierea creativă de non-ficțiune în România.

„Un tânăr licean, probabil idiot, care nu înțelege sistemul educațional” was originally published in Brrlog on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

Alina Popescu este doctor în Științe Politice al Univ. Paris Ouest Nanterre la Défense cu o teză despre cenzura în cinematografia româna. În prezent este bursieră ICUB, cu un proiect despre moda în comunism.

Recent, s-au împlinit 28 de ani de la căderea comunismului în România, iar sloganul „copiii noștri vor fi liberi” sună din ce în ce mai puțin a speranță și din ce în ce mai mult a angoasă. Autoritarismul sau conformismul sunt fugi la îndemână din fața unei astfel de angoase, spunea Erich Fromm prin 1942. Observația lui îmi pare valabilă și azi.

Studiul mecanismelor cenzurii din perioada comunistă mă face să cred că avem o experiență profundă de mal-aimés care confundă în continuare retorica autoritară sau falsele declarații de iubire față de popor și țară cu preocuparea reală pentru bunăstarea cetățenilor. Pare că sunt destul de mulți cei care cred că în politică nu este nevoie de argumente, explicații clare sau asumarea răspunderii pentru angajamentele luate și suportăm multe abuzuri, pe care de multe ori nici nu le identificăm ca abuzuri.

Regimul comunist a durat aproape o jumătate de secol la români. Pe lângă proiectele discutabile de modernizare, asta a însemnat colectivizare forțată, încarcerări abuzive, supraveghere extinsă a societății, interzicerea avorturilor, obsesia lui Ceaușescu din anii ’80 cu economia excesivă la alimente și energie, dar și o amplă și consecventă cenzură a vocilor din lumea artei. Cinematografia n-a scăpat nevizată. Comuniștii credeau în capacitatea filmelor de a educa și convinge politic masele de spectatori, astfel încât au investit resurse importante în producția și controlul acestora. Cum ne-a afectat, de fapt, acest regim vizual, bazat pe interdicții?

Producția cinematografică românească din perioada comunistă este indisociabilă de cenzură. Când am început să mă documentez pe tema asta pentru o teză de doctorat pe care am susținut-o în Franța, în 2015, aveam multe întrebări despre cenzură și despre imaginea societății românești pe care mi-au mediat-o filmele, despre conținutul și sensul bagajului meu vizual, confruntat cu o cultură nouă, și cel a unor ani, puțini, pe care i-am trăit într-un sistem mediatic monoton, saturat de imagini ale conducerii politice și în care se vorbea aproape pe o singură voce la radio, tv sau în sălile de cinema. Cu unele filme eram familiară din acei ani, pe altele le-am descoperit treptat, pe măsură ce au devenit disponibile pe diverse canale, ieșind din starea latentă de produse ale unui sistem politic decepționant.

Unele dintre acestea aveau faima de a fi fost cenzurate și am fost interesată să aflu de ce, în condițiile în care începeam să mă întreb despre posibilitatea exprimării libere sau despre reducerea la tăcere în prezent, pe plan individual și colectiv. Prin urmare, am studiat câțiva ani diverse arhive, am luat interviuri unor cineaști și altor persoane care au lucrat în domeniu, am consultat presa perioadei, în special revista Cinema, singura dedicată publicului larg. În cele ce urmează o să împărtășesc câteva constatări despre mecanismele prin care cinematografia a devenit un mare ecran politic și câteva exemple despre ceea ce era permis sau nu să fie arătat sau să vedem, invitându-vă să vă formulați propriul răspuns la întrebarea din titlu.

Imaginarul inevitabil malign cenzurii te predispune la a-ți imagina că anumite persoane vedeau filmele și dictau, implacabil, ce să se taie sau dacă să fie difuzate sau nu. În ceea ce mă privește, am ajuns să văd cenzura ca pe un fenomen care ia mai multe forme, unele mai laxe, altele mai drastice, unele absurde, altele metodice, și care se naște la intersecția dintre directive politice, constrângeri mai mult sau mai puțin legale, practici, actori sociali, instituții, transformări socio-politice și economice, particularități ale industriei și ale limbajului cinematografic, micro-raporturi de forțe de ordinul invidiilor, zvonurilor defăimătoare, șamd. O altă definiție suficient de cuprinzătoare și în același timp nuanțată a cenzurii ar fi greu de formulat, dat fiind caracterul ei secret, tăcut, invizibil, amorf, evolutiv. Dacă vrem totuși una, poate că este instructivă cea pe care o găsim în dicționarele perioadei.

În DEX-ul din 1975, de exemplu, cenzura era definită drept control prealabil asupra secretelor de stat. Această perspectivă, oficială, a variat în timp. La momentul respectiv se cenzura, într-adevăr, în funcție de liste de secrete de stat reglementate prin legea din 1971 privind apărarea secretului de stat și alte liste de informații care nu erau destinate publicității. Prin această lege se interzicea, între altele, scoaterea, difuzarea sau publicarea în străinătate a lucrărilor care „ar putea prejudicia statul român”. Și legea presei din 1974 oferea un cadru juridic pentru intervenții cenzoriale, care vizau mai mult cuvântul scris, deși prevedea plierea tuturor mijloacele de informare în masă pe programul PCR și stipula că „libertatea presei nu putea folosită în scopuri potrivnice orânduirii socialiste”. O lege echivalentă a cinematografiei nu a existat.

Oricum, cenzura este ceva în plus față de interdicțiile cu caracter juridic, de unde și caracterul ei ilicit și greu de prins în definiții. Diverși cercetători care au documentat fenomenul cenzurii se poziționează pe un spectru care merge de la a considera că aceasta e inevitabilă pentru că însuși limbajul ne limitează, la tentativa de a găsi un tipic al acesteia în funcție de perioade istorice, domenii culturale și regimuri politice. Cert este că cenzura nu este un fenomen specific românesc sau specific regimurilor autoritare; a existat de secole și există și în prezent, în regimurile așa-zis democratice, în cinematografie și nu numai — a se vedea un exemplu recent chiar pe Brrlog.

La Hollywood, ca să luăm exemplul concurentului principal al cinematografiilor „blocului comunist”, a existat din anii 1930 până la sfârșitul anilor ’60 așa-numitul cod Hays, al producătorilor și distribuitorilor de film. Acesta reglementa, destul de detaliat, ce era tolerabil de arătat în filme în materie de violență, sexualitate, religie sau sentimente naționale.

Acest cod, remarca un specialist al subiectului, Laurent Jullier (Interdit aux moins de 18 ans, 2008) a fost parțial responsabil pentru reprezentări neverosimile ale violenței în multe dintre filme americane, cum ar fi impactul invizibil al gloanțelor asupra corpului sau lipsa urmelor în cazul loviturilor de pumni. Codul a fost abandonat în favoarea unui rating system în funcție de categorii de vârstă ale publicului.

A existat și în Franța o comisie „de control” căreia i s-au datorat multe decizii de interzicere a unor filme și care a funcționat foarte scrupulos timp de câteva decenii; în 1990 a devenit comisie de „clasificare”, cu rol consultativ. În societatea franceză din preajma lui mai 1968, apariția unor filme ca La Religieuse (Jacques Rivette, film interzis în 1966) sau Le dernier tango à Paris (Bernardo Bertolucci, 1972) și a multor altora care afișau o schimbare a moravurilor, în special în ceea ce privește sexualitatea, au dus la o relaxare a activității acestei comisii, astfel încât în 1974 filmul erotic Emmanuelle a putut circula fără restricții în sălile de cinema și cu mare succes la public, devenind un adevărat fenomen sociologic.

Nici Festivalul de la Cannes nu a fost scutit de scandaluri în legătură cu cenzura. Filmul lui Alain Resnais, Nuit et brouillard (1955) a fost retras din festival pentru evitarea unor tensiuni diplomatice cu Germania, dar acest festival a susținut și prezentarea unor filme considerate problematice de cealaltă parte a „cortinei de fier”. Omul de marmură al lui Andrzej Wajda (1977) a fost arătat fără ca autoritățile poloneze să își fi dat acordul în acest sens, iar Reconstituirea lui Lucian Pintilie a fost de asemenea prezentă la Cannes, în 1970, deși în România filmul avea restricții de difuzare.

În perioada despre care vorbim, în Vest, biserica, organizațiile religioase sau civice erau un actor cenzorial puternic. În România dinainte de 1989 acestea nu puteau avea o voce publică, fiind la rândul lor constrânse la tăcere; acum, însă, au. Un exemplu este cel al Coaliției pentru Familie, care a invitat publicul, chiar anul trecut, să sesizeze Centrul Național al Cinematografiei cu privire la existența unei scene homosexuale în producția Disney Frumoasa și Bestia (2017): „Disney a retras filmul „Frumoasa şi Bestia” din Malaezia după ce scena homosexuală a fost cenzurată. Situaţia este deosebit de delicată având în vedere că unele şcoli ar putea folosi filmul ca material didactic pentru ilustrarea poveştii Fraţilor Grimm. Rusia a interzis filmul pentru copiii cu vârsta sub 16 ani. În România filmul a fost autorizat cu AG (audienţă generală) de către Centrul Naţional al Cinematografiei. Puteţi scrie centrului pe adresa: [email protected]“. Mesajul, postat pe Facebook, se pare că a fost șters ulterior. Scena la care se face referire a fost asumată în mod explicit de Disney drept primul „gay moment” din istoria producțiilor studiourilor.

Reacții asemănătoare au fost în mai multe țări, însă e de așteptat ca la noi, această coaliție, dată fiind reactivitatea ei ultra-conservatoare, să fie și în viitor un actor cenzorial vocal. Ar mai fi de reținut și că în România post-1989 există o comisie de clasificare a filmelor pe lângă Centrul Național al Cinematografiei, care acordă următoarele categorii: AG (Audiență Generală), AP-12 (Acordul părinților pentru copii sub 12 ani), N-15 (Nerecomandat sub 15 ani), IM-18 (Interzis minorilor), IM-18-XXX (Interzis minorilor și proiecției cu public) și IC (Interdicție de comunicare). Criteriile în funcție de care un film primește o clasificare sau alta sunt detaliate pe pagina CNC și cred că merită parcurse pentru a ne da seama cât de dificil este de găsit un echilibru între nevoia de protecție a unora și libertatea de expresie a altora și în același timp de a plasa un film într-o categorie sau alta plecând de la niște criterii care nu pot fi niciodată suficient de distinctive. În 2014 a existat de exemplu o polemică legată de atribuirea categoriei IM-18-XXX filmului Nymphomaniac Vol. II (Lars von Trier) schimbată ulterior în IM-18; această ezitare s-a datorat probabil graniței adeseori greu de trasat dintre pornografie și artă.

Tabuuri… and rock and roll
O trăsătură distinctivă a cenzurii filmelor din regimurile comuniste este aceea că se exercita sistematic în faza incipientă a proiectelor cinematografice, încă de la nivel de scenariu, și fără privilegiul unui director’s cut. În România dinainte de 1989 nu exista echivalentul unui cod Hays sau un rating system în funcție de vârstă. Categoria filmelor pentru copii și tineri răspundea unor imperative de formare ideologică timpurie și nu unei nevoi de protejare de vreun conținut ofensator din filmele pentru adulți. Paternalismul comunist se manifesta și prin grija pentru ceea ce puteau și aveau voie să priceapă aceștia, iar filmele trebuiau să fie pe înțelesul și gustul tuturor.

Existau, însă, niște domenii tabuizate. Printre ele, unul dintre cele mai controversate era teritoriul sexualității. În anii 1960, când în alte țări avea loc o revoluție sexuală, vizibilă și în filme, cinematografia română rămânea ingenuuă. Mai apar în unele filme fuste scurte, decolteuri pronunțate, pantaloni strâmți, atitudini senzuale, scurtcircuitări erotice, dar acestă dezinvoltură nu va ține mult. Cum îmi spunea o spectatoare într-un interviu: a existat și la noi spiritul sixties, cu sex, drugs and rock and roll, dar fără sex și fără drugs.

Un prim-plan cu un decolteu al Margaretei Pâslaru în Tunelul (Francisc Munteanu, 1966)

Filmele românești fiind cumințite încă din faza de scenariu, rezistențele sistemului de cenzură se văd mai bine în criteriile cu care filmele străine erau aprobate sau nu pentru difuzare. Anii ’60 (și anul 1968 în special) au fost deosebit de copleșitori pentru comisia care se ocupa de importul filmelor străine (din cadrul Direcției Generale pentru Presă și Tipărituri), din cauza multor producții, în special ale Noului Val francez, care afișau prea îndrăzneț problematici sexuale. Motivele pentru interdicțiile de difuzare, consemnate în diverse rapoarte scrise, reduceau filmul la câte un aspect de tipul: erotism excesiv, prostituție, adulter, orgii, desfrâu, femei ușoare, obsesii sexuale, libertinaj în comportament sau în felul de a se îmbrăca, scene senzuale, sexuale, sâni dezgoliți, nuduri, ș.a. Uneori nu era invocat niciun motiv concret de respingere, alteori motivațiile erau evazive.

Spre exemplu, în cazul Persona (1966), regizat de Ingmar Bergman, comisia de vizionare constata că filmul nu prezenta actul sexual într-un mod explicit, dar dialogurile intrau în detalii obscene, „imposibil de reprodus [în scris]” și prin urmare era „inacceptabil” de arătat acest film pe ecrane.

Jules et Jim-ul lui François Truffaut, din 1962, a fost apreciat de comisie pentru imagini și interpretare, dar s-a considerat că filmul nu putea fi prezentat la noi pentru că „stilul vieții personajelor rezultă dintr-o suită de elanuri, alergări, întoarceri, salturi sau căderi — totul marcând itinerarul unei existențe zbuciumate”. Filmul este memorabil mai ales pentru un triunghi amoros care pare și azi unora de un libertinaj posibil doar în imaginație.

Belle du Jour, din 1967, regizat de Luis Buñuel, explorează complexitatea dorinței feminine, fantasmele și sexualitatea unei femei (interpretată de Catherine Deneuve), dar a fost respins cu un argument care ar fi pe placul Coaliției pentru Familie: „pretextând o incursiune în psihopatologia femeii moderne, filmul — imoral de la un capăt la altul — încearcă sa justifice o căsnicie ratată din motive de insatisfacție sexuală, din curiozitate maladivă”.

Astfel de filme puteau fi văzute totuși în cadrul unor proiecții restrânse, la Cinematecă, sau prin alte circuite destinate exclusiv celor din cinematografie. Unele stârneau atâta curiozitate încât erau văzute de multe ori, iar pelicula ajungea să se deterioreze: la un moment dat, se consemna cu neliniște într-un document de arhivă, filmul Tăcerea (Ingmar Bergman, 1963), fusese văzut de atât de multe ori din cauza tematicii lesbiene și a scenelor amoroase încât ajunsese „de nerecunoscut”. În ciuda moralismului comisiei respective, exista așadar un interes pentru filme cu tentă sau scene erotice, și probabil că nu doar din partea profesioniștilor din cinematografie.

Se poate deduce cu ușurință că la noi nu existau filme X și nici săli pentru acestea. Sexualitatea nu era singurul aspect problematic al filmelor străine. Violența, psihanaliza, cultura hippy sau tot ce intra sub spectrul larg al experimentului vizual erau și ele privite suspicios. Se urmărea și dacă filmul denunța sau nu „moravurile burgheze” sau capitalismul sau dacă ideologia și regimurile comuniste apăreau într-o lumină de/favorabilă.

Filmul Rebel without a cause (1955), cu James Dean, a fost aprobat de comisia respectivă pentru că tinerii din film păreau „singuri, lipsiți de sprijinul moral al familiei”. Filmul a fost considerat educativ din acest unic motiv al responsabilității morale a familiei, iar în versiunea română, rebeliunea anti-autoritate din titlu a fost atenuată prin folosirea unui termen conotat politic, „Revoltat (fără cauză)”, care amintește, prin contrast, de angajamentul revoluționar al tineretului comunist.

Revenind la filmele românești, un alt domeniu cenzorial era psihismul. Vă amintiți de vreun film românesc din perioada comunistă care să vă fi emoționat până la lacrimi? Ion Bucheru, directorul uneia dintre cele patru Case de filme cu rol de producător, îmi relata într-un interviu că una dintre anecdotele despre normele nescrise ale producției cinematografice dinainte de 1989 era: Cu Partidul Comunist, niciodată nu fi trist!
Cu alte cuvinte, chiar și după perioada realismului socialist, când era acceptată o oarecare doză de critică socială, filmele trebuiau să transmită în continuare spectatorilor un mesaj optimist.

Diversele informații despre cenzura filmelor înaintea difuzării pe ecrane arată că o întreagă gamă întreagă de emoții și trăiri era supralicitată, iar alta inhibată. Prin personajele din filme, cu care se presupunea că se identificau și că le semănau, spectatorii socialiști erau adeseori infantilizați, moralizați, pedepsiți sau, din contră, recompensați, încurajați, premiați, astfel încât să își activeze conștiința, activismul și atașamentul într-un singur sens politic. Într-o societate în care se presupunea că existau solidaritate, consens politic, siguranță materială, viitor luminos, iubire părintească a conducătorilor, aceștia nu puteau fi deprimați, însingurați, melancolici, dezamăgiți, pasivi politic sau social, plaisir-iști sau prea absorbiți de viața lor interioară. Atunci când ceva nu mergea bine, asta se întâmpla din lipsa bunăvoinței, a efortului de integrare în colectiv, a individualismului, a lipsei de angajament sau dârzeniei, din cauza dorinței de a trăi „parazitar”, șamd.

O mostră de auto-cenzură în spațiul public și de coliziune cu afectul este scena din filmul Pas în doi (Dan Pița, 1985), în care personajul Ghiță, în costum, sub duș, repetă un discurs anost, pe care trebuie să-l țină într-un context oficial, în fața colectivului de muncă, dar se frământă, nu e convingător, nu-și găsește cuvintele; pe el îl preocupă altceva, relația amoroasă cu o femeie (singură și cu un copil!) pe care și-o dispută cu un alt bărbat. Sensibilitatea lui e în altă parte:

Documentele de producție arată că regizorului i s-a cerut de altfel să monteze filmul astfel încât să rezulte că era vorba de un vis, o asemenea scenă fiind considerată „vulnerabilă ideologic”. Dezinteresul tinerilor „nefamiliști” pentru fondarea unei familii, momentele prea lungi de distracție, bagatelizarea muncii în uzina care trebuia să fie un alt personaj principal al filmului i-au fost și ele reproșate regizorului cu ocazia diverselor vizionări. Dan Pița a refuzat să facă unele modificări care îi fuseseră cerute, dar până la urmă a fost nevoit să facă câteva schimbări. Filmul a ieșit pe ecrane într-o versiune mult mai scurtă decât cea prevăzută inițial, dar fără ca sensul diverselor secvențe să fie foarte alterat.

Dificultățile economice, viața religioasă, spirituală, cea a minorităților, cea din spitale, închisori sau orfelinate sau viața redată prea idilic sau prea sumbru intrau și ele în zona de no-go. De cele mai multe ori nu era nevoie să se spună explicit ce să nu se arate, cineaștii știau că unele subiecte erau mai problematice sau că nu trebuiau să întârzie cu aparatul de filmat pe anumite detalii. Exista și o duplicitate a regimului, pentru că nuditatea sau mănăstirile erau acceptate în filmele de promovare turistică, pentru străinătate. De exemplu, la un moment dat se consemna în documentele Direcției Generale pentru Presă și Tipărituri că filmul Apa vie, despre stațiunile balneoclimaterice din România, conținea „în prim-plan imagini cu femei la nudism, fapt care a dus la aprobarea lui numai pentru piața externă”. Alte interdicții erau contextuale. Mesele îmbelșugate sau demolările, în anii 1980, nu erau ceva de arătat.

Dacă vorbim de cenzură, trebuie să amintim și de complementul ei, propaganda. Miza constantă a regimului de-a lungul timpului a fost menținerea unei imagini pozitive, în interiorul și în exteriorul țării. În afară de această motivație generică, diverse teme, cum ar fi istoria mișcării comuniste, colectivizarea, creșterea natalității, stoparea furtului din avutul public ș.a. deveneau subiecte de film, în funcție de nevoile politice de moment și erau transpuse în planurile tematice care orientau producția cinematografică.

Ca să avem o imagine mai clară a ceea ce nu se putea spune-arăta, un bun indicator este și ambianța din filmele anilor ’90, care pare o reacție la interdicțiile din perioada precedentă. Cuvântul „sexy” în titlul unui film apare în 2001, în Sexy-Harem Ada-Kaleh al lui Mircea Mureșan, care realiza în 1991 Miss Litoral, celebru pentru aparițiile nude ale Ancăi Țurcașiu. Sunt multe alte exemple de filme din acei ani care livrează pe un mod excesiv sexualitate, afecte, exprimări și relaționări umane care țin de sfera absurdului, grotescului sau obscenului. Unele subiecte rămân în continuare dificile de tratat de către cineaști sau greu de acceptat de către spectatori. Să ne gândim la cât de târziu s-au făcut filme despre evenimentele din 1989, cum a fost procesată cinematografic această traumă sau la reacțiile stârnite mai recent de filmele lui Radu Jude, un regizor care abordează teme incomode, cum ar fi sclavia romilor, în Aferim! sau persecuția evreilor, în recentul Țara moartă.

Controlul cinematografic: de la volatilitatea anilor ’50 la rutina anilor ‘80
Trebuie spus clar că în cinematografia română din perioada de după război și până în 1989 toate filmele și scenariile erau verificate și supravegheate, iar cenzura a luat mai multe forme de-a lungul timpului, în funcție de transformările politice și de reformele sistemului cinematografic. Spre deosebire de alte țări, cum ar fi RDG, unde în urma unei plenare a Partidului Comunist German din 1965, a fost interzisă în bloc întreaga producție anuală de filme, în România nu s-au luat decizii atât de drastice, dar au existat perioade care au marcat o intensificare a controlului.

În anii 1950 accentul era pus cu precădere pe scenariu, din cauza penuriei de texte adaptabile cinematografic și conforme noului ethos politic, dar și pentru că scrisul era mai ușor de controlat decât imaginea. Contribuția regizorului la film era sub-apreciată, iar filmul era considerat o responsabilitate colectivă. Un principiu frumos, dar care se aplica mai puțin când venea vorba de a găsi responsabili atunci când rezultatul nu răspundea așteptărilor, caz în care regizorii erau adesea principalii țapi ispășitori. În această perioadă, în care se învăța un nou mod de a face film, în care se puneau pe picioare noi structuri de producție și control, unele volatile, lumea filmului era vulnerabilă la schimbările politice imediate, la epurări și alte decizii administrativo-politice intempestive și arbitrare.

Un caz emblematic al acelor timpuri este filmul Brigada lui Ionuț (1954) despre mineri stahanoviști și sabotori ai producției. Deși tema era în acord cu agenda politică, filmul a fost desemnat în epocă drept unul dintre cele mai nereușite din punct de vedere estetic și ideologic, în ciuda a numeroase modificări ale scenariului și imixtiuni pe parcursul filmărilor. Regizorul Jean Mihail le-a resimțit astfel: „după nenumăratele tăieturi și refaceri ale acestui scenariu mi-a rămas atâta hârtie încât o parte am întrebuințat-o toată iarna trecută pentru aprinderea focului în soba, și trag nădejde să mai am și pentru iarna viitoare” și se întreba de ce, dacă filmele erau modificate de atâția oameni, nu ar mai tăia din ele „și serviciul contabilității, și serviciul planificării, și cel administrativ?” (Probleme de cinematografie, 1954). Intervențiile multiple, necalificate și contradictorii fac parte din tabloul perioadei.

Pe parcursul anilor 1960, pe fondul unei scurte destinderi politice, se simte un respiro și în mai multe dintre filmele acestei perioade se manifestă tentația unor experimente de limbaj cinematografic și interesul pentru problematica tineretului, într-o oarecare consonanță cu tendințele internaționale: Meandre (Mircea Săucan), Duminica la ora 6 (Lucian Pintilie), Diminețile unui băiat cuminte (Andrei Blaier).

Un film cu o fată fermecătoare, de Lucian Bratu, după un scenariu de Radu Cosașu, este un film al acestei perioade care pleacă de la premize încurajate în epocă — crearea unui personaj de factură nouă, reprezentativ pentru tinerii din perioada respectivă — dar sfârșește prin a deveni un anti-model cinematografic. Scenaristul și regizorul au reușit să creeze un personaj inedit, tânăra Ruxandra (Margareta Pâslaru), cu preocupări ne-revoluționare, cum ar fi flirtul, plimbatul boem prin București, visul de a deveni actriță. Discuțiile care au avut loc pe marginea scenariului, păstrate în arhive, și câteva articole de presă arată pe de o parte simpatie, pe de altă parte temeri cu privire la modelul existențial oferit tinerei generații prin acest personaj.

Scenariul și filmul au fost modificate în mai multe reprize. Până la urmă filmul fost retras din cinematografe și relansat împreună cu o campanie de presă care condamna dorința personajului de a găsi succesul fără efort și demersul realizatorului de a nu incrimina un astfel de stil de viață. Această condamnare a unui personaj ficțional (feminin), și, o dată cu el, a unui stil de viață orientat spre căutarea de mici plăceri cotidiene, ilustrează tăria cu care se credea în puterea cinematografiei de a influența comportamentele spectatorilor și capacitatea punitivă a regimului. Laurent Jullier, pe care l-am amintit deja, numește această atitudine față de filme „contagionism” sau „imitaționism”. Esta una care are destul de puțină încredere în autonomia interpretativă a spectatorului. O întâlnim și azi invocată în dezbateri legate de imitarea violenței din filme, numai că în exemplul de mai sus miza era politică, iar dezbaterea era închisă societății.

În contextul în care a fost făcut acel film, explorarea unui nou orizont cinematografic era încurajată sau mai degrabă tolerată, pe fondul așteptărilor produse de schimbarea de direcție politică o dată cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea țării, în 1965. Cinematografia era puternic investită cu fantasma apariției unui film care să marcheze această schimbare și care să o și facă vizibilă pe plan internațional, să funcționeze ca un fel de vitrină pentru regim. Reconstituirea (1968) lui Lucian Pintilie a fost filmul cu un astfel de potențial. În culisele epocii, așa cum rezultă din notele Securității, acesta a fost receptat drept un film bine făcut sau critic la adresa reprezentanților legii sau chiar a regimului sau în-sfârșit-adevărat, după un deceniu de discurs cinematografic dogmatic. Filmul a circulat foarte puțin și a fost retras rapid de pe ecrane, dar a stârnit valuri din cauza protestelor regizorului, a susținerii primite din partea lumii culturale, a Radioului Europa Liberă sau a spectatorilor care apucaseră să-l vadă. Și Nicolae Ceaușescu a avut în atenție acest caz, dezaprobând nu atât felul în care erau arătați reprezentanții legii, ci tinerii și masa de muncitori, și cerând să nu se mai facă astfel de filme pe viitor.

„Tezele din iulie”, din 1971, au fost unul dintre momentele forte, prin care s-a formalizat înăsprirea controlului ideologic resimțit încă din „momentul Reconstituirea”. O victimă a acestei perioade a fost Adio, dragă Nela (Cornel Todea, 1972), o comedie polițistă a cărui faimă este de a fi fost interzis din motive de calitate artistică îndoielnică. Filmul nu este mai nereușit decât altele, dar se pare că decizia de interdicție a fost luată de Dumitru Popescu „Dumnezeu”, de puțin timp responsabil al proaspătului creat Consiliu al Culturii și Educației Socialiste, sub a cărui conducere se afla cinematografia, și care dorea probabil să marcheze în acest fel premizele forte ale funcționării noii instituții și ale mandatului său politic.

Unii cercetători deosebesc cenzura estetică de cenzura politică și trag concluzia că filmele au fost cenzurate pentru că ar fi fost prea critice la adresa politicului sau, din contră, pentru că nu reușeau să se ridice la anumite standarde estetice, ca în cazul de mai sus. După părerea mea, în cazul unei cenzuri de stat și a unei producții cinematografice în întregime etatizate, cum era cea din regimul comunist, cenzura estetică și politică sunt inseparabile.
Categorii de judecată estetică cum ar fi bun, frumos, mediocru, rebut erau invocate în diverse contexte de către birocrați, autorități politice, critici de film sau cineaști, dar întotdeauna în funcție de niște exigențe politice. Chiar Ceaușescu, încă de începutul carierei sale la conducerea țării, a făcut clar faptul că succesul la public și financiar al filmelor era de dorit, dar că: „nu facem comerț, tovarăși, cu crearea conștiinței socialiste a omului” și „în tot ceea ce vrem noi, tovarăși, trebuie să străbată ca un fir roșu filmul militant”. Exigența aceasta, exprimată într-o ședință a Comisiei Ideologice a CC al PCR din mai 1968, la care au fost invitați cineaștii, va rămâne în vigoare până la sfârșitul regimului.

În perioada anilor 1970, pe fondul unei stagnări politice, dar și a apariției unei noi generații de realizatori, au început să se manifeste așa-numitele în epocă (consemnate și dezaprobate mai ales în dosarele Securității) tendințe mizerabiliste și escapiste. Poetizarea din Nunta de piatră (Dan Pița, Mircea Veroiu, 1972) sau cotidianul cenușiu din Proba de microfon a lui Mircea Daneliuc sunt ilustrative pentru aceste tendințe care vor continua să se manifeste pe parcursul deceniului următor. Suta de lei (Mircea Săucan), Filip cel Bun (Dan Pița), Dincolo de nisipuri (Radu Gabrea), Croaziera (Mircea Daneliuc) sunt filme semnificative ale acestui deceniu, care au trecut mai mult sau mai puțin alterate prin cenzuri.

În 1977 s-a întâmplat un lucru aparent benign, desființarea cenzurii. Propriu-zis, a fost desființată Direcția Generală pentru Presă și Tipărituri, care acompania regimul încă de la început. Printre atribuțiile acestei instituții, care se ocupa intens de cenzura cuvântului scris, se număra și selecționarea filmelor străine. Era și un filtru suplimentar de cenzură a filmelor românești. Cineaștii cu care am stat de vorbă nici măcar nu își amintesc această dată ca fiind una semnificativă și pe bună dreptate, deoarece atribuțiile de cenzură au fost exercitate în continuare de alte instituții.

Începutul anilor 1980 au fost marcați de o nouă încordare ideologică. Cu ocazia consfătuirii de la Mangalia, din 1983, filmul Faleze de nisip (Dan Pița) a fost dat de Ceaușescu drept exemplu de film în care viața tinerilor muncitori a fost greșit ilustrată, pe fondul unei exigențe ideologice scăzute din partea instituțiilor responsabile cu cinematografia. Din dosarele Securității dedicate problematicii Artă-Cultură, în care era integrată și supravegherea cinematografiei, reiese că această intervenție a fost percepută ca o lovitură de măciucă dată cinematografiei și ca o întoarcere la anii 1950.

Controlul cinematografic va deveni mai sever după această dată. Filme ca Glissando (M. Daneliuc), Sezonul Pescărușilor (N. Oprițescu), De ce trag clopotele, Mitică (Lucian Pintilie) sau Baloane de curcubeu (Iosif Demian) au fost fie modificate substanțial, fie interzise, iar mecanismele instituționale vor deveni atât de greoaie, încât se va ajunge la situația paradoxală în care filme despre politica partidului, adică conforme, vor ajunge „filme de sertar”, după cum se exprima un realizator într-o ședință a Asociației Cineaștilor.

Instituții și figuri tutelare
Așa cum am amintit, toate filmele treceau prin mai multe filtre de control, de la elaborarea scenariului la obținerea vizei pentru difuzare. Producția era încadrată de un plan tematic, în care erau prinse temele de propagandă importante într-un moment sau altul, împărțite în două mari categorii, istorice și de actualitate. Cele trei decenii în care Ceaușescu s-a aflat la conducerea țării au fost flancate de filme istorice precum Tudor (1962), de Lucian Bratu și Mircea (1989), de Sergiu Nicolaescu. Pe mine m-a interesat filmul „de actualitate”, care trebuia să ilustreze viața cotidiană și realizările contemporane aleregimului. Numai că cineaștii nu aveau libertatea să arate realitatea chiar așa cum o percepeau ei, ci în cheie ideologică. Din acest motiv, filmele din această categorie erau considerate dificile și se cerea în permanență cineaștilor curaj în abordarea acesteia. Cele mai multe cazuri de filme considerate problematice au fost filmele de actualitate.

Am amintit de importanța deosebită acordată scenariilor pe parcursul anilor 1950. Acestea vor rămâne în continuare de primă importanță și în deceniile următoare, ajungându-se ca în anii 1980 să poate ștampila Consiliului Culturii pe fiecare pagină, pentru a preveni orice abatere de la textele aprobate. Mircea Săucan era considerat un regizor problematic și pentru că își lua libertatea de a experimenta fără să respecte scenariul. Și alte documente scrise, care încep să se regăsească sistematic în dosarele de producție ale filmelor o dată cu înființarea Caselor de filme, la începutul anilor 1970, cum ar fi sinopsis-ul, concepția regizorală, motivația casei de filme producătoare, funcționau drept justificări și garanții ale mesajului politic și educativ al filmului.

Deși nu exista o lista clară de interdicții, cei care exercitau cenzuri nu acționau în vid, ci se ghidau după directive ale liderilor politici și alte documente cu caracter politic. Discursurile lui Ceaușescu aveau valoare de orientare a producției cinematografice și erau distilate de mai multe instituții, comisii și persoane, astfel încât se opera, în practică, cu criterii variabile și multiple. Am menționat deja Direcția Generală pentru Presă și Tipărituri, a cărei activitate se orienta mult după liste de secrete în evaluarea filmelor străine și românești (până în 1977, când a fost desființată). Secția de propagandă (și agitație) a partidului a avut și ea în mod permanent un rol de supervizare ideologică a cinematografiei. Asociația Cineaștilor, înființată la începutul anilor 1960, era importantă ca spațiu de discuții cu caracter profesional, ca loc unde se dezbătea aplicarea cinematografică a ultimelor direcții politice, dar și unde se manifestau sociabilitatea sau conflictele. Tot aici, regizorii se plângeau uneori destul de vocal de existența cenzurii, fără ca Asociația să funcționeze neapărat ca o protecție împotriva acesteia.

Începând cu anii 1970, un rol important și direct în cenzură a revenit celor 4 Case de Filme, consiliilor acestora, Comisiei Ideologice a Comitetului Central al PCR și Comisiei Cinematografice a Consiliului Culturii și Educației Socialiste (CCES). Din acestea făceau parte birocrați, cineaști și diverși reprezentanți ai unor instituții sau organizații cum ar fi Uniunea Tineretului Comunist sau Organizația Pionierilor. Angajații altor instituții exterioare cinematografiei, cum ar fi armata, puteau funcționa ca experți la realizarea unor scenarii sau filme și în această calitate puteau recomanda modificări. Asocierea profesioniștilor din cinematografie la diverse comitete și comisii de evaluare a scenariilor și filmelor le dădea acestora ocazia să fie cenzori sau susținători ai propriilor colegi. Aceste discuții și evaluări nu erau ample dezbateri conceptuale, soarta unui film se tranșa mai degrabă cu argumente simple.

Principalele instituții cinematografice din subordinea CCES, în perioada ’70 -‘80 Sursa: ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dosar 50/1974

Iată un exemplu de sentință dată de Comisia Cinematografiei, în urma vizionării filmului Liceenii (Nicolae Corjos, 1986), celebrul film despre iubirea la vârsta liceului. Mihai Dulea (vicepreședinte al CCES), considera că: „Filmul a fost vizionat de consiliul casei și de biroul executiv al Centralei Româniafilm. A primit aprecieri elogioase pentru conținutul realizării, pentru calitatea muzicii, pentru interpretare”. Titus Popovici (scenarist) conchidea la rândul lui că: „Filmul este frumos, romantic, tineresc, super-cuminte. Mai bine nu se poate. Tineretul este foarte bun, cu farmec. Îi felicităm pe realizatori.” Exemplul este concis — de obicei discuțiile implicau mai multe persoane și rezumatul lor se întindea pe 1–3 pagini — iar sentința laudativă, dar ne dă un avant-goût al judecăților și valorilor cu care se opera în acest context. În cazul acestui film, tineretul pare prea apreciat pentru super-cumințenie, deși adolescența nu este neapărat vârsta docilității.

Observațiile formulate cu astfel de ocazii luau uneori forma unor liste cu modificări transmise prin casele de producție regizorilor. Numite eufemizat „observații” sau „îmbunătățiri”, acestea cereau tăieri, adăugări, inserări de avertismente, puteau viza scenariul, imaginea, sunetul, muzica, montajul, modificarea unui personaj, a unei replici, a ambianței, a moralei, a titlului sau a categoriei filmului. Secretul armei secrete (Alexandru Tatos, 1988) trebuia să fie o dramă contra războiului, dar a fost în cele din urmă difuzat drept comedie muzicală pentru copii. În Pagini de Jurnal, carte publicată în 1994, Tatos numea observațiile „scrisori de dragoste” sau „buletine medicale” ale filmelor. Refuzul regizorilor de a le face avea consecințe diverse. Introducerea unei prevederi (în anii ’80) de tipul plății a 25% din remunerație după aprobarea difuzării sau riscul de a nu mai beneficia de un proiect viitor făceau parte din arsenalul de presiuni asupra lor. În cazurile în care s-au păstrat, acest gen de liste dau informațiile cele mai detaliate despre operațiile de cenzură la care era supus un film.

Securitatea avea și ea un rol în cenzură, dată fiind preocuparea de a detecta orice pericol de opoziție politică. Aceasta supraveghea conformitatea filmelor și a realizatorilor, starea de spirit din cinematografie, contactele cu străinătatea și în special cu Radio Europa Liberă. În 1985, Securitatea se baza în acest scop pe 329 de informatori, dintre care 9 realizatori, 3 angajați ai Caselor de Filme și 3 critici. Poliția politică era interesată și de eficacitatea economică a cinematografiei. Prin anii 1980 se consemna într-un raport intervenția eficace în prevenirea introducerii în circuitul cinematografic a unor filme „neconforme”, dar și intervenția tardivă în câteva cazuri, cu consecința unor pierderi financiare. Printre acestea: De ce trag clopotele, Mitică? (Lucian Pintilie), Faleze de nisip (Dan Pița) și Sezonul Pescărușilor (Nicolae Oprițescu). Și existența unor scenarii problematice era monitorizată, în faza de lectură sau de intrare în producție, ca în cazul Concurs (Dan Pița) sau Croaziera (Mircea Daneliuc).

La tot acest sistem de constrângeri se adăugau precauțiile personale ale tuturor celor care aveau o răspundere în domeniu. Teama era probabil un sfetnic bun. Înalții birocrați puteau fi cerberi sau, ocazional, salvatori ai filmului. Stere Gulea îmi povestea într-un interviu despre o intervenție salvatoare a lui Dumitru Popescu „Dumnezeu” cu ocazia vizionării Moromeților, care era gata încă din 1985, dar nu a putut fi lansat decât în 1987. I se reproșau regizorului i imaginea prea sumbră sau săracă a satului românesc, dar Dumitru Popescu a intervenit la o vizionare ca să spună că filmul reda de fapt viața satului în mod realist. Această reacție a unei persoane cu greutate politică și aură intelectuală a detensionat vizionarea și a facilitat aprobarea filmului. Pare anecdotic, dar astfel de exemple nu sunt rare. Cu aproximativ un deceniu în urmă, același Dumitru Popescu intervenea, într-un mod mai puțin fericit, în filmul Filip cel Bun, al lui Dan Pița. Finalul filmului a fost modificat după indicațiile lui, care vizau actualizarea mesajului filmului în funcție de niște directive politice recente. Tânărul dezorientat în viață, Filip, își recăpăta speranța în viitor și locul în societate mulțumită încurajărilor unui activist de partid.

Mai erau și alte figuri de birocrați cu influență asupra filmului, cum ar fi, în anii ’80, Suzana Gâdea, specializată în chimie și faimoasă pentru cât de puțin înțelegea cinematografia sau Mihai Dulea, temut pentru rigiditatea opiniilor și pentru închistarea de care da dovadă în discuțiile cu cineaștii. Elena Ceaușescu se exprima de asemenea ocazional despre filme în diverse reuniuni de partid ca să critice lumina defavorabilă în care erau arătate diverse aspecte ale societății românești. Comentariile sale par sărăcăcioase și ostile. Iată o mostră din cadrul unei reuniuni a Secretariatului PCR din august 1983: „Au prezentat 4 tineri nefamiliști într-un cămin de nefamiliști cu paturi suprapuse, cum nu găsești nicăieri. Te întrebi: unde i-au găsit?”. Filmul vizat era Pas în doi al lui Dan Pița, iar astfel de cămine, în care nu se trăia deloc confortabil, se găseau fără doar și poate în România, după cum se vede și într-un documentar realizat în aceeași perioadă (1982) de Adrian Sârbu, Aflați despre mine că sunt bine sănătos, ceea ce vă doresc la fel…

Controlul de etapă și negocierea erau preferate unor interdicții totale, pierderilor financiare prin oprirea de la difuzare sau scandalurilor. În cazul în care filmele problematice sau care nu păreau să servească prea bine scopurile de propagandă erau prezentate totuși pe ecrane, existau metode a le marginaliza: prin realizarea unui număr mic de cópii, programarea în cinematografe periferice, restrângerea circulației la festivaluri sau alte evenimente festive, sau, din contră, prin aprobarea prezentării lor la festivaluri în străinătate și a limitării vizibilității lor în România. Modalitățile regizorilor lor de a răspunde cerințelor de conformare mergeau de la oportunism, complicitate, negociere sau protest la refugiul în genuri mai puțin problematice, cum ar fi „filmele de epocă”, sau găsirea unor soluții de avarie în faza de post-producție care să mențină sensul inițial al filmului dorit de regizor. Pentru a protesta împotriva blocării filmului Glissando și a cenzurii sufocante, Mircea Daneliuc și-a depus în 1984 carnetul de membru de partid la organizația de bază la la Studioul Cinematografic Buftea, a încercat să se angajeze ca șofer de taxi, a scris Ambasadei Ungariei că ar dori să lucreze într-un studio de film din Ungaria, a croșetat pulovere pentru Fondul Plastic, a făcut filme pentru Oficiul Turismului și întreprinderi și a așteptat 5 ani până să facă următorul film. Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Radu Gabrea sau Mircea Veroiu au părăsit România, după diverse dezamăgiri de același ordin.

În ceea ce privește spectatorii, ultima verigă a lanțului cinematografic, uneori erau cenzurate filme cu motivația că aceștia ar putea interpreta greșit mesajul unui film. Deși mersul la cinema a fost un loisir accesibil și practicat intensiv, exista probabil și o cenzură a spectatorilor prin părăsirea sălii, prin dezinteresul de a achiziționa bilete la filme românești, prin apetitul cu care consumau clandestin casetele video cu filme străine, în anii ‘80.

Listele cu observații, vânătoarea de aluzii și războiul interpretărilor
Pentru a identifica felul în care opera cenzura, cel mai profitabil nu este să plecăm de la imagini. În prea puține cazuri sunt vizibile cicatricile lăsate de tăierile și de modificările prin care au trecut. Cenzura exisă între ceea ce se arată și ceea ce nu se arată, între ceea ce s-a adăugat sau s-a tăiat, între ceea ce se spune și nu se spune și tocmai de aceea este imposibil de reconstituit cu exactitate gradul de afectare a unui film. Totuși, în unele cazuri, în special cele problematice, s-au păstrat transcrieri ale discuțiilor și liste de observații care aveau loc cu ocazia discutării scenariilor sau a vizionărilor. Deși o parte din tratative se duceau în culise, verbal, în cazul în care acestea s-au păstrat, avem un close-up al felului în care era pusă în practică abstracțiunea unor idei estetico-politice. Să luăm exemplul filmului Sezonul Pescărușilor, de Nicolae Oprițescu, realizat într-un deceniu în care interpretabilul, aluzivul, ironia, insinuarea, alegoricul deveniseră obiectul unei vânătoare de vrăjitoare. Acest film este unul dintre puținele exemple de filme care nu au fost deloc arătate pe ecrane înainte de 1989, așadar merită investigat cum s-a ajuns aici. Povestea prezintă un interes și pentru societatea de azi, pentru că abordează problema larg răspândită a plagiatului.

Din dosarul de producție al filmului rezultă că problematica inițială a acestuia era cea a cercetării în chimie și a muncii într-o fabrică de profil, iar morala, pentru că fiecare film trebuia să evidențieze una, consta în rezolvarea unui conflict de muncă în spiritul normelor eticii și echității socialiste. Ceea ce se știe azi, cel puțin în lumea cinematografiei, este faptul că acest film ar fi fost interzis din cauza asemănării care se putea face cu felul în care Elena Ceaușescu și-a obținut teza de doctorat în chimie, Polimerizarea stereospecifică a izoprenului, în 1967, și titlurile academice ulterioare, însușindu-și munca altor cercetători. Interesant este că această suspiciune nu a ajuns să fie formulată decât mult mai târziu, când s-a amplificat conflictul regizorului cu producătorii și cu diverși birocrați, și chiar și atunci problema a fost pusă la modul voalat.

Conform scenariului, directorul Simion îi propune inginerului Sandu Popescu, șeful unui laborator dintr-o mare uzină, o locuință confortabilă și sprijin pentru o bursă în străinătate în schimbul folosirii muncii de cercetare a acestuia. O fostă colegă de facultate de-a lui Sandu, Liliana, referenta tezei de doctorat a directorului, recunoaște în lucrare stilul lui Sandu. Acesta trăiește un conflict între dorința de a beneficia de niște avantaje și ideea că cineva profită de munca sa, dar optează în final pentru sancționarea incorectitudinii directorului. Încă din etapa de aprobare a scenariului de către Comisia Cinematografiei, în februarie 1984, regizorul și scenaristul au primit mai multe observații destinate unei mai bune închegări a personajelor și situațiilor, dar și punerii de accente ideologice. Iată cum sunau acestea:

1. De revăzut scenariul sub aspect artistic. De exploatat nuanțe, stări psihologice, relații interumane, informația implicită

2. Retrospecțiile, abundente, rămân adesea simple elemente formale, nefiind întotdeauna justificate dramaturgic. Se impune, deci, comprimarea retrospecțiilor pentru a crea spațiu pentru analiza ipostazei adulte a personajelor principale

3. Prezența bătrânilor sa fie mai bine încorporată dramaturgiei prin crearea unor biografii care să-i integreze contemporaneității

4. Întâlnirea Lilianei cu Sandu la mare să fie motivată prin intenția ei de a-l revedea și de a-l ajuta și nu prin acea coincidență, extrem de artificială, a îmbolnăvirii

5. Să fie mai bine aprofundat motivul pentru care cei doi nu s-au văzut timp de 15 ani

6. Apariția Lilianei la ședință să fie în mod explicit determinată de invitația oficială pe care i-o adresează secretarul de partid și să se producă împotriva voinței lui Sandu

7. De reflectat mai convingător că Sandu și-a realizat ambițiile din tinerețe, în faptul că de munca sa de concepție depind destinele unei mari unități industriale

8. În interiorul combinatului lucrurile trebuie să arate exemplar

9. De reflectat că cercetarea are în vedere nu numai recondiționarea și perfecționarea, ci și punerea în funcțiune, într-o perspectivă mai apropiată sau mai îndepărtată a unei tehnologii de mare randament, care poate fi chiar lucrarea în dispută

10. De întărit autoritatea secretarului de partid sub următoarele aspecte : a) în dubla sa calitate politică și socială (ca președinte al COM) poate lua decizii proprii fără să apeleze la autoritatea directorului general ; b) să nu acționeze sub imperiul unor stări afective, deoarece el trebuie să fie factorul de echilibru care ia o decizie numai după ce acumulează suficiente certitudini

11. Referitor la relațiile interumane, ele trebuie să reflecte o anumită apropiere — o bună cunoaștere reciprocă, familiaritate, dacă nu chiar prietenie — între persoane care lucrează de ani de zile în aceeași unitate: în acest sens, de revăzut abundența apelativului „tovarășe” care, aici, dă un caracter oficial chiar și celor mai mărunte crâmpeie de dialog

12. Tema filmului e o problemă etică: furtul intelectual. Sub acest aspect este important ca filmul să releve în mod convingător poziția oamenilor din colectivul de muncă respectiv, fapt pentru care este necesar ca actul de sancționare a gestului reprobabil al lui Simion să se producă în interiorul combinatului.

Câțiva experți au evaluat și ei la momentul respectiv concordanța problematicii filmului cu stadiul de dezvoltare economică și socială al României socialiste și au făcut câteva sugestii, printre care titlul tezei, unul pe care probabil niciun cinefil nu l-ar ține minte : „transferul termic la formarea crustelor în coloanele de sinteză”. Filmările au avut loc între aprilie și decembrie 1984, dar filmul a fost scos din planul de producție din 1984, un semnal că situația devenise problematică. Începând din acest moment și pe parcursul anului 1985 s-au acumulat tot mai multe tensiuni între regizori și producători. În toată această perioadă i s-au transmis regizorului numeroase „recomandări”, pe care Nicolae Oprițescu a refuzat să le facă sau le-a făcut selectiv.

Acesta a redus, de exemplu, lungimea filmului, așa cum i se ceruse, dar fără să respecte cerințele punctuale de modificări. Casa de producție i-a reproșat la un moment dat și faptul că a filmat cadre, în absența producătorului delegat, care nu intrau în scenariul aprobat și care nu au fost prezentate decât la sfârșitul filmărilor. De asemenea, au avut loc vizionări în absența regizorului, iar Oprițescu a organizat, la rândul său, vizionări fără acordul casei de filme (la una dintre acestea invitându-i pe Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Mircea Dinescu), încălcând regula introdusă în acea perioadă, conform căreia un film înainte de a primi aprobarea pentru difuzare intra sub incidența secretului de serviciu.

În aprilie 1985, cu ocazia unei întrevederi a regizorului cu Suzana Gâdea, președinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste, în prezența unor membri ai Asociației Cineaștilor, apărea în mod explicit ca fiind inconvenabilă și problematica doctoratului plagiat. La această întâlnire, scenaristul Constantin Munteanu propunea ca acțiunea filmului să nu se mai petreacă în chimie, iar teza de doctorat să fie înlocuită cu o lucrare oarecare de simpozion. Mihai Dulea, vicepreședintele Consiliului Culturii, îi explica regizorului motivul politic pentru care filmul nu putea fi acceptat, și anume acela că oferea un exemplu de involuție morală și profesională care ar fi pus într-o lumină proastă întreaga categorie a oamenilor de știință, în contextul de „afirmare plenară, de progres consecvent și multilateral” al ultimelor două decenii, adică de când se afla Nicolae Ceaușescu la conducerea țării.

Regizorul a refuzat în continuare modificările. În cele din urmă, la sfârșitul anului 1985, contractul i-a fost reziliat, nu i s-a plătit suma aferentă aprobării pentru difuzare, conform pragurilor de remunerare de care am amintit, iar filmul a fost încredințat instituției finanțatoare, Româniafilm, într-o formă care suferise modificări și fără ca această versiune să fi fost asumată de Oprițescu. Din documentele de arhivă consultate rezultă că s-a ajuns până în pragul unui proces. În cele din urmă, regizorul a plecat în Franța, în 1988, iar statutul filmului pare să fi rămas unul de film sechestrat, fiind difuzat în România abia după 1990.

Despre efectele cenzurii

Dorințele lui Nicolae Ceaușescu pentru cinematografie în 1989, în Almanahul Cinema

Cenzura a fost un instrument politic al regimului comunist cu un impact major asupra producției culturale dinainte de 1989. Despre reîntoarcerea nostalgică la această perioadă, inclusiv de filme, s-a mai discutat, așa că o să mă opresc asupra altor aspecte. Pe plan cinematografic, criticii români au semnalat lipsa de conectare a cinematografiei române la evoluțiile internaționale sau lipsa unui coagulări creative în jurul unor figuri importante de cineaști, cum s-a întâmplat în Polonia, prin „cinemaul neliniștii morale”. Cinematografia poloneză a dat în 1990 și o mărturie în cheie comică despre absurditatea cenzurii din perioada precedentă, Evadarea din Cinematograful Libertatea, de Wojciech Marczewski, un film care merită văzut mai ales că noi nu avem unul pe această temă. Filmele interzise, chiar dacă „de actualitate”, adică mai dificile și mai puțin entertainment decât altele, nu au avut nici șansa întâlnirii reale cu publicul. Reconstituirea, considerat după 1990 drept unul dintre cele mai bune filme ale perioadei, avusese până la 31 decembrie 2007 un număr de 578 503 spectatori, în timp ce Nea Mărin Miliardar, Păcală sau Dacii depășeau la acea dată 10 milioane de spectatori fiecare (conform CNC).

Ne-am ales și cu filme care nici nu te emoționează, nici nu te pun pe gânduri, fără gust și savoare, cum zice o expresie franțuzească, dar care au contribuit la falsificarea trecutului istoric sau la educolarea imaginii vieții de zi cu zi în comunism. Orgoliul naționalist, intens alimentat de filmul istoric, și așteptarea ca filmul să prezinte, mai ales străinilor, doar aspectele laudative despre societatea românească, fac în continuare parte din orizontul de receptare al multor spectatori și din politica unor instituții culturale. Ni s-a transmis prin filme și un puritanism ipocrit legat de corp, sexualitate, familie sau relații și un fel de a vorbi lemnos, logoreic, bazat pe sub-înțeles, pe implicit sau gonflat, declamatoriu. Cineaștii înșiși se sesizau din când în când cu privire la faptul că în filmele noastre se „vorbește ca niște mitraliere” sau că la filmele românești nu se râde, ci se râde de ele, într-atât de incredibile ajunseseră chiar pentru cei care le făceau.

În altă ordine de idei, munca într-un astfel de sistem de constrângeri a produs multă suferință psihică și fizică. Mi-a dat de gândit faptul că m-am întâlnit în interviuri și alte mărturii cu multe menționări de infarcte, depresii sau tentative de sinucidere. Mircea Săucan evoca la un moment dat (în Iulia Blaga, Fantasme și adevăruri. O carte cu Mircea Săucan, 2003) o tentativă de sinucidere în urma presiunilor făcute de Securitate și a numeroaselor hărțuiri legate de filmele sale, iar Tatos consemna în anii ’80 în jurnalul său o atmosferă de completă deznădejde. Cinematografia nu a fost însă tocmai domeniul cel mai dificil în care se putea munci și unii au avut un parcurs de viață mai lin, dar consumarea energiei prin hățișurile birocratice, frica, sentimentele de frustrare, zădărnicie, neajutorare, suspiciune, lipsa de solidaritate, autoritarismul în loc de dialog sunt teme care revin în amintirile multora. Cred ca merită meditat la asta și în ceea ce privește societatea contemporană. Azi nu mai avem o cenzură birocratizată, dar avem politizare intensivă a instituțiilor culturale, alocare discreționară a resurselor acestora, emigrație masivă, o competiție acerbă pentru resurse financiare reduse, hărțuire morală, destul de multă apatie, dar și o diversificare a vocilor critice.

Ce a însemnat cenzura filmelor din perioada comunistă — de Alina Popescu was originally published in Brrlog on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

☞ #comunicat SUA ☞ #atac în Egipt ☞ #rachetă intercontinentală

Lynx — last week explained

1 decembrie 2017

O zi de 1 decembrie frumoasă tuturor :); apropo de sărbători, în Lynx-ul de astăzi vorbim despre cum a ocupat Firea Piața Victoriei toată luna decembrie cu un târg de Crăciun; ultimele proteste împotriva modificărilor din domeniul justiției, mesajul Departamentului de Stat al SUA pentru PSD și ce vrea coaliția de la guvernare, de fapt, de la noi;

Atacul extrem de sângeros din Egipt; discursul controversat al Papei Francisc; ce-nseamnă ultimul și cel mai puternic test cu rachetă intercontinentă al Coreei de Nord; lansarea volumului lui Voiculescu la Gaudeamus și ridicarea de către DIICOT a Sandei Ladoși, directoarea de la circ; cât și sinuciderea în plin tribunal de la Haga a vinovatului pentru ultimul genocid din Europa;

de Gabriel Sandu și Iulia Popa

• Duminică a reînceput sezonul de iarnă (ce pare) anual, împotriva modificărilor din justiție, pe care alianța de la guvernare le dorește. Zeci de oameni au mărșăluit în toata țara pentru susținerea continuării luptei anticorupție. La protestul din București au fost câteva momente controversate, în care caii — pe care i-au adus jandarmii pentru a forța mulțimea să stea pe un sigur sens de mers — au devenit agitați.
• Protestul de duminică a avut efecte și pe Facebook, acolo unde el este, de altfel, organizat. Zeci de conturi ale unor persoane care au postat live-uri cu marșurile au fost blocate pentru că „nu au respectat standardele“ platformei. Printre ele s-au aflat și persoane cu audiență largă, precum filosoful de 101 ani, Mihai Șora.
• Publicația Buzzfeed a preluat cazul blocărilor conturilor în ziua protestelor și a reușit să obțină un răspuns de la Facebook, care pretinde că situația s-a produs datorită unei erori interne și că a fost rezolvată. Buzzfeed relatează că Facebook a refuzat să comenteze dacă blocările au survenit, așa cum s-a vehiculat, în urma unei acțiuni orchestrate a Partidului Social Democrat și a trolilor acestuia, într-o încercare de a limita răspândirea informațiilor despre protestele împotriva alianței de la guvernare.
• Apropo de libera circulație a informației, un caz extrem de controversat este înființarea unui site de fake news numit „statulparalel.com“, care a fost înregistrat de un apropiat al PSD-ului, Ionuț Ciubotariu, martor în dosarul „Referendumul“, chiar pe adresa partidului din Kiseleff.
• O jurnalistă de la 360news.ro, Nicoleta Savin, a fost prima care a anunțat public planurile Gabrielei Firea pentru Piața Victoriei în luna decembrie: un mare târg de Crăciun, desfășurat în perioada 5–17 decembrie, care însă va bloca câteva zile înainte și după, astfel că zona nu va putea fi utilizată de protestatari în intervalul 1–20 decembrie.
• Nu este prima dată când Firea restricționează accesul protestatarilor în favoarea partidului din care face parte. O altă tehnică folosită a fost girarea acordul de protest unui grup de protestatari care ulterior nu își mai făceau apariția cel puțin nu în momentele când au avut loc contra-manifestații. Așa s-a întâmplat din martie până-n decembrie 2017 în fața sediului PSD, în fața Primăriei București sau spațiului din fața Facultății de Arhitectură de la Universitate.

SUA avertizează PSD să lase justiția în pace

• Departamentul de Stat al SUA a trimis un comunicat scurt în care îndeamnă Parlamentul României să renunțe la schimbările pe care comisia condusă de Florin Iordache, fostul ministru al Justiției, silit să demisioneze după aventura OUG 13 din februarie 2017, vrea să le facă în domeniul justiției. Din punct de vedere diplomatic, semnalul dat de SUA este unul abrupt, care lasă de înțeles poziția aliaților noștri NATO: justiția trebuie să rămână independentă, dincolo de interesele individuale ale politicienilor.
• Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu au răspuns, într-un comunicat atribuit ambelor camere ale Parlamentului, că au luat act de intervenția SUA cu „neplăcută surprindere“. Printre altele, au invocat argumente precum „suveranitatea poporului“ și necesitatea „încrederii“ că politicienii aleși prin vot popular sunt bine intenționați.
• Comunicatul semnat de Dragnea și Tăriceanu a fost aspru criticat de către parlamentarii opoziției, care au protestat pentru că nu au fost consultați. Uniunea Salvați România a trimis un comunicat intitulat „Nu în numele meu“, unde denunță faptul că președinții celor două camere și-au asumat un răspuns în numele aleșilor, fără să-i consulte pe aceștia.
• Parlamentarul Emanuel Ungureanu a transmis live pe Facebook un protest al USR-iștilor din fața cabinetului lui Liviu Dragnea, căruia i-au cerut să explice de ce s-a exprimat în numele lor fără consultare.

Ce vrea PSD de la noi, de fapt?

Pe Brrlog avem un material de analiză special, semnat de Marius Ghincea, care și-a propus să explice în detaliu ce se întâmplă în aceste zile cu PSD-ul, ideologic, dar și concret, ce vizează lupta lor din domeniul justiției și care sunt ipotezele de viitor în această situație.

„Fără acest sistem de clientelism vertical, liderii politici ai PSD-ului, cât și cei ai altor partide „tradiționale”, nu ar mai avea capacitatea de a-și exercita influența și puterea politică în teritoriu. De altfel, PSD-ul se vede mai degrabă drept un cvasi-partid stat, iar într-o bună măsură chiar este. De 27 de ani, PSD-ul a reușit să dezvolte o simbioză cu statul, dominând birocrația prin intermediul funcționarilor publici loiali partidului.

Atâta vreme cât PSD-ul își va menține rețelele clientelare și de patronaj din teritoriu, o reformă reală a statului nu va fi posibilă. Câtă vreme secretara din primăria din Teleorman crede că locul de muncă și stabilitatea economică a familiei ei depind de loialitatea și succesul politic al liderului local, aceasta va continua să voteze PSD-ul.”

Citește continuarea pe Brrlog.

Ce înseamnă, de fapt, atacul terorist din Egipt?

• Un nou atac terorist asupra Egiptului s-a încheiat cu 305 morţi şi peste 128 de răniţi. Atacul a avut loc vineri, într-o moschee din nordul Peninsulei Sinai. Deşi locul atacului se află în apropierea bazei ISIS din Egipt, nicio grupare nu a revendicat atacul. Nu numai poziţia geografică arată cu degetul spre militanţii ISIS ca fiind vinovaţi, ci şi credinţa celor targhetaţi în atac. | CNN
• Cine au fost cei vizaţi? Moscheea era frecventată de musulmai sufiţi, consideraţi o sectă a Islamului, cu practici care contravin credinţei de bază a musulmanilor. Practic, Statul Islamic vede Sufismul ca o erezie şi foloseşte acest argument pentru a omorî sufiţi în întreaga lume. Însă experţii în religia islamică spun că Sufismul este greu de definit, dar nu poate fi numit o sectă, ci mai degrabă o nuanţă diferită de percepere a relaţiei cu Divinitatea. Sufiţii cred în sfinţi şi cred că aceştia îi ghidează în relaţia lor cu Divinitatea. Faptul acesta îi determină pe militanţii Statului Islamic să îi numescă politeişti şi eretici. | The Atlantic
• În ce crede ISIS? Statul Islamic urmează o interpretare fundamentală, radicală a Islamului, cunoscută sub denumirea de Wahhabism. Wahhabismul este un curent de purificare a Islamului, apărut în secolul al 18-lea din cauza inovaţiilor pe care le-a suferit religia Islamică de-a lungul întinderii sale geografice. | Alex Ward/ Vox
• Se conturează un „război“ împotriva sufiţilor? Statul Islamic nu a atacat sufiţi doar în Egipt, ci în întreaga lume. Cel mai vizat teritoriu locuit de sufiţi este Pakistanul, unde au murit 70 de oameni într-un atac din februarie, iar alţi 250 au fost răniţi. Nu doar Statul Islamic atacă sufiţii, ci şi alte grupări islamice extremiste au în vizor această interpretare „mai tolerantă“ a Islamului, distrugând aşezări ale sufiţilor din Libia, Mali sau Iran. | Richard Schiffman/ Huffpost

Încă un „elephant in the room“ într-un discurs al unui lider al lumii

• La scurt timp după ce Donald Trump a omis să discute despre drepturile omului pe durata călătoriei sale în Asia, vizita Papei Francisc în Myanmar a adus încă o dezamăgire organizaţiilor care luptă pentru drepturile omului. Aşa cum toată lumea se aştepta să facă, Papa Francisc nu a menţionat cuvântul „Rohingya“ în discursul său din Myanmar. Suveranul pontif a vorbit în termeni generali, menţionând subtil criza umanitară prin care trec musulmanii Rohingya. Papa Francisc a spus că este nevoie de „respect pntru fiecare grup etnic şi identitate“. | The Guardian
• Discursul Papei are loc după ce peste 600.000 de musulmani rohingya au fugit din Myanmar în urma unor operaţiuni de „curăţare etnică“ duse de armata statului. Populaţia de aproximativ un milion de musulmani din Myanmar este catalogată drept cea mai persecutată minoritate etnică din lume, aceasta neaparţinând unui stat anume. | CNN
• De ce nu a riscat Papa Francisc în discursul său? Misiunea Papei în Myanmar a fost una delicată, încă din stadiul de planificare al acesteia. Unii dintre consilierii Papei Francisc l-au sfătuit să nu pronunţe cuvantul „Rohingya“ pentru că ar risca să declanşeze repercusiuni asupra comunităţii de doar 700.000 de romano-catolici din Myanmar. Aşadar, Papa a ales siguranţa diplomatică în detrimentul numirii unei crize umanitare urgente. | Philip Pullella/ Reuters
• Penny Green, profesor de Drept la Universitatea Queen Mary din Londra, a declarat că decizia Papei Francisc de a nu rosti cuvântul „Rohingya“ a fost „efectiv o victorie pentru cei care încearcă să anuleze legitimitatea termenului“ şi să-l elimine din lexicul naţional. | CNN

Semnături pentru adoptarea de urgență a planului strategic
de prevenire/tratare HIV/SIDA

Alina Dumitriu de la asociația Sens Pozitiv a demarat o campanie de strângere de semnături pentru sensibilizarea guvernanților în adoptarea unui program coerent în ceea ce privește infecțiile cu HIV.

„Solicităm adoptarea de urgență a Planului Național Strategic pentru supravegherea, controlul și prevenirea cazurilor de infecție cu HIV/SIDA în perioada 2018–2020 și alocarea resurselor adecvate pentru implementarea acestuia.

Solicităm, de asemenea, instituirea unui mecanism de finanțare din surse interne a serviciilor de prevenire HIV/SIDA în rândul grupurilor vulnerabile, în special pentru Consumatorii de Droguri Injectabile, derulate de societatea civilă.

De 10 ani Guvernul României nu are un Plan și nu alocă un buget adecvat pentru implementarea strategiei naționale de prevenire și supraveghere a infecției cu HIV/SIDA. Asta face ca mare parte din acțiunile directe de prevenție în rândul grupurilor vulnerabile să fie asigurate de organizațiile neguvernamentale aproape exclusiv din fonduri internaționale.

Alte țări europene derulează programe în domeniul prevenirii, controlului și supravegherii HIV/SIDA bazate pe:

→ abordarea integrată a nevoilor pacienților

→ accesibilitatea, continuitatea și acoperirea serviciilor de prevenire

→ diagnostic și tratament plecând de la o bună cunoaștere a epidemiei

În România însă, prevenirea se limitează la disponibilitatea testării gratuite pentru HIV (a gravidelor, în special). Monitorizarea tratamentului este precară, iar întreruperile de tratament apar în continuare în lanțul terapeutic. Educația sexuală a adolescenților și tinerilor nu este regula, ci excepția în școlile românești. Programele de reducere a riscurilor și intervențiile de prevenire adresate grupurilor cele mai afectate de HIV în România sunt mereu în pericol de întrerupere din lipsa finanțării.”

Puteți semna petiția aici.

Voiculescu şi-a lansat cartea „Lupta politică“ la Gaudeamus

• Dan Voiculescu a avut prima apariţie publică de la ieşirea din puşcărie, la Târgul de carte Gaudeamus, unde şi-a lansat cartea „Lupta politică“, vol.II, la editura RAO. Printre invitaţii de la lansare s-au numărat Sorin Roşca Stănescu, „colegul meu de celulă“, aşa cum l-a numit Dan Voiculescu, Bogdan Chirieac şi Adrian Năstase. Dan Voiculescu a declarat la târg că această carte „ de fapt, nu e o carte. Eu printr-o carte înțeleg mai mult beletristică, înțeleg lucruri care te relaxează. Cartea asta nu te relaxează, cartea asta pune întrebări. Și dă și răspunsuri. Eu cred că România are nevoie de o trezire la realitate cu cât mai repede cu atât mai bine, dar ea nu se poate face dacă românii nu vor reuși să recâștige sentimentele de onoare, de demnitate și de curaj“. | EuropaFM
• La lansare au fost prezenţi şi câţiva oameni nemulţumiţi de prezenţa lui Voiculescu la Gaudeamus, care au purtat insigne cu mesajul #rezist şi au încercat să îi pună întrebări omului de afaceri. Un protestatar aparte a fost jurnalistul Mălin Bot, care i-a urmărit pe Voiculescu şi pe Năstase la târg, filmându-i în timp ce le adresa acuzaţii şi întrebări. „Sunteţi infractor şi reprezentaţi creatorul mafiei cu care se luptă acum Direcţia Naţională Anticorupţie. De ce nu vă retrageţi, domnule Năstase?“ a fost una din replicile lui Bot. Răspunsul lui Adrian Năstase a fost: „Eu nu am o interdicţie de a participa la evenimente politice, culturale, sociale. Nu cred că cineva poate să-mi interzică acest lucru cu brutalitate, ţipând“. | Mălin Bot/ Youtube
• În urma lansării, Lidia Bodea, directorul general al editurii Humanitas şi-a dat demisia din calitatea de membru al Comitetului Director al Asociației Editorilor din România, spunând că „în discuție e însă moralitatea. Mai există și așa ceva pe lume. În numele cenzurii morale, noi nu umblăm goi pe stradă. Iar în raport cu ea, ceea ce se-ntâmplă acum la Gaudeamus e mai mult decât poate suporta bunul simț: este expunerea urâțeniei în mijlocul unei mulțimi care a venit acolo pentru splendoare, nu pentru abjecție.“ | DIGI24

Sanda Ladoși audiată de procurorii DIICOT

• Sanda Ladoși și soțul său, Ștefan Tache, au fost ridicați marți de DIICOT pentru a fi audiați într-un dosar ce vizează un prejudiciu de un milion de euro adus Fondului Național pentru Garantarea Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii. Procurorii DIICOT îi anchetează pe cei doi pentru posibile infracțiuni produse în perioada 2008–2014, când doi „suspecţi au iniţiat şi constituit un grup infracţional organizat specializat în înşelăciune în dauna unor instituţii de credit şi spălare de bani“. În dosarul acesta sunt anchetate încă 17 persoane și audiate alte 45. | HotNews
• Cântăreața Sanda Ladoși a declarat marți că în perioada vizată de anchetă ea era „casnică“ și că nu poate fi numită vinovată pentru faptele presupuse de procurorii DIICOT, ci doar „suspect“. | Stirile PROTV
• În 2013, Ștefan Tache a fost arestat preventiv timp de 30 de zile, fiind acuzat de evaziune fiscală, alături de alte 5 persoane. Soțul Sandei Ladoși a fost acuzat că face parte dintr-un grup infracțional care ar fi prejudiciat statul român cu 4 milioane de euro. | DIGI24
• Sanda Ladoși a fost numită director adjunct interimar la Circul Globus, de primarul general al capitalei, Gabriela Firea, în februarie, după ce numerele de dresură a animalelor au fost interzise. Primăria capitalei a declarat marți, după audierea Sandei Ladoși la DIICOT, că faptele pentru care este cercetată cântăreața nu au legătură cu activitatea ei din cadrul Circului Globus și că vor fi luate măsuri în concordanță cu rezultatele cercetărilor.

Coreea de Nord a lansat cea mai puternică rachetă intercontinentală de până acum

• Miercuri dimineață (3:17 AM, ora Japoniei), Coreea de Nord a lansat o nouă rachetă intercontinentală care a aterizat în Marea Japoniei. Racheta a zburat 960 de km, la o altitudine de maximum 4500 km, pe o durată de 54 de minute. O parte a oamenilor de știință spun că ultimul test al regimului lui Kim Jong-un reprezintă un progres mare față de precedentele lansări pe care le-au făcut, însă nu e clar pentru moment dacă racheta a putut zbura pe o durată atât de mare datorită faptului că era complet goală și nici dacă se va întâmpla același lucru și atunci când va fi încărcată cu combustibil nuclear. | David White / Union of Concerned Scientists
• Kim Jong-un a spus la televiziunea de stat nord-coreeană că racheta lansată miercuri noapte ar putea distruge orice parte a Statelor Unite ale Americii. Teoria a fost confirmată de mulți dintre analiștii și oamenii de știință, care au remarcat progresul tehnologic făcut de regimul din nord. Testul Phenian-ului vine după ce săptămâna trecută președintele american Donald Trump a reintrodus regimul pe lista statelor care sponsorizează terorismul (alături de țări precum Iran și Siria). | New York Times
• Oficialii americani au declarat că se așteptau la repercusiuni ale acestui gest. Racheta lansată miercuri vine după două luni de pauză, în care în presă s-au făcut speculații conform cărora Kim Jong-un ar fi dispus să negocieze renunțarea la planurile de dezvoltare nucleară. Donald Trump, care în trecut a declarat că va „șterge de pe fața pământului“ Coreea de Nord dacă nu încetează seria de provocări nucleare, a fost mult mai prudent de această dată. Trump a declarat că este o situație pe care America „o poate gestiona“. | CNN
• Cu doar cinci zile înaintea testului balistic de miercuri dimineață, VOX publica un compendiu de păreri ale experților și analiștilor în politica nord-coreeană, care speculau că rachetele lansate în septembrie au fost ultimele pe anul 2017. Harry Kazianis, un expert în securitate națională pe zona Asiei de la CFTNI, avertiza că liniștea ultimelor două luni din partea Phenian-ului anunță o „furtună care va urma“, cel mai probabil în februarie 2018, când în Coreea de Sud vor avea loc jocurile olimpice, un moment pentru Kim Jong-un, caracterizat ca un lider obsedat de propria-i imagine, să „își încordeze mușchii“ în fața întregii lumi pentru a întări ideea că țara este una de temut. | VOX

Ultima sentință dată de Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie este marcată de sinuciderea lui Slobodan Praljak în sala de judecată

• Un fost comandant al armatei croato-bosniace s-a sinucis în sala de judecată a Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie din Haga, în timp ce judecătorul citea sentința asupra cazului său. În momentul în care a aflat că este condamnat la 20 de ani de închisoare pentru crime de război, Slobodan Praljak a strigat în fața întregii săli de judecată că nu este un criminal și că se opune acestei condamnări, apoi a băut un lichid dintr-o sticluță. „Tocmai am băut otravă “, a spus Praljak. Imediat după, judecătorul a suspendat orice procedură și a tras cortina în sala de judecată. După ce i-au fost acordate primele îngrijiri, Praljak a fost transportat la spitalul HMC din Haga, unde a murit câteva ore mai târziu.| CNN
• Slobodan Praljak a fost acuzat, împreună cu alți 6 lideri croato-bosniaci, de crime împotriva umanității și crime de război, inclusiv violarea și uciderea unor musulmani bosniaci în 2013, ca parte a unei operațiuni de „purificare etnică“. După vestea morții lui Praljak, aproximativ 1000 de croați bosniaci s-au adunat în orașul Mostar pentru a aprinde lumânări și a-l comemora pe fostul comandant al armatei. O adunare în memoria lui a fost organizată și într-o catedrală Catolică, unde oamenii au purtat steaguri croate. Un veteran de război a declarat că „am venit aici să-i susțin pe generalii noștri și să-l respect pe generalul Praljak, care nu a putut suporta nedreptatea și a dat verdictul său final. El este eroul nostru “.| Reuters
• Sala de judecată în care s-a citit ultima sentință dată de Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie din Haga a fost declarată scenă a crimei și s-a început o investigație asupra morții fostului comandant. Activitatea Tribunalului se va încheia luna viitoare, după 24 de ani de anchetare a crimelor din timpul războaielor Balcanice din anii ’90. Săptămâna trecută, Ratko Mladić, fostul general al armatei sârbo-bosniace, a fost condamnat la închisoare pe viață de Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie pentru genocidul și crimele împotriva umanității comise în timpul războiului. În total, 161 de persoane au fost puse sub acuzare pentru atrocitățile comise în Fosta Iugoslavie, de Tribunalul constituit de Națiunile Unite în 1993. The Guardian vorbește într-un editorial despre pericolul care vine odată cu închiderea Tribunalului pentru Fosta Iugoslavie, menționând faptul că responsabilitatea de a cerceta și pedepsi vinovații se află de acum la instanțele naționale care s-ar putea să abordeze greșit problema. | The Guardian

Brrlog găzduiește interviul realizat de jurnalistul Mircea Barbu cu președintele irakian Fuad Masum. O ocazie rară pentru o discuție despre politică externă, o veche datorie a Irakului către România, disensiunile etnice și religioase din regiune sau reconstrucția statului într-un viitor post-ISIS.

„Putem spune că, pe teren, ISIS, ca forţă militară, este pe punctul de a fi eliminată. Mai există celule izolate, iar forţele de securitate irakiene şi armata irakiană sunt pe punctul de a le extermina. Dar ISIS, ca ideologie, ca grup secret sau clandestin, nu este uşor de exterminat. În special copiii care obişnuiau să înveţe în şcolile aflate sub controlul ISIS au fost ‘hrăniţi’ cu această ideologie. Este în minţile lor şi este foarte greu să o scoatem de acolo. Prin urmare, este important să punem capăt influenţei ideologiei ISIS asupra minţilor acestor copii.”

Urmărți interviul complet pe Brrlog.

Diferența enormă dintre săraci și bogați, într-un singur cadru. Fotografia ilustrează cartierul foarte sărac Paraisopolis aflat chiar lângă Morumbi, una dintre cele mai bogate zone din Sao Paolo, Brazilia.

Lynx — last week explained was originally published in Brrlog on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

Începutul iernii se anunță, din nou, momentul prielnic pentru ca Partidul Social Democrat și Liviu Dragnea să bubuie, cu toate mijloacele, sistemul judiciar. Ca tabloul să fie complet, Comitetul Executiv al PSD a adoptat pe 17 noiembrie chiar și o filosofie care să justifice războiul în care au intrat. Este vorba de o rezoluție de înfierare a „statului paralel și ilegitim”, un nou discurs politic polarizator, care va adânci și mai mult clivajul socio-economic dintre electoratul urban și cel rural.

Partidul continuă să își dorească cu ardoare reforme instituționale semnificative în domeniul judiciar, prin care urmărește, în teorie, limitarea cooperării dintre parchete și serviciile de informații. Dar ce își dorește, în practică, să obțină PSD-ul?

Cred că momentul reînceperii protestelor masive de iarnă împotriva modificările legislative din domeniul justiției, mesajul diplomatic abrupt trimis de Departamentul De Stat al SUA și încercările PSD-ului de a breveta existența unui „stat paralel”, până în punctul de a inaugura un site de fake news înregistrat pe adresa partidului din Kiseleff, sunt un moment bun să încercăm să înțelegem ce se întâmplă în măruntaiele formațiunii. De la interese concrete la imixtiuni ideologice.

PSD just wants the show to go on

Partidul Social Democrat vrea doar să existe, nimic mai mult. Să continue să existe așa cum o face acum și cum a făcut-o și până acum. Asta înseamnă că vrea ca organizarea informală a partidului, relațiile de putere care constituie fibra partidului, să acționeze cu relativă impunitate. Relațiile de putere din interiorul Partidului Social Democrat se bazează, în mare măsură, pe rețele verticale de clientelism și patronaj politic. Vom defini clientelismul politic drept relația dintre actorul politic și votant, prin care actorul politic redistribuie votantului resursele statului în schimbul loialității electorale, oferind alegătorului un statut privilegiat în comparație cu alții din societate. Astfel, politicianul își asigură puterea politică și accesul discreționar la resursele statului prin menținerea unei rețele locale și naționale de clienți care beneficiază de banii publici.

Întreaga putere politică a marilor baroni și lideri social-democrați se bazează tocmai pe aceste relații verticale de putere. Primarii își asigură loialitatea locală prin distribuția de ajutoare sociale, contracte pentru investiții publice și locuri de muncă în administrația locală. Pentru a putea avea acces la resursele necesare acestei distribuții, primarii intră în relații de patronaj politic cu liderii județeni sau naționali, oferindu-și loialitatea liderului cu acces la resurse, în schimbul banilor necesari pentru cumpărarea loialității celor din comună sau oraș. O relație similară există și între nivelul județean și național, chiar dacă într-o mai mică măsură.

De la mazilirea lui Adrian Năstase din fruntea PSD, ca urmare a celebrei „noapte a cuțitelor lungi” din martie 2006, baronii locali au menținut un control și influență semnificativ mai mare la nivel național decât aveau înainte. Chiar Ion Iliescu ajunsese la un moment dat să critice controlul clientelar al partidului de către baroni. La Congresul din 2010, când Victor Ponta a fost ales președinte al partidului, Ion Iliescu avertiza partidul că trebuie eliminată

„promovarea oamenilor pe interese de grup, de gașcă, în funcție de forța sau susținerea financiară, pe nepotism. Un partid are nevoie de resurse financiare, nu poate să nu aibă în rândurile sale oameni cu mijloace financiare, dar să nu îi promovăm pe bază de clientelism, iar aceștia să ne dicteze politica de cadre din partid”.

Ceva mai recent, ne putem aduce aminte negocierile dintre baronii locali ai PSD cu Liviu Dragnea și Sorin Grindeanu privitoare la susținerea sau demiterea guvernului PSD. România Liberă reporta la vremea aceea că Marian Oprișan, baronul PSD din Vrancea, negocia cu Victor Ponta, care se alăturase lui Grindeanu la Palatul Victoria, pentru susținerea guvernului și oferirea poziției de ministru de interne unui reprezentant al acestuia.

Valentina Rotondi, de la Universitatea Bocconi din Milano, afirmă, într-un articol științific din 2015, că acest model de redistribuire a resurselor publice este caracteristic statelor premoderne, ale căror societăți sunt încă organizate pe modele colectiviste și ierarhice. Rotondi numește acest model de organizare socială drept particularism, care se află în opoziție cu modelul universalist. În societățile universaliste, legea și resursele se aplică și alocă transparent și în mod universal. Dacă în universalism același tratament se aplică în mod egal tuturor membrilor societății, în societățile particulariste unele grupuri sociale sunt favorizate în dauna altora.

În societățile particulariste domină cultura privilegiului, iar actorii politici ajung să fie „educați” să caute privilegii economice care să le ofere un statut superior în societate. În cazul României, PSD-ul nu este singurul partid politic a cărui structură de organizare a puterii este definită de particularism și clientelism. Toate partidele parlamentare, cu excepția USR, sunt caracterizate de o cultură particularistă și a cărei putere politică derivă din relațiile clientelare din teritoriu.

Fără acest sistem de clientelism vertical, liderii politici ai PSD-ului, cât și cei ai altor partide „tradiționale”, nu ar mai avea capacitatea de a-și exercita influența și puterea politică în teritoriu. De altfel, PSD-ul se vede mai degrabă drept un cvasi-partid stat, iar într-o bună măsură chiar este. De 27 de ani, PSD-ul a reușit să dezvolte o simbioză cu statul, dominând birocrația prin intermediul funcționarilor publici loiali partidului.

Atâta vreme cât PSD-ul își va menține rețelele clientelare și de patronaj din teritoriu, o reformă reală a statului nu va fi posibilă. Câtă vreme secretara din primăria din Teleorman crede că locul ei de muncă și stabilitatea economică a familiei ei depinde de loialitatea și succesul politic al liderului local, aceasta va continua să voteze PSD-ul.

O critică legitimă folosită în scop ilegitim decredibilizează argumente, altfel, valide

Problema PSD-ului este că dosarele DNA din ultimii 5 ani și întreaga mișcare politică și socială anticorupție riscă să îi destructureze rețelele clientelare, adică coloana vertebrală a partidului. Fără sistemul clientelar, liderii partidului își pierd influența din teritoriu, își pierd puterea politică, iar partidul va trebui să se metamorfozeze în ceva ce nimeni nu prea știe ce va fi.

Problema reală pentru PSD a început în momentul în care Traian Băsescu și liderii sistemului național de securitate au început să securitizeze corupția și să o definească drept amenințare de securitate națională. Deciziile Consiliului Național pentru Apărarea Țării din primăvara lui 2014 privind declararea corupției drept amenințare de securitate națională, precum și introducere a acesteia drept vulnerabilitate în Strategia de Apărare Națională a președintelui Klaus Iohannis, a permis începutul unei cooperări între SRI și DNA, care avea să producă o mare parte din dosarele de succes împotriva unor lideri politici naționali și locali deosebit de influenți.

Această cooperare dintre SRI și DNA, criticată atât de către liderii PSD cât și de lideri din societatea civilă și din mediul academic, a reprezentat forța motrice care a facilitat succesele din ultimii ani ai campaniei anticorupție. Aflat într-o postură din ce în ce mai precară și uneori chiar cu spatele la zid, liderii social democrați au început să lupte împotriva campaniei anticorupție prin folosirea mecanismelor instituționale ale puterii executive și legislative. Folosind narațiuni care urmăreau să legitimeze proiectele legislative de „reformă a justiției”, PSD-ul a încercat să castreze Binomul folosind instituțiile politice ale statului, legitimitatea populară al partidului și caracterul democratic al deciziilor legislativului sau executivului. În mare parte, această abordare a eșuat, așa că liderii PSD, găsindu-se din nou cu spatele la zid, au trecut la o abordare mai brutală. Au adoptat un discurs conspiraționist, cu conspirații între forțele „oculte” din stat și, în final, adoptarea narațiunii turcești privind „statul paralel”.

Să vorbim puțin, pe bune, despre „state paralele”

Când PSD-ul vorbește despre „statul paralel”, acesta se referă la grupul de elite de la vârfurile justiției, serviciilor de informații și ale societății civile, care se coordonează și cooperează informal, uneori și formal, în sensul promovării agendei anticorupție.

Problema liderilor Partidului Social Democrat cu această cooperare derivă din participarea în schemă a unor servicii de informații, rezultat a proceselor de securitizare inițiate de Traian Băsescu, așa cum am scris mai sus. Așadar, când vorbește despre „statul paralel”, PSD-ul vizează două lucruri. În primul rând lipsa unui control civil asupra serviciilor de informații, care au o prea mare autonomie, iar în al doilea rând faptul că prin această cooperare informală se creează o relație asimetrică de putere între puterile statului. Astfel, PSD-ul nu mai poate să balanseze și să se protejeze de acțiunile justiției prin folosirea puterii politice a celorlalte două puteri politice pe care le controlează (legislativul și executivul). Critica PSD-ului cu privire la lipsa unui control civil real asupra serviciilor de informații nu este chiar atât de lipsită de legitimitate pe când ne-ar plăcea să credem. Aș spune chiar că avem, într-adevăr, o problemă cu controlul civil asupra serviciilor de informații. Cu toate acestea, scopul criticii este toxic și ilegitim. PSD-ul nu critică lipsa controlului civil pentru că ar vrea să democratizeze statul, ci pentru că vrea să-și subordoneze serviciile și să asigure supraviețuirea propriilor rețele clientelare.

Până la un punct, toate statele pot fi descrise drept „state paralele”. Asta pentru că toate statele moderne sunt organizate în două mari sfere, în principal. Prima sferă este cea a securității, îndeplinind rolul hobbesian al statului, acela de a asigura apărarea și securitatea populației. Această sferă este caracterizată de o relativă opacitate care limitează abilitatea societății de a înțelege rolul și caracterul politic al acesteia, cauzând uneori probleme în relațiile civil-militare. A doua sferă este cea administrativă. Aceasta este relativ transparentă și funcționează, de cele mai multe ori, în baza unor mecanisme clare, democratice, și care permit oferirea de servicii publice populației. Așadar, fiecare sferă are un rol predeterminat: sfera securității oferă siguranță și protecție, iar sfera administrativă oferă o serie de servicii publice populației și asigură guvernarea societății.

În mediul academic, în special din occident, au apărut o serie de critici cu privire la impactul și influența sferei securității asupra sferei administrative. Într-o carte din 2014, Michael J. Glennon, un profesor de la Universitatea Tufts din SUA, a construit un cadru teoretic în care critica reducerea graduală a controlului civil asupra serviciilor de informații. În opinia lui, statele moderne, toate statele moderne, au o structură duală a statului, cu două sfere. În funcție de gradul de dezvoltare democratică a unui stat, sfera securității este mai puțin sau mai mult proeminentă. În cazul unor state în curs de dezvoltare, precum Egiptul, Pakistanul sau Turcia până nu demult, sfera securității a ajuns să-și subordoneze sfera administrativă și să canalizeze întreaga putere politică către liderii militari. Un caz similar este și Rusia, conform lui Richard Sakwa, profesor la Universitatea din York. În cazul Rusiei, acesta afirmă că transferul de putere din 1999, când Boris Yeltin a predat președinția lui Vladimir Putin, a reprezentat punctul din care sfera securității și-a subordonat sfera administrativă a statului, ca o soluție pentru haosul social din Rusia anilor 1990.

În cazul statelor occidentale, Glennon și Ola Tunander (2012), cercetător la prestigiosul Peace Research Institute Oslo, afirmă că sistemele naționale de securitate exercită în continuare un grad de control asupra sferei administrative, dar că aceasta este mult mai subtilă și privește doar stabilirea limitelor spațiului de acțiune a decidenților politici. În acest sens, cei doi autori afirmă că sistemele naționale de securitate nu impun decidenților politici ce să facă, ci ce nu pot să facă. Deseori prin folosirea argumentelor legate de securitatea națională. Cu toate acestea, controlul civil asupra sistemului național de securitate din majoritatea statelor occidentale este încă suficient de puternic, iar the power of the purse oferă legislativului capacitatea, chiar dacă uneori limitată, de a controla proiectele agențiilor de securitate națională.

Așadar, atunci când se vorbește despre stat paralel, în general se vorbește despre lipsa unui control civil real asupra serviciilor de informații sau a sistemului național de apărare. Critica de cele mai multe ori este legitimă, iar România nu face o excepție de la asta. Cu toate acestea, nu numai critica este ceea ce contează, mai contează și scopul criticii. Dacă critici lipsa controlului civil asupra activității serviciilor pentru că vrei să îți subordonezi statul și să continui să căpușezi resursele publice prin rețelele tale de clienți politici, atunci nu ești cu nimic mai bun. Așadar, critica privind caracterul opac al acestei cooperări, care poate aduce atingere drepturilor și libertăților constituționale, este oarecum legitimă. Transformarea justiției în „câmpul tactic” al SRI-ului, așa cum afirma generalul SRI Daniel Dumbravă în 2015, nu este acceptabilă într-o democrație funcțională. Cu toate acestea, nu putem fi suficient de creduli încât să avem încredere că PSD-ul nu va abuza de un control civil mai pronunțat. Trebuie găsită o altă soluție, una care să ne asigure un control civil real asupra serviciilor dar care să și permită continuarea campaniei anticorupție împotriva rețelelor clientelare din partide și din sistemul național de informații, precum cea din jurul lui Gabriel Oprea și a Academia de Științe ale Securității Naționale.

Perspective de viitor.

Sunt două ipoteze despre ce se va întâmpla de acum înainte, din punctul meu de vedere.

Prima:

PSD-ul va rezista presiunilor sociale și politice și va adopta reformele judiciare care vor castra serviciile și va tăia legătura dintre serviciile de informații și parchete, precum și alte politici publice care să le faciliteze supraviețuirea.

Ne-am putea gândi, destul de îndreptățit, că o să cadă cerul peste noi. Părerea mea este că asta nu se va întâmpla, cel puțin nu imediat. În perioada ce ar urma infamelor măsuri de mutilare a justiției, lucrurile vor continua să funcționeze mai mult sau mai puțin ca și până acum. Și tocmai asta își și dorește PSD-ul: ca lucrurile să nu se schimbe, ca rețelele clientelare ale partidului să poată în continuare să funcționeze, să căpușeze resursele publice, cu o relativă impunitate.

Ce se va schimba, totuși, pe durata mai multor ani este că parchetul și justiția, lipsite de resurse financiare și umane, vor deveni incapabile să ancheteze marile cazuri de corupție. Asta în același timp ce rețelele clientelare inventează tehnici din ce în ce mai ingenioase de atragere și redistribuire a resurselor publice, folosind noile tehnologii și avantajele globalizării pentru a-și ascunde urmele, precum monedele electronice de tipul bitcoin sau conturile bancare la bănci online care nu cer identitatea reală. În momentul acela vom putea vorbi, cu adevărat, despre România ca un stat capturat.

A doua ipoteză este puțin mai optimistă.

PSD-ul, în urma reacțiilor interne și externe, va deveni timorat, și va renunța la planurile sale. Trebuie să ținem cont că Departamentul de Stat al SUA a emis recent un comunicat de presă prin care „ia act cu îngrijorare” de inițiativele PSD de deturnare a luptei anticorupție. Mesajul diplomatic abrupt al americanilor ar putea oferi o perspectivă despre ce s-ar putea întâmpla la noi din punct de vedere socio-politic, dacă alianța de la guvernare ar ține cont de semnalele care vin din Occident.

Corupția sistemică, precum cea din România, nu dispare peste noapte și nici folosind doar instrumente instituționale și penale. Este și o problemă culturală, socială și economică, care necesită o abordare intersecțională. Pe lângă instrumentele penale și administrative, avem nevoie de o creștere a nivelului de trai în mediul rural și orașele mici, care în momentul de față are aproape jumătate din populația rurală cu risc de sărăcie, conform datelor Eurostat, astfel încât corupția redistributivă care fundamentează rețelele clientelare să își piardă din valoare.

Aș mai adăuga că avem nevoie de proiecte culturale și educaționale împotriva culturii mitei, corupției, a obiceiului de a plăti pentru servicii ce trebuie asigurate, în mod gratuit, din resursele publice.

Marius este student la Central European University, unde face un master în Relații Internaționale. Îl puteți urmări și pe Facebook, Twitter sau pe site-ul lui.

PSD versus lumea întreagă was originally published in Brrlog on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

☞ #atac la ONG-uri ☞ #Merkel☞ #Zimbabwe

Lynx — last week explained

24 noiembrie 2017

Când de pe la noi, când de prin afară:

PSD atacă ONG-urile cu un proiect legislativ extrem de problematic; Ankara, pe urmele Istanbulului: fără adunări LGBT pe străzile orașului; Trump întețește sancțiunile asupra Coreei de Nord, dar care sunt rezultatele, de fapt?; Fostul conducător al armatei sârbo-bosniace închis pe viață pentru genocid și crime împotriva umanității;

Reporteri incognito au găsit oameni ai străzii abuzați în centre de asistență socială din București; Merkel ar prefera reluarea alegerilor din Germani; Sărbătoare pe străzile din Zimbabwe după ce fostul dictator Mugabe a cedat puterea; Premii pentru super-jurnaliști și câteva recomandări de super-lecturi din zona culturală care o să-ți facă weekend-ul mai bun

de Gabriel Sandu, Iulia Popa

PSD continuă lupta cu vechiul dușman al partidului: asociațiile nonguvernamentale

• Un proiect de lege care introduce modificări asupra funcționării organizațiilor non-guvernamentale a fost adoptat tacid de Senat, luni, prin neprezentarea senatorilor PSD și ALDE la dezbaterile asupra propunerii legislative. Termenul de adoptare tacită al proiectului era 20 noiembrie, astfel că acesta a fost adoptat în forma sa inițială. Trecând de Senat, proiectul care a primit un aviz negativ din partea Guvernului, merge mai departe spre Camera Deputaților. Proiectul legislativ a fost inițiat de parlamentarii PSD Liviu Pleșoianu și Șerban Nicolae, pentru o „transparentizare a finanțării“ mai corectă. Această transparentizare a finanțării presupune publicarea unei declarații detaliate de venituri și cheltuieli la fiecare șase luni. Astfel, fundațiile și organizațiile non-guvernamentale sunt obligate ca la fiecare jumătate de an să publice acest raport care trebuie să conțină numele fiecărei persoane și suma pe care aceasta a donat-o fundației sau organizației. Ce se întâmplă dacă ONG-ul nu raportează la timp declarația? Potrivit proiectului adoptat de Senat, activitatea organizației se oprește „de îndată“. Proiectul mai introduce și faptul că fondurile publice către ONG-uri se vor aloca în funcție de obiectul de activitate al organizațiilor. Cea mai mare finanțare, adică 40%, o vor primi organizațiile care activează în domeniul Serviciilor Sociale. |HotNews
• Fostul ministru al Culturii în cabinetul Cioloș și actual senator USR, Vlad Alexandrescu, a argumentat absurditatea și duritatea inițiativei pe care a numit-o „retrogradă“, printr-o comparație cu regulile aplicabile partidelor politice. „Astfel, partidele politice, entități finanțate și din fonduri publice, sunt obligate să publice doar numele persoanelor care au donat în campaniile electorale sume în cuantum de peste 10 salarii minime“, a scris senatorul pe pagina sa de Facebook. Deci transparentizarea finanțării în cazul partidelor nu necesită raportarea tuturor sumelor donate? Nu.
• Melania Medeleanu, cofondatoarea MagiCAMP, un ONG care se ocupă de copii diagnosticați cu cancer, a explicat că o asociație precum cea pe care o conduce, cu șase oameni angajați, ar fi complet blocată dacă „va trebui să raporteze semestrial numele celor 100.000 de oameni care trimit sms de 2 euro” | Raluca Ion / Republica.ro
• Proiecte legislative care îngreunează funcționarea ONG-urilor au fost adoptate și în țări precum Rusia, Turcia, Ungaria sau Polonia, ai căror lideri duc politici cu tente autoritare.
• Momentul când PSD și ALDE și-au retras senatorii pentru ca proiectul împotriva ONG-urilor să fie adoptat tacit și trecut de Senat a fost postat tot de senatorul USR, Vlad Alexandrescu. Poate fi urmărit aici.

Ankara a decis: fără adunări gay pe străzi. Este „pentru siguranța cetățenilor“

• În Ankara au fost interzise toate evenimentele publice ale comunității LGBT, guvernatorul capitalei Turciei spunând că aceste întâlniri pot provoca „ură și ostilitate“. Festivaluri de film, forumuri, interviuri sau expoziții, toate au fost catalogate ca având potențialul de a altera „securitatea publică“ și au fost interzise din cauza unor „sensibilități sociale“. Decizia guvernatorului vine la o săptămână după ce președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, a declarat că susținerea oamenilor gay este „împotriva valorilor națiunii“. Tot săptămâna trecută, gay pride parade din Istanbul a fost interzisă pentru al treilea an consecutiv, din motive de securitate publică.|CNN
• Interzicerea evenimentelor LGBT a fost descrisă drept „ilegală, discriminatorie și arbitrară“ de organizațiile care luptă pentru drepturile minorităților sexuale. Două astfel de organizații au declarat, după decizia guvernatorului, că „în țara noastră, unde discriminarea și ura pe baza orientării sexuale și a identității de gen sunt exagerate, datoria administrațiilor naționale și locale este de a combate această discriminare și ură“.|The Guardian
• Paradoxal este că deși homosexualitatea este legală în Turcia încă din 1923, comunitatea LGBT este supusă în continuare violenței și discriminării din ce în ce mai mult. Fostul ministru pentru problemele femeilor și ale familiei, Selma Aliye Kavaf, a declarat că „homosexualitatea este o tulburare biologică, o boală … ceva ce trebuie tratat“. Istoria politicienilor turci de a se împotrivi drepturilor comunității LGBT este lungă, iar acum, sub conducerea lui Erdoğan, pare că va continua mult și bine. |CNN
• Și guvernatorul Istanbulului, în iunie, a decis interzicerea mașului LGBT, invocând și el tot „siguranța participanților“. A fost al treilea an consecutiv în care minorităților sexuale li se refuză adunarea publică în Istanbul. Activiștii pentru drepturile omului și membri comunității LGBT acuză acte de violență și persecuție împotriva lor pe care administrația publică se preface că nu le vede. Un studiu ILGA-Europe confirmă că în ultimii ani Turcia a involuat masiv în ceea ce privește apărarea drepturilor persoanelor cu orientări sexuale non-normative.

Chiar e prea devreme să numim Coreea de Nord un regim „terorist“?

• Donald Trump a pus din nou Coreea de Nord pe lista țărilor care sponsorizează terorismul, luni, într-o întâlnire publică la Casa Albă. Coreea de Nord fusese eliminată de pe acea listă în urmă cu 9 ani, când fostul președinte american obținuse o înțelegere diplomatică cu liderii coreeni.
• Mișcarea face parte din „campania de maximă presiune“ a președintelui Donald Trump, campanie cu scopul de a pedepsi și izola Coreea de Nord pentru activitatea sa nucleară și lipsa de răspuns la penalizările repetate din partea ONU. |Vox
• Motivul pentru care Coreea de Nord a fost plasată pentru a doua oară pe listă este, potrivit Casei Albe, sprijinirea repetată a actelor de terorism, printre care „asasinări pe pământ străin“. Aceste asasinări la care fac referire oficialii americani sunt, în principal, uciderea în Malaezia a lui Kim Jong Nam, fratele actualului președinte nord-coreean,și moartea lui Otto Warmbier, un tânăr american de 23 de ani ținut prizonier 15 luni pentru că ar fi furat un afiș de propagandă. În primul caz: Kim Jong Nam a fost asasinat în februarie pe Aeroportul Internațional Kuala Lumpur, la uciderea lui folosindu-se un agent chimic mortal, interzis de tratele internaționale. În ceea ce privește cazul lui Otto Warmbier: încă nu s-a ajuns la un consens care să afirme că moartea sa brutală a constituit un act de terorism. Otto a ajuns în America în stare de comă cu leziuni neurogicale grave, potrivit Centrului Medical Cincinnati, însă Pyongyang-ul a spus că starea de comă a tânărului american a fost provocată de otrăvirea mâncării acestuia. Medicii americani n-au putut stabili de ce s-a deteriorat creierul acestuia. | NPR
• Scepticismul asupra naturii teroriste a celor doua asasinări vine și din partea unor foști oficiali americani: fostul negociator american în discuțiile cu nord-coreeni, în timpul președinției lui Bill Clinton, Robert Gallucci, a declarat că uciderea unui membru al familiei nu atestă implicarea în acte teroriste a țării. |The New York Times

Penalități „fără număr“ pentru regimul lui Kim Jong-un. Dar rezultate?

• Secretarul de stat Rex Tillerson a declarat că decizia președintelui Trump este una simbolică și că efectele practice ale acesteia ar putea fi „limitate“. Tot ca o mișcare simbolică a fost vazută și de Mintaro Oba, un fost ofițer în biroul Coreei din Departamentul de Stat. Oba a declarat pentru CNN că decizia lui Trump va fi vazută de Pyongyang drept o confirmare a faptului că Statele Unite nu sunt serioase în privința negocierilor. Acesta a mai spus că regimul nord-coreean „va reacționa așa cum se întâmplă de obicei — cu retorică agresivă în mass-media de stat“. Și așa s-a și întâmplat: mass-media nord-coreeană a publicat marți un articol în care îi condamnă pe cei care „iși bat joc de demnitatea Republicii Democrate Populare Coreene“. În articolul din Rodong Sinmun, ziarul oficial al Comitetului Central, Donald Trump este numit un „președinte lunatic“ și i se atribuie „crime hidoase“. |CNN
• Robert Gallucci ridică un semn de întrebare asupra utilității repunerii pe listă a Coreei de Nord: dacă va fi mai greu acum să convingă regimul să stea la masa unor negocieri? Însă tot Gallucci pune o întrebare esențială: „Statele Unite chiar își doresc ca tipii aștia să se așeze la masă sau nu?“ | Choe Sang-Hun/The New York Times
• Coreea de Nord a fost inclusă pentru prima dată pe lista statelor care sponsorizează terorismul în 1988, la un an după ce agenți nord-coreeni au detonat o bombă într-un avion cu 115 pasageri sud-coreeni. Atacul a fost orchestrat de Kim Jong-il, tatăl președintelui actual, Kim Jong-un. După 20 de ani, însă, Coreea de Nord a fost înlăturată din listă. În 2008, George W. Bush a luat această decizie în contextul unor discuții cu nord-coreeni pentru încetarea programului nuclear în schimbul unui ajutor internațional. Înțelegerea a fost făcută, iar Coreea de Nord, ca o dovadă a respectării pactului, a invitat CNN să înregistreze demolarea unui turn de răcire de la principalul său reactor nuclear din Yongbyon. Acest prim pas din calea denuclearizării s-a dovedit a fi unul demonstrativ, iar Coreea de Nord nu și-a respectat înțelegerea făcută cu Bush.

Merkel ar prefera reluarea alegerilor parlamentare din Germania

• Dumincă seara, Partidul Liberal Democrat (FDP) s-a retras din negocierile pentru formarea unei coaliții de guvernământ în Germania. Liderul partidului, Christian Lindner, a declarat că „este mai bine să nu guvernezi, decât să guvernezi prost“. |Philip Oltermann / The Guardian
• Partidul Democrat Liberal (FDP) a luat parte la negocieri, timp de 4 săptămâni, alături de partidul Angelei Merkel, Uniunea Democrată Creștină (CDU), Uniunea Socială Creștină (CSU) și Partidul Verzilor, în încercarea de a forma caoliția Jamaica. Coaliția, numită după culorile celor 4 partide componente, a încercat înglobarea unor principii și viziuni foarte diferite, fără a avea măcar o bază comună de încredere. O astfel de asociere între cele 4 partide a mai fost testată doar la nivel regional, în Germania, însă a fost singura opțiune de coaliție a lui Merkel. |CNN
• Totul a început cu alegerile parlamentare din septembrie, când partidul lui Merkel (CDU) și celălalt partid de guvernământ din actuala conducere, Partidul Social-Democrat (SPD) au suferit pierderi substanțiale de locuri în Parlamentul Germaniei, Bundestag. Actuala coaliție de la guvernare a pierdut în noaptea alegerilor din septembrie un număr total de 95 de locuri. Câștigul cel mai mare și cel mai uimitor l-a avut Alternativa pentru Germania (AfD), care a câștigat 12,6% din voturi, intrând în Bundestag cu un număr de 94 de locuri, pentru prima data în istorie. După înfrângerea din alegeri, Partidul Social-Democrat a decis să se retragă în opoziție pentru a se regrupa. Rezultatele atât de fragmentate ale votului au pus-o pe Merkel în dificultatea de a forma o majoritate parlamentară cu alt partid. O alianță cu partdiul de extremă-drepta, AfD, a fost exclusă din start, astfel rămânând celelalte partide mai mici care ar fi îndeplinit o majoritate alături de formațiunea lui Merkel-CSU+CDU.|CNN
• Pricipalele neînțelegeri s-au derulat între Verzi și Partidul Democrat Liberal pe baza migrației și a energiei. Neînțelegerile au fost și mai evidente după oprirea negocierilor, atunci când Verzii l-au acuzat pe Lindner, liderul partidului care s-a retras din discuții, de o falsă implicare și dorință de a forma coaliția.
• Publicația germană Der Spiegel a publicat un comentariu în care se vorbește despre „metoda Merkel“ și ineficiența ei în cazul negocierilor actuale. Merkel nu s-a implicat activ și nu a condus negocierile, sperând parcă să se rezolve de la sine lucrurile. „Metoda Merkel“ a fost descrisă în 2006, de publicația The Economist, care a analizat comportamentul Cancelarului german atât în politica externă, cât și în cea internă. Potrivit The Economist, în loc să se lupte în mod direct cu rivalii săi politici, Merkel preferă să îi lase să se lupte între ei până obosesc, ca în final ea să vină cu soluția și câștigul.
• După ziua de duminică, posibilitățile lui Merkel sunt limitate: alegeri noi, convocate de președintele Steinmeier, sau formarea unui Guvern minoritar. O nouă alianță cu Partidul Social-Democrat pare imposibilă deoarece există temeri din partea acestuia legate de puterea de care ar avea parte Alternativa pentru Germania dacă ar fi pricipalul partid din opoziție. |CNN
• Cine a câștigat, însă, duminică? Mulți cred că este vorba de același mare câștigător al alegerilor din septembrie: Alternativa pentru Germania. Lideri ai partidului s-au arătat pregătiți de noi alegeri și au declarat că „Merkel a eșuat“. |Chloe Farand/ The Independent
• Angela Merkel a declarat, marți, că ar prefera repetarea alegerilor, în detrimentul formării unei minorități guvernamentale, însă președintele german, Frank-Walter Steinmeier, a început consultările cu partidele politice din țară pentru reluarea negocierilor.|BBC

Dictatorul din Zimbabwe a acceptat să demisioneze

• În Lynx-ul de săptămâna trecută v-am vorbit pe larg despre arestarea președintelui Zimbabwe și despre posibillele semnificații ale jocurilor de putere care se făceau la acel moment. La doar câteva zile după ce armata a preluat puterea, lucrurile par că au virat într-o altă direcția decât cea preconizată.
• Robert Mugabe (93) a demisionat de la conducerea statului Zimbabwe, după 37 de ani în care a deținut puterea. Anunțul a fost făcut prin intermediul unei scrisori adresate Parlamentului reunit într-o sesiune comună pentru demiterea lui Mugabe, în Harare. În scrisoarea sa, Mugabe a subliniat faptul că a demisionat „pentru a permite transferul fără probleme al puterii“, în mod voluntar. După anunțul public al demisiei, locuitorii capitalei Harare au ieșit pe străzi, cântând și fluturând steagul statului care a fost cuprins de speranță și încredere în viitor. Ceea ce acum câteva zile a părut a fi o lovitură de stat, se conturează acum ca o revoltă populară împotriva fostului lider Mugabe, notoriu pentru abuzurile sale condamnate în Occident. |CNN
• Reacțiile internaționale au fost pozitive: Ambasada Statelor Unite în Harare a felicitat cetățenii pentru poziția pe care au luat-o în înlăturarea lui Mugabe, ieșind în stradă. În Londra, Theresa May a declarat că va sprijini Zimbabwe să iși reclădească economia. |Kim Sengupta/ The Independent
• Cine urmează la conducere? Emmerson Mnangagwa a fost numit președintele partidului ZANU-PF, după ce Mugabe a fost demis din această funcție duminică. Fostul premier s-a întors în Zimbabwe miercuri pentru a prelua conducerea țării, raportează postul național de televiziune. Emmerson Mnangagwa va depunde jurământul pentru funcția de președinte interimar vineri.

What the hack, Uber dear?

• Sunteți pregătiți? Ok, să inspirăm adânc: Uber a plătit doi hack-eri cu 100.000 de dolari ca să păstreze tăcerea asupra unui atac cibernetic asupra companiei, care a afectat 57 de milioane de persoane. Ăăăă, ok. Deci:
• Compania Uber a ascuns un atac cibernetic în urma căruia au fost expuse datele a 57 de milioane de persoane. Au fost supuși atacului din octombrie 2016 atât clienții, cât și șoferii „parteneri“ Uber, fiind compromise nume, adrese de email, numere de telefon, precum și aproximativ 600.000 de numere de permise auto ale șoferilor. Uber a declarat că nu au fost hack-uite date despre cardurile de credit sau locația celor 57 de milioane de oameni. Uber l-a concediat săptămâna aceasta pe Joe Sullivan, ofițer-șef de securitate, și pe unul dintre adjuncții săi pentru ascunderea incidentului. În octombrie 2016, după ce a aflat despre producerea atacului, Uber a plătit hack-erii cu 100.000 de dolari pentru a șterge datele și a păstra tăcerea. Uber a mai declarat că datele hack-uite nu au fost folosite niciodată, însă nu a dezvăluit identitatea atacatorilor și nici nu a menționat cum a fost asigurat de hack-eri că datele furate au fost șterse. Travis Kalanick, co-fondator și fost CEO al Uber, a aflat despre hack în noiembrie 2016. Potrivit legislației americane, Uber era obligat să raporteze hack-ul, atât agențiilor guvernamentale, cât și persoanelor afectate, însă nu a făcut acest lucru. Noul director executiv al Uber începând cu septembrie 2017, Dara Khosrowshahi, a declarat că „nimic din toate acestea nu ar fi trebuit să se întâmple și nu voi găsi scuze pentru asta“. |Eric Newcomer/ Bloomberg
• Atacul de anul trecut nu este singurul ascuns de compania Uber asupra datelor personale la care are acces. În ianuarie 2016, un avocat din New York a amendat compania cu 20.000 de dolari pentru ascunderea unei scurgeri de informații din 2014.|Narinder Purba/ We live security

Vinovatul pentru ultimul cel mai mare genocid european, închis pe viață

• Fostul lider al armatei sârbo-bosniace, Ratko Mladic, a fost condamnat miercuri la închisoare pe viață pentru comiterea unor acte de genocid în timpul Războiului din Bosnia, între 1992 și 1995. Procesul împotriva lui Mladic a fost deschis în 2012 la Tribunalul Penal Internațional din Haga și a durat 530 de zile în care au fost audiați 500 de martori. Mladic a fost găsit vinovat de comiterea unui act genocid și a altor nouă crime împotriva umanității, printre care masacrul din iulie 1995, atunci când au fost uciși 7.000 de bărbați musulmani în Srebrenica. Ratko Mladic, poreclit „măcelarul Bosniei“ a fost arestat în 2011, după 16 ani în care s-a ascuns de repercusiunile actelor sale. |CNN
• În timpul anunțării verdictului, Mladic a avut o ieșire violentă, datorită căreia a fost scos afară din sala de judecată. El a spus judecătorului că „tot ce s-a spus în această sala de judecată este o minciună“. În trecut, el a numit Curtea de la Haga drept „Satana“. Procurorul Serge Brammertz a declarat după sentință că „judecata de astăzi este o piatră de hotar în istoria tribunalului și în justiția internațională“. |BBC
• Sentința lui Mladic, ultimul vinovat al unui genocid întâmplat pe teritoriul european după cel de-al doilea Război Mondial, a creat și multă revoltă în jurul supraviețuitorilor masacrului. Judecătorii de la Haga l-au găsit vinovat de doar una dintre cele două acuzații de genocid care i s-au adus, pe lângă celelalte nouă acuzații de crime împotriva umanității. Femeile supraviețuitoare ale violurilor soldaților conduși de Mladic, care au avut loc în regiuni în afara orașului Srebrenica, consideră că sentința nu le aduce o reparație morală necesară și că dă un semnal foarte prost victimelor din întreaga lume. „Decizia face să pară că ne-am omorât singuri, violat singuri, despicat singuri“, a spus Meliha Mrdzic, una dintre supraviețuitoare.
• Jurnalistul de investigație Ed Vulliamy, care a expus la începutul anilor ’90 zonele în care aveau loc masacrele lui Mladic, a comentat că decizia curții de la Haga de a îl găsi vinovat pe fostul conducător de doar una din cele două acuzații de genocid nu fac decât să demaște relativizarea morală internațională și consecințele ei în Bosnia, unde oameni sunt mai divizați ca niciodată. Un editorial dureros despre cum ne raportăm la crime odioase. | Ed Valliamy / The Guardian
• Un profil al lui Mladic a fost realizat de jurnaliștii de la BBC: Ratko Mladic, the ‘Butcher of Bosnia

UPDATE la dosarul în care e anchetat Dragnea

• DNA a instituit sechestru asigurator pe toate bunurile lui Liviu Dragnea și ale altor 4 suspecți, pentru a recupera prejudiciul de 27,4 de milioane de euro, în dosarul Tel Drum. În comunicatul său oficial, DNA precizează că „până în acest moment, nici autoritatea de management (Ministerul Dezvoltării Regionale și Fondurilor Europene) nu s-a constituit parte civilă cu privire la sumele ce ar fi fost obținute nelegal din fonduri europene de peste 20 milioane euro), nici Consiliul județean Teleorman nu s-a constituit parte civilă cu privire la prejudiciul ce ar fi fost produs prin infracțiunile de abuz în serviciu ( peste 31 milioane lei)“.|HotNews
• Ce înseamnă asta? Jurnalistul Alex Costache a explicat, pe pagina sa de Facebook, că DNA nu poate recupera întregul prejudiciu de 27,4 milioane de euro de la cei 5 asupra cărora a instituit sechestru bunurilor, ci ar putea recupera suma de bani dacă ar fi pus sechestru pe bunurile companiei Tel Drum. De ce nu a făcut asta? Răspunsul este fragmentul de mai sus din comunicatul DNA, simplificat de Costache: „pentru că instituţiile presupus păgubite: Ministerul Dezvoltării, cel al Fonduilor Europene şi CJ Teleorman nu s-au constituit părţi civile, adică nu au cerut înapoi banii presupus furaţi de la ele“.

# JurnalismulPremiat

• Weekend-ul acesta, Fundația Friends for Friends a premiat în cadrul Galei Superscrieri cele mai bune material jurnalistice ale anului care a trecut.
• Superscrierea anului a fost desemnată Seria de 10 investigații despre Liviu Dragnea, semnată de RISE Project.
• Premiul juriului a fost acordat reportajului „Cutremur în orașul invizibil”, realizat de Georgiana Ilie pentru DoR.
• Premiul pentru cel mai bun reportaj a fost câștigat de „Ciori versus porumbei”, scris de Andrada Fiscutean și Sorina Vasile tot pentru DoR.
• Premiul onorific pentru „Redacția Anului” a fost acordat jurnaliștilor de la Recorder.ro
• Lista completă a premianților o găsiți aici.
• Tot weekend-ul care a trecut a avut loc și Mini Congresul de New Journalism care a precedat Gala Superscrieri. Gabriel Sandu a comentat pe Brrlog evenimentul în paralel cu o relatare personală de la o conferință din SUA, la care a participat alături de 3 000 de reporteri americani, la dezbateri și ateliere de profesionalizare.
• „Am fost aproape speriat de modul riguros în care își pregăteau americanii atelierele, masterclass-urile, workshop-urile, de calitatea informației pe care o livrau. Mi-amintesc un exercițiu propus Megan Finnerty, directoarea USA Today, într-un atelier în care învăța reporterii să-și susțină, la conferințe sau talk-uri publice, munca de investigație sau articolele, practic să transforme un articol bun în scris într-unul potrivit de vorbit pentru o audiență live (!!). Ne-a pus să ne alegem un partener și să-i povestim o experiență marcantă din viața noastră. Înainte să începem ne-a zis: „dacă ați pățit ceva cu adevărat dramatic în ultimul an, aveți pe cineva apropiat care a murit, ați divorțat sau ceva, alegeți un alt eveniment”. Ideea ei era că un an era prea puțin pentru ca o traumă să fie digerată și mărturisirea ei să fie altfel decât o exorcizare emoțională.
• <<Atunci când facem o confesiune în sine nu ne interesează evenimentul în sine, ci înțelesul lui. De multe ori un an e prea puțin ca să ne detașăm suficient și să știm care e sensul unei experiențe foarte dramatice>>” ->>> Poți citi continuarea pe Brrlog.

Un grup de activiști politici a construit o replică a Memorialului Holocaustului din Berlin lângă casa politicianului de extremă-dreapta, Björn Höcke, în semn de protest față de dorința lui ca Germania să nu se mai simtă vinovată pentru atrocitățile naziste. Activiștii au închiriat o proprietate aproape de casa politicianului și au ridicat monumentul în timpul nopții.

• De la Woody Allen la Kevin Spacey la Roman Polanski. Ce se întâmplă cu toți acești bărbați artiști acuzați de violuri, agresiuni sexuale sau pedofilie în post-epoca #metoo? Vom putea separa artistul de agresor în percepția publică și, cel mai important, trebuie să o facem sau să îi dăm acelei părți ale istoriei care se ocupă cu uitarea. Un eseu care chestionează poziția noastră față de artiști pe care-i iubim, dar care se fac vinovați de fapte complet imorale. | Claire Dederer / Paris Review
• Scriitorul și filosoful Roger Scruton propune o analiză cuprinzătoare a conceptului de „fals” (fake) în cercurile înalte ale culturii contemporane. De la falsurile fabricate în interiorul ideologiilor politice pentru mase la cele din interiorul artei, Scruton explică arta de a-l face pe celălalt să creadă o minciună și repercusiunile acestui tip de mecanism în cultura pe care o consumăm. | AEON

Lynx — 24 noiembrie 2017 was originally published in Brrlog on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

În octombrie am fost în SUA cu o bursă de jurnalism. Acolo, printre altele, am participat la ONA17 (Oct. 5–7 in Washington, D.C.) — Online News Association, o conferință care adună peste trei mii de jurnaliști din America (și Europa), din presa națională și locală. Sunt zeci de talk-uri care se suprapun, masterclass-uri, un târg de oferte cu diverse tool-uri tehnologice pentru redacții și buisiness-uri, unde îți ia o oră să treci prin el și vreo trei să te și oprești la stand-urile care ți se par importante. Erau acolo de la start-up-uri care oferă produse de criptare a corespondenței la… echipa companiei Facebook.

La întâlnirea jurnaliștilor din Washington am fost, încă o dată, dat peste cap de elocvența americanilor când vine vorba de vorbit în public. Am fost aproape speriat de modul riguros în care își pregăteau atelierele, masterclass-urile, workshop-urile, de calitatea informației pe care o livrau. Mi-amintesc un exercițiu propus Megan Finnerty, directoarea USA Today, într-un atelier în care învăța reporterii să-și susțină, la conferințe sau talk-uri publice, munca de investigație sau articolele, practic să transforme un articol bun în scris într-unul potrivit de vorbit pentru o audiență live (!!). Ne-a pus să ne alegem un partener și să-i povestim o experiență marcantă din viața noastră. Înainte să începem ne-a zis: „dacă ați pățit ceva cu adevărat dramatic în ultimul an, aveți pe cineva apropiat care a murit, ați divorțat sau ceva, alegeți un alt eveniment”. Ideea ei era că un an era prea puțin pentru ca o traumă să fie digerată și mărturisirea ei să fie altfel decât o exorcizare emoțională.

„Atunci când facem o confesiune în sine nu ne interesează evenimentul în sine, ci înțelesul lui. De multe ori un an e prea puțin ca să ne detașăm suficient și să știm care e sensul unei experiențe foarte dramatice”.

În engleză a folosit cuvântul „meaning”. Un an ar putea fi prea curând să ne dăm seama ce meaning are pentru noi (dacă are vreunul) traversarea unui eveniment traumatic. Mi-au rămas în cap cuvintele astea pentru multă vreme, ca un avertizor de bun simț al tuturor acelor expuneri publice de emoții în fața cărora nu știi cum să reacționezi, pentru că pur și simplu e greu de zis dacă e și vreun înțeles, dincolo de emoțiile care te copleșesc.

Un an alt moment pe care l-am savurat a fost unul din highlight-urile ONA de anul ăsta, o dezbatere între writerii show-urile de satiră politică. Oamenii care scriu pentru John Oliver, Noah Trevor, Samatha Bee sau Francesca Florentini de la AJ+. S-a ținut într-unul din ballroom-uri și a fost bătălie pe locuri. Cum era de așteptat, s-a râs mult, pentru că-s oameni cu poantele la ei, mult mai relaxați decât jurnaliștii per se, care-și măsurau fiecare cuvânt, de păreau uneori că-s puse pe rigla milimetrică, nici mai la stânga, nici mai la dreapta. S-a discutat despre satira politică în epoca lui Trump și despre cum writerii de comedie se bucură că pot să spună pe nume situațiilor pe care ziariștii au obligația să le prezinte nu atât de echivoc. Da, președintele american minte de-ngheață apele și ne-am obișnuit atât de mult cu ridicolul excesiv al multor din reacțiile lui, că devine o muncă suspectă să-i mai preiei twitter-ul ăla desprins din altă lume.

Mi-a rămas în cap ceva ce a spus Francesc Florentini, undeva pe la finalul dezbaterii, legat the first amendment (free speech) și de faptul că legea americă permite Russia Today să emită de pe și în teritoriul ei, deși sunt dovedite dezinformările constante pe care le-au făcut. Florentini a spus că consideră prezența RT în SUA o amenințare la adresa democrației americane. În sala de câteva mii de oameni s-a ușoară liniște, iar moderatoarea discuției a trecut peste fără să comenteze sau să challenge-uiască afirmația.

O altă chestie extrem de mișto acolo e presa locală. Am întâlnit reporteri din orașe mici, din state deloc fancy, care făceau parte din redacții care investigau autoritățile locale și țineau strâns comunităție în jurul unor principii sănătoase. Ce mi s-a părut fantastic era că toți, veniți din redacții de zeci, sute sau mii de oameni (!!) se plângeau de fenomenul lichidărilor de personal, de faptul că sunt over worked, că pe lângă munca lor în sine au ajuns să suplinească și munca altora, pe care compania nu și-i mai permite. Îi ascultam, pătruși de propriul lor adevăr, și mă gândeam că în redacțiile din România care mișcă ceva, hai să zicem astea premiate weekend-ul ăsta la Gala Premiilor Superscrieri #7 sunt între 3 și 10–15 oameni (acolo unde e luxul dat dreq), care fac… Tot. Ei centrează, ei dau cu capul, ei investighează, ei fac fundraising, ei ridică premiul, tot ei sunt și statul paralel și ce mai spun mâncătorii de căcat despre ei.

O chestie care m-a obosit la cele 3 zile cu americani a fost cumva entuziasmul lor social. M-am întors convins că „noi suntem mai ok” din punctul ăsta de vedere, că nu zâmbim atât de mult când chiar nu e cazul, că nu suntem exaltați fără motiv, dar sunt deja de o lună înapoi acasă și cred, că de fapt, prin zona a est-Europei tindem să fim mai degrabă posaci, să nu arătăm mai niciodată emoțiile noastre pozitive, să ne lamentăm jenant de direct și mult și să fim awkward pe fix cealaltă parte a spectrului decât par americanii, când îi aduci la un loc.

Zilele astea a avut loc Zilele Superscrieri: mini-congres de New Journalism organizat tot de Fundația Friends for Friends, singura care încearcă să țină breasla jurnaliștilor aproape — cu burse, premii, conferințe, dezbateri. Sigur e aberant de comparat dimensiunea ONA cu mini-congresul de New Journalism de la noi (e aberantă și comparația industriilor, a celor două țări în sine, a atâtor altora), dar, cumva, cu baby steps, mi se pare foarte emoționantă că-ntrun mediu de câțiva zeci de oameni care se cunosc toți între ei se mișcă ceva în oficializarea și recunoașterea jurnalismului de calitate. Că, deși s-a zis mult la gală c-ar fi cazul ca jurnalismul să iasă din zona de activism în care a virat în lipsa unei opoziții parlamentare suficiente, faptul c-a simțit să intre acolo în primul rând nu denotă decât că există oameni cu principii sănătoase. Practic că, și la noi, ai cu cine.

Pe Gabriel îl poți urmări și aici.

Scurtă trecere în revistă a unei conferințe mari was originally published in Brrlog on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

☞ #lovitură fiscală ☞ #marșul fascist ☞ # cutremur

Lynx — last week explained

17 noiembrie 2017

PSD îngenunchează lucrătorii independenți; fasciștii au luat cu asalt străzile Varșoviei;

totul despre noile acuzații împotriva lui Dragnea; cea mai mare criză umanitară a momentului și tăcerea lui Trump din jurul ei;

armata a preluat puterea în Zimbabwe; în Libia, refugiații sunt vânduți ca sclavi pe câteva sute de dolari și un cutremur care a distrus prea multe în Iran/Irak.

Ultima săptămână explicată + super recomandări.

de Gabriel Sandu, Iulia Popa

PSD, lovitură de teatru fiscal pentru lucrătorii independenți

• Sau, mai bine zis, o tragedie tradusă în venituri mai mici pentru cei 2,5 milioane de români care câștigă venituri din activități independente sau PFA-uri. Pe neanunțate, coaliția de la guvernare a eliminat în ultima variantă a Ordonanței 97/2017 (da, infama trecere a contribuțiilor de la angajator la angajat) o facilitate fiscală care îi scăpa pe cei 400.000 de plătitori de taxe prin PFA de plata contribuțiilor sociale în cazul în care erau angajați cu carte de muncă și deja li se plăteau aceste dări. În această nouă formă, cei care fac venituri prin PFA și sunt angajați vor plăti aceleași contribuții de două ori, ceea ce îi lasă cu considerabil mai puțini bani în buzunar. | PROFIT.ro
• Printre cei afectați de această facilitate eliminată sunt muncitori din categorii foarte diferite: de la taximetriști la IT-iști, actori, regizori, bloggeri, traducători sau jurnaliști. IT-iștii, prin sindicatul lor (SITT), nemulțumiți de creșterea impozitului pe muncă și scăderea celui pe capital, s-au organizat deja și au făcut o petiție prin care cer Avocatului Poporului Victor Ciorbea să sesizeze CCR și să oprească această Ordonanță să lase efecte. Până la această oră sunt aproape 11 000 de semnatari.
• De cealaltă parte a baricadei, într-o poziție mult mai vulnerabilă sunt independenții din sectorul artistic, care sunt nesindicalizați și pe care creșterea contribuțiilor sociale de la 16 la 35% îi va lovi în plin. Una din puținele surse de finanțare care ține la suprafață sectorul artistic independent vine prin Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), unde se derulează în acest moment o sesiune de proiecte, gândite pe Codul Fiscal în vigoare în anul în curs, care va fi diferit de cel care se va aplica din ianuarie 2018. Ceea ce înseamnă că dacă Ordonanța Tudose va produce într-adevăr efecte, operatorii culturali și artiștii vor avea venituri cu 25% mai mici, ceea ce pune în pericol sustenabilitatea proiectelor.
• Iulia Popovici explică pe larg în Adevărul această întreagă paradigmă a independenților din domeniile artei, nealfabetizați din punct de vedere legislativ și nesindicalizați, de a căror tăcere pare că profită PSD-ul, în încercarea de a diminua efectele promisiunilor de campanie și ale legii salariilor unitare, prin încovoierea cu noi dări a unei pături sociale și așa sub-finanțate. | Iulia Popovici / Adevărul
• Pentru completarea imaginii de ansamblu a situației, dezbaterea din jurul acestor noi costuri pentru cei care trăiesc din activități independente mai relevă că plata unor contribuții sociale duble, atât timp cât guvernele noastre nu propun un plan de viitor coerent, nu înseamnă “pensii mai mari la bătrânețe”, ci înseamnă, după toate datele, o modalitate de moment a coaliției de la guvernare de a nu îndatora și mai mult țara pentru alte decizii fiscale deja luate. Problema este că face asta prin sărăcirea unei anumite pături sociale. Mai trebuie spus că și în vechea legislație, care oferea facilitatea independenților care erau și angajați de a nu plăti de două ori contribuții sociale, veniturile prin PFA-uri în România erau de trei ori mai mici decât cele ale lucrătorilor din Germania sau Anglia, dar impozitul pe care îl plăteau era mai mare. | CAPITAL.ro
• Și lucrătorii din domeniile independente pregătesc lansarea unei scrisori către autorități, semnată până în acest moment de câteva sute de oameni de cultură. Regizorul David Schwartz explică într-o postare pe Facebook că, printre altele, noile modificări cască și mai mult prăpastia dintre favoriții sistemului, plătiți cu sute de mii de euro, care vor plăti contribuții limitate la cuantumul celor cu venituri mici și medii.

Dacă îți place demersul nostru de a pune știrile în context, te poți abona la Newsletterul săptămânal gratuit.

Ce s-a întâmplat la marșul fascist din Varșovia

• Zeci de mii de polonezi au luat parte la demonstrații naționaliste în Varșovia, sâmbătă, pentru a celebra Ziua Independeței Poloniei. Aproximativ 60.000 de persoane au participat la marșul organizat de grupările de extremă-dreapta din Polonia, conturând un eveniment despre care experții spun că a fost una dintre cele mai mari adunări de activiști de extremă-dreapta din Europa în ultimii ani. Cea mai proeminentă organizație care a pus bazele marșului este Tabăra Radicală Națională, organizație care militează împotriva imigrației musulmanilor, a drepturilor homosexualilor și a valorilor Uniunii Europene. | Matthew Day/CNN
• Protestatarii au scandat sloganuri xenofobe precum: “Afară cu refugiații!”, “Polonia pură, Polonia albă!”, în timp ce un banner agățat deasupra unui pod afișa mesajul: “Rugați-vă pentru Holocaustul islamic!”. Printre personalitățile care au luat parte la marș s-a aflat fostul lider al Ligii Engleze de Apărare, o mișcare de protest împotriva Islamismului din Marea Britanie. Stephen Lennon a condus mișcarea islamofobă, care se descrie pe sine ca o organizație anti-rasistă, militantă pentru drepturile omului. Ideologia Ligii Engleze de Apărare constă în credința că religia Islamică afectează modul de viață creștin, englez. Dacă vreți să faceți o incursiune în organizațiile de extremă-dreapta din Marea Britanie, urmăriți un video explicativ al publicației | The Guardian.
• Cel mai influent canal de televiziune din Polonia, TVP, a relatat demonstrația cu valențe fasciste ca fiind un”marș mareț al patrioților”, la care au participat polonezi de rând, care și-au exprimat dragostea pentru Polonia. Ministrul de Interne polonez a declarat că “a fost o priveliște frumoasă” și că este mândru “că atât de mulți polonezi au decis să ia parte la o sărbătoare legată de vacanța Zilei Independenței”. | Matthew Taylor/The Guardian
• Polonia și-a redobândit suveranitatea în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, după ce a fost condusă de Rusia, Prusia și Imperiul Austro-Ungar încă din secolul al XVIII-lea. Inițial, marșul a fost conceput ca un eveniment anual de celebrare a Independenței Poloniei, dar a devenit un reper pentru activiștii de extremă-dreapta din întreaga Europă. | Rick Noack/The Washington Post
• Marșul de sâmbătă este un indicator al creșterii suportului colectiv pentru extrema-dreaptă din Polonia, dar și din Europa. Politicile anti-refugiați și anti-europene par să aibă succes în rândul populației, fiind popularizate prin propaganda media și discursurile liderilor țării. În martie 2017, Polonia a fost singura țară care a votat împotriva lui Donald Tusk la alegerile pentru președinția Consiliului European, Tusk fiind un fost Prim-ministru al țării. Sâmbătă, reprezentatul extremei-dreapta din Slovacia a spus în cadrul marșului că “este timpul ca naționaliștii europeni să se unească în lupta împotriva neo-marxiștilor și a islamiștilor” și că “Polonia este un model pentru Europa”. | Agnieszka Pikulicka-Wilczewska/Al Jazeera
• Luni, președintele Poloniei, Andrzej Duda, a criticat marșul, spunând că: “În țara noastră, nu este loc, nici acord pentru xenofobie, pentru un naționalism bolnav, pentru antisemitism”. | AGERPRES

Tot ce trebuie să știi despre anchetarea lui Dragnea

• DNA a început luni urmărirea penală împotriva lui Liviu Dragnea și a altor 8 persoane în dosarul ce vizează societatea Tel Drum și modul în care aceasta a primit contracte finanţate din fondurile publice naţionale sau europene. Liderul PSD este acuzat de constituirea unui grup infracțional organizat, de comiterea a două infracțiuni de abuz în serviciu cu obținere de foloase pentru sine sau pentru altcineva și pentru fraudarea fondurilor europene. Acuzațiile îi sunt aduse lui Dragnea pentru perioada în care a fost președinte al Consiliului Județean Teleorman, funcţie pe care a ocupat-o timp de 12 ani, în perioada 2000–2012. Conform comunicatului DNA, Dragnea ar fi înființat în 2001 un grup infracțional organizat “care acționează și în prezent”, format din funcționari ai instituțiilor din administrația publică și oameni de afaceri. Cele mai proeminente persoane acuzate alături de Liviu Dragnea pentru constituirea grupului infracțional sunt Marian Fişcuci, primul acţionar al firmei Tel Drum şi fostul consilier judeţean din Teleorman, Petre Pitiş. | HotNews
• Dosarul s-a constitiut în urma unei sesizări din partea Oficiului European Antifraudă (OLAF), transmisă pe 30 septembrie 2016. Sesizarea OLAF menționează săvârșirea mai multor infracțiuni, printre care obţinerea nelegală, pe bază de documente false, a unor finanţări din fonduri europene, pentru lucrări de reabilitare a drumurilor judeţene DJ 701 şi DJ 506, beneficiar fiind Consiliul Județean Teleorman. În primul caz dat exemplu de procurorii DNA în comunicatul de presă, cel ce vizează drumul județean 506, prejudiciul cauzat bugetului public este de 5,7 milioane de lei, iar în cel de-al doilea, cel referitor la drumul județean 701, prejudiciul calculat de procurorii DNA se ridică la 25,6 milioane de lei. | Ionel Stoica/Adevărul
• Pe lângă recomandarea judiciară adresată Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a acționa în acest caz, OLAF și-a finalizat investigațiile cu formularea unor recomandări financiare adresate Direcţiei Generale pentru Politici Regionale şi Urbane în sensul recuperării în totalitate a sumei de 21 de milioane de euro. Comunicatul DNA mai arată și efectuarea unor donații electorale pentru PSD, numai în anul 2009 ajungând la partid 2,5 milioane de lei. Procurorii spun că societăţile care făceau donaţii la partid primeau contracte publice, iar banii astfel obţinuţi erau direcţionaţi către Tel Drum. | HotNews
• Liviu Dragnea a fost pus sub acuzare în cel de-al treilea dosar penal, având deja o condamnare în dosarul “Referendumul” și un proces în dosarul “Angajărilor fictive”. Compania Tel Drum este anchetată de procurorii DNA în două dosare, în primul dintre ele fiind începută urmărirea penală pe numele companiei, iar în cel de-al doilea fiind vizate faptele liderului PSD, Liviu Dragnea, și a altor 8 persoane care au legături cu societatea. În prima anchetă, începută pe 18 august, directorul general Tel Drum, Petre Pitiş, directorul adjunct, Nedea Florea, şi un angajat al firmei, Mircea Vişan, sunt cercetaţi de DNA pentru obţinerea pe nedrept de fonduri europene, alături de ei fiind anchetat şi Ioan Florian, reprezentant al firmei WFA IMPEX SRL. Prejudiciul se ridică la peste 4 milioane lei, conform DNA. | Mediafax
• Reacțiile la anunțul DNA de luni nu au întârziat să apară, PNL și USR cerându-i demisia lui Dragnea din funcția de președinte al Camerei Deputaților. Deputatul PNL Ioan Cupșa a spus că acuzația asupra lui Dragnea “vulnerabilizează, fragilizează Parlamentului şi imaginea pe care instituţia o are”. Consilierul onorific al Premierului Mihai Tudose, avocatul Gheorghe Piperea, l-a criticat, la rândul său, pe Liviu Dragnea pentru faptul că nu demisionează și a postat pe Facebook că “avem și altceva de făcut decât să urmărim epopeea judiciară interminabilă a domnului Dragnea”. La câteva ore după postarea de pe Facebook, Gheorghe Piperea și-a dat demisia din funcția de consilier onorific al premierului. “Cine şi-a imaginat că sunt manipulabil, s-a inşelat”, a transmis Piperea prin intermediul Facebook-ului. Tot printr-o postare pe Facebook și-a exprimat și fostul premier Dacian Cioloș părerea despre noul dosar penal: “Oare cât ne va mai trebui să înțelegem că adevăratul dezastru vine din corupție, incompetență și tendința de a servi interese personale sau de grup folosind puterea politică în stat?”. Victor Ponta a postat pe Facebook marți dimineața o postare cu 13 paragrafe în care vorbește despre “Cartelul de la Teldrum” și îl asociază pe Dragnea cu Pablo Escobar. | Victor Ponta/Facebook
• De partea cealaltă, vicepreședintele Camerei Deputaților, Florin Iordache, a declarat luni că dosarul este “fără îndoială” o interpretare eronată de către procurorii DNA a legii și că trebuie făcute mai multe precizări, astfel încat să nu mai existe interpretări. | HotNews
• Luni după-amiaza au apărut și primele declarații ale lui Liviu Dragnea la Palatul Parlamentului. Liviu Dragnea a respins “categoric” toate acuzațiile, spunând că nu are legături patrimoniale cu firma Tel Drum și că o parte din acuzații au fost cercetate în trecut. Liderul PSD a mai spus că nu va demisiona de la șefia partidului din care face parte de 17 ani. De asemenea, Dragnea a spus luni seară la postul România TV că președintele Iohannis este beneficiarul politic al dosarului în care este anchetat, dosar pe care l-a numit “făcut”. | HotNews
• Marți dimineața, purtătoarea de cuvânt a lui Klaus Iohannis a declarat că: “Președintele Klaus Iohannis își dorește o justiție independentă și puternică. Beneficiarul acesteia este societatea”. | Digi24

Cutremurul care a venit

• Duminică seara, la ora 9:48, un cutremur cu magnitudinea de 7,3 pe scara Richter s-a produs aproape de granița dintre Iran și Irak. Cutremurul a fost simțit până în Turcia și Pakistan, fiind seismul cu cel mai mare număr de victime din anul 2017. În partea vestică a graniței, în Irak, au fost descoperite până miercuri 8 persoane moarte și 535 de persoane rănite. În partea iraniană a graniței, bilanțul morților a crescut la 530, iar al celor răniți a ajuns la peste 7.460 de oameni, fiind distruse peste 30.000 de locuințe. | Thomas Erdbrink/The New York Times
• Iranul este așezat lângă o linie de avarie seismică, așadar cutremurele sunt frecvente în regiune. În ultimii 15 ani, peste 26.800 de persoane au murit în urma cutremurelor, în Iran. Cel mai sângeros cutremur s-a produs în 2003, când sud-estul ţării a fost lovit de un seism de 6,6 grade pe scara Richter, peste 26.000 de oameni pierzându-și viața atunci. | Al Jazeera
• Eforturile de ajutorare ale Guvernului iranian au fost criticate de supraviețuitorii cutremurului, rămași fără locuințe sau vreo formă de adăpost în unele sate. Iranul a refuzat ajutorul din străinătate, asigurând populația că va interveni în cel mai scurt timp. | ABS News
• După cutremurul din 2012, când susținerea din partea autorităților a fost, de asemenea, deficitară, un grup de tineri iranieni a organizat operațiuni de ajutorare a victimelor, mobilizându-se prin intermediul rețelelor de socializare. 5 camioane cu bunuri au fost transportate în zona afectată de seism, fără nicio implicare din partea statului. Efortul public de ajutorare a fost un eveniment excepțional în Iran, deoarece statul este implicat în toate straturile societății. O încercare similară de ajutor a avut loc și în 2003, însă banii strânși atunci au ajuns altundeva decât la victimele cutremurului. | Thomas Erdbrink/The New York Times

Ce se întâmplă în Zimbabwe?

• Marți după-amiaza, în Zimbabwe au început să apară tancuri în apropierea orașului Harare, capitala țării sud-africane. Acesta a fost primul indiciu al operațiunii militare ce avea să declanșeze criza politică și situația foarte incertă din Zimbabwe. Soldații au preluat controlul asupra punctelor-cheie ale capitalei, înlocuind poliția din locuri precum Aeroportul Internațional Robert Mugabe, Palatul prezidențial și Parlamentul. | BBC
• Apoi, miercuri dimineața, un purtător de cuvânt al armatei a făcut declarații pe postul național de televiziune al țării, negând cu fermitate că operațiunea militară în desfășurare pe străzile capitalei ar fi o lovitură de stat. Generalul Moyo a spus că misiunea armatei vizează “criminalii” apropiați președintelui, care provoacă “suferințe sociale și economice”, precizând că Robert Mugabe este în siguranță, alături de familia sa. Moyo nu a specificat nimic despre locația președintelui Mugabe. În ciuda celor declarate de Moyo, situația din Zimbabwe are caracteristicile unei lovituri de stat: armata a preluat controlul asupra televiziunii de stat, asupra punctelor de interes și a străzilor din capitala Harare, iar președintele Mugabe nu a fost văzut în public, locația lui fiind necunoscută. | CNN
• Joi, au apărut informații noi despre starea și locația președintelui Mugabe. Președintele Africii de Sud, Jacob Zuma, a declarat că a vorbit la telefon cu Mugabe, iar acesta este arestat la domiciliu, însă se simte “bine”. | CNN
• Criza din Zimbabwe a fost declanșată, însă, cu două săptămâni în urma intervenției armatei, atunci când Robert Mugabe l-a concediat pe Primul-ministru Emmerson Mnangagwa, mișcare ce a uimit întreaga țară. Concedierea a fost șocantă, pe de o parte pentru că Mnangagwa a fost mâna dreaptă a președintelui încă de la câștigarea independenței statului din 1980, iar pe de alta, pentru că înlăturarea lui a venit la un an distanță de viitoarele alegeri prezidențiale din Zimbabwe. Emmerson Mnangagwa era catalogat ca un favorit pentru câștigarea alegerilor, având de partea sa armata statului. Însă, în cursa pentru președinție figurează și soția lui Mugabe, Grace Mugabe, în vârstă de 52 de ani. În condițiile date, concedierea primului-ministru Mnangagwa pare a fi de fapt, o eliberare a drumului către conducerea țării pentru Grace. David Coltart, un fost ministru al Zimbabwe, a catalogat mișcarea lui Mugabe ca fiind una “prostească”. | Euan McKirdy/ CNN
• Astfel, avem două personaje în lupta pentru putere, de partea unuia fiind președintele actual al statului, iar de partea celuilalt fiind armata. Primul este Emmerson Mnangagwa, a cărui locație a rămas necunoscută după ce a fost concediat din funcția de prim-ministru, în urmă cu două săptămâni. Faptul că se ascunde a ridicat suspiciunea că ar complota cu armata pentru înlăturarea lui Mugabe. Mnangagwa este, alături de Mugabe, un politician longeviv, servindu-i actualului președinte mai întâi cu funcția de consilier, în perioada luptei pentru independeță, iar apoi ca șef al serviciilor secrete și ca ministru. Mnangagwa mai este numit și “Crocodilul” pentru longevitatea sa politică. | BBC
• De cealaltă parte a luptei pentru putere stă prima doamnă a Zimbabwe, Grace Mugabe. Văzută ca un intrus în rândurile liderilor statului, pentru că nu a făcut parte din politicienii care au luptat pentru independență în 1980, Grace Mugabe este lidera Partidului Femeilor din Zimbabwe. Ea a fost acuzată de extravaganță, cheltuielile vestimentare aducându-i porecla de “Gucci Grace”. | Simon Allison/The Guardian
• Prima doamnă, Grace Mugabe, a fost aspru criticată de asociațiile de drepturile omului pentru viața luxuriantă pe care o duce și călătoriile de shopping în care cheltuie sume exorbitante pe haine și obiecte de lux, în timp ce situația din propria țară este dezastruoasă. În trecut ea a fost acuzată că a atacat un reporter britanic în China, dar a scăpat datorită imunității diplomatice. Tot așa a scăpat și de acuzațiile similare aduse de o tânără de 20 de ani din Africa de Sud, pe care ar fi lovit-o de mai multe ori în cap într-un hotel. | New York Times
• Înapoi la feuda pentru putere: între Mnangagwa și Grace Mugabe stă Robert Mugabe, lider al Zimbabwe de 37 de ani, deci unicul lider al statului format în 1980. El a fost acuzat de fraudarea alegerilor și eliminarea opoziției politice de-a lungul timpului și a susținut că “numai Dumnezeu” l-ar putea scoate din funcție. Mugabe are o istorie lungă în eliminarea opoziției politice, aproximativ 20.000 de persoane presupunându-se că au fost ucise de Brigada a 5-a a țării, sub comanda sa, pentru că erau susținători ai opoziției. | The Guardian

Refugiați vânduți ca sclavi; cea mai mare criză umanitară contemporană

• Drepturile omului par să fie “the elephant in the room” pentru Trump în turul său prin Asia. Donald Trump a pus pe masă probleme de comerț, securitate internațională sau relații diplomatice cu țările vizitate, însă drepturile omului au rămas pe dinafară. În Vietnam, unde Human Rights Watch raportează că “drepturile de bază, inclusiv libertatea de exprimare, opinia, presa, asocierea și religia, sunt restricționate “Trump a omis să menționeze drepturile universale ale omului. În schimb, el și-a structurat discuțiile în jurul comerțului, complimentându-l pe liderul vietnamez pentru o “muncă remarcabilă”. | Dominic Tierney/ The Atlantic
• Ajuns în Filipine, Donald Trump, cel care a interzis musulmanilor să intre în Statele Unite în ianuarie 2017, pare să ignore drepturile omului în politica externă. Președintele Rodrigo Duterte a fost acuzat de ucideri extrajudiciare în campania împotriva traficului de droguri inițiată în 2016, însă Trump nu a făcut nici de data asta vreo referire la drepturile omului. Președintele american a lăudat, în schimb, relația “grozavă” pe care o are cu liderul filipinez. | Julie Hirschfeld Davis/The New York Times

• Însă drepturile omului sunt și în 2017 grav încălcate în multe regiuni ale lumii. În Myanmar, comunitatea de musulmani Rohingya, considerată și cea mai persecutată minoritate din lume, este subiectul uneia dintre cele mai grave crize a drepturilor omului din prezent. Rohingya este un grup etnic, majoritar musulman, care trăiește de secole în regiunea budistă a Myanmarului. De-a lungul timpului, începând cu obținerea independenței din 1948 și continuând cu noua legislație a cetățeniei din 1982, Rohingya nu au fost recunoscuți de Myanmar ca unul dintre cele 135 de grupuri etnice ale statului. Ceea ce înseamnă că populația de aproximativ un milion de Rohingya care trăiesc în Myanmar nu aparține niciunui stat al lumii.
• Criza din Myanmar a început în 2016, când un oficial al Națiunilor Unite a acuzat conducerea țării de o “purificare etnică” în rândul populației Rohingya. Într-un raport publicat miercuri, The United States Holocaust Museum admite că există dovezi clare ale genocidului asupra musulmanilor Rohingya. Tot miercuri, Secretarul de stat american, Rex Tillerson, aflat în Myanmar, a cerut o investigație independentă asupra crizei umanitare din regiune. Din august 2017 până în prezent, aproximativ 650.000 de refugiați Rohingya au fugit în Bangladesh. Shafiur Rahman, un producător de documentare, a investigat masacrul de la Tula Toli, satul în care musulmanii Rohingya au fost ori arși, ori violați, ori uciși de forțele armate. Rahman și-a început documentarea de la o filmare ce surprinde supraviețuitorii masacrului trecând granița cu Bangladeshul, pe 2 septembrie 2017. Mărturiile celor ce au scăpat din masacrul din Tula Toli au fost publicate de CNN.
• Tot de la o filmare a pornit și investigația condusă de CNN în Libia, unde există dovezi că refugiații sunt vânduți ca sclavi pentru câteva sute de dolari. Jurnaliștii de la CNN au mers în Tripoli, Libia, să verifice autenticitatea materialului video primit și au luat parte la o licitație de vieți omenești. Dovezile găsite de CNN au fost predate autorităților libaneze, care au promis să lanseze o investigație. Citiți investigația aici: People for sale/CNN
• “Nowhere” este un scurt film documentar despre genocidul din Darfur, Sudan. Filmarea de 10 minute spune povestea lui Nouri, un refugiat sudanez care trăiește acum în Norvegia. Genocidul din Sudan este cunoscut drept primul genocid al secolului 21, în urma căruia au murit aproximativ 300.000 de persoane. Potrivit Human Rights Watch, conflictul din Darfur încă există. Puteți urmări documentarul aici: Nowhere

Gafă: contul oficial de Twitter al Pentagonului a redistribuit un tweet în care se cere demisia lui Donald Trump.

• Weekend-ul acesta, Fundația Friends for Friends organizează Mini-congress de New Journalism la Zilele Superscrieri. Sâmbătă și duminică, breasla reporterilor se întâlnește la dezbateri și ateliere de lucru, iar luni seară se decernează premiile pentru cele mai bune texte ale anului, unde și Brrlog a primit o nominalizare. Și publicul poate participa la unele evenimente din cadrul congresului, așa că vă recomandăm să verificați programul aici.
• În ceea ce privește Gala Premiilor Superscrieri, suntem mândri că investigația Brrlog — “Cum finanțează statul român proiecte medicale la granița cu pseudoștiința” — semnată de Adina Danes și Alexandru Evanghelidis, este nominalizată la premiile Superscrieri de anul acesta, alături de alte materiale jurnalistice excelente, produse, în majoritate covârșitoare, de publicații media independente. Lista completă a nominalizărilor, unde vă puteți vota și favoriții, o găsiți aici: https://goo.gl/9vuofY
• În august, Adina și Alexandru scriau despre riscurile pentru pacienți ale unui centru de recuperare oncologică, finanțat masiv cu bani publici și condus de Pavel Chirilă, un medic promotor al “medicinei creștine” și al altor terapii nedovedite științific, analizate pe larg în articol.
• “În România nu sunt destule aparate pentru radioterapie, iar listele de așteptare pentru ședințele acoperite de Casa Națională de Asigurări sunt lungi. La problemele care țin de accesul limitat la servicii de bază se adaugă riscul ca bolnavii să dea, în viața de zi cu zi sau pe net, peste oameni care îi sfătuiesc să încerce tratamente magice, ușor de accesat și fără efecte secundare. În condițiile astea, statul oferă bani pentru proiectul unui medic ale cărui practici și idei ies din sfera științei. Am mers pe urmele banilor investiți în proiect și am aflat că alinarea suferinței trece prin influența baronilor locali, ordine de miniștri, prin pereții mânăstirilor ctitorite de doctori creștini și are bătaie lungă, până în sufletele bolnavilor, care ar crede cu orice preț că metodele fără validare clinică au efecte.”
• Citiți investigația completă aici.

Un podcast cât o călătorie lungă

• Proiectul Satul Mădălinei produs de echipa DoR marchează apariția primelor podcast-uri jurnalistice cu adevărat de calitate de la noi. Jurnalista Ana Maria Ciobanu a petrecut ultimii doi ani alături de o fată săracă și neșcolită, cu doi copii pe care de multe ori i-a folosit pentru a cerși, ca să înțeleagă de ce condițiile sociale precare sunt atât de greu de învins. Podcast-ul, un reportaj jurnalistic în șase episoade, urmărește drumul Mădălinei, dar și traseul personal al unor “doamne de bine” care se hotărăsc într-o bună zi să doneze bani și chiar să construiască o cameră pentru Mădălina și copiii ei. Povestea se complică atât de mult, iar ițele legăturilor dintre personaje devin atât de intense, că ceea ce a ieșit este o radiografie dureroasă a fenomenului sărăciei din România, una dintre cele mai inegale țări la nivel economic din UE, și, poate cel mai important, o incursiune în mijlocul empatiei și a limitelor ei, atunci când oamenii care vor să ajute își simt trădate așteptările.
• Recomandăm pe drum, spre sau de la job. Sau dimineața la cafea. | Satul Mădălinei / DoR

Și puțin da Vinci, de încheiere

Tabloul “Salvator Mundi”, de Leonardo da Vinci a fost vândut pentru suma de 450 de milioane de dolari, devenind cea mai scumpă operă de artă vândută la o licitație. Tabloul ce îl infățișează pe Iisus datează aproximativ din anul 1500 și este unul dintre cele 20 de tablouri pe care semnătura pictorului a fost autentificată. Văndut în trecut pentru suma de 59 de dolari, tabloul “Salvator Mundi” a atins prețul record într-o licitație la New York, unde casa de licitații Christie’s estima un preț de 100 de milioane de dolari pentru operă. | Oscar Holland/CNN

Lynx — 17 noiembrie 2017 was originally published in Brrlog on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

☞ #Trump ☞ #paradisepapers ☞ #revolutia fiscala

10 noiembrie 2017

Trump se întreabă de ce samuraii japonezi nu au doborât din zbor rachetele nord-coreene; iar Arabia Saudită urmează exemplul Chinei și Rusiei și își consolidează dictatura.

după Atacul din Texas urmează o nouă dezbatere despre arme, rasă și terorism. Panama Papers continuă cu Paradise Papers, protestele vechi continuă cu protestele noi; în ambele cazuri, temele principale rămân măsurile coaliției de la guvernare.

am făcut o incursiune în inima hărțuirii sexuale, peste ocean și în România și am discutat cu o activistă pentru drepturile femeilor ca să înțelegem mai bine care sunt consecințele și urmările legale ale mișcării #metoo.

revoluția începe prin cultură; la Cluj, Miki Braniște, directoarea festivalului Temps d’image, trage un semnal de alarmă: din princina problemelor de finanțare, cea de-a zecea ediție va fi și ultima. La București, Mihai Călin, actor al Teatrului Național vorbește împotriva cutumelor din sistemul în care lucrează.

de Gabriel Sandu, Iulia Popa

Trump merge în Asia

• Donald Trump a început o călătorie de 13 zile prin Asia, în care va vizita oficial 5 țări: Japonia, Coreea de Sud, China, Vietnam și Filipine. Discuțiile cu oficialii asiatici se axează pe amenințarea nucleară a Coreei de Nord și comerțul internațional.
• Primul stop din călătoria președintelui american a fost în Japonia, la baza militară Yokota din Tokyo, duminică dimineața. În discursul său, Trump nu a menționat în mod direct Phenianul, insistând asupra unor teme familiare despre succesul politicilor sale economice și lansarea unei noi relații comerciale cu Japonia.
• Trump a criticat Japonia pentru practici comerciale neloiale și a spus că nu înțelege de ce o nație de „samurai“ nu a doborât din zbor rachetele pe care Coreea de Nord le-a lansat, înainte ca acestea să aterizeze în Oceanul Pacific. În ambele cazuri, acuzațiile președintelui american sunt nefondate. Altitudinea și viteza rachetelor ar fi făcut foarte dificilă distrugerea acestora în timpul zborului, în timp ce eșecul ar fi fost jenant pentru Japonia și ar fi încurajat Coreea de Nord. Oficialii Ministerului Apărării au confirmat acest lucru și au spus că au fost și probleme legale de clarificat.
• În ceea ce privește raporturile comerciale neloiale pe care Trump le-a evocat, analiștii apreciază că o teorie de bază a schimburilor comerciale califică Japonia ca un actor corect în schimbul cu America. Insinuarea lui Trump cu privire la faptul că automobilele japoneze se vând mai bine pe piața americană decât mașinile americane în Japonia a fost dezmințită de analiști, care au comentat că este vorba în special de preferințele consumatorilor, nu practici comerciale neloiale.|Zeeshan Aleem / VOX
• Donald Trump a făcut referire la japonezi ca la o nație de „samurai“, referire care este, în esență, un stereotip rasist. În presă s-a discutat ipoteza ca președintele american să fi făcut acest comentariu cu intenția unui compliment pentru patrimoniul cultural al Japoniei, însă exemple similare, precum o referire la Elveția ca la „o țară a ceasornicilor“, arată că formularea este cel puțin interpretabilă.| David Moye/ Huffpost
• Președintele a folosit discursul său de duminică pentru a solicita construirea unei regiuni libere și deschise a Indo-Pacificului, o nouă abordare a Asiei care este probabil să fie văzută de China ca o provocare. „A free and open Indo-Pacific“ este o idee ce prevede ca Statele Unite ale Americii să consolideze legăturile cu alte trei democrații din regiune — Japonia, Australia și India ca un echilibru împotriva ascensiunii Chinei.
  |Julie Hirschfeld Davis / The New York Times

Hello Revoluția Fiscală, my old friend

• În ciuda opoziției generale, atât din partea sindicatelor și a patronatelor, cât și a peste 20.000 de oameni care au protestat duminică seara în mai multe orașe din țară, Guvernul a aprobat modifi­ca­rea prin ordonanţă de ur­gen­ţă a Codului fiscal. „Revoluția fiscală“, așa cum a fost numit de opinia publică pachetul de modificări adus Codului Fiscal, este cea mai radicală măsură luată de la introducerea cotei uni­ce de impozitare de 16%, în 2005. Guvernul a încercat să minimalizeze amploarea schimbărilor și a mutat discursul pe avantajele implementării directivei europene privind evitarea reducerii artificiale a bazei de impozitare.|Ziarul Financiar
• Schimbările fundamentale introduse de Ordonanță sunt:

- Impozitul pe venituri scade de la 16% la 10%. Prin această măsură, sunt reduse impozitele pentru veniturile din chirii, arendă, activități agricole, premii, precum și veniturile din activități independente. Scade impozitul și pentru pensiile mai mari de 2.000 de lei, scădere aplicată pentru 250.000 de pensionari. În urma implementării noului impozit, Guvernul a calculat o creștere cu 7,1% a veniturilor la care se aplică acesta.

- Contribuțiile sociale se mută de la angajator la angajat. În momentul de față, salariul este impozitat cu 16%, contribuțiile angajatorului reprezintă 22,75% din totalul salariului brut, iar ale salariatului — 16,5%. De la 1 ianuarie 2018, contribuţiile angajatorului vor scădea la 2,25%, iar CAS plătite de salariat vor urca la 35%, cu un impozit pe salariu de 10%. Rezultă o reducere a cotei totale de contribuţii sociale de la 39,25% la 37,25%.

- Cota de contribuție la Pilonul II de pensii se reduce de la 5,1% la 3,7%.

- Implementarea unei taxe de solidaritate, adică o contribuţie asigurătoare pentru muncă de 2,25% din fondul de salarii, aplicată companiilor.

- Plafonul pentru microîntreprinderi se ridică la un milion de euro.

• Jurnalistul Liviu Avram a făcut un comentariu legat de omiterea unor consecințe grave pe care modificarea Codului Fiscal le poate avea. Reducerea contribuțiilor la Pilonul II de pensii și creșterea la un milion de euro a cifrei de afaceri pentru care se plătește impozit de 1% pot duce, de fapt, la micșorarea pensiilor private și favorizarea fiscală a firmelor de încasat șpagă, precizează Avram în Adevărul.
• Joi, 10 noiembrie, BNR a anunțat un curs mediu pentru euro de 4.62 lei. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a explicat deprecierea leului prin faptul că „avem importuri mai mari decat exporturile, iar viteza de crestere a importurilor o depaseste pe cea a exporturilor“.|HotNews
• Pe scurt, mișcarile din Codul Fiscal înseamnă mult zgomot pentru nimic, cât și vulnerabilizarea angajatului. Salariile în mână mai mult ca sigur nu vor crește, însă statul nu poate să garanteze că angajatorii nu vor specula situația pentru a scădea, de fapt, salariile nete.
• Dacă simți nevoia unui mic haz de necaz cu gust, Laurențiu Dincă a făcut un scurt timeline al comunicării modificărilor fiscale.

House of Cards; varianta saudită

• 11 dintre cei mai bogați și mai influenți oameni de afaceri și politicieni din Arabia Saudită au fost arestați în acest weekend, în urma unei anchete anticorupție anunțată sâmbătă pe postul național de televiziune arab, Al Arabiya. Printre personalitățile arestate figurează Walid al-Ibrahim, proprietarul influentei rețele arabe MBC, magnatul construcțiilor Bakr Bin Laden și miliardarul Saleh Kamal. Această campanie anticorupție intervine după alte măsuri ale prințul Mohammed bin Salman, precum decretul care autorizează femeile să conducă mașini, începand cu iunie 2018, și restrângerea puterilor poliției religioase.
• Analiștii consideră că scopul acestei epurări a fost degajarea drumului tânărului prinț moștenitor, Mohammed bin Salman, eliminând orice opoziție față de proiectul său de reformă. Mohammed bin Salman este deja o figură extrem de importantă în Guvern, controlând Ministerul de Apărare și Ministerul de Securitate Internă al Arabiei Saudite. Bin Salman este văzut ca următorul în linie pentru tron, când tatăl său, regele Salman, va muri. | Hamza Hendawi/ ABC News
• Mișcarea vine la câteva luni după ce se crede că prințul Mohammed bin Salman a orchestrat înlăturarea prințului Mohammed bin Nayefde de la Ministerul de Interne. Mohammed bin Nayef a servit ca prinț al coroanei până în luna iunie, când prințul Mohammed bin Salman a venit la putere. La doar 32 de ani, fiul preferat al regelui Salman a dobândit puteri statale nemaivăzute în cultura saudită, care valorifică experiența dată de vârstă. Analiștii apreciază că tânărul prinț s-a arătat impacientat să obțină puterea încă din 2015, când tatăl său, regele Salman, a preluat puterea la 79 de ani, înlocuindu-l astfel pe regele Abdullah. | Ben Hubbard/ New York Times
• Nu este clar, însă, dacă puterea din ce în ce mai mare a lui Mohammed bin Salman este un lucru bun pentru Arabia Saudită ori pentru lume, pentru că implicațiile agendei prințului sunt bune pentru femei și pentru economie- dar periculoase pentru regiune. | Zack Beauchamp/ Vox
• Efectele secundare ale acestei instabilități politice din regiune a cauzat o creștere a prețului petrolului cu peste 64 de dolari pe baril, ajungând la cel mai înalt nivel din ultimii doi ani.

Distopia China meets Black Mirror

• În luna octombrie, Xi Jinping a deschis Congresul Partidului Comunist, de data aceasta ca liderul cel mai puternic al națiunii. Filosofia liderului chinez, numită „Gândirea lui Xi Jinping asupra socialismului cu caracteristici chineze pentru o nouă eră“, a fost scrisă în Constituție, Xi dobândind astfel același statut ca și tatăl fondator al națiunii, Mao Zedong.
• Xi Jinping a fost ales președinte al Partidului Comunist în 2012, inițial nefiind acceptat în partid din cauza tatălui său. | CNN
• În ciuda poziției triumfătoare, Xi rămâne motivat de teama că guvernarea comunistă ar putea să se prăbușească în China, așa cum a făcut-o în Uniunea Sovietică, cu excepția cazului în care partidul menține un control ferm asupra unei societăți din ce în ce mai bogate și mai diversificate, care are acum peste o treime din miliardarii lumii. Pentru a face acest lucru, el și-a înăsprit controlul asupra posibilelor centre de putere concurente, inclusiv internetul, armata și alte puteri ale statului. „Guvernul, militarii, societatea și școlile, nordul, sudul, estul și vestul — partidul este liderul tuturor“ a declarat liderul chinez. | Chris Buckley / The New York Times
• Un alt plan al Chinei care dă fiori chiar și iubitorilor de distopii science-fiction din viitor este implementarea graduală până în 2020 a unui plan guvernamental care decide cine sunt cetățenii care „merită“ credite, servicii medicale mai de calitate sau chiar dreptul de a călători. Guvernul chinez își propune să ofere note cetățenilor săi în funcție de aderența la sistem, postările pe Facebook și chiar „atitudinea“ față de sistem a prietenilor virtuali. O parte a acestui plan este deja pus în aplicare în anumite regiuni, iar măsuri precum afișarea portretelor cetățenilor „obraznici“ în intersecțiile mari din China nu este deloc un lucru neobișnuit. Puteți citi pe larg într-un articol excelent scris de Rachel Botsman pentru Wired.

Putin 4ever

• Într-un articol recent, publicația The Economist analizează statutul lui Vladimir Putin în contextul actual, după 17 ani de la primul mandat ca președinte al Federației Ruse și a 100 de ani de la Revoluția Rusă. Vladimir Putin este aproape de a atinge apogeul puterii, apropiindu-se de ultimul mandat legal ca președinte al Rusiei, caștigat foarte probabil la alegerile din 2018. Putin este văzut adesea, de lumea occidentală, ca fiind cel mai puternic și influent lider al Rusiei, după Stalin. | Phil Black / CNN
• De când a trecut împotriva oligarhilor, în 2001, a preluat controlul asupra mass-mediei și a giganților de petrol și gaze, tot accesul la putere și bani făcându-se prin intermediul lui. Încrederea rușilor în Putin este de 80%, în contrast, de exemplu, cu cea a americanilor în Trump care abia atinge jumătate din acest scor. Asemănările dintre Putin și un țar veritabil sunt evidente: de la dilema modernizării Rusiei sau menținerea opoziției față de Occident, la consolidarea puterii prin conflicte militare și abuzuri ale drepturilor omului, restrângerea libertății presei sau chiar uciderea jurnaliștilor.
• O investigație jurnalitică excelentă realizată de reporterii Buzzfeed pe durata a doi ani, arată modurile inventive în care și-a lichidat Putin de-a lungul timpului oponenții din țară. Reportajele arată cum au fost orchestrate aceste crime chiar în Statele Unite ale Americii sau în Marea Britanie, cât și incompetența acestor țări de a gestiona interferența rusească. Puteți să citiți prima parte a investigației aici.
• În ceea ce privește consolidarea controlului în țară, Kremlinul a mizat pe promovarea tradiției și religiei ortodoxe și suprimarea opoziției politice liberale, inclusiv a Ong-urilor feministe sau care apărau drepturile minorităților sexuale.
• Având în vedere că Putin beneficiază de o putere excepțională în Rusia, este interesant de urmărit ce se va întâmpla în momentul invitabilei lui succesiuni. Într-o țară care nu a experimentat mecanismele unei democrații reale, este greu de crezut că un nou venit va avea o legitimitate reală dată de vot, iar instabilitatea dată de schimbarea de regim ar putea fi destabilizatoare pentru toată lumea. | The Economist

Atacul din Texas; mulți morți nevinovați
și o nouă dezbatere

• 26 de persoane au murit duminică, în urma unui atac armat în Texas. Un bărbat a deschis focul în biserica Baptistă din micul oraș Sutherland Springs, ucigând astfel 4% din populația locului. Printre victimele masacrului se numără 8 membri ai aceleiași familii, din trei generații diferite. | German Lopez and Karen Turner / Vox
• Atacatorul în vârstă de 26 de ani, Devin Patrick Kelley, a fost membru al Forțelor Aeriene americane, fiind demis din funcția de caporal pentru violențe conjugale.
• Forțele Aeriene au recunoscut, luni, că nu au reușit să introducă problemele de violență domestică ale bărbatului într-o bază de date federală, care l-ar fi putut împedica să cumpere arma atacului. | The New York Times
• Atacul armat din Texas vine la doar o lună după cel din Las Vegas, care a fost cel mai sângeros din istoria modernă a Americii. Parlamentarii democrați, inclusiv senatorul din Connecticut, Chris Murphy, au făcut declarații prin care solicită Congresului să ia măsuri cu legile privind controlul armelor. Donald Trump a acuzat problemele de sănătate mintală ale atacatorului și a spus că nu consideră masacrul o problemă a controlului armelor.
• Atacul din Texas a deschis o nouă dezbatere despre războiul rasial din Statele Unite. În vreme ce atacul din New York, unde un uzbekistanez de 29 de ani a omorât 8 pietoni, a fost catalogat direct drept terorist, nu același cuvânt a fost folosit în cazul ultimelor atentate făcute de albi. Dezbaterea este delicată și scoate la iveală tensiuni vechi rasiale, dar și neclarități despre ceea ce înțelegem din punct de vedere legal prin termenul de „terorism“. | Doug Criss / CNN
• O analiaza a modului în care au fost catalogate de media mainstream atacurile ultimelor luni, arată că până și publicații considerate progresiste s-au dovedit biased atunci când a venit vorba de terminologia pe care au folosit-o. În concluzie, atunci când se vorbește de atacatori de culoare, nu pare să mai intereseze pe nimeni dacă indivizii respectivi au „probleme psihice“ sau nu. | Michael Harriot / TheRoot

Paradise Papers; povestea continuă

• Investigația Panama Papers continuă cu o nouă scurgere de informații făcute publice de International Consortium of Investigative Journalists (ICIJ) și obținute de ziarul german Suddeutsche Zeitung.
• Documentele se concentrează pe firma de avocatură Bermuda Appleby, cu o istorie de 119 ani, care administrează companiile blue chip și oamenii foarte bogați. Appleby ajută clienții să își reducă povara fiscală și înființează trusturi offshore uriașe care, în unele cazuri, dețin miliarde de dolari. | Michael Forsythe / The New York Times
• Peste 13 milioane de documente demască legături dintre Rusia și miliardari din anturajul președintelui american Donald Trump, afacerile secrete ale apropiaților primului ministru Canadian, Justin Trudeau, interesele offshore ale reginei Angliei, dar și ale altor peste 120 politicieni din întreaga lume. Cel puțin 12 consilieri, membri de cabinet și finanțatori importanți ai lui Donald Trump apar în documentele secrete.
• Ministrul american al Comerțului, Wilbur Ross, a păstrat parți sociale într-o societate de transport maritim care are legaturi strânse de afaceri cu un oligarh rus vizat de sancțiuni americane și un ginere al lui Vladimir Putin. Șeful Departamentului Comerțului și-a redus participarea personală în această societate, Navigator Holdings, atunci când a devenit ministru, în februarie, dar controlează în continuare, prin intermediul unor societăti offshore, 31%.
• Regina Elisabeta a II-a a investit milioane de dolari în companii ce oferă servicii medicale și credite pentru nevoi personale, arată documentele Appleby. Fișierele companiei mai arată că, din 2007, fondul de investiții al reginei a vărsat bani într-o companie din insulele Cayman care i-a investit, la rândul ei, într-o afacere ce vindea britanicilor produse în rate cu o dobândă de până la 99,9 la sută.
• În spatele investițiilor milionarului Yuri Milner în Facebook și Twitter au fost sute de milioane de dolari de la Kremlin. Investiția în Twitter a fost susținută de VTB, o bancă rusă de stat folosită de multe ori pentru tranzacții strategice, iar un mare investitor în afacerea cu Facebook a lui Milner a primit finanțare de la Gazprom Investholding, o altă instituție financiară controlată de guvern, potrivit documentelor.
• Întreaga investigație aici: Pușculițele magnaților din paradisurile fiscale.

Incursiune în inima hărțuirii sexuale,
peste ocean și în România

• Campania #metoo a pornit de la scandalul în care regizorul american Harvey Weinstein a fost acuzat de peste 60 de femei de hărțuire, agresiune sexuală și chiar viol. Actrița Alyssa Milano a avut inițiativa ca orice femeie care a trăit experiențe de harțuire sau agresiune sexuală să iși spună povestea printr-o postare însoțită de hastag-ul #metoo.
• Milano a declarat ulterior că hashtag-ul #metoo nu a fost ideea ei, ci a fost folosit pentru prima dată într-o campanie din 2006 pe rețeaua MySpace de către activista Tarana Burke, care și-a dorit să creeze empatie pentru femeile abuzate sexual, în special pentru cele de culoare din comunități defavorizate.
• În Romania, campania #metoo a declanșat acuzații la adresa lui Călin Ionescu, Group Creative Director al grupului de publicitate Centrade — Cheil, cunoscut sub numele de scenă RIMARU de la trupa de hip-hop RACLA.
• Viralizându-se în toată lumea, campania a avut și primele efecte. La o lună după apariția #metoo, noi acuzații despre bărbați influenți care abuzează de puterea lor continuă să ocupe atenția publică. Ministrul britanic al Apărării, directorul știrilor de la NPR, directorul Studiourilor Amazon, sunt doar câțiva dintre bărbații acuzați în urma campaniei #metoo.
• Și actorul Kevin Spacey a șocat opinia publică atunci când a ieșit la iveală că a profitat de poziția lui de putere ca să hărțuiască diverși băieți, unii dintre ei minori. Actorul a încercat o mișcare de PR prin care a vrut să deturneze atenția de la acuzațiile care i se aduc și a anunțat că este gay, însă gestul a fost condamnat unanim în presa americană. Între timp, Spacey a fost concediat de agenția care îl reprezenta, iar Netflix a anunțat că va continua filmările ultimului sezon House of Cards fără acesta.

Viața după #metoo

• O consecință a campaniei #metoo este, așadar, evidentă: conștientizarea asupra hărțuirii pe care a adus-o prin mediul virtual. Există, însă, și consecințe de ordin legal în urma campaniei?
• În America, actuali și foști parlamentari au organizat o campanie de strângere de semnături pentru o scrisoare prin care cer liderilor Congresului să reformeze politicile de harțuire si agresiune sexuală inadecvate.
• Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în România în urma campaniei și dacă există repercursiuni legale, am vorbit cu Andreea Braga, de la centrul Filia. Am aflat de la ea că nu există o modificare legislativă în strânsă legătură cu apariția campaniei #metoo, dar s-au fundamentat acțiuni deja existente. Odată cu campania, a apărut o întreagă dezbatere legată de ce este și ce nu este hărțuirea sexuală, deci, așa cum mi-a spus și Andreea Braga, avem o problemă, în primul rând, cu definirea hărțuirii sexuale din punct de vedere legislativ. O inițiativă pentru introducerea unei definiții clare a hărțuirii sexuale exista înainte de mișcarea #metoo, din partea deputatei Oana Bîzgan-Gayral.
• „E clar că nu a fost o problemă suficient de importantă pentru legiuitor, astfel încât să creeze un context, un cadru legislativ funcțional, care să ofere siguranță femeilor sau care să sancționeze în orice formă aceste forme de violență“, a mai precizat Braga pentru Brrlog.

Mihai Călin; despre atmosfera
dictatorială din TNB

• Mihai Călin a dat interviu pentru Scena9 în care a vorbit despre probleme vechi existente în Teatrul Național București și care îl vizează pe actualul director al instituției, Ion Caramitru. De la avertismente date actorilor care chestionează poziția de putere, la umilințe ale angajaților în turneu, la renovări prost executate ale clădirii teatrului pe miliarde din bani publici și până la firma apărută peste noapte care comisiona biletele TNB cu sume deplasate, interviul cu Mihai Călin face un portret dur al lumii teatrale bolnave, a cărei remediere este întârziate de tăcerea complice a breslei.
• Mihai Călin: „Direcția nu voia să ne ducă cu autocarul teatrului în oraș, pentru că „nu sunt bani“ și să mergem cu taxiul sau cu autobuzul. Au fost mai mulți care au vrut să meargă în Salonic, s-au strâns vreo 20 de oameni din echipa tehnică și actori, și a dat fiecare câte un euro și au cumpărat motorină de 20 de euro pentru autocarul teatrului. Autocarul teatrului e nou, a costat vreo 350.000 de euro. Toaleta autocarului era închisă, pentru că se face curățare chimică și asta costă. Așa că a trebuit să ne oprim pe autostradă, să facem la gard. Ne-au dat jumătate de diurnă, pentru că grecii ne-au dat mâncarea: mazăre cu cartofi, macaroane cu bulion… Și Caramitru mânca macaroanele alea ostentativ și zicea: „Ce are?! Macaroane! Dacă eu pot să mănânc, puteți să mâncați și voi!“ Inițial voiau să ne ducă fără diurnă, pentru că grecii au dat masa. Sunt gesturi mici care arată cât preț pune direcția teatrului pe angajați. Sunt lucruri care sapă.“

Ultimul weekend de Temps d’image la Cluj

• Weekend-ul acesta urmează să se încheie festivalul Temps d’image de la Cluj, care, așa cum au anunțat organizatorii, datorită greutăților întâmpinate la finanțare, va fi și ultima ediție. Timp de două săptămâni, Temps d’image a reunit în Ardeal artiști performativi de la noi și din străinătate, dezbateri, spectacole de teatru, filme și expoziții. Ajuns la a zecea ediție, sub motto-ul „Discurs și realitate“, festivalul însumează eforturile de pe durata unui an întreg ale organizatorilor de a convinge autoritățile locale și sponsorii că merită să investească în artă și cultură. Miki Braniște, unul dintre organizatorii și curatorii festivalului, a vorbit pentru Brrlog despre ediția curentă și despre cum se simte să abandoneze proiectul de care s-a ocupat în ultimii zece ani.
• Miki Braniște: „Îmi doresc ca alți operatori culturali să nu treacă prin acest stres de a nu cunoaște bugetul final al evenimentului decât cu 2–3 săptămâni înainte. Dacă bine îmi aduc aminte, din 2008 suntem cam în aceeași situație, de fiecare dată totul se face riscând mult. După 10 ediții consider că bugetul nu mai poate fi înlocuit cu entuziasmul și energia oamenilor care fac posibil festivalul. Prin faptul că aceasta este ultima ediție, doresc să atrag un semnal de alarmă față de problema sistemică cu care se confruntă operatorii culturali care au ajuns la un nivel de profesionalizare remarcat de-a lungul timpului și au nevoie de fonduri structurale care să le permită să dezvolte în continuare.“

Citește materialul complet pe Brrlog

• Puteți consulta aici programul de filme, spectacole și concerte. Dacă vă aflați în Cluj, grăbiți-vă să cumpărați bilete, pentru că se vând ca pâinea caldă.

LYNX — last week explained was originally published in Brrlog on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.

Ediția a 10-a festivalului Temps d’images de la Cluj, unul din puținele festivaluri de artă de la noi ancorat în secolul în care trăim, vine cu un anunț de la organizatori care ar trebui să scandalizeze breasla artistică și, mai ales, Ministerul Culturii și Identității Naționale. Ediția de anul acesta, spun organizatorii, va fi și ultima.

Directoarea și co-curatoarea festivalului, Miki Braniște, a anunțat că în urma problemelor legate de finanțare, echipa proiectului a decis să tragă un semnal de alarmă și să nu mai continue evenimentul și la anul. Să trecem puțin în revistă contextul și de ce ar trebui acest gest să fie, cu adevărat, un semnal de alarmă.

Temps d’images a fost, timp de zece ediții, unul din foarte puținele agregatoare de artă performativă contemporană de la noi, care a promovat artiști români și internaționali care au ceva de zis. După dispariția evenimentului din Cluj, numărul manifestațiilor artistice educative din țara asta va fi mai sărac.

Să luăm ediția de anul ăsta: de la spectacole de teatru care iau la rost educația (Uneducated, produs de artiștii teatru-spălătorie) sau mecanismele de prostire a populației practicate cu girul statului în anii 90 (Miracolul de la Cluj, regia David Scwartz), la filme (prin programul Editing History) care pun istoria pe care o cunoaștem sub o altă lupă decât aia prin care am fost învățați să o privim (Uh! Uomo — regia Yervant Gianikian și Angela Ricci Lucchi), Temps d’images își dovedește, din punctul meu de vedere, viziunea și necesitatea.

Atât timp cât finanțarea festivalurilor de amploarea Temps d’images rămâne prinsă în cutumele birocratice ale administrației locale și în cârca uniculului fond cultural național (AFCN), există riscul să ne trezim că și alți operatori culturali valoroși vor renunța la proiectele lor. Și astfel, mâine-poimâine, ne trezim doar cu manifestații comuniste, tip „Festivalul de dramaturgie Rodica Popescu Bitănescu”, de anul trecut, unde, la scurt timp după ce actrița care dă numele evenimentului i-a recitat ode de campanie primarului Bucureștiului, a primit 48.000 de euro ca să joace ea însăși, de cinci ori, spectacole care se jucau oricum în același oraș. Mai puțin cu vreo două mii de lei decât suma primită de la buget de ediția a 9-a Temps d’images-ului, bani din care s-au organizat anul trecut 30 de evenimente cu participanți naționali și internaționali, spre deosebire de cinci comedii bulevardiere (dacă vreți să vă enervați pe larg, citiți aici analiza completă).

Sigur, această atitudine locală nu poate fi prevenită decât foarte greu, însă ar putea fi balansată prin măsuri clare ale Ministerului Culturii și Identității Naționale, de a prioritiza evenimentele de cultură notabile și de a le susține prin fonduri structurale gândite pe o perioadă mai lungă, nu prin pontaje care aduc buget cu chiu cu vai de la o ediție la alta. Mai mult, comunicarea cu actuala conducere a Ministerului se dovedește un impediment pentru operatorii culturali. Miki Braniște mi-a spus că Ministerul Culturii și Identității Naționale a ignorat cererea de finanțare a Temps d’images-ului depusă în aprilie, chestiune care a făcut dificilă organizarea evenimentului în condiții normale.

Dar, sigur, pentru a rezolva problemele din sectorul cultural îți trebui viziune și bune intenții. În ceea ce privește viitorul, cu un ministru care vrea să finanțeze cu prioritate filme de propagandă naționalistă, îmi vine greu să fiu optimist.

Totuși, ca să nu mă afund și mai tare în această senzație de dezolare pe care mi-o lasă ideea că mai dispare un eveniment cultural de calitate dintre puținele pe care le avem, am luat legătura cu Miki Braniște, directoarea festivalului și co-curatoarea festivalului. I-am pus câteva întrebări despre ce și-a propus cu ediția din acest ultim an, cum se simte înaintea ultimului weekend de festival, dar ce simte după ce a luat decizia să abandoneze proiectul de care s-a ocupat timp de zece ani. Redau aici răspunsul pe care l-am primit de la Miki.

„După 10 ediții consider că bugetul nu mai poate fi înlocuit cu entuziasmul și energia oamenilor care fac posibil festivalul”

„Pentru ediția Temps d’images de anul acesta mi-am dorit să stimulăm reflecția prin toate mijloacele pe care le putem noi folosi. Reflecția personală, dar și cea comună prin intermediul dezbaterilor din cadrul evenimentelor. Spectacolele și evenimentele prezentate vorbesc despre subiecte prezente în viața noastră, destul de diverse, față de care de cele mai multe ori avem o poziționare fermă și ne e dificil să înțelegem de ce alții gândesc diferit.

Cred că societatea noastră tinde înspre o polarizare. Suntem mai puțin disponibili la dialog real, mai degrabă avem conversații în care ne dorim expunerea argumentelor noastre, decât un dialog în care înțelegem fondul pe baza căruia cineva poate avea o opinie diferită. Cred că fără empatie nu putem înțelege cu adevărat ce zice și simte celălalt, nu putem veni în conversație cu argumente care să pregătească un teritoriu comun. Mi-am dorit ca la Temps d’images să creăm un spațiu în care să simți că e loc și de gândurile tale cu tine, dar și că le poți împărtăși liber cu alții.

La finalul acestei ediții, pe lângă o oboseală foarte puternică, simt că sunt înconjurată de oameni cu foarte multă energie faină și dedicați: de la echipă, la voluntarii care ne-au ajutat să pregătim totul, la entuziasmul artiștilor. Ei fac ca ceea ce ne-am propus împreună cu Iulia Popovici, co-curatorul festivalului să poată deveni realitate.

Bugetul de avarie ne-a făcut să renunțăm la anumite spectacole valoroase din țară sau străinătate

Selecția festivalului a fost aproape gata din luna mai, dar a trebuit să renunțăm la anumite spectacole din țară sau străinătate. Am făcut-o cu parere de rău, dar era clar la începutul toamnei că nu avem cum să menținem invitațiile, deși erau spectacole foarte valoroase și foarte potrivite pentru temă. Cred că a fost prima dată când a trebuit să renunțăm la ceva din program. Am preferat să reducem programul, care oricum este destul de mare pentru bugetul de avarie pe care l-am avut, decât să artiștii și să nu ne putem simți noi bine cu condițiile oferite. Ne lipsește o treime din buget față de anul trecut. Cred că programul este destul de extins, față de mijloacele pe care le-am avut pentru a-l realiza. Efortul de a strânge bugetul a fost foarte mare si s-a terminat în luna octombrie după ce am încheiat campania de crowdfunding.

Îmi doresc ca alți operatori culturali să nu treacă prin acest stres de a nu cunoaște bugetul final al evenimentului decât cu 2–3 săptămâni înainte. Dacă bine îmi aduc aminte, din 2008 suntem cam în aceeași situație, de fiecare dată totul se face riscând mult. După 10 ediții consider că bugetul nu mai poate fi înlocuit cu entuziasmul și energia oamenilor care fac posibil festivalul. Prin faptul că aceasta este ultima ediție, doresc să atrag un semnal de alarmă față de problema sistemică cu care se confruntă operatorii culturali care au ajuns la un nivel de profesionalizare remarcat de-a lungul timpului și au nevoie de fonduri structurale care să le permită să dezvolte în continuare. Cred că mulți operatori au ajuns să gândească programe coerente gândite pe termen mai lung, iar sistemul de finanțare este încă bazat pe o viziune de proiecte punctuale, gândite pe termen scurt- anual. E o discrepanță majoră între capacitatea operatorilor și politicile culturale existente care nu permit dezvoltarea lor. Mulțumesc AFCN-lui pentru că ne-au ajutat să ajungem la cea de-a 10-a ediție, fără sprijinul acestei instituții nu am fi putut scrie azi despre Temps d'images în România. Dar doar AFCN nu poate salva sectorul independent. E nevoie de o intervenție majoră din partea Ministerului Culturii și Identității Naționale. ”

Pe Gabriel îl poți urmări și aici.

Urmărește Brrlog și pe Facebookși Instagram. Brrlog este o publicație de jurnalism explicativ și satiră culturală. Sau jurnalism cultural și satiră explicativă, încă nu e clar.

Disonanță culturală. Festivalul Temps d’images de la Cluj, la ultima ediție was originally published in Brrlog on Medium, where people are continuing the conversation by highlighting and responding to this story.