Crucea vieții
Numai o asemănare a vieții poate să ducă la întovărășirea omului cu Hristos
Aflându-ne astăzi în duminica de după praznicul Înălțării Sfintei Cruci, am auzit citindu-se la Liturghie îndemnul Domnului nostru Iisus Hristos adresat celor care voiesc să-L urmeze pe El. A spus Domnul Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Domnul Hristos nu se adresează tuturor, ci acelora care doresc să-L urmeze pe El, adică acelora care doresc să fie împreună cu Domnul Hristos. Știți proverbul care zice că cine se aseamănă se adună. Domnul Hristos ne dorește pe toți împreună cu El, dar este conștient că numai o asemănare a vieții poate să ducă la această întovărășire a omului cu Hristos.
În primul rând, ar fi important să înțelegem ce înseamnă să fii cu Hristos. Înțelegem lucrul acesta de la cei care au fost împreună cu Hristos, adică de la Sfinții Apostoli. Avem mărturia Sfântului Apostol Petru, aceea că-L iubește pe Domnul Hristos. Avem acea mărturisire, tot a Sfântului Apostol Petru, care, atunci când a fost împreună cu Apostolii Iacob și Ioan, la Schimbarea la Față, a exclamat: „Bine este nouă să fim aici!”, și dorea să înveșnicească acea stare de a fi cu Domnul Hristos.
Avem din nou mărturisirea Sfântului Apostol Petru atunci când Domnul Hristos i-a smintit pe iudei și chiar pe mulți dintre cei care-L urmau, spunându-le ucenicilor și tuturor că trebuie să-I mănânce carnea și să-I bea sângele. Erau cuvintele lui Dumnezeu întrupat, dar care veneau de la un om. Le spunea Domnul Hristos că dacă nu-I vor bea sângele și nu-I vor mânca carnea, nu vor avea viață veșnică, iar cei care-I vor bea sângele și-I vor mânca carnea vor avea viață veșnică și El îi va învia în ziua cea de apoi. Era un cuvânt atât de smintitor pentru rațiune și pentru logica omenească, încât cei care erau împotrivitori nu doar că s-au smintit, ci mai mult, L-au făcut pe Domnul Hristos nebun. Chiar și unii dintre ucenicii Lui, deci dintre cei care-L urmau, au spus despre acel cuvânt: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Adică cine poate suporta un astfel de îndemn? Atunci mulți dintre cei care-L urmau n-au mai mers după dânsul. Și Domnul Hristos îi întreabă și pe cei doisprezece apostoli: Nu vreţi şi voi să vă duceţi? Și mărturisește Sfântul Apostol Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.”
Deci chiar dacă și pentru rațiunea Sfinților Apostoli era o sminteală ceea ce a spus Domnul Hristos, pentru că sfida orice logică umană, ei nu au plecat. Și Domnul Hristos nu a dat nicio explicație când a fost întrebat cum le va da să mănânce trupul și să bea sângele. Sfinții Apostoli nu știau încă de Sfânta Împărtășanie, nu știau încă de Cina cea de Taină, de care noi știm. Dar important pentru noi este acea dorință a lor, a celor care L-au cunoscut pe Domnul Hristos, de a fi împreună cu El împotriva oricărei logici umane, pentru că simțeau în Domnul Hristos viața veșnică, simțeau cuvintele vieții veșnice, adică acele cuvinte care hrăneau și care deschideau, care erau purtătoare de viață veșnică.
Cei care L-au urmat pe Domnul Hristos și au fost cu Domnul Hristos prețuiau acest fapt de a fi cu Domnul Hristos mai mult decât orice. De aceea, când Domnul Hristos le-a spus că Se va înălța la cer și că le va trimite de la Dumnezeu alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt, ei s-au întristat pentru că nu suportau ideea despărțirii de Domnul Hristos. După Pogorârea Duhului Sfânt, toți cei doisprezece Apostoli s-au putut împrăștia în întreaga lume pentru că au simțit că Domnul Hristos, care a înviat și S-a înălțat la cer, la Cincizecime, la Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt s-a pogorât în sufletul lor. Fiecare Îl avea pe Domnul Hristos întreg, împreună cu ei, într-un mod mult mai intim decât L-au avut atunci când era cu ei, dar în afara lor, în timpul vieții Domnului nostru Iisus Hristos, înainte de Răstignire și de Înviere. Pentru cei care L-au întâlnit pe Domnul Hristos și au simțit viața veșnică care se revărsa din El acest lucru era cel mai prețios: să fie împreună cu El.
Pierderea sufletului nu este o sentință care se dă după moarte
A spus Domnul Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Și în continuare: „Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela și-l va mântui.” Cum adică să-ți pierzi sufletul? Nu toți dorim să ne mântuim sufletul? Cum zice Domnul Hristos că cine va voi să-și mântuiască sufletul său și-l va pierde? Domnul Hristos se referă aici la cei care se au în vedere pe ei înșiși și care au în vedere binele și confortul lor. Adică cei care încearcă să se protejeze, să se conserve, să-și conserve propriul confort, să nu atenteze la confortul lor, adică cei care nu sunt dispuși să se lepede de sine. Când a spus Domnul Hristos că cel care va voi să-și mântuiască sufletul se referă la a-ți mântui sufletul pentru viața aceasta, adică să-ți fie bine în viața aceasta.
Foarte mulți oameni din ziua de astăzi și, în general, societatea cultivă acest cult pentru propriul confort și pentru propriul interes. Fiecare este îndemnat să tragă pentru el însuși, pentru propria sa împlinire trupească, socială, chiar emoțională, sufletească, deci pentru propriile sale interese. Or, ce înseamnă din punct de vedere existențial ceea ce spune Domnul Hristos: cel ce va voi să-și mântuiască sufletul său acela și-l va pierde? Această pierdere a sufletului nu este un lucru care se realizează în urma unui proces după moarte, nu este o sentință care se dă după moarte. Cei care nu știu să-și depășească propriul egoism, nu știu să iasă din sclavia propriilor lor interese, aceia își pierd sufletul, adică își pierd, încă din viața aceasta, bucuria vieții.
În momentul în care tu nu vrei să dai nimic de la tine, vrei totul pentru tine, te condamni în primul rând la însingurare, și nu doar însingurare de om, ci și însingurare de Dumnezeu. Și nimic nu este mai trist în viața aceasta decât această însingurare, această aglomerare de însingurați, în care fiecare își urmărește interesele lui și fiecare este dominat de interesele lui. Iar interesele unora intră în conflict cu interesele altora, și atunci nu este altceva decât o societate a intereselor și a conflictului de interese, adică un iad. Acest iad îl trăiesc cei care doresc să-și mântuiască sufletul lor, să nu piardă de la ei nimic, să nu dea nimic de la ei, ci doar să primească, să aibă totul pentru ei.
Get Nu-mă-uita’s stories in your inbox
Join Medium for free to get updates from this writer.
Ceea ce este și mai trist este că își dau seama că, din cauza acestui egoism și a acestei subjugări față de interesele lor, sunt însingurați, fiind evitați și marginalizați de ceilalți, dar se ajunge într-un cerc vicios. Adică tu îți urmărești interesele tale, plăcerile tale, și pentru satisfacția plăcerilor îți distrugi relațiile, pentru că orice om care are relații interesate, în final, din cauza interesului, își distruge relațiile. Știi lucrul acesta, dar nu poți să renunți din cauza seducției pe care plăcerile și interesele le exercită în continuare. Și atunci mai trăiești și o sfâșiere a conștiinței, adică o sciziune interioară pe care o resimți din cauza faptului de a face ceva ce știi că nu este bine. Dar nu poți să nu faci pentru că seducția acelei plăceri este, pe moment, mai puternică decât voința ta. Deci această pierdere a sufletului nu o vei suferi abia după ce mori, ci această pierdere a sufletului te omoară în fiecare zi.
Cei care lucrează lepădarea de sine își regăsesc sinele
Și zice Domnul Hristos mai departe, în îndemnul Său: Iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela și-l va mântui. Lepădarea de sine înseamnă lepădarea de propriile interese egoiste, înseamnă ieșirea de sub tirania pe care interesele o exercită asupra bietului suflet pe care îl posedă. Așa cum demonii îi posedă pe oameni, la fel și interesele posedă și subjugă sufletele și le torturează. Cei care lucrează această lepădare de sine, cei care se leapădă de aceste interese parșive și viclene — care vin să promită fericirea, să promită plăcerea și-ți fură sufletul — pentru Domnul Hristos și pentru Evanghelie, adică pentru cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, și, cel mai important, din dorința de a fi alături și de a fi împreună cu Domnul Hristos, își regăsesc sinele. Abia când se realizează această lepădare de sine, abia atunci îți regăsești sinele și, ceea ce este mai important, Îl câștigi pe Domnul Hristos.
Neamul îngerilor și neamul oamenilor pătimași
Zice Domnul Hristos în continuare: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, — adică de cei care se vor rușina, pentru oameni, de Domnul Hristos — şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.
Ne sunt puse în față două neamuri: neamul îngerilor, cu Domnul Hristos, cu Dumnezeu Tatăl, cu întreaga Sfântă Treime, cu toți sfinții, și neamul oamenilor pătimași, adică al celor care se luptă împotriva Domnului Hristos și care nu doresc să fie cu Domnul Hristos. De multe ori suntem puși să alegem în care dintre aceste două societăți dorim să ne integrăm. Dacă dorești să te integrezi cu orice preț și faci compromisuri de la credință ca să te integrezi, adică începi să trăiești pătimaș, să faci fel de fel de păcate ca să te integrezi, te dezici de credință prin omisiune. Nu te dezici la modul explicit, nu zici eu nu sunt credincios, dar te dezici prin a nu pomeni, pentru că și tăcerea este o trădare, prin eschivare, prin fapte, și faci lucrul acesta pentru a te integra într-o societate care sigur te trădează, pentru că e vorba de desfrânați și de păcătoși, care sigur te trădează, pentru că interesele întotdeauna trădează; pierzi pentru aceasta tovărășia cu Domnul Hristos și cu neamul îngeresc.
Și spune Domnul Hristos în final că „sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere”. Această Împărăție a lui Dumnezeu, care vine cu putere, nu se referă la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că nimeni din cei care au fost de față n-au trăit. Atunci la ce se referă venirea Împărăției Cerurilor cu putere? Se referă la ceea ce au trăit trei dintre cei doisprezece apostoli, care au participat după aceea la Schimbarea la Față. Ei au avut, la Schimbarea la Față, trăirea acelei Împărății a lui Dumnezeu și de aceea ar fi dorit să nu se mai termine niciodată acea clipă.
Ecuația este simplă: fie alegem Împărăția Cerurilor, adică împlinirea noastră care vine din relația cu Dumnezeu, dar care, cum spune Domnul Hristos, nu se realizează în condiții de confort, fie alegem neamul desfrânat și păcătos, alegem să ne conservăm interesele noastre, să nu dăm nimic de la noi și să pierdem această relație fericitoare, împlinitoare, care vine din relația cu Domnul nostru Iisus Hristos.
Crucea vieții ar fi strivitoare dacă ar trebui să ne-o purtăm în singurătate
Aflându-ne în duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci, avem și acest îndemn de a ne lua crucea și de a-I urma lui Hristos. Să știți că această purtare a crucii, chiar dacă din afară pare împovărătoare, nu este așa, deoarece în purtarea crucii nu suntem singuri. Crucea vieții ar fi strivitoare dacă ar trebui să ne-o purtăm în singurătate. Dar Domnul Hristos este Cel care se conjugă împreună cu noi la cruce, adică noi o purtăm de un braț, Domnul Hristos o poartă de celălalt braț. Și nu suntem singuri pentru că Domnul Hristos este Cel care vine înaintea noastră și ne arată cum se poartă crucea. Or, în tovărășia Domnului Hristos și a celorlalți purtători de cruce, este mult mai dulce greutatea crucii, oricât de grea ar fi ea, decât toate satisfacțiile și interesele duse cu frustrare, în singurătate.
Părintele Pantelimon Șușnea
Fragment din predica la duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, 18 septembrie 2016
