ȘAPTEZECI | 25
paradisul
Paradisul este curat. Nu este nevoie să ștergi praful, nu trebuie să speli rufe, șosete, să dai cu var, e o grădină zoologică fără excremente. Paradisul nu are menajere pentru că nu lasă urme de transpirație, de murdărie, ca să nu mai spun de excremente.
În paradis deci, nu există vină, nu trebuie să curețe cineva după tine, nici nu este de lucru, pentru că nici măcar tu nu trebuie să cureți după tine. Orice-ai face (dacă faci ceva), orice ai spune, orice ai gândi nu ești responsabil pentru că nici cuvintele nu există. Ele lasă urme.
Get lenus.u’s stories in your inbox
Join Medium for free to get updates from this writer.
Asta înseamnă că nici identitate nu există. Identitatea pe care o arată orice coș de gunoi, orice urmă de praf, orice picătură de transpirație emanată chiar și de zbaterea pleoapelor. Există lacrimi? Dacă nu există, poate nici ochi nu sunt. Atunci e întuneric, deci nu ai vedea nici praf — care, dacă nu se vede, nu este.
Paradis în întuneric? Înțeleg greu asta. Pentru mine, paradisul e lumină. Deci în paradis există ochi. Fără lacrimi. Adică fără reziduuri. Fără emoții.
Asta e valabil pentru orice cadavru, nu-i mare chestie.
Probabil de aici vine expresia „lacrimi curate” — care sunt izvorâte dintr-o suferință pură, nealterată de dorințe necurate. Sau dintr-un hohot de râs curat, deci de comedie pură. Există așa ceva?
Poate, în paradis.
